Motto: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău !” (Lc. 1, 42) „Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.” (Lc. 1, 46-48)
Sărbătoarea Crăciunului (sau Praznicul Împărătesc al Naşterii după trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos din „preacuratele sângiuri ale pururea Fecioarei Maria” – Sfântul Ioan Damaschin) a reprezentat încă din primele veacuri creştine una dintre temele cele mai importante ale literaturii teologice patristice, dar şi subiectul tradiţional folcloric al minunatelor cântări strămoşeşti din vatra noastră românească, numite colinde. Miezul tuturor acestor creaţii (atât al celor culte cât şi al celor populare) este nemărginirea şi măreţia iubirii dumnezeieşti faţă de lumea căzută pradă păcatului neascultării şi consecinţelor nefaste ale acestuia, concentrându-se asupra clipei atât de aşteptate şi de dorite de sfinţii prooroci din veac – venirea Unsului Lui Dumnezeu în lume pentru mântuirea ei „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Isonul mângâietor al colindelor răsunând atât din strana sfintelor biserici cât şi pe la uşile şi ferestrele caselor creştineşti aduce lumii acea atmosferă tainică de liniştire şi de pace care umple inimile tuturor celor ce primesc cu bucurie vestea venirii Lui Iisus în lume: „Îngerii cântau, păstori fluierau” - că „astăzi Maria naşte pe Mesia !” (Colind). Nu puţini sunt cei care simt şi mărturisesc faptul că frumuseţea cântării rodeşte în suflete bunătatea, dragostea, blândeţea, omenia.
Din păcate, în vremea noastră – când se mai nasc copii doar după „criterii ştiinţifice” şi „planificări familiale” – vedem cum harul Duhului Sfânt se împuţinează de la oamenii de astăzi în mod evident comparativ cu roadele duhovniceşti care umpleau viaţa oamenilor de altădată (a căror singură nădejde era în puterea şi dragostea Lui Dumnezeu) ... „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Fac. 6, 3). Dacă ar fi să luăm în considerare fie şi numai lucrarea Duhului Sfânt asupra Maicii Domnului – „prin care mântuirea lumii s-a făcut”, căci tu femeie „vei zdrobi capul şarpelui” (Fac. 3, 15) – vom remarca de îndată smerenia Preasfintei Fecioare Maria care respectă întru totul Legea cea Veche, primind logodirea cu Sfântul şi Dreptul Iosif cel Bătrân ca şi cuviincioasă continuare a vieţii de aspră înfrânare, de deplin devotament şi de adâncă evlavie petrecute la Templul lui Solomon în rugăciune neîncetată şi în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. Nu degeaba Sfântul David proorocul, Regele lui Israel, O vestise mai înainte cu o mie de ani pe „Cea mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii” ca pe „Mireasa pururea Fecioară a Tatălui Ceresc” („Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta !” (Ps. 44, 12-13)) – era darul smereniei care umplea mintea şi inima Fecioarei numai cu sfinte cugetări curate şi alese la poruncile Domnului; pentru care – Sfânta Evanghelie o spune – „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri !” (Lc. 1, 35). De altfel, seară de seară (urmând Arhanghelului Gavriil – atât Bunei-Vestiri pe care acesta o face Maicii Domnului: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine !” (Lc. 1, 28), cât şi încredinţării pe care o aduce în vis Bătrânului Iosif cel Drept – „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt !” (Mt. 1, 20)), Sfânta Biserică aminteşte lumii de desăvârşita curăţie a pururea-Fecioarei Maria atunci când I se roagă în Slujba Pavecerniţei cu rugăciunea lui Pavel monahul de la Mănăstirea Everghetinos: „Nepătată, neîntinată, nestricată, fără prihană, Preacurată Fecioară Stăpână, a Lui Dumnezeu Mireasă”. Doar aşa putem înţelege atât Naşterea „mai înainte de toţi vecii” a Fiului din Tatăl Cel fără-de-început, veşnic şi atotputernic, cât şi Naşterea trupească din Fecioara umbrită de puterea Celui Preaînalt şi aleasă ca Maică a Fiului Lui Dumnezeu, ocrotită de grija părintească, înţeleaptă şi curajoasă a Sfântului Iosif - care i-a fost mereu alături „fără să fi cunoscut-o pe ea” până ce „ea L-a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut” (Mt. 1, 25), naştere care s-a petrecut nu în cine ştie ce palat măreţ, în acoperăminte moi, calde şi confortabile – ci în profundă umilinţă, în toată sărăcia unei lumi reci şi distante faţă de Minunea „unică sub soare”, ai cărei martori şi mesageri rămân doar îngerii Lui Dumnezeu, steaua cea de sus, magii şi păstorii: ,,Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire ! Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori.” (Lc. 2, 8-18). „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut ? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.” (Mt. 2, 1-2). Toate aceste întâmplări relatate de Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti cu privire la Naşterea Lui Iisus sunt deja bine-cunoscute şi tâlcuite pe măsură atât în miile de tratate teologice şi în predicile rostite de la amvon de-a lungul veacurilor, cât şi prin viu grai, de la om la om, prin colinde şi cântări de la un capăt la altul al pământului.
Stâlp şi temelie a întregului edificiu moral al vieţuirii creştineşti pentru întreaga omenire, Persoana Mântuitorului Iisus Hristos născut Prunc Sfânt, Om şi Dumnezeu, reprezintă pentru noi, oamenii din toate timpurile şi din toate locurile, şansa îndumnezeirii noastre, viaţa cea veşnică însăşi. Alăptat la sânul Maicii Sale, „Pruncul creştea şi se întărea cu duhul” (Lc. 1, 80). Deşi la vedere o tânără modestă (aproape anonimă, am putea spune), nevoită să se oprească din călătoria ei către Cetatea Ierusalimului în satul mic numit Betleemul Iudeii pentru a putea naşte, Fecioara Maria, „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea” (Lc. 2, 1), şi atunci „s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Lc. 2, 6-7). Naştere care avea să rămână pentru toţi vecii icoana şi prototipul sfinţeniei însăşi pentru toate mamele cele născătoare de prunci: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1, 38), „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.” (Lc. 1, 48-49).
Aceasta este originea sfântă a familiei creştine. Simpla familie biologică (bărbat-femeie-copii) nu este deloc totuna cu familia creştină, a fiilor şi fiicelor născuţi din dragostea dintre tată şi mamă uniţi prin Sfânta Taină a Cununiei. Nu va putea nimeni din lumea aceasta să pogoare darul Lui Dumnezeu asupra vreunui prunc născut în afara rânduielilor dumnezeieşti. Nu va umbri vreodată Dumnezeu cu Darul Duhului Său Celui Sfânt concubinajul în locul cununiei. Şi nu este El vinovat pentru că noi singuri alegem în locul Lui Hristos („Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6)) – neorânduiala şi fărădelegea. Prin propriul nostru liber-arbitru, împărţim societatea contemporană în trei mari categorii familiale: 1) familia binecuvântată şi sfinţită, care-şi duce viaţa potrivit învăţăturilor spirituale şi morale creştine, a cărei ocârmuire negreşelnică prin valurile zbuciumate ale mării vieţii acesteia o asigură Biserica prin puterea Duhului Sfânt Care o umbreşte cu harul binecuvântării: „fericit patul neîntinat şi nunta nespurcată”, căci pe amândouă Domnul Le-a blagoslovit (Sf. Ioan Gură de Aur), aceasta este veriga sănătoasă din lanţul generaţiilor de urmaşi care va dăinui atât aici, în viaţa aceasta pământească, cât şi în cer, în veşnicia cea de apoi. 2) familia monoparentală, formată dintr-un singur părinte şi unul sau mai mulţi copii (absenţa celuilalt părinte fiind pricinuită fie de deces fie de divorţ); ceea ce salvează viaţa de familie în acest caz este virtutea curăţiei trupeşti, dobândite şi păstrate prin nevoinţa ascetică a înfrânării trupeşti, care atrage în sufletele membrilor familiei harul, puterea şi binecuvântarea Duhului Sfânt. 3) familia lipsită de binecuvântare şi fără de har – formată prin unirea temporară, de comun acord, a celor doi parteneri implicaţi în relaţia de concubinaj, întemeiată exclusiv pe consimţământul reciproc şi pe aspectul trupesc al relaţiei respective. Într-o astfel de situaţie, Dumnezeu nu revarsă harul Său din pricină de necredinţă, necurăţie şi păcat; omul se transformă într-o „vietate care vine de nicăieri şi se îndreaptă către nicăieri” (Petre Ţuţea), „asemănându-se dobitoacelor celor necuvântătoare” (psalmi, Profetul David) care se înmulţesc pur şi simplu pentru conservarea speciei. Biserica nu încalcă voia liberă a nici unei fiinţe cuvântătoare, respectând decizia fiecăruia, dar poate îndemna şi sfătui la îndreptarea vieţii pe calea sfinţeniei. Sfânta Biserică are puterea de binecuvântare, de sfinţire şi de călăuzire a familiei pe drumul mântuirii în primul rând prin Taina Cununiei, dar şi prin aceea că din sânul ei s-a dăruit lumii modelul de familie bine-plăcut Domnului Dumnezeu şi potrivit rânduielilor Lui sfinte – atât din Vechiul cât şi din Noul Testament: Avraam şi Sarra, Isaac şi Rebeca, Iacov şi toţi Patriarhii, Iosif şi Asineta, Moise şi Semfora, Ioachim şi Ana, Zaharia şi Elisabeta - sunt tot atâtea exemple în aceste sens. Maica Domnului nu încetează (ca oarecând în Cana Galileii) să ne îndemne : „Faceţi orice vă va spune El !” (In. 2, 5). Iar Mântuitorul Hristos Însuşi adevereşte: „Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Mt. 8, 21). Practic de aici decurge lucrarea de gestionare a virtuţilor (precum fecioria, curăţia, înfrânarea şi unirea trupească binecuvântată spre rodire de prunci) de către Biserică în viaţa socială a creştinătăţii. Modelul oferit mamelor de astăzi şi din totdeauna poate fi regăsit în cuvintele Sfintei Evanghelii: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt !” (Lc. 11, 27). Astfel de argumente întăresc autoritatea Sfintei Biserici asupra a ceea ce numim familie creştină în societate.
Tipul de familie cel mai răspândit astăzi în lumea românească este reprezentat de familiile întemeiate prin căsătorie civilă (nu unită neapărat şi cu cununia religioasă) în timpul regimului comunist, care duc o viaţă socială şi morală obişnuită, respectând legile Statului (nu neapărat împlinind şi rânduielile Bisericii); acest tip de familie este pândit cel mai mult de pericolul desfiinţării – din mai multe motive. „Credinţa fără fapte moartă fiind” (Iacov 2, 26) - şi faptele fără credinţă moarte sunt; lipsa harului duhovnicesc face ca toate realizările de aici, de pe pământ, să nu mai ajungă şi la cer, neavând nici suport, nici consistenţă pentru înveşnicire. Mărturie stă Pilda bogatului nemilostiv, a celui căruia i-a rodit ţarina, dar şi a tânărului bogat care împlinea poruncile Legii (cel puţin în dimensiunea lor morală) dar care , neputându-se lepăda de avuţiile sale, nici Lui Hristos nu-I putea urma, lipsindu-se astfel de harul Preasfântului Duh. Altfel spus, câtă vreme petrecem adăpostiţi căldicel şi confortabil sub acoperământul „iubirii de sine şi al părerii de sine” (Părintele Cleopa), adică al mândriei, vom fi pururea în întuneric şi – zice Scriptura: „cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge” (In. 12, 35). Învăţându-ne să ne rugăm, Mântuitorul atacă răul din noi la rădăcina lui: „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” (Lc. 11, 4). La rândul său, Sfântul Apostol Petru ne avertizează că: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
Probabil că aceasta este cea mai mare greşeală a omenirii de azi şi din totdeauna: deşi „având atâta nor de mărturie” (Evrei 12, 1) totuşi urmăm mereu doar voii noastre căzute şi înclinate spre păcat, doar părerilor nejustificate ale minţii proprii, uitând în ciuda atâtor argumente că temelia cea trainică şi de nezdruncinat a familiei nu poate fi decât sfinţenia, vieţuirea în feciorie şi deplină curăţie prin înfrânare, împodobită cu post şi rugăciune, cu credinţă dreaptă şi împlinire a sfintelor porunci dumnezeieşti care blagoslovesc şi casa şi masa, şi pruncii şi părinţii prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Dumnezeiasca Liturghie şi miezul ei de foc, Sfânta Euharistie, prin curăţirea de păcat a omului şi dobândirea virtuţilor personale – pot schimba faţa lumii şi soarta familiei creştine. „Daţi-mi o mie de duhovnici buni !” spunea Sfântul Filaret, Mitropolit Moscovei şi a-toată-Rusia, „şi voi schimba faţa lumii”; numai că, pentru a avea o mie de duhovnici buni este nevoie de o mie de mame sfinte care să-i nască şi să-i crească. Doar unii ca aceştia ar avea puterea de a izgoni toată urâciunea şi spurcăciunea stricăciunii din sânul familiilor contemporane – a căror cădere în hăul fărâmiţării şi desfiinţării este provocat de goana după plăceri, de lăcomia poftei de averi şi de imoralitatea nesaţiului îmbuibării – toate provocate şi cultivate în principal de mulţimea „show-urilor păcătoase” din mass-media. Doar urmând modelului propus de Sfintele Scripturi (prin persoana Maicii Domnului, prin exemplul Sfinţilor , ca şi prin învăţăturile Sfântului Apostol Pavel din cele paisprezece Epistole ale sale) vom putea clădi familia creştină ca pe o icoană a unui nou Betleem cu îngeri, cu magi şi cu păstori; iar inima să fie ieslea în care să Se pogoare Hristos, prin rugăciune şi Sfântă Împărtăşire din Potir, pe raza luminoasă a chemării neîncetate şi preadulci a Numelui Său întru-totul-Sfânt – „Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă !” „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit” (Ps. 33, 10) pentru că „cel ce nu adună cu Mine risipeşte !” (Lc. 11, 23); iar îngerii Lui Dumnezeu din cer cântă împreună cu păstorii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire !” (Lc. 2, 14). „Hristos Se naşte, slăviţi-L ! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L !” (Catavasiile Nașterii).
