Pocăinţa este acea stare de a fi în care omul se regăseşte pe sine, redobândindu-şi adevărata valoare spirituală sufletească. Pilde de pocăinţă în toată puterea cuvântului regăsim presărate peste tot în mulţimea de „Paterice” precum şi în „Vieţile Sfinţilor”, din care putem descoperi faptul că rădăcina acestei stări este legată de dialogul tainic dintre sufletul omului şi Duhul Lui Dumnezeu ascuns în lacrimă şi în tăcere; tocmai de aceea primul semn al îndreptării omului îl dă curgerea „lacrimilor de pocăinţă” care uşurează conştiinţa, liniştesc sufletul şi spală păcatele. De altfel, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Ioan Scărarul și întreaga tradiţie filocalică accentuează faptul că liniștea de nezdruncinat și netulburat a fiinţei umane apare după primirea de către Dumnezeu a pocăinţei noastre celei adevărate. Pentru a putea percepe starea de păcătoşenie trebuie înţeles cât de adânc îşi înfige păcatul rădăcinile în sufletul nostru.
Păcatul sau „jugul sufletului” (numit astfel pentru că aruncă lanţuri grele asupra sufletului pe care îl încătuşează prin patimi) reprezintă acea cădere la mare adâncime care rezultă în distrugere spirituală şi despărţire de Dumnezeu. Când ai plecat de la Dumnezeu ai pierdut Duhul Sfânt. Iar odată părăsit sau lepădat de Dumnezeu devii un om ca şi inexistent, nu mai ai cale, sens şi rost în viaţă. În acest sens regăsim în Sfânta Scriptură cuvânt întrebarea: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său ? Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ?” (Matei 16, 26); altfel spus, chiar dacă ai câştiga toată lumea dar sufletul l-ai pierde, de fapt nimic n-ai câştigat. Aceasta pentru că păcatul (nimic altceva decât lucrarea, sub inspiraţie demonică, a faptelor scoase - prin „porunca iubirii” – în afara Legii) se înrădăcinează în om precum rădăcinile unei plante se înfig adânc în pământ.
În multe din scrierile sale, Sfântul Nicodim Aghioritul se referă la cele 12 trepte sau etape ale păcătuirii, pe care omul, în cursul acestui adevărat „război nevăzut” pe care diavolul îl ridică pentru a-l subjuga pe veci, le parcurge nu silit sau forţat prin vreo constrângere oarecare ci din propia sa liberă voire. Spune în Psalmii lui David: „Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine” (Psalmi 50, 12); şi iarăşi „Duhul Tău bun să mă povăţuiască... ” (Psalmi 142, 10). Aici este primul semn că omul nu doreşte îndepărtarea sa de la calea cea dreaptă a Adevărului Dumnezeiesc. După cum cel dintâi semn al încolţirii păcatului în om este săvârşirea faptei bune la vedere, din mândrie – adică pentru slava omenească de a fi lăudat de alţii.
În treaptele a doua, a treia şi a patra ale păcatului, omul trece prin dorinţa de a-şi imagina păcatul, de a se îndulci de el prin închipuire, de a-i da formă şi motivaţie şi în final, pentru a afla prilejul de a păcătui. Acesta este prima formă de păcătuire, în care păcătosul se străduieşte cu orice preţ să-şi îndeplinească dorinţa păcătoasă din minte.
În treaptele a cincea, a şasea şi a şaptea ale păcătuirii, omul deja a săvârşit păcatul cu fapta şi-a văzut pofta împlinită, iar păcătuind, îşi adoarme conştiinţa, se obişnuieşte cu păcatul, crezându-l o necesitate a firii, o stare de normalitate, un lucru firesc.
În treaptele a opta şi a noua, păcătosul a început să se lupte în fire cu păcatul care se transformă în obişnuinţă – o „ a doua natură” numită „luptă în fire cu păcatul” iar în cele din urmă - patima: această stare a facut din om rob. Şi iarăşi Sfânta Scriptură spune: „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32 ) iar păcatul te face rob - (Ioan 8, 34).
În treaptele a zecea, a unsprezecea şi a douăsprezecea, bietul om ajunge la nemulţumirea de sine. Începe să-l urmărească deznădejdea şi în loc de pocăinţă păcătosul nu mai luptă cu viaţa, cu neputinţele, cu păcatele, ci distrus sufleteşte, ajunge la deznădejde, calea şi plasa diavolului în care se adună toate sufletele care nu au vrut să-L cunoască pe Dumnezeu. Ajunşi în această stare oamenii devin slugile diavolului pentru că aici începe urgia sufletească; în loc să alerge la Dumnezeu, la rugăciune, la pocăinţă, la îndreptare, ei decad pe ultima treaptă a păcatului - sinuciderea. Abia acum satana se simte cel mai mulţumit pentru că sufletele câştigate prin sinucidere nu mai pot fi răscumpărate de Biserică prin Slujbele ei, şi de aceea astfel de suflete rămân pe veci ale diavolului.
Din păcate, în ultima vreme, datorită înmulţirii greutăţilor şi necazurilor, tot mai mulţi oameni - fie din mândrie, fie din înalta părere de sine, fie dintr-o aşa-zisă „demnitate” aleg să comită suicid în loc să alerge la Dumnezeu prin pocăinţă. În această situaţie, societatea modernă şi contemporană a recurs la artificii ştiinţifice, înlocuind rolul suprem şi inegalabil al preotului duhovnic prin serviciile „psihologului" – „omul care discută despre suflet”; dar a discuta şi analiza e una, a vindeca e cu totul alta. Preotul spală sufletul, îl dezleagă, îl îmbăiază în Duhul Sfânt şi îl pecetluieşte în numele Sfintei Treimi: „Spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă vei albi” (Psalmul 50). Psihologul analizează, trage concluzii, recomandă remedii- surogate (un tratament, un exerciţiu al minţii etc); dar nu va putea înţelege niciodată că puterea pocăinţei este singura cale de a-L regăsi pe Dumnezeu, cărarea spre îndreptare şi mântuire. De altfel, psihoterapia este o speculaţie cu multe ramuri și școli care, pe aceeași temă dată, se contrazic, dovadă că înafara Revelaţiei nu poate fi adevăr Absolut. „Sculându-mă şi mă voi duce la Tatăl meu şi îi voi spune: Tată am greşit la cer şi înaintea ta” (Luca 15, 18), - dar aceasta bineînţeles, nu după sinucidere, ci înainte de a gândi la aşa ceva – prin cercetarea conştiinţei: „Venindu-şi în sine a zis: câţi argaţi ai Tatălui meu mănâncă pâine iar eu aici pier de foame !” (Luca 15) Aşadar: „ căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)
