Motto: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (In. 1,14) „Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă.” (Is. 11, 10)
Neascultarea vechiului Adam a despărţit pământul de cer, a îndepărtat pe om de Dumnezeu şi a închis poarta Raiului. Dar Înomenirea Lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Noul Adam, este acea fericită scară care a unit din nou cele pământeşti cu cele cereşti, care a împăcat pe om cu Dumnezeu şi a redeschis poarta mântuirii: „era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea.” (Fc. 28, 12); la trezirea din visul său, patriarhul Iacov a simţit taina în toată adâncimea ei: „Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: Cât de înfricoşător este locul acesta ! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului !” (Fc. 28, 17) Aşa cum ne arată Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, această taină s-a săvârşit numai din preaplinul iubirii de oameni a Lui Dumnezeu pentru lume: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat.” (In. 3,16). Toată taina Întrupării este plină de miez dumnezeiesc, astfel încât nimeni dintre oameni nu poate pătrunde cu mintea sensul Tainei şi felul în care a-toate-Văzătorul Dumnezeu a pregătit deşertarea dumnezeirii în plămada omenească pentru ca Cel Neîncăput să ia chip de om. Cercetând „Apocalipsa” Sfântului Ioan, găsim scris: „Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi.” (Ap. 5, 1). În înţeles duhovnicesc, „scrisă pe dinăuntru” înseamnă că este vorba despre lucruri tainice doar de Dumnezeu ştiute (nedescoperite nouă, neînţelese minţii noastre şi nu neapărat de folos nouă), iar cele „pe dinafară scrise” sunt tainele descoperite nouă şi deschise înţelegerii omeneşti (cum ar fi Taina Întrupării, Naşterii, Învierii, Înălţării – toate aceste Taine nefiind însă de văzut şi de înţeles pentru omul păcătos şi robit cu voia sa păcatului – ci de contemplat de către cei aleşi şi chemaţi la aceasta, precum sfinţii prooroci şi slujitori ai Domnului, care le dăruiesc lumii prin Duhul Sfânt). De aceea scrie în „Apocalipsă”: „Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea.” (Ap. 5, 3). În contextul evenimentului Naşterii Lui Iisus, putem înţelege că această carte din mâna Lui Dumnezeu aparţine Fiului Lui Dumnezeu şi doar El singur o poate deschide şi citi. Numai Leul cel din Iuda, din rădăcina lui David, Unul Născut Fiul şi Cuvântul, a putut să o deschidă rupându-i peceţile atunci când S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi - Sceptrul cel din Iuda şi Steaua din Iacov. Atunci s-au descoperit cele ascunse şi ne-a tâlcuit nouă cele tainice. Pecetea dintâi este cea a cunoaşterii (şi recunoaşterii) Unui singur Dumnezeu, precum afirmă Simbolul Credinţei: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul”. Apoi a rupt cea de-a doua pecete şi ne-a descoperit Treimea Cea de-o-Fiinţă şi Nedespărţită, „Una în Trei Ipostasuri”. În continuare toate celelalte peceţi ne descoperă pe rând întreaga Epifanie a Domnului, de la Buna-Vestire a Întrupării până la Botezul în Iordan – acolo unde se vădeşte pe deplin Sfânta Treime. Această carte a peceţilor este de fapt cartea lui Iisus Hristos, este Certificatul de Naştere a Fiului Lui Dumnezeu ca Dumnezeu-Om, este „Cartea Naşterii Lui Iisus Hristos” – precum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (Mt. 1,17). Marea Taină a iconomiei Întrupării este cea mai înaltă şi mai nobilă şi mai deplină expresie a iubirii în opera înţelepciunii şi puterii creatoare a Lui Dumnezeu. Taina Întrupării a fost mai dinainte rânduită de mintea a-toate-văzătoare a Lui Dumnezeu şi nu este nicidecum un rod al căderii adamice. Încă mai dinainte de a fi creat îngerii şi oamenii şi toată zidirea, Dumnezeu a hotărât în sfatul Său veşnic întruparea Cuvântului Dumnezeiesc, precum spune înţeleptul Solomon în „Cartea Proverbelor”: „începutul lucrărilor Domnului” (Pild. 8, 22) este întruparea Dumnezeiescului Cuvânt. Iar „Însuşi Cuvântul Dumnezeiesc întrupat” înseamnă „mai întâi născut decât toată făptura” (Col. 1, 15), precum zice şi la „Proverbe”: „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult. Eu [Înţelepciunea] am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul.” (Pild. 8, 22-23). Lucru pe deplin confirmat în Noul Testament de marele Apostol Pavel, tot prin cuvinte insuflate de Duhul Sfânt al Domnului Dumnezeu: „Acesta este chipul Lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Col. 1, 15). La rândul lor, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, vorbind despre sensul Întrupării (nu ca o rezultantă a căderii lui Adam, ca şi cum – datorită greşelii adamice – Dumnezeu ar fi fost silit să găsească o cale de rezolvare a căderii pentru ca să-l mântuiască pe om) – arată că în iubirea cea mare a Lui Dumnezeu faţă de zidirea Sa, El îi descoperă omului ce mare dar i-a pregătit pentru că-l iubeşte şi îi ştie slăbiciunea şi nu vrea să-l piardă. În cuvintele consemnate în „Cartea Facerii” – „aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fc. 3, 15) – stă ascunsă toată dragostea Lui Dumnezeu faţă de om ca şi creaţie a Sa, dar şi puterea şi înţelepciunea cu care Dumnezeu pe toate le-a gândit din veci. Şi mai spun Sfinţii Părinţi mistici şi teologi că iconomia Întrupării Îi dă slavă Lui Dumnezeu mai mult şi mai presus decât toate celelalte lucrări ale Sale. Căci, chiar de s-ar strânge la un loc toţi oamenii şi toţi îngerii, tot n-ar putea să dea atâta slavă Lui Dumnezeu câtă Îi dă Singur Cuvântul Dumnezeu-Omul. Din această pricină, în rugă fiind către Părintele Său Cel fără de început, zice: „Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ” (In. 17, 4); şi iarăşi: „Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.”(In. 17,5).
Aşadar, potrivit învăţăturii celor de Dumnezeu luminaţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, înţelegem că Taina Întrupării este cel mai de preţ mărgăritar din comorile Sfatului Dumnezeiesc, şi a fost vestită în cer îngerilor la începutul veacurilor prin descoperire – pentru ca toţi să vadă şi să admire această cea mai minunată taină a Înţelepciunii Divine. De atunci, de fapt, a început Lucifer să pizmuiască unirea ipostatică a firii Dumnezeieşti cu firea omenească în Persoana Lui Iisus Hristos; căci, orbit fiind de propria lui frumuseţe şi umplându-se de mândrie, şi-a zis întru sine: „eu sunt vrednic de o asemenea cinste; eu, care sunt verhovnicul ceresc şi imaterial al serafimilor şi al heruvimilor, iar nu omul cel material şi pământesc; eu voi fi asemenea Celui Preaînalt !”... „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Lc. 10,18) - lucru întru totul adeverit de Sfântul Maxim Mărturisitorul: invidia l-a întunecat pe Lucifer care a căzut din mândrie, căci n-a suferit, fiind făcut de Dumnezeu, să nu fie el Dumnezeu ! Cu toate acestea, „când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” (Gal. 4, 4) – iar proorocia a fost preluată prin înţelepciunea Duhului Sfânt din Scripturile Vechiului Testament şi redată de Sfântul Apostol Pavel celor din timpul său. „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele” (Fc. 49, 10) – dar această mare taină nu a bulversat numai pe îngerii din cer, ci şi pe iudei, aici, pe pământ, spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur. Dar cum să Se facă Dumnezeu om iar Cuvântul trup ? Cum să ia început Cel fără de început ? Această dogmă ce stă la temelia creştinătăţii este de fapt esenţa ortodoxiei credinţei noastre, adevărul revelat şi dogmă a mântuirii noastre. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (In. 1, 14). Numai că aceasta a iritat întreaga lume iudaică: „Şi ziceau: Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa ?”(In. 6, 42). Atât de cumplită a fost neînţelegerea omenească faţă de adâncimea tainei, încât devine „pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Cor. 1, 23). Tot Sfântul Apostol Pavel îi linişteşte totuşi, explicându-le că Dumnezeu a găsit cu cale această unire ipostatică pentru ca să fie la îndemâna omului: „Căci, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat”(Evr. 2,16). Omul trebuia mântuit din cădere – dar tot printr-Un Om (atât pentru a nu se înjosi în faţa diavolului, cât şi pentru ca să-l ruşineze pe acesta, pentru ca să fie biruită firea pe care diavolul o biruise cândva). Dacă altădată diavolul îl batjocorise pe omul care s-a vrut „dumnezeu” şi a ironizat oarecum Taina Întrupării, iată că acum, prin smerenie, Dumnezeu a rânduit ca şi diavolul să fie înşelat şi să-L vadă pe Dumnezeu făcut Om, astfel înţelegându-se pe deplin cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă ?”(Rm. 9, 19). Iubirea este motivul suprem pentru care Dumnezeu S-a făcut Om-Dumnezeu: „pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit”(Ef. 2, 4). Prin aceasta – că Dumnezeu S-a pogorât pe Sine „chip de rob luând” (Filip. 2, 7) „şi S-a făcut om” (Crezul) – omul a fost înălţat: „precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22), precum adevereşte şi Sfântul şi Dreptul Simeon: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel” (Lc. 2, 34). „Pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit” (Baruh 3, 38). Nu putea dragostea Lui Dumnezeu să împlinească o operă mai mare şi mai frumoasă decât iconomia Întrupării Fiului Lui Dumnezeu. De aceea putem deodată şi să-L vedem Prunc născut în peşteră, în braţele Fecioarei Maria, şi să mărturisim că tot El este Cel ce împărăţeşte întru Sfinţi, nedespărţit de sânurile Lui Dumnezeu-Tatăl „şi cu Duhul” – şi să ne minunăm ca şi păstorii, ca şi magii, ca şi îngerii !
Iată deci o întrebare la care greu va fi de răspuns de către toate neamurile în toate veacurile până la sfârşitul lumii: „Cine este Iisus ?”... Întrebare care s-a pus la naşterea Lui, întrebare care s-a auzit peste tot în timpul vieţii Lui pământeşti, întrebare care s-a ridicat şi la învierea Lui din morţi. Întrebare şi pentru generaţiile de azi, ca şi pentru toate generaţiile care vor mai urma (căci identitatea lui Iisus i-a preocupat şi pe regi ca şi pe magi). Întrebare care a fost adresată de Iisus Însuşi ucenicilor Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului ?” (Mt. 16, 13) – şi care a primit răspuns dar „nu de la trup şi sânge, ci de la Tatăl” (Mt. 16, 17). „Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16). Lucru care de altfel fusese descoperit de către Arhanghelul Gavriil în Nazaretul Galileii, la Buna Vestire a Întrupării Fiului Lui Dumnezeu din Fecioara Maria: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Lc. 1, 35). Răspuns pe care în vis l-a primit şi Sfântul şi Dreptul Iosif: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Mt. 1, 20-21).
