Botezul - apă şi Duh Sfânt

Motto: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” 
(Matei 3, 11)

„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”
(Ioan 3, 5)

            În şirul împărătesc al sărbătorilor care împodopesc cu harul lor anotimpul alb al iernii, după Praznicul luminat al Naşterii Domnului urmează Ziua Anului Nou marcată atât de aducerea-aminte de Tăierea-împrejur a Pruncului Iisus Hristos Cel născut din Fecioara Maria, la opt zile după Naşterea Sa (precum arată Sfintele Scripturi: „când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” - Lc. 2, 21), cât şi de pomenirea celui între Sfinţi Părintele nostru, al lumii mare Dascăl şi Ierarh, Vasile cel Mare, Arhiepisopul Cezareei Capadociei. Ne aflăm deja, cu alte cuvinte, în plină Revelaţie supranaturală (sau mai presus de fire) căci, începând chiar de la Naşterea cu Trupul din preacuratele sângiuiri ale pururea-Fecioarei Maria a Mântuitorului Iisus Hristos (precum mărturisim cu toţii în Simbolul Credinţei - „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut”), putem vorbi de „Epifania” sau Arătarea Lui Dumnezeu.

            Cuvintele Sfintelor Scripturi cuprind şi păstrează în ele în chip tainic prezenţa nevăzută a Domnului Dumnezeu, cu putinţă de cunoscut din lucrările Sale: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1); „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6). Cea dintâi „arătare” a prezenţei şi lucrării Lui Dumnezeu în creaţie o vedem chiar din primul capitol al Cărţii Facerii: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26) – iată aşadar Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ! Pe de altă parte, în taina Praznicului de la Iordan a Botezului Domnului, găsim iarăşi Sfânta Treime de faţă şi la arătare: „închinarea Treimii s-a arătat” (Troparul Praznicului); aici survin semne materiale vădite: „Iordanul s-a întors înapoi” (Ps. 113, 3), „apele s-au înspăimântat” (Ps. 76, 15) – cum adică, materia să aibă însuşiri sau trăiri asemănătoare celor omeneşti, precum spaimă sau sfială ? Aici vedem prezenţa divină, lucrarea Duhului Sfânt: „iar Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului ! Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat – slavă Ţie !” (Troparul Praznicului).

            Cercetând în altă parte a Sfintei Scripturi, vom descoperi la Turnul Babel (când cu amestecarea limbilor) iarăşi prezenţa Sfintei Treimi, cu putinţă de recunoscut prin lucrarea celor Trei Ipostasuri, unite, nedespărţite şi neamestecate: „să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul !” (Fac. 11, 7). Iată, aceeaşi lucrare a Duhului Sfânt care a schimbat graiul oamenilor, făcându-i să nu se mai poată înţelege între ei cu privire la săvârşirea răului. Altădată, la Stejarul Mamvri, Avraam odihneşte şi ospătează Sfânta Treime (arătată lui în chip de „trei Oameni” - Fac. 18, 2), aceasta fiind o formă vizibilă a Epifaniei în toată splendoarea Duhului, precum consemnează Sfânta Scriptură: „Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu.” (Fac. 18, 21). Avraam conduce pe cei doi tineri până la Sodoma şi Gomora pentru a cerceta starea spirituală a oamenilor din acele cetăţi.

            Iarăşi, faptul că Naşterea Domnului a fost mai presus de fire, caracterizată de întreita feciorie a  Maicii Domnului (fecioară mai înainte de Naştere, fecioară în timpul Naşterii şi fecioară după Naştere – şi prin aceasta – „pururea-Fecioară” !) reliefează aceeaşi stare trupească înduhovnicită, mai presus de firescul biologic al lucrurilor omeneşti. Faptul că darurile magilor sosiţi tocmai din Persia erau aduse unui Prunc spre închinare şi adorare ca unui Împărat şi Dumnezeu („aur, smirnă și tamaie” - Mt. 2, 11) arată că vederea Lui Dumnezeu nu este cu putinţă oamenilor, căci „spre El nu cutează a căuta oştile îngereşti, dar văzând pe Cuvântul întrupat, pe tine Preacurată cu toţii te fericim” (Irmosul Cântării a noua din Canonul Slujbei de  Prohodire). În cazul Botezului, avem o Epifanie împlinită în două etape: mai întâi, la opt zile de la Naştere, ca Prunc tăiat-împrejur, purta în braţele Maicii Fecioare („şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” - Lc. 2, 21) – prilej adecvat pentru a vedea şi a înţelege că Iisus nu a avut  un trup aparent, o „nălucire” sau un trup nefiresc, ci că avem de a face cu un om în „carne şi oase” (precum spune Iisus Însuşi după Învierea Sa: „pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am” - Lc. 24, 39); iar mai apoi, la Iordan, avem atât Faţa văzută cât şi Faţa nevăzută a Lui Dumnezeu: Dumnezeu-Fiul  în apă, nimic zicând, botezat de către Ioan („aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” – Mt. 3, 15), Dumnezeu-Duhul („în chip de porumbel”) şi Dumnezeu-Tatăl mărturisind din cer „adeverirea cuvântului” – adică Cuvântul din veşnicie de la Sânul Tatălui, dar prin „deşertare” , ca Fiu al Omului , prezent şi în timp; „chenoza”, ca Naştere din Fecioară sub vremi („luând chip de rob”)  o avem la râul Iordanului, la Botez, cu cerurile deschise şi Duhul în chip de porumbel venind asupra Lui.

            ... şi tot aşa mai departe. Vorbirea despre Epifaniile (sau „arătările” Lui Dumnezeu) ar putea continua – precum stă totul consemnat în Sfintele Scripturi: Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt - iar la sfârşitul veacurilor Parusia, a doua Venire a Mântuitorului „pe norii cerului”, precum este scris: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă !” (Mt. 24, 30) dar şi (ca Drept Judecător) şederea pe Scaunul Judecăţii de Apoi, însoţit de cei doisprezece Apostoli: Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului !” (In. 5, 22).

            Dar pentru a reveni la tema Botezului, tot din gura Lui Hristos aflăm prin Sfintele Scripturi: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5); deci  Hristos ne spune „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17). Ceea ce constituie argumentul categoric pentru aceasta este tocmai faptul că El S-a supus „botezului” Legii celei Vechi atunci când „a primit a opta zi  a  Se tăia-împrejur pentru noi şi pentru a noastră mântuire” (Troparul Praznicului). Unii ar putea deduce de aici că la Iordan Iisus ar fi trecut printr-un al doilea Botez – lucru contradictoriu învăţăturii Sfintei Scripturi despre: „un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4, 5). Să fi fost oare o greşeală ? Dar nu acesta era motivul pentru care Hristos S-a supus lui Ioan şi botezului spălării cu apă a păcatelor mărturisite chiar atunci şi acolo de către toţi cei ce se botezau; Hristos n-avea nici un păcat. Scopul a fost cu totul altul: anume acela de a Se face cunoscut lumii, dar nu oricum, ci în baza a trei mărturii: mărturisirea lui Ioan, Porumbelul-Duhul Sfânt asupra Lui şi glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit !” (Mt. 3, 17). Atunci şi acolo, la Botezul Domnului în râul Iordan, s-a petrecut sfinţirea firii apelor, adică s-a înnoit firea materiei, s-a curăţit şi s-a umplut de energiile îndumnezeitoare ale harului necreat, devenind astfel mediu de propagare a Luminii Dumnezeieşti, primind putere vindecătoare şi de viaţă dătătoare prin harul Duhului Sfânt. De aceea, în limbajul bisericesc obişnuit, vorbim atât despre Agheazma Mică (pe care  o folosim spre sfinţirea zilnică a vieţii noastre) cât şi despre Agheazma Mare (apa „cea plină de putere îngerească” – Slujba Botezului) care curăţă şi înnoieşte, regenerează şi sfinţeşte.  Acesta a fost rolul Botezului Lui Iisus în Iordan: de a intra public în misiunea operei mesianice, dar nu oricum, ci în mod divin: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc !” (Mt. 3, 11) afirmă răspicat Sfântul Ioan Botezătorul, adăugând: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In. 3, 30). Persoana Sfântului Prooroc Ioan, înainte-Mergătorul şi Botezătorul Domnului, mărturisită de tot poporul ca fiind „om trimis de la Dumnezeu” (In. 1, 6), a fost piatra de hotar din şirul lung al Sfinţilor Prooroci din veac, mai înainte vestitori şi mărturisitori ai Cuvântului veşnic viu; dovadă stă mărturia pe care Domnul Însuşi o dă: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul !” (Mt. 11, 11), fiind socotit şi numit de Sfânta Biserică adevărat „înger în trup” (Mt. 11, 10-11).

            Acum, dacă ar fi să luăm în considerare toate „botezurile” am vedea că ele survin în raport cu timpul istoric şi cu devenirea spirituală a omenirii în sensul duhovnicesc al existenţei. Astfel, vorbim atât despre potopul cu apă din vremea lui Noe, trecerea prin Marea Roşie, cât şi despre  botezul cu apă al lui Ioan, atât despre tăierea-împrejur, cât şi despre botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” (Mt. 3, 11); vorbim despre  un „botez al pocăinţei”, al lacrimilor sau „plânsului duhovnicesc”, dar şi despre un „botez al sângelui”, al mucenicilor şi mărturisitorilor, toate culminând cu „botezul focului”, al purificării finale, „cer nou şi pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). Toate aceste forme de botez au fost şi sunt în slujba omului, pentru a-l uni cu Dumnezeu şi a face cunoscută lucrarea Lui Dumnezeu în lume: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19); „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer !” (Mt. 18, 18). Pe lângă toate acestea trebuie să înţelegem că Botezul este uşa de intrare în creştinism, „uşa Tainelor”. Nu putem vorbi de un alt mod de altoire în Viţa-Hristos, Pomul Vieţii. „Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar” (In. 10, 1) pentru că „Eu sunt Uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui !” (In. 10, 9). Să slăvim şi să cinstim Sfânta Treime, Care ne-a făcut pe toţi după dar „Dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6) - „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc !” (Ps. 103, 5)