Motto: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului.” (1 Corinteni 11, 28-29)
Încă dintru începuturile ei (marcate de prigoană cumplită şi de persecuţii grozave), silită să se ascundă în catacombe şi prin peşteri, Biserica Lui Hristos şi-a dus viaţa de rugăciune orânduită sub forma văzută a cultului divin public având în centru (ca măsură a tuturor lucrurilor) pe Iisus Hristos Cel Înviat, adus zilnic Jertfă Sfântă şi fără de prihană pe sfintele altare sub chipul pâinii şi al vinului – Sfânta Euharistie. „Vieţile Sfinţilor” ne povestesc (uneori cu foarte multe amănunte semnificative, aproape în fiecare zi a anului bisericesc) martirajul miilor de mucenici (duşi în incinta Colosseum-ului roman sau prin alte arene) ucişi de gladiatori nemiloşi, sfârtecaţi de fiare sălbatice sau chinuiţi de ighemoni cruzi pentru a se lepăda de credinţa în dumnezeirea Lui Iisus Nazarineanul - privită de contemporani ca o absurditate proprie unei secte provenite din sânul iudaismului şi stârnite de Cel socotit ca fiu al Mariei şi al bătrânului Iosif, teslarul din Nazaretul Galileii – „Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria ?” (Matei 13, 55).
Rostul central al Sfintei Euharistii (Sfintele Sfinţilor, Sfintele Taine ale Bisericii, Trupul şi Sângele Domnului) se vede cel mai limpede tocmai în cazul acestor mucenici şi martiri (al căror număr nu poate fi cunoscut) sacrificaţi pentru numele de creştin de furia ucigaşă şi de urgia distrugătoare a împăraţilor romani păgâni (al căror şir îl începe Nero cel sângeros şi până la începutul împărăţiei lui Constantin cel Mare). Acea părticică de Sfântă Împărtăşanie a fost de ajuns pentru ca toate acele rămăşiţe de trupuri omeneşti sfârtecate în fel şi chip să fie îndumnezeite prin harul Duhului Sfânt şi să înceapă a lucra minuni – să izgonească demoni, să tămăduiască boli, să izbăvească de neputinţe. Aşa începe cultul sfintelor moaşte şi aşa se şi justifică venerarea lor în Biserica Ortodoxă. Mântuire celor credincioşi şi foc îndumnezeitor pentru cei vrednici, Sfânta Euharistie însă s-a dovedit de-a lungul timpului osândă celor ce se împărtăşesc cu nevrednicie şi foc arzător pentru cei ce se împărtăşesc cu uşurătate (abuzând de multa milostivire şi de nemăsurata bunătate a Lui Dumnezeu şi ignorând dreptatea Lui). „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur !” (Psalmul 2, 11) strigă Psalmistul, iar preotul cheamă: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi !” (Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur). În ceea ce priveşte împărtăşirea propriu-zisă, ceea ce contează de fapt nu este frecvenţa ei, ci dobândirea străpungerii inimii şi a înţelegerii profunde a sensului acestui gest de deschidere a gurii pentru primirea Lui Hristos în mădularele trupeşti, - deci trezvia. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul !” (Psalmul 33, 8). Oare să cugetăm că la gustul limbii se referă David, Regele lui Israel ? A gusta din bunătatea Stăpânului înseamnă a simţi cu inima dulceaţa rugăciunii, a limpezi văzduhul inimii, a dobândi vederea tainică a Lui Dumnezeu, a trăi extazul mistic sau răpirea în Duhul Domnului: „Inimă curată zideşte în mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte în lăuntrul meu !” (Psalmul 50, 11). Prin noi înşine, prin propria noastră conştiinţă doar, nu vom şti niciodată când avem inima cu adevărat curată; stările proprii rugăciunii celei mai înalte sunt daruri ale Harului Divin. Altfel spus, nu vom deţine niciodată controlul asupra Duhului Lui Dumnezeu sau a stării de sfinţenie: „Duhul suflă unde voieşte” (Ioan 3, 8; ediţia din 1914); doar „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
În ultima vreme, din păcate, creşte numărul creştinilor care ajung să se împărtăşească din ce în ce mai des – dar nu din sporirea iubirii pentru Hristos ci din pricina măririi mândriei şi a întăririi orgoliului de a avea imagine şi statut de persoană înduhovnicită în ochii celorlalţi. Câţi dintre aceştia au vorbit cu Dumnezeu ? Este trebuinţă de mare atenţie pentru a nu răspândi în popor nepăsarea şi neevlavia faţă de cele sfinte. A fi vrednic de împărtăşire nu include neapărat facerea de minuni – dar sigur exclude nepăsarea. În trecut, în viaţa credincioşilor de demult, împărtăşirea din Sfintele Taine era un prilej de mare sărbătoare. Creştinul se primenea cu totul (îşi curăţa trupul, îşi spăla hainele, postea între trei şi cinci zile cu mâncare uscată, îşi spovedea la duhovnic toate păcatele, se ierta cu toţi semenii săi – deopotrivă cu cei care îi greşiseră şi cu cei cărora le greşise, participa la Dumnezeiasca Liturghie – şi aşa, cu multă sfială şi evlavie, primea Sfintele Taine. Acest mod de a trata necesitatea împărtăşirii (iar nu altfel) dădea naştere în sufletul credinciosului la fericita stare de trezvie, atenţie plină de evlavie la sine şi la ceilalţi – „hai să nu ne supărăm, n-am voie, m-am împărtăşit, nu pot să greşesc”. Am pomenit despre acestea tocmai pentru că sunt prea multe scrierile sfinte care aduc grozave mărturii despre cei ce se avântă în mod cu totul necorespunzător către împărtăşirea din Sfântul Potir. Nu degeaba spune Apostolul Pavel: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.” (1 Corinteni 11, 28-30). La fel şi vrednicul de pomenire, părintele nostru sufletesc, Cleopa Arhimandritul, ne vorbea din învăţătura Sfântului Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, despre feluritele chipuri ale împărtăşirii din harul Lui Hristos: din Sfântul Potir; prin miridele scoase de către preot la Sfânta Proscomidie; prin chemarea neîncetată în rugăciune a Numelui Lui Iisus; prin faptă şi, nu în ultimul rând, prin participarea cu evlavie şi trăire duhovnicească la Sfânta Liturghie. Pruncii pot fi împărtăşiţi oricând (pentru că se aseamănă îngerilor); de la vârsta de trei ani se împărtăşesc fără să fi mâncat mai înainte; de la vârsta de şapte ani este bine să mănânce mâncare de post în zilele de miercuri şi vineri – iar, cu timpul, chiar să ţină două-trei zile cu mâncare de post mai înainte de a se împărtăşi – pentru a le spori credinţa şi pentru a dobândi evlavia. Este foarte adevărat că autenticitatea ortodoxiei oricăruia dintre noi o dă o trăire cât mai curată şi mai sănătoasă, strădania de ridicare la înălţimea tainei; numai că râvna nechibzuită sau de moment nu duce decât la înălţarea minţii prin părerea de sine şi gândul de mărire („cine sunt eu care mă împărtăşesc des !”), asemeni fariseului rugător la Templu (din parabola Mântuitorului Hristos). Să ne aducem aminte, de pildă, de Sfântul Marcu de la Muntele Francisc sau de Sfânta Maria Egipteanca (amândoi făcători de minuni) – care au primit împărtăşirea cu Sfintele Taine la sfârşitul vieţii lor. Şi, cu toate că se înălţau de la pământ atunci când se rugau, totuşi nu se socoteau vrednici de Sfânta Împărtăşanie. Se gândeau la Focul care arde în Potirul Euharistic şi se temeau ca nu cumva să mănânce Odorul Cel Dumnezeiesc cu nepăsarea unei inimi lipite de mărunţişurile lumii acesteia. Doar în Sfânta Liturghie nu se spune „Sfintele râvnitorilor” şi nici „Sfintele credincioşilor” – ci „Sfintele Sfinţilor” !... Iar dacă ne credem sfinţi, atunci poate ar fi bine să-l întrebăm pe Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos, care vedea chipurile oamenilor ce se împărtăşeau în biserică, la Sfânta Liturghie, fie strălucitoare, fie luminate, fie întunecate sau chiar ca de arap ! Atunci când l-a întrebat pe Sfântul său Înger Păzitor despre aceasta, i s-a răspuns: „cei cu chipurile strălucitoare sunt aleşii Domnului şi sunt foarte rari; cei cu chipuri luminate se ostenesc cu nevoinţe mari şi grele şi se vor mântui cu Darul Celui Preaînalt; cei întunecaţi la chip sunt cei nepăsători şi care se cred vrednici – iar cei cu chip ca de arap sunt cei care nesocotesc puterea Sfintelor Taine şi lucrarea lor, cugetând că trebuie a le primi pentru că aşa e creştineşte, să fii cuminecat”. Spune Sfântul Macarie Egipteanul, în „Omiliile” sale, că „cel mai înfricoşător lucru este să te apropii cu nevrednicie de Sfintele şi Preacuratele Lui Hristos Taine” pentru că „ai ucis pe Hristos Însuşi, eşti responsabil de junghierea Lui; fapta pe care au făcut-o iudeii ucigându-L pe Iisus o săvârşesc cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie cu Trupul şi Sângele Său. Deci, şi cei ce I-au frânt atunci Trupul şi cei care-L întinează acum, împărtăşindu-se cu suflet necurat, vor avea parte de aceeaşi osândă, după cum spune Apostolul”. „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7, 6) – iată grozăvie ! Nu degeaba Sfântul Ioan Gură de Aur (supranumit „trâmbiţa creştinătăţii”) strigă: „De-ţi va fi cu putinţă, o, creştine, să te spovedeşti în tot ceasul !” („Împăţirea de Grâu”), iar Sfântul Antonie cel Mare spunea unui tânăr ucenic: „până şi gândurile să ţi le mărturiseşti !” (Patericul). Iar dacă sfinţii ne avertizează că „viaţa omului nu este fără de păcat nici de o singură zi dacă ar fi” atunci cum ne-am putea imagina că noi nu-L supărăm pe Dumnezeu cu nimic ?
E cazul să considerăm două lucruri foarte importante: legătura cât mai strânsă cu duhovnicul în Taina Sfintei Spovedanii, pe de o parte – iar pe de altă parte vieţuirea în cât mai mare transparenţă (pentru a nu-l face pe duhovnic părtaş la propria noastră nepricepere şi nechibzuinţă). Iar un alt lucru la fel de important este cugetarea duhovnicească la puterea Sfintei Euharistii şi la efectele lucrării ei spirituale în viaţa credincioşilor; Sfânta Liturghie se săvârşeşte zilnic pentru a sfinţi Cinstitele Daruri – dar nu pentru a se împărtăşi din ele obligatoriu toţi ! Nu putem reduce valoarea Sfintei Euharistii la o terapie de tip „efect placebo” („oau, ce bine mă simt că m-am împărtăşit !” sau invers – „vai, azi am ispite pentru că nu m-am împărtăşit !”) sau efectul unor antibiotice care se iau la şase, opt sau douăsprezece ore una câte una – pentru ca apoi să nu aibă efect ! Dacă Hristos este veşnic atunci şi Euharistia este veşnică şi înveşniceşte în noi prezenţa Lui Hristos ! Împărtăşirea o singură dată cu Trupul şi Sângele Domnului a fost de ajuns pentru întărirea sufletească în cei patruzeci şi şapte de ani de aspră nevoinţă în pustie care i-au urmat (în viaţa Sfintei Maria Egipteanca); şi iarăşi, o singură împărtăşire la capătul acestei perioade de pocăinţă i-a asigurat Sfintei întâlnirea cu Hristos în veşnicia îndumnezeirii. Să căutăm un echilibru între voinţa omului şi harul Lui Dumnezeu, între nevoinţă şi sfinţenie. Nu încape îndoială în privinţa faptului că nici un nevoitor (chiar şi la cea mai înaltă măsură de nevoinţă de ar fi ajuns) nu se mântuieşte fără Sfintele Taine – „nu există mântuire afară de Hristos şi de Biserică” (Sfântul Ciprian de Cartagina); dar nici cel mai râvnitor „consumator” de Euharistie nu se va mântui fără o trăire autentică, fără o nevoinţă pe măsură şi fără o pregătire profundă: „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11,12) - dar Sfântul Apostol Pavel afirmă cu fermitate: „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului.” (2 Timotei 2, 5).
În concluzie, e bine să ştim că liberul arbitru a fost dăruit omului încă de la începutul zidirii lui - „şi l-a încununat pe om cu voie de sine stăpânitoare şi l-a lăsat în mâna sfatului său” (scrie Sfântul Ioan Damaschin). Deci, fiecare cum crede - aşa face: şi cel ce se împărtăşeşte rar, ca şi cel ce se împărtăşeşte des; nici unul dintre ei nu poate şti sigur cît de plăcut Îi este Lui Dumnezeu. Dar numai cel ce se împărtăşeşte curat şi cu vrednicie va avea bucuria mântuirii: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 54); „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.” (Apocalipsa 22,11-12). Iubirea este Legea Cea Nouă a împlinirii voii Lui Hristos. Aşadar, se cuvine nouă să păstrăm în inimi dreapta credinţă nealterată. „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12,1).Să urmăm învăţătura: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul Lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13,7), iar sufleteşte să fim ai Lui Hristos şi cu Hristos: ”pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm !” (Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur). „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi minunată este în ochii noştri.” (Psalmul 117,22-23)... Dar pentru că „oamenii au stricat legea” Domnului (Psalmul 118,126) se împlineşte cu ei cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos din Sfânta Evanghelie: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi” (Marcu 8, 18).
