Motto: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8, 35) „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10,32)
Cercetând Sfintele Scripturi vom descoperi numeroase îndemnuri adresate oamenilor chemaţi la credinţa în Dumnezeu de a-şi pune viaţa (ba chiar şi sufletul) pentru mărturisirea Evangheliei şi pentru păstrarea adevăratelor învăţături de taină revelate lumii de către Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt grăitor şi lucrător în istorie prin Sfinţii Prooroci şi Apostoli spre mântuirea lumii. Cel mai important factor implicat în propovăduirea Evangheliei şi în mărturisirea Adevărului este curajul, adică puterea şi îndrăzneala de a-ţi asuma orice risc de dragul Domnului. Tot Sfânta Scriptură ne descoperă care este deosebirea dintre curajul mărturisirii şi cutezanţa nechibzuinţei. Scris este: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea !” (Ioan 16, 33). Să fie oare vorba de tupeu ori de obrăznicie ? Sau poate suntem îndemnaţi să nu mai fim modeşti şi să ieşim în faţă ? Nu, nicidecum ! Mergând cu fruntea sus şi pieptul înainte, cântând cu glas mare sfinte rugăciuni şi stihuri prooroceşti din „Psalmi”, Sfinţii Mucenici nu pătimeau nici o clipă de beţia mândriei şi nici nu erau cuprinşi de fiorii semeţiei dorinţei de afirmare ! Sensul îndrăznirii la care ne îndeamnă Mântuitorul se luminează prin harul Duhului Sfânt Care ne insuflă priceperea de a şti drept când să mărturiseşti şi ce să mărturiseşti. Ar fi o greşeală să socotim mucenicia un simplu spectacol de scenă; discreţia care de cele mai multe ori a învăluit moartea celor cu adevărat credincioşi Domnului vorbeşte cel mai bine despre sensul autentic al jertfei lor. „Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde” (Luca 12, 11). Asumarea deplină şi trăirea întocmai a acestor cuvinte de către martiri le-a dat acestora puterea de a înfrunta cu un curaj nebiruit toată urgia prigonitoare a păgânismelor şi toată otrava ucigătoare a ereziilor care căutau să distrugă credinţa creştină şi Biserica zidită pe temelia ei. În vremea noastră de pace putem înţelege parcă mai uşor cuvântul prevenitor al Apostolului Ioan: „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21,8). Frica, acest afect al firii noastre omeneşti căzute, este cea care l-a făcut până şi pe cel mai înflăcărat Apostol, verhovnicul Petru, să se lepede de Hristos – pentru ca, mai apoi, să se căiască şi să plângă cu amar (Matei 26,75) Nici el, ca de altfel nici cei mai mulţi dintre noi nu putea înţelege deplin măsura iubirii dumnezeieşti din Taina Învierii săvârşite prin Jertfa Răstignirii pe Cruce a Fiului Lui Dumnezeu. Aceasta pentru că omenescul din noi pururea ne copleşeşte. Aşa se face că în vremea noastră lucruri aparent simple şi uşoare (cum ar fi mersul la biserică, închinarea cu semnul Cinstitei Cruci, strădania de a te comporta corect, drept, milostiv, omenos şi plăcut Lui Dumnezeu) au devenit valori incontestabile de măsurare a jertfelniciei; nu lupta cu parul şi nici uciderile necruţătoare. La un moment dat, mergând pe drumul către Ierusalim, Iisus i-a certat pe doi dintre ucenicii Săi mai râvnitori pentru nesocotinţa lor (pe Iacob şi pe Ioan, care erau gata să zică să se coboare foc din cer care să-i ardă pe samarineni), întrebându-i: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi ?” (Luca 9, 55) „Căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea.” (Ioan 12, 47). De altfel, pe parcursul întregii Scripturi pot fi găsite nenumărate pilde de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, mult mai grabnic mântuitoare decât măsurile „perfecţiunii” închipuite ori a jertfirii nechibzuite. Nu degeaba Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Sufletul tulburat este tronul diavolului !”, iar Sfântul David, Regele poporului Israel, recunoaşte plin de umilinţă: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 18). Toţi Sfinţii Prooroci, în frunte cu marele Iezechia, strigă: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechia 33, 11). Numai că a te avânta la mucenicie înainte de a fi lucrat pocăinţa – este un gest lipsit de sens şi de folos; mulţi s-au înşelat astfel iar căderea lor a fost mare !... Domnul Dumnezeu socoate nu valurile de sânge ci şiroaiele de lacrimi – „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7).
Eroii sunt o categorie de oameni mai aparte, pe care Dumnezeu îi alege pentru vrednicia lor şi îi cinsteşte ca pe nişte viteji ai neamului lor în lupta dusă pentru apărarea gliei strămoşeşti şi a dreptei credinţe a Bisericii sfinte, sobornicească şi apostolească; exemple din cuprinsul istoriei bisericeşti naţionale şi universale sunt cu miile. Ar fi o greşeală să amestecăm râvna sfântă a participanţilor la cele şapte Sinoade Ecumenice (adevărate temelii dogmatice, canonice şi administrative ale credinţei creştine - zidite prin puterea Revelaţiei Divine, a cărei culme o reprezintă Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu întrupat din pururea-Fecioara Maria , răstignit pe Cruce la Golgota şi înviat a treia zi din morţi) cu zelul neghiob şi prozelit al polemicilor religioase duse de nenumăratele secte ale modernităţii. Rădăcina acestora se poate lesne descoperi în istoria disputelor inter-religioase şi inter-confesionale stârnite de meschine interese politice, economice, financiare, comerciale, administrativ-teritoriale – şi nu de dorinţa de preamărire a Lui Dumnezeu ori de propovăduire a sfintelor Lui învăţături; astfel de lucruri pătează Icoana Adevăratului Dumnezeu ca şi Icoana Adevăratei Biserici întemeiate prin Pogorârea Duhului Sfânt la sărbătoarea Cincizecimii. „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12, 1) scrie Sfântul Apostol Pavel, nouă (creştinilor): „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Galateni 6, 14). De aceea trebuie să fim astăzi martiri ai sensului duhovnicesc al Crucii, adică să strălucim în sfinţenie prin dreapta trăire a adevăratei credinţe – iar nu prin sânge. La începutul răspândirii creştinismului, sângele mucenicilor a dat sens lucrării Duhului Sfânt în lume prin preamărirea Lui Dumnezeu de către cei ce erau jertfiţi pentru Numele Lui; astăzi lucrarea Lui Dumnezeu în trupul tainic al Bisericii trebuie proslăvită întru smerenia liniştirii, în duh paşnic isihast, de către evlavioşii martiri ai împlinirii sfintelor porunci dumnezeieşti. De la teologii de elită şi până la credincioşii de rând – cu toţii propovăduim (în scris sau prin viu grai), formulăm şi iarăşi reformulăm, comentăm şi le tipărim – dar nici unul nu le trăim ! Pentru acest motiv Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „adevărata credinţă poate fi aflată doar în sufletele oamenilor simpli din popor”. Acesta ar trebui astăzi să fie sensul asumat al muceniciei de către noi, iar nu vorbirea fără rost: „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei 12, 36). Nenumăratele publicaţii şi periodice religioase (una mai bombastică decât alta în euforia lor literară şi în orgoliul documentarist-ştiinţific plin de texte şi imagini şi de explicaţii interminabile) nu reflectă şi nici nu insuflă cuiva Ortodoxia autentică. Şi aceasta pentru că autenticitatea Ortodoxiei consistă în mulţimea faptelor bune necunoscute marelui public, în sfinţi, în moaşte, în pocăinţă şi lacrimi doar de Dumnezeu ştiute. Lupta din spatele cortinei - clevetirile, denigrarea, calomnierea, anticlericalismul, antiecumenismul şi toate celelalte forme de „mucenicie” proprii mărturisitorilor de carton - nu au nimic valoros în ele pentru că nu reflectă dorinţa sănătoasă a Bisericii de pace şi lucrare sfântă. „pacea Mea o dau vouă !” (Ioan 14, 27), „Pace vouă !” (Luca 24, 36), „Bucuraţi-vă !” (2 Corinteni 13, 11). Porunca iubirii (proprie Noului Legământ) este şi rămâne temelia adevăratei vieţuiri creştine: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35). Din aceasta se poate înţelege că toţi cei ce poartă lupte colaterale cu tot felul de aşa-zişi duşmani ai Bisericii şi ai Crucii Lui Hristos, nu sunt nici eroi, nici mărturisitori, nici mucenici; de fapt sunt victimele propriei ignoranţe, incompetenţe şi lipse de discernământ. Mucenicii din vechime erau nevoiţi să apere Biserica cu propria lor viaţă datorită cruzimii prigonitorilor ei; în comunism se cerea (tacit sau explicit) lepădarea de Hristos şi de credinţa în El. Astăzi însă nu mai cere nimeni sânge; temeiul muceniciei este viaţa curată, trăirea autentică, rugăciunea sfântă şi pacea binecuvântată dintre oameni: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21)
