Motto: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Mt. 3, 2)
„Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând
peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.” (In. 1,33)
„Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea
am venit eu, botezând cu apă.”(In. 1, 31)
După învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, întâlnirea omului cu Dumnezeu este cu putinţă să se întâmple numai în taina sfintei rugăciuni. De la Învierea Lui Hristos şi până astăzi, asumarea Crucii în Numele Lui Dumnezeu este confirmată în Sfânta Evanghelie ca „putere a Lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede” (Romani 1, 16). Iar împlinirea cuvântului Sfintei Evanghelii înseamnă în primul rând trudă şi osteneală, sudoare şi lacrimă, jertfă cu putere de bunăvoie şi, nu în ultimul rând, răsplată de la Duhul Sfânt: „vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi mântuieşte Bunule sufletele noastre !” (Rugăciunea „Împărate Ceresc”).
Cercetând Sfintele Scripturi vom descoperi că hotărârea omului de a păşi pe calea Domnului implică tocmai decizia care trebuie luată în numele Crucii: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24), cu atât mai mult cu cât un astfel de demers este circumscris unuia dintre cuvintele cele mai categorice ale Mântuitorului: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri !” (Mt. 8, 38). Cu alt prilej, tot Hristos Domnul ne-a îndemnat: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29), încredinţându-ne prin aceasta că nu vom purta noi singuri, cu slabele noastre puteri, durerea Crucii şi că trebuie doar să facem pasul către El din convingerea inimii pentru ca Dumnezeu să-l poată scrie în Cartea Vieţii, iar noi să devenim astfel statornici în cugetare şi voinţă: „Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge” (Mt. 8, 19) iar Hristos i-a răspuns: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20) – aceasta pentru a ne înştiinţa cu privire la consecinţele nestatorniciei noastre sufleteşti, deodată şi cu cuvântul: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu !” (Lc. 9, 62). Mai mult decât atât, să nu uităm nici răspunsul Mântuitorului la întrebarea verhovnicului Apostolilor: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi ?” (Mt. 19, 27) - „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri !” (Lc. 10, 20). Iată deci că răsplata divină nu e de natură materială şi nici vreo oarecare răsplată pământească spre satisfacerea vreunui interes de moment: „Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă !” (Mc. 10, 44). În cazul în care însă fumul părerii-de-sine iscat din lăuntrul pătimaş al iubirii-de-sine întunecă mintea, se va întâmpla precum a păţit tânărul bogat care, deşi sincer şi curat şi bine intenţionat în dorirea sa de mântuire şi viaţă veşnică, păzind toate poruncile – s-a poticnit tocmai de miezul strădaniei omeneşti căutătoare a unirii tainice cu Dumnezeu: „una îţi lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie !” (Lc. 18, 22). Iată, tocmai în aceasta stă izbânda naşterii duhovniceşti a omului nou, prin moartea omului vechi trupesc – totul depinzând de capacitatea de voinţă şi credinţă. Toţi dorim să fim bine-plăcuţi Domnului, dar nu toţi suntem hotărâţi să-L urmăm şi să-I împlinim poruncile. În acest sens, sfinţii primelor veacuri creştine au primit harul Duhului Sfânt pe măsura străduinţei lor, iar harismele s-au revărsat din plin asupra lor pentru vieţuirea cea asemenea îngerilor, ca nişte oameni reveniţi la starea adamică de dinainte de căderea în păcat, având capacitatea de a vorbi cu Dumnezeu şi cu îngerii Lui, de a certa demonii şi de a tămădui bolile – toate aceste daruri (de la cea mai adâncă smerenie până la cea mai înaltă contemplaţie) umplând Pustia Sketică, acolo unde se sălăşluiseră miile de pustnici şi nevoitori în Numele Lui Dumnezeu. Iar toate aceste harisme mai presus de firea omenească nu au fost nicidecum vise romantice sau iluzii cinematografice; ele îşi au începutul în sfinţenie ( care este calea de întâlnire cu Dumnezeu) şi împlinirea în dragostea Lui Dumnezeu (care este desăvârşirea sau răsplătirea ostenelii din „lupta cea bună” – I Tim 6, 12).
Despre toate acestea (încă mai dinainte de petrecerea lor) se vesteşte, de fapt, în toate referinţele pe care cei patru Sfinţi Apostoli şi Evanghelişti le dau despre persoana şi lucrarea Sfântului Ioan Botezătorul, fiul arhiereului Zaharia şi al soţiei lui, Elisabeta – „glasul celui ce strigă în pustie” (Mc. 1, 3) şi înainte-Mergătorul Arhetipului absolut, Iisus Hristos, Cel Unul Născut, Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Care ne-a spus: „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui Care M-a trimis pe Mine” (In. 6, 38). Lepădarea de sine este cea care omoară trupul dar înviază în veşnicie sufletul: „în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22). Calitatea cea dintâi este dăruirea de sine. Câţi ani avea Iisus atunci când a intrat în slujba omenirii ? Doar doisprezece ani. Atât avea atunci când, intrând în Templu, i-a uimit pe toţi cei de acolo cu desăvârşita Sa cunoştinţă a Legii celei Vechi pe care o dovedea înaintea cărturarilor şi fariseilor „ce se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui.” (Lc. 2, 47). Iată că la treizeci de ani este botezat în Iordan de către Ioan pentru ca, trei ani şi jumătate mai târziu, să-i întrebe pe acuzatorii Săi: „cine dintre voi Mă vădeşte de păcat ?” (In. 8, 46) iar către cel ce Îl lovise peste obraz – la îndemnul arhiereului – îndreaptă focul demnităţii şi al verticalităţii morale, întrebându-l în auzul tuturor: „dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi ?” (In. 18, 23). Aşadar, nu S-a lăsat nici o clipă intimidat nici de corupţia vremii, nici de mersul „neamului viclean şi desfrânat” (Mt. 12, 39), ci rămâne credincios până la capăt: ascultarea „Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (In. 4, 34). La fel, şi Maica Domnului se dăruieşte conştiinţei lumii ca lumină din „Lumina Cea dintâi” prin trei predici scurte dar pătrunzătoare, izvorâte din propria ei lucrare sufletească, dovedind prin aceasta că a fost aleasă, sfinţită şi binecuvântată din toate neamurile nu pentru că pur şi simplu „aşa a fost să fie” rânduit de Sus, ci pentru că ea a păzit cele ce se cuvenea a a le săvârşi: „Iată roaba Domnului !” (Lc. 1, 38) - adică supunere deplină şi ascultare desăvârşită; „Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1,38) - adică încredinţare totală voii Lui Dumnezeu printr-o lepădare de sine fără precedent; şi, nu în cele din urmă - „Faceţi orice vă va spune !” (In. 2, 5) convinsă fiind că acesta este singura cale de a deschide mila Lui Dumnezeu şi porţile Cerului – ceea ce a dus la deschiderea pentru totdeauna spre Rai a drumului drept, sănătos, lipsit de spinii curselor diavoleşti. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6) vestit-a Fiul lumii întregi; iar, către Tatăl: ,,Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească !” (In. 17, 1) iar Tatăl I-a răspuns (şi la Tabor ca şi la Iordan) cu acelaşi răspuns până atunci şi de atunci nemaiauzit şi nemaiîntâlnit: „Tu eşti Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am binevoit !” (Mc. 1, 11).
Şi Sfântul Ioan Botezătorul se prezintă lumii în acelaşi fel: născut din părinţi drepţi şi temători de Dumnezeu (o mamă plină de Duh Sfânt care I se închină Lui Iisus încă din pântecele Maicii Sale şi un tată martir al Adevărului), este vestit de Dumnezeu prin înger (mai înainte de a se naşte) ca vas ales pentru planul de mântuire al lumii. Ioan va fi hrănit, crescut şi povăţuit de înger, devenind „cel mai mare om născut din femeie” (Mt. 11, 11) până atunci, şi totodată fiind proorocit de glasul Lui Dumnezeu, precum spune Maleahi: „Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta” (Mt. 11, 10). Iar cuvântul lui Ioan era autoritar pentru că vestea Adevărul descoperit lui de „graiul Lui Dumnezeu” (Lc. 3, 2): „Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !” (Mt. 3, 3). Ioan era atât de temeinic ancorat în cuvântul Adevărului, încât vorbele lui erau ca o lumină în întuneric pentru poporul din pustie: „acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el” (In. 1, 7); „nu era el Lumina, ci a venit ca să mărturisească despre Lumină !” (In. 1, 8). La el toate (şi îmbrăcămintea şi vorba, şi portul şi purtarea , felul său însuşi de a pune problema) îi punea în dilemă pe iudei. Când i-a întrebat Hristos: „Botezul lui Ioan de unde a fost ? Din cer sau de la oameni ?” (Mt. 21, 25) au răspuns : „Nu ştim !” (Mt. 21, 27) pentru că nici nu-l ascultaseră dar şi se temeau de poporul care cunoştea preabine viaţa dusă de Ioan: „avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică” (Mt. 3, 4) şi „propovăduia în pustia Iudeii” (Mt. 3, 1) ca unul care dobândise deja „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe şi duhul temerii de Dumnezeu” (Isaia 11,2-3), folosind toate aceste daruri de la Dumnezeu după cuviinţă: „Iisus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie ? Au trestie clătinată de vânt ?Dar de ce aţi ieşit ? Să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi ? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci de ce-aţi ieşit ? Să vedeţi un prooroc ? Da, zic vouă, şi mai mult decât un prooroc. Că el este acela despre care s-a scris: "Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta". Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul !” (Mt. 11, 7-11).
Tot astfel, în Rânduiala Tunderii în monahism, atunci când monahului i se dă lumânarea aprinsă în mână, i se aduce aminte de cuvintele Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri !” (Mt. 5, 16) iar Sfântul Apostol Pavel descrie lucrarea proprie monahului în cuvinte inspirate din viaţa ostăşească: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Ef. 6, 11-18).
Aşa să ne ajute Domnul Dumnezeu !
