(Sărutul lui Iuda)
Motto: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc !”
(Ioan 21, 17)
„O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti !”
(Matei 15, 28)
La o primă vedere, pentru toți căutătorii de mântuire ai zilelor noastre, legătura cu Dumnezeu poate fi foarte ușor realizată. Un adevărat creștin știe că această legătură, însă, nu se poate realiza decât pe calea bimilenară (bătătorită deja de pașii moșilor și strămoșilor de demult) a învățăturilor Sfintei Scripturi: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21); lucru imposibil fără o credință reală, statornică și vie – singura care Îl poate face pe Dumnezeu să caute la rugăciunea noastră: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Matei 9, 28). Cu alte cuvinte, motivul decisiv pentru care Dumnezeu caută la inima omului este tocmai inima însăși – în care nu există întuneric, nu există răutate, nu există patimă: „ştergeţi de dinaintea ochilor Mei răutăţile din sufletele voastre, lăsaţi-vă de răutăţi !” (Isaia 1, 16); de altfel, Domnul a spus-o: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rău, din vistieria cea rea a inimii sale, scoate ce este rău” (Luca 6, 45).
Dacă luăm de-a gata toată oferta spirituală contemporană, fără o analiză de profunzime, tot ceea ce vedem pare credință, iar tot ceea ce ne pare credință promite mântuire. În realitate, Ortodoxia începe numai dinaintea ușilor bisericii, din pridvorul care prilejuiește curățirea de păcatul strămoșesc prin săvârșirea în el a Rânduielii catehumenatului, adică a rugăciunilor de lepădare a toată lucrarea răutății. Cristelnița Botezului este pântecele Bisericii, iar îndumnezeirea făpturii prin energiile necreate ale Duhului Sfânt stă tocmai în unirea cu Hristos: „Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat !” (Galateni 3, 27). El Însuși a zis: „de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția Lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 5). O afirmație ca aceasta a fost ceva tulburător până și pentru apostoli atunci când au înțeles fermitatea cu care Dumnezeu cere acest lucru de la noi, oameni pământești care ne închipuim că chiar Îl iubim. O fermitate izvorâtă din adevărul celor rostite, din miezul cuvintelor dumnezeiești ale Lui Hristos, confruntat permanent cu atitudinea refractară a poporului care nu a înțeles niciodată la justa ei valoare rolul și lucrarea credinței. Ca prim temei de neclintit atât pentru interiorul cât și pentru exteriorul viețuirii noastre creștinești, stă povața: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel ce Mă iubește.” (Ioan 14, 21). Aceasta este dovada iubirii supreme: neclintirea în respectarea și împlinirea poruncilor dumnezeiești. Ne-am obișnuit să-L căutăm pe Dumnezeu în formalismul ritualist al rânduielilor de tipic, uitând însă că Domnul Hristos Însuși i-a mustrat pe farisei cu asprime: „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici !, că voi curățiți partea din afară a paharului și a blidului, dar înlăuntru ele sunt pline de răpire și de neînfrânare.” (Matei 23, 25). Evanghelia Noului Testament evidențiază în tot cuprinsul ei piatra de poticnire a necurăției din lăuntrul inimii omului pentru sufletul care sălășluiește în trup precum licoarea în pahar: „Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoții, mărturii mincinoase, defăimări.” (Matei 15, 19). Inima în care nu este Dumnezeu are tot acest izvor de răutate și devine început a-toată-răutatea. În convorbirea cu tânărul bogat, Iisus descoperă un aspirant sincer la viața cea veșnică și la înălțimea stării de a fi asemenea Domnului prin lepădarea de sine, plin de credincioșia păzirii poruncilor, plin de dorința sinceră de a cunoaște adevărul – inspirată de Persoana Domnului Hristos și de înalta Sa învățătură mesianică, recunoscându-i atât calitățile oratorice (numindu-L „Învățătorule bun”, Matei 19: 16), cât și greutatea sfaturilor înțelepte care reformau din temelie decadența iudaică a rânduielilor și obiceiurilor Vechiului Legământ, care Îi adresează întrebări capitale – legate de problema eliberării din robia păcatului pentru a afla răspunsurile mult dorite chiar din gura „Bunului Învățător” – despre Care vestea minunilor și a puterii de pătrundere a slovelor Legii celei Vechi (păstrate în scrierile Proorocului Moise) și de împlinire a cuvintelor proorocilor de demult – se răspândise deja: „Cum ştie acesta carte fără să fi învăţat ?“ (Ioan 7, 15). … Mirare de care aveau să aibă parte până și Sfinții Ucenici și Apostoli Luca și Cleopa atunci când un „străin oarecare” „începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a tâlcuit din toate Scripturile cele despre El.” (Luca 24, 27) – „dar nu L-au cunoscut pe El”. Tânărul bogat a dat glas întrebării universale, pricină de meditație mai ales pentru noi, cei trăitori în vremuri fără un reper clar și fără valori bine dimensionate: „ce să fac ca să moștenesc viața veșnică ?” (Marcu 10, 17). Oare ce trebuie să facem ? Răspunsul este dat în Sfânta Scriptură: „păziți poruncile Mele” și veți cunoaște că „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru !” (Levitic 18, 30). Păzirea poruncilor este prima treaptă; treapta a doua a acestui urcuș pe calea mântuirii este urmarea Lui Hristos: „du-te, vindeți averile […] și vino de-Mi urmează Mie” (Matei 19, 21). Aici lucrurile însă se complică tocmai pentru faptul că prea puțini sunt cei ce pot face acest lucru cu adevărat greu de împlinit. Atât de cutremurătoare și de categorică a fost chemarea, încât descoperim în ea deopotrivă planul pământesc cât și dimensiunea spirituală: „tânărul a plecat întristat” (Matei 19, 22). Atins în fariseismul implicit al faptelor săvârșite la vedere (adică tocmai în ceea ce el credea suficient pentru mântuire) tânărul se descoperă a fi formalistul de serviciu care străbate toată istoria Vechiului Testament: „Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni […] postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.” (Luca 18, 11-12) - și nu sunt în rând cu cei care calcă Legea sau nu-și fac datoria față de ea. Dar iată că dimensiunea spirituală a nevoințelor este cea care face legătura între formă și fond, între contur și conținut: „cu greu va intra un bogat în împărăția cerurilor.” (Matei 19, 23) – adică cel bogat în fapte și lucrări, toate făcute însă la vedere, prin trâmbițare-de-sine, „de ochii lumii” (pentru că „dă bine la imagine”) și lipsite de substanța morală, fără de care toată osteneala formalistă ajunge să sufere o comparație plină de ironie: „Și vă mai spun: Mai lesne e să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu.” (Matei 19, 24); ceea ce încă o dată îi pune în mare încurcătură pe ucenici și apostoli, tulburându-i cu întrebarea plină de grijă și de temere: „Atunci, cine poate să se mântuiască ?” (Matei 19, 25), iar răspunsul divin limpezește lucrurile o dată pentru totdeauna: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.” (Luca 18, 27).
În fața spectacolului lumii, Domnul Hristos a confirmat că „strâmtă este poarta și îngust este drumul ce duce la viață și puțini sunt cei ce îl află.” (Matei 7, 14). Femeia cananeeancă (părtașă unei vieți – prin însăși rânduiala ei – lipsite de orice ritual legal conform normei iudaice, adânc înrădăcinată însă în nădejdea de mântuire și convinsă că numai credința de neclintit are puterea să dezlege suferința) iată că nu se dă nicidecum izgonită de la fața Lui Hristos, „Fiul lui David”, în ciuda durității vorbelor adresate de Mântuitorul. Iar răsplata statorniciei din inima, din mintea, din tot sufletul ei este tocmai izgonirea demonului chinuitor de la fiica ei: „Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.” (Matei 15, 28). Pe de altă parte, vameșul care s-a suit la Templu, păcătos știindu-se și smerit fiind, „s-a coborât mai îndreptățit la casa sa” (Luca 18, 14) – „îndreptat” tocmai prin faptul că și-a conștientizat starea lăuntrică, cercetând adâncul sufletului, propria sa conștiință, și înțelegând că împărăția Lui Dumnezeu nu este la dispoziția oricui, așa cu credea de fapt celălalt – fariseul proțăpit trufaș înaintea Sfântului Altar și rugându-se cu glas mare tocmai pentru a fi auzit de ceilalți, - câte și cum face el și ce stare de corectitudine există în sufletul lui ! Dacă luminătorul sufletului este mintea, precum „Luminătorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22) - oare nu avea el atâta înțelepciune cât să-și recunoască viclenia și fățărnicia în care se îmbrăcase prin autosuficiența și mulțumirea de sine ? „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici !” (Matei 23, 13): acesta este verdictul hotărât de Hristos în vremea aceea (dar și după aceea…) pentru a-i trezi pe unii ca aceștia la realitate, pentru ca să cunoască cât de departe sunt de Adevăr. Oare degeaba i-a mustrat atât de aspru și de ironic prin cuvinte precum „călăuze oarbe, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila” ? (Matei 23, 24) De altfel, le-a și arătat calea cea dreaptă pe care se cuvine să fie împlinită lucrarea mântuirii: „Iar cand postiți, nu fiți posomorâți ca fățarnicii” (Matei 6, 16), „Tu însă, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața” (Matei 6, 17). „Vai vouă” (Isaia 1,24) celor care vă smoliți fețele când postiți și vă rugați „prin sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni” (Matei 6, 2); – „Amin zic: și-au luat plata lor” (Matei 6, 5).
Au fost multe (și dezastruoase!) ieșirile din firescul normalității în tot acel popor chemat la îndreptare, iar urmările falsității comportamentului sufletesc și ale fățărniciei religiozității de suprafață au dus până la lepădare de credință și sinucidere. Petru Apostolul dorea tot timpul să fie trup și suflet pentru Hristos și să facă orice pentru a-I fi bine-plăcut: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi-n temniţă şi la moarte” (Luca 22, 33), dar răspunsul Celui ce cunoaște inima și cugetul omului a fost: „mai înainte de a cânta cocoşul, tu de trei ori te vei fi lepădat de Mine” (Matei 26, 34). Într-adevăr, Sfânta Scriptură confirmă plânsul și căința lui Petru și sinceritatea sufletului său atunci când „a plâns cu amar” (Matei 26, 75), fiind iarăși chemat la apostolie de către Domnul Hristos după Învierea Sa din morți: „Paște oile Mele !” (Ioan 21, 17) – îndemn care a întărit credința Apostolului cu nădejde și cu dragoste, adeverite și împlinite prin curajul sfârșitului martiric al vieții sale duse pentru Dumnezeu. Atât Sinaxarul Bisericii Universale, cât și „Patericele” de pretutindeni sunt pline de numele celor care au ales viața veșnică în Hristos, fără a-și mai cântări (și auto-aprecia în stil narcisist) calitățile trupești și sufletești, precum vedem pe unii dintre creștini socotind că Biserica nu este vrednică de unii ca ei – prea valoroși pentru a sluji cu sfințenie credinței, Bisericii, Lui Hristos – uitând însă adierea de cânt a Duhului Sfânt: „Omul, ca iarba sunt zilele lui; ca floarea câmpului, așa va înflori.” (Psalmul 102, 15).
Pe de altă parte, păcatele urii, vicleniei, fățărniciei distrug credința sănătoasă și ne strivesc inima sub povara invidiei și a fiicelor acesteia, care nu suportă nicidecum binele aproapelui: „Şi văzând ucenicii, au murmurat: „Pentru ce risipa aceasta ?, că mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor“ (Matei 26, 8-9). Zgârcenia și lăcomia, pline de otrava zavistiei, se ascund de fapt sub masca milosteniei ca virtute sufletească. Unde a dus „venirea în fire” după săvârșirea răului – s-a văzut cel mai bine în cazul lui Iuda Iscarioteanul („aruncând arginţii în templu, a plecat de acolo; şi ducându-se, s-a spânzurat.” (Matei 27, 5)) care a pierdut toată nădejdea, credința și curajul răspunderii propriilor fapte, zicând „Greşit-am vânzând sânge nevinovat.” (Matei 27, 4-5). Din păcate, protagonistul acestei istorii tragice a reușit să câștige adepți până în zilele noastre, în care creștinii au o credință simplistă și nestatornică, lipsită de temeiul jertfirii de sine și al convingerii nezdruncinate că tot ceea ce ne încearcă este tocmai plata cuvenită pentru superficialitatea și păcatele noastre, din îngăduința Lui Dumnezeu, spre dojenire și îndreptare. Oare nu cumva toată fala și luxul unui trai deșănțat, marcat de laxitatea morală a tuturor plăcerilor de orice fel din care ne înfruptăm fără jenă sau căință, tot acest cumul al dorințelor nesănătoase stârnite dintr-o imaginație neînfrânată care ne împinge la patimi cu caracter inuman – oare nu cumva toate acestea zilnic Îl supără pe Dumnezeu ? Iată, suntem pe acest pământ miliarde de suflete – fiecare gândind în felul lui, fiecare crezând că el are dreptate, că faptele lui sunt corecte, că închinarea lui este cea mai primită, că el deține dreptatea, că el e singurul care niciodată nu greșește - și că doar cei din jur sunt întotdeauna de vină! La unele ca acestea, Dumnezeu răspunde cu un singur cuvânt: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceștia” (Facere 6, 3). Pentru a ne ajuta să înțelegem ce vrea Hristos de la vameșul nostru suflet și de la fariseul nostru trup, Sfântul Apostol Pavel scrie: „iar dacă cineva ia parte la luptele atletice, nu e încununat dacă nu s-a luptat după legile acestora.” (II Tim 2, 5), „dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14), căci „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine.” (Galateni 2, 20). Și iarăși: „Nu ştiţi oare că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici stricaţii de tot felul, nici sodomiţii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii sau hrăpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (I Cor 6, 9-10) așa încât „în ea niciodată nimic întinat nu va intra.” (Apocalipsa 21, 27).
„Cel ce are urechi de auzit, să audă !” (Matei 11, 15)
