Motto: „Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său” (Ps. 103, 20) „Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (In. 3, 35) „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.”(In. 5, 17) „Cu mâine zilele-ţi adaugi/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ Şi ai cu toate astea-n faţă/ Dea pururi ziua cea de azi” (Mihai Eminescu)
Pentru oamenii vieţuitori în timp şi spaţiu, aici şi acum, pe pământ, problema trecerii vremii a fost pricinuitoare de adâncă meditaţie şi, totodată, un prilej de speculaţie filosofică. Şi aceasta pentru că raţiunea cu care omul a fost înzestrat prin creaţie a încercat mereu în mod spontan să afle noima tuturor lucrurilor – şi, mai ales a timpului: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori” (Ps. 102, 15) – cânta de demult Psalmistul, văzând şi înţelegând că omul nu poate, sărmanul, nicicum să oprească neînfrânata curgere a clipelor care izvorăsc una din alta şi se revarsă fără încetare...Taină de necuprins cu mintea, trecerea timpului a pus asupra „trestiei gânditoare” care e omul (Blaise Pascal) povara întrebării despre rostul ultim al acestei treceri. Nu întâmplător Scriptura ne vesteşte că vom da socoteală de timpul pierdut în deşert !
Dacă ar fi să ţinem seama fie şi doar de acest lucru, putem deja aborda problema timpului în perspectivă eshatologică. Cu alte cuvinte, este evident că timpul nu reprezintă un „hazard”, ci se structurează pe o logică a existenţei lui, are un Stăpân, are un Creator, are un Împărat care îl coordonează în integralitatea lui; iar Acela nu poate fi decât Unicul Bunul Dumnezeu. El împarte timpul în epoci profund marcate de lucrarea Sa dumnezeiască, încadrându-l între cele două limite atemporale sau supratemporale, între „vecii vecilor” şi „mai înainte de toţi vecii”. Şirul veacurilor şi al mileniilor (de la cele dintâi ce au trecut deja şi până la – poate – miile de mii ce vor mai trece) aşează timpul între „începutul” creaţiei - „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1,1) şi „astăzi” al Lui Dumnezeu: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai !” (Lc. 23, 43), “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia !” (Lc. 19, 9), „Domnul a zis către Mine: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut !” (Ps. 2, 7); căci acest început al creaţiei (ivit de la Dumnezeu, Sensul Însuşi al existenţei tuturor) este actul de dragoste divină manifestată prin „zidirea cea de mare preţ” – făptura umană, precum spunea părintele Arsenie Boca, - dragoste care este evidentă în ceea ce a fost denumit ştiinţific drept „Intelligent Design” (sau, dacă vreţi, Preafrumoasa Înţelepciune a Lui Dumnezeu) – concept care se referă atât la raţionalitatea intrinsecă întregii creaţii, cât şi la frumuseţea ei uimitoare. Într-o analiză făcută la prima vedere, timpul prinde contur definit sub trei forme de existenţă (oarecum prin abstractizare): trecutul, prezentul şi viitorul. Măsura trecutului nu este fixă, precum nici prezentul nu este ireversibil; toate sunt în continuă mişcare, prezentul se mută dintr-o stare în alta, de la o etapă la alta şi de la o clipă la alta...; iar viitorul – rămâne un necunoscut imaginar, accesibil în fond doar Unicului său Creator, Domnul Dumnezeu, Cel Care îl pătrunde atotputernic prin atotştiinţa Sa: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie” (Ps. 138,16). Aici descoperim în mod real unitatea de măsură a timpului la Dumnezeu, a acelui timp pe care noi îl măsurăm în secunde: această unitate fundamentală este „clipa” – clipă care formează „ceasul” (nu orologiul de pe perete şi nici ceasul de la mână, ci acel „ceas” pe care vorba din popor îl numeşte „bun” sau „rău”). În felul acesta putem înţelege că anumite perioade al Timpului istoric sunt sau nu sunt favorabile umanităţii – în funcţie de legătura noastră spirituală cu „astăzi” al Lui Dumnezeu.
Consemnarea în Sfânta Scriptură a unor astfel de probleme o găsim exprimată de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu şi Fiul Omului (Cel întrupat şi născut din Fecioara Maria) în cuvinte de o claritate dincolo de orice îndoială sau nedumerire a minţii omeneşti: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36). Iată cât de tainic este viitorul pentru noi atunci când ieşim din prezenţa Lui Dumnezeu în sensul trecător al existenţei noastre. Nu degeaba singurele persoane îndreptățite şi recunoscute de-a lungul veacurilor în Sfintele Scripturi au fost doar Sfinţii Prooroci din veac și Sfinții Apostoli – făpturi materialnice şi suflete îndumnezeite prin conlucrarea dintre voia proprie şi puterea lucrătoare a Duhului Sfânt „Care pretutindeni este şi pe toate le împlineşte” şi „Care de la Tatăl purcede” (In. 15, 26). Ipostasul Duhului Sfânt dă lumină şi sens materiei, aşezând-o în vremi sau în plinire de vremi (precum Scriptura arată). „Timpul creaţiei” (acel răstimp al celor şase zile în care Dumnezeu a făcut lumea şi toate cele dintr-însa – prezentate în referatul biblic despre crearea lumii) cunoaşte cu totul alte măsuri decât cele obişnuite nouă. Deocamdată nici un om (oricât de învăţat sau savant ar fi fost, doctor în teologie sau în ştiinţele naturii ori în ştiinţele exacte) nu a putut determina sau explicita cele ce ţin de răstimpul creaţiei – atât a lumii materiale văzute cât şi a celei spirituale nevăzute; nu a putut nici calcula raportul dintre materie şi inteligenţă din lăuntrul firii omeneşti şi nici măcar să formuleze în expresie riguros matematică principiul mişcării materiei în Univers: „Cel Ce întinzi cerul ca un cort” (Ps. 103, 3). Ceea ce omului i se prezintă ca „descoperire ştiinţifică epocală” (a ceva nemaipomenit, nemaiauzit şi nemaiîntâlnit, ba chiar de neimaginat şi de necrezut) Dumnezeu face pur şi simplu din dragoste şi bună-voire faţă de creaţia Sa pentru armonizarea ei: „de la Stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii” (Troparul Praznicului „Naşterii Domnului” ). De altfel, astronomia este tocmai acea ştiinţă care urmăreşte să afle şi să formuleze „regulile” timpului, rânduind anii şi vremurile după anotimpuri, incluzând toate acestea în ştiinţa timpului măsurat – fie de la izgonirea lui Adam din Rai, fie de la Naşterea Lui Hristos – până astăzi. Tocmai de aceea s-au încercat nenumărate moduri de măsurare a timpului, felurite calendare şi sisteme astronomice, care s-au dorit a fi unul mai desăvârşit ca altul în raportul lor cu mişcarea astrelor pe cer, urmărind ciclurile temporale şi ţinând cont de soare, de lună, de stele, de zodii şi de constelaţii şi de galaxii, ca şi de toate celelalte planete din Sistemul Solar. La Dumnezeu vremile timpului se rânduiesc în ere divine: timpul de dinaintea plămădirii lui Adam („omul despre care doar Dumnezeu ştie”), timpul petrecerii lui Adam în Rai (timp deosebit, aparte, marcat de starea lui de om duhovnicesc şi nestricăcios), timpul istoric de la izgonirea lui Adam din Rai şi până la Întruparea Lui Hristos (sau vremea urmărilor păcatului strămoşesc, a morţii ca pedeapsă şi a stăpânirii iadului – „Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului !” Is. 14, 15), apoi vremea Întrupării de până la Naşterea Pruncului, (acea vreme a şederii Lui Hristos răstimp de nouă luni în pântecele Preacuratei Fecioare Maria pentru restaurarea divină a „sămânţei omeneşti” batjocorite de vrăjmaşul diavol care n-a suportat ca omul, trupesc fiind, să devină şi duhovnicesc), apoi timpul petrecerii Fiului Lui Dumnezeu cu oamenii pe pământ şi timpul de la Înviere până la Înălţare, ca şi timpul de la Întâia Venire a Lui Hristos până la Parusie, Cea de a doua Venire a Mântuitorului- viitor despre care neştiind noi nimic („nici ziua, nici ceasul”) (Mt. 24, 36 ), nici nu-l putem măsura. Apoi timpul slavei veşnice a Lui Dumnezeu de după Judecata de Apoi – când va fi „cer nou şi pământ nou” (Apoc. 21, 1) – ziua a opta a creaţiei, care înseamnă stare îngerească în Împărăţia Lui Dumnezeu: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36) şi „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt. 25, 34).
Simplificând, Hristos prezintă veşnicia Lui Dumnezeu ca pe o casă cu multe locaşuri – „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2). Unele ca acestea ne arată că timpul nu a fost niciodată măsurat, cântărit sau cronometrat de Dumnezeu: „Nimicnicie vor fi anii lor” (Ps. 89, 5); umbră, vis, fum, nor, pânză de păianjen, „suflare ce trece şi nu se mai întoarce.” (Ps. 77, 44). Am putea spune aşadar că Timpul este viaţă. Viaţa noastră este Timpul nostru existenţial – timp care se scurge indiferent de voinţa noastră, „clipa” în Univers a existenţei noastre, care rămâne scrisă doar într-un singur loc, dacă viaţa noastră s-a dus conform cu Legea conduitei morale creştine: „bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri !”(Lc. 10, 20). Aici este toată istoria „timpului” infinit al Lui Dumnezeu.
Denumirea de „Anul Nou”, deşi simplă şi clară, totuşi are o frumuseţe pe care nu reuşim să o vedem: nu are nume, nu are timp, nu are definiţie, este o simplă abstracţie. Ecclesiastul o spune: „nu este nimic nou sub soare !” (Eccl. 1, 9). De fapt, timpul curge la fel – şi măsurat, şi nemăsurat... noi îl credem nou. Prin Naşterea Sa „sub vremi” şi prin Învierea Lui în timp, Dumnezeu a înnoit timpul, l-a înfrumuseţat spiritual, dându-i sens divin. Hristos străbate timpul şi istoria indiferent că vrem sau că nu vrem, că ne convine sau nu. Dar noutatea în timp a dat-o Duhul Sfânt prin sfinţirea materiei, prin consacrarea raţionalităţii ei. Desigur, fiecare om se naşte ca fiinţă creată raţională, purtând Chipul Ziditorului Său; avem aşadar suflet veşnic raţional – cuvântător – şi nu ne obligă nimeni să arătăm aceasta, ea se descoperă în timp prin manifestările ulterioare; inteligenţa se manifestă la om în relaţia cu semenii săi, prin faptele pe care le săvârşeşte – până într-acolo încât uneori se afirmă: „omul acesta este sfânt, el poate ajuta pe alţii”, devine izvor de bine şi de raţionalizare (adică de îndreptare) şi pentru alţii: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel” (Ps. 67, 36). Altfel spus, noi putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, îndumnezeindu-ne prin har: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103, 5) şi „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6). Iată că mintea poate să „dea pe afară” (cum sună o vorbă populară) – devii deştept, devii un punct de reper, un lider, devii far - precum spune Scriptura: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 16). Ajunşi aici, acum putem explica de ce Sfinţii au în icoane un nimb strălucitor, o aureolă luminoasă în jurul capului: e pentru a arăta plusul de dragoste şi inteligenţă dăruit lumii din preplinul trăirii lor. Lumina aurie care le înconjoară făptura şi pe care o răspândesc în jurul lor este lumină din „Lumina lumii”, Hristos-Dumnezeu. De aceea Iisus a fost văzut de ucenicii Săi pe muntele Tabor ca Lumină fără margini, încât „ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt. 17, 6). Această lumină nu are nici spaţiu şi nici timp; nu degeaba noi, oamenii, ne încălzim făptura trupească la soare, dar de la mare distanţă, nu de aproape – că altfel am deveni din oameni „ai clipei” – oameni „eterni”, am dispărea pe loc, materia s-ar topi cu totul. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Dacă oamenii L-ar iubi pe Dumnezeu cu aceeaşi dragoste curată cu care El ne-a iubit pe noi, pământul s-ar topi !”
Obişnuita urare de „La mulţi ani !” este oarecum improprie, pentru că nu noi ne dăm anii, ci îi primim în dar; cumva înseamnă că solicităm de la Dumnezeu acordarea unei clipe mai lungi din veşnicia timpului. E adevărat, Domnul ne poate da clipe din „clipa” noastră, dacă ne este de folos – fie spre preamărirea sfinţeniei Lui, fie spre pocăinţa noastră, fie şi – de ce nu ? – spre mustrarea şi certarea Lui cea dreaptă faţă de reaua–voinţă omenească: „zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere” (Ps. 89, 10-11). Altfel spus, prelungirea numărului anilor vieţii poate să nu ne fie de folos; viaţa pământească îşi are sensul ei logic, de origine divină, în mersul creţiei. Noul An poate fi privit ca o scânteie în întunericul veacului, acea clipă de graţie în care ne reamintim de fapt pentru ce am fost făcuţi. De aceea mulţi dintre noi (parcă trezindu-se dintr-un somn al uitării şi al nepăsării) aleg să îşi petreacă „noaptea de Revelion” la biserică, în rugăciune şi priveghere, participând la Sfânta Liturghie, în comuniune cu Dumnezeu, având conştiinţa faptului că „clipa” următoare nu ne aparţine nouă, că inima bate în ritmul clipelor care trec – „acum”, „acum”, „acum” – şi apoi iarăşi: „îndată”, „îndată”, „îndată” – n groapă...! Deci şi într-o clipă poate exista (în prezentul ei, de „aici” şi „acum”) „astăzi” – ul Lui Dumnezeu. Spun Sfinţii Părinţi că „în ceea ce te va găsi sfârşitul, în aceea vei fi şi judecat” („Patericul egiptean”) – adică un mic examen cu Divinitatea...
Ca temă de reflecţie - atât pentru cei mai mult, cât şi pentru cei mai puţin credincioşi – cu prilejul Anului Nou n-ar fi rău ca pe viitor să avem grijă mai mult să ne bucurăm de darul existenţei noastre (care doar de la Dumnezeu este), să avem grijă mai degrabă să urcăm încetul cu încetul în icoana eternităţii, pentru a putea fi repere şi modele pentru alţii prin faptele şi viaţa noastră. Să purtăm grijă să agonisim nimbul veşnicei odihne în Casa Slavei Veşnicului Dumnezeu, în Rai. Şi să avem grijă să mulţumim Domnului prin zâmbet curat, prin sinceră bucurie lăuntrică pentru darurile primite (atât pentru răsăritul soarelui, cât şi pentru asfinţitul lui, atât pentru vară cât şi pentru iarnă, atât pentru toamnă cât şi pentru primăvară, pentru ploaie şi flori, pentru cer şi stele... toate sunt daruri ale Lui Dumnezeu pentru om, menite să-i înfrumuseţeze ... Timpul !). De altfel nici un alt rost nu ar avea toate aceste frumuseţi în timp dacă nu l-ar avea pe acela de a face frumos tocmai urcuşul nostru către Cer. Aşadar, pe lângă masa încărcată şi bogată, pe lângă paharul de băutură (dulce sau amară), să nu uităm însă nici de paharul morţii ... pentru că „clipa” noastră poate sfârşi chiar în clipa Anului Nou ! E adevărat, viaţa este un prilej de veselie, dar poate fi şi un prilej de meditaţie la tot ce am greşit, la tot ce nu am împlinit, la tot ce am mai putea face spre înveşnicirea noastră şi spre apropierea noastră mai profundă şi mai adevărată de Ziditorul: „Adânc pe adânc cheamă !” (Ps. 41, 9). Aceasta pentru ca viaţa noastră să poată face parte din clipele plăcute şi alese Domnului şi să ne aflăm şi noi printre oile turmei Blândului Păstor care îşi află odihna şi hrana din verdeaţa Raiului Sfintelor Scripturi și al Sfintelor Taine.
În concluzie – doar trăind frumos, vom muri frumos; doar făcând binele, vom găsi binele – mai ales că viaţa fiecăruia din noi e un fir tors din caierul Lui Dumnezeu ce duce spre ghemul veşniciei divine: „dragostea care niciodată nu cade” (I Cor. 13, 8). „A Mea este lumea şi plinirea ei” (Ps. 49, 13) „că ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii”(Ps. 49, 11). „Ce este omul că-ţi aminteşti de el ? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el ? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el” (Ps. 8, 4-5). Dorim tuturor sfânta mântuire, deplină sănătate şi tradiţionala urare: „La mulţi ani !” buni, vrednici şi rodnici pentru împărăţia Lui Dumnezeu !
