„Omul cu deşertăciunea se aseamănă;
zilele lui ca umbra trec !” (Ps 143, 4)
„În mâna Domnului este stăpânirea
pământului.” (Sir 10, 4)
„Nu este al vostru a şti anii sau
vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa.” (Fapte 1, 7)
„Din veac şi până în veac eşti Tu !”
(Ps. 89, 2)
„Făcut-ai luna spre vremi, soarele
şi-a cunoscut apusul său.” (Ps 103, 20)
„Mărturisiţi-vă Domnului că este
bun, că în veac este mila Lui !” (Ps.
135, 1)
„Mila Domnului din veac în veac spre
cei ce se tem de Dânsul !” (Ps. 102, 17)
Nu cu foarte multă vreme în urmă, evenimentele speciale din
viaţa unei comunităţi creştine (precum Paştele, Crăciunul sau Anul Nou) erau
definite şi povestite prin cuvinte care adesea evocau atmosfera mirifică din
basmele copilăriei. În vremea noastră, însă, viaţa ni se petrece în curgerea
anilor într-o cu totul altă atmosferă – una caracterizată (şi plină până la
refuz) de un uriaş elan universal al comercialismului, de o mentalitate proprie
marketing-ului economic, ale cărei concepte şi judecăţi tind să sufoce şi să
elimine din câmpul vieţii sociale tot ceea ce mai ţine de sfinţenia tradiţiilor
străvechi şi de dorul după harul mântuitor al adevărului dumnezeiesc;
împlinirea Legii celei creştineşti a ajuns astăzi să semene cu un bâlci !...
În societatea de astăzi, sosirea unor astfel de Praznice
Împărăteşti pare mai degrabă prilej de manifestare a unei adevărate sete
neostoite de câştig, de agonisire şi de înavuţire. Şi, din acest motiv (precum
ar fi zis Mircea Eliade), formele de manifestare a profanului tind să domine şi
să elimine formele de manifestare a sacrului în lume. Cu alte cuvinte, asistăm
cumva la împlinirea cuvântului proorocesc despre urâcioasa pustiire a locului
cel sfânt („În templu va fi urâciunea pustiirii !” - Dan 9, 27), adică despre golirea inimii omului contemporan de harul
prezenţei tainice a Domnului Dumnezeu în suflet şi în lume, prin bântuirea sa
de duhul pustiitor al lăcomiei ivit din „înşelăciunea avuţiei” (Mt 13, 22).
Deşi până astăzi ni se tot vesteşte cu surle şi cu trâmbiţe
sosirea iminentă a sfârşitului lumii şi al universului întreg, de fapt
participăm cu toţii (cu sau fără voie) la un adevărat sfârşit al lumii creştine
sau al vieţuirii omului în comuniune cu Dumnezeul Cel Viu al Adevărului în
Iisus Hristos şi în Biserica Lui - atât de contestată şi de atacată de-a lungul
veacului trecut prin instaurarea în ţările de tradiţie creştină ortodoxă a unui
regim politic ateist, susţinător şi promotor al concepţiei materialismului
dialectic şi istoric (pretins ştiinţific) potrivit căruia omul devine
„dumnezeu” fără Dumnezeu. Precum Adam cel Vechi oarecând, şi omul de astăzi a
ajuns să creadă că poate stăpâni tot ceea ce îl înconjoară (şi cerul şi
pământul şi întinsul şi abisul mărilor – şi toate cele din cuprinsul lor) prin
tot felul de scheme şi teorii aşa-zis
ştiinţifice, valabile de fapt doar în minţile celor care le-au tot inventat:
„Cel Ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii !” (Ps 2, 4), adică de toţi cei care trufaş îşi înalţă sprânceana,
zicând: „cine ne este nouă Domn ?!” (Ps 11, 4). Cei simpli (nu vicleni)
la cuget şi curaţi cu inima, răspund
dintru adâncul sufletului: „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni !” (Ps 76, 13).
De la căderea (cu sunet mare şi cu vuiet) a regimului
politic ateist au trecut deja mai bine de două decenii. În acest răstimp, însă
(numit ca unul de „libertate” şi „democraţie”), caracterizat mai degrabă de
liberalizare (împinsă până la libertinaj) a gândirii, trăirii, vieţuirii în
toate formele ei sociale şi comunitare, societatea postcomunistă a ajuns să
semene din ce în ce mai mult cu acea societate idolatră instaurată în ţara
Canaan la întoarcerea poporului ales din robia egipteană. Lumea de azi a uitat
Chipul şi Persoana lui Hristos, „Soarele dreptăţii” (Mal 3, 20), Cel vestit de prooroci, adevăratul centru de greutate
şi miezul din taina sărbătorilor de
iarnă, căci a uitat că „steaua pe care
magii o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat
deasupra, unde era Pruncul” (Mt 2, 9).
În schimb, pretutindeni, pe frontonul tuturor marilor instituţii contemporane
de guvernare, organizare şi culturalizare a lumii, flutură biruitor şi mândru
tot felul de stele atee, semnalând acolo prezenţa şi lucrarea tot atâtor
„hristoşi mincinoşi”, făuritori de lumi paralele şi promotori ai unui nou mod
de a-ţi trăi viaţa – în afara sau chiar împotriva Revelaţiei dumnezeieşti
cuprinse în Scriptură şi în Tradiţie. Mod ale cărui legi şi reguli (scrise şi
nescrise), izvorăsc şi se instaurează în firea şi în lumea omului modern după
impulsul cărnii şi al sângelui, adică al poftelor şi al patimilor, deşi „carnea
şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor 15, 50). Se vede treaba că omul (acest centru al creaţiei
văzute şi nevăzute, pentru care Dumnezeu a condensat în juru-i „lumea şi toate
cele ce sunt în ea” - Fapte 17, 24) a
cugetat că nu e chiar atât de anevoios lucru să făptuiască în lume tot felul de
reforme, pe un fond ideologic şi filozofic „epurat” de orice moştenire
creştină; deci nu corespunzător învăţăturii şi îndreptarului celor Zece Porunci
date de către Dumnezeu robului Său Moise pe Muntele Sinai, ci în virtutea unui
„Decalog” întemeiat exclusiv pe puterea materială şi trupească a celor cinci
simţuri (aducătoare de plăceri) şi a forţei egocentrice a cultivării
individualiste şi anticomunionale a propriei personalităţi prin stihia
devastatoare a iubirii-de-sine cu toate nefericitele ei odrasle.
Acesta este , de altfel, cadrul ideatic în care se petrece transformarea omului
(„zidirea cea de mare preţ” - precum spunea Părintele
Arsenie Boca) în „rob al dezmierdărilor” (Sfântul Vasile cel Mare) şi „cu totul sălaş diavolului, relelor şi
păcatelor şi fărădelegilor” (Sfântul Simeon
Metafrastul).
Aşa se face că, o dată scoasă din biserică în stradă,
sărbătorirea plină de har luminos, de bucurie şi de înălţare sufletească, a
acestor sfinte evenimente legate de Persoana şi lucrarea Mântuitorului Iisus
Hristos, ajunge într-un mod degradat şi degradant petrecere de discotecă sau de
club, promoţii, tombole şi loterii prin „superhipermarket”-uri, pentru clienţi
avizi de agonisire şi consumatori niciodată sătui; ceea ce face din creştinul
simplu şi smerit de altădată, din omul obişnuit şi moral, o stihie năvalnică a
focului nestins al poftei, lăcomiei şi împătimirii, irezistibil fascinat şi
atras de mulţimea ofertelor în bani şi mărfuri menite satisfacerii necontenite
a feluritelor „nevoi” create artificial – toate acestea ducând la vătămare
sufletească gravă, ba chiar la moarte duhovnicească prin transformarea în stâlp
de sare a simţirii lăuntrice , cauzate de dedarea nesăţioasă la păcate: „toţi
s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu
este până la unul !” (Ps 13, 3).
Prin urmare, colindul sfânt şi bun (adevărată sinteză
cântată a Scripturii) devine vers profan
sau muzică lăutărească, transformată din folclor autentic în manea de cartier,
ceea ce duce tot la o păgână atitudine comercială, la un fel de bâjbâire şi
orbecăială printre meandrele rosturilor prăznuirii înseşi. Astfel, sfântul
locaş devine doar acel spaţiu bisericesc prin care mai trece (pururea grăbit şi
mereu presat de stresul grijilor lumeşti) bietul om silit de formalismul unei
tradiţii pe care n-o mai înţelege şi la care oricum nu mai aderă, liniştindu-şi
cumva conştiinţa că şi-ar fi făcut datoria faţă de Sfântul Dumnezeu: „poporul
acesta Mă cinsteşte cu buzele... dar
inima lor este departe de Mine !” (Mt 15,
8). „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert !” (Deut 5,11). Convingerea că, trecând pe
la biserică doar pentru a mai aprinde o lumânare şi pentru a da un pomelnic cu
o prescură la altar te-a absolvit total de orice alte îndatoriri faţă de
Dumnezeu şi de voia Lui, reprezintă o mare înşelare – astăzi din ce în ce mai
răspândită: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti
dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta ?!” (Ps 49, 17).
O asemenea decădere spirituală, împuţinare de suflet şi
meschinărie de cuget nu face decât să se potrivească întru totul pervertirii
morale generalizate care caută, parcă, să cuprindă astăzi tot ceea ce există,
mişcă, suflă şi viază, într-un uriaş angrenaj (specific modernităţii) de
tocare, dizolvare şi anihilare a oricăror valori şi simboluri morale,
intelectuale şi spirituale, fără nici un alt scop decât construirea unui alt
tip de societate umană (numit „societatea de consum”), a cărei funcţionare să
convină intereselor financiare şi economice (mai mult sau mai puţin obscure) a
celor mari, puternici şi bogaţi ai lumii, după lozinci de genul: „producem ca
să consumăm”, „trăim ca să muncim”, „muncim ca să mâncăm”, „trăim ca să
mâncăm”.
Să fie oare, aşadar, Naşterea Domnului o sărbătoare
terifiantă, un prilej de manifestare a apucăturilor idolatrizante ale
cetăţenilor, o nouă Gadara precum cea în care legiunile de demoni au atacat
furios turmele de porci, înecându-i în Marea Galileii, iar în cea de azi cetele
de creştini (parcă preluând de la demoni setea de a ucide) sacrifică mii de
porci spre săturarea poftei de nesăturat a burţii (deja pline cu cărnuri de tot
felul încă din timpul Postului !), încât Praznicul Naşterii Domnului devine de
fapt „sărbătoarea Tăierii Porcului” – ca şi cum
aceasta ar vesti adevărata mântuire ?!... Oare prin aceasta nu cumva ne asemănăm mai mult regelui Irod ,
ucigătorul de prunci, decât îngerilor, magilor şi păstorilor vestitori de
bucurie ?! Oare nu închipuim mai
degrabă un fel de „apocalipsă” a zidirii
prin această pornire spre branconaj „oficial” şi „tradiţional”, prin această
manifestare crudă a instinctului de pradă şi de vânare a animalelor ?! Uităm
cuvântul Domnului care zice: „ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele
din munţi şi boii ! Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu
Mine este !” (Ps 49, 11-12). Oare la
o astfel de sporire „duhovnicească” ne povăţuieşte Sfânta Biserică, încât să
ajungem să ne asemănăm celor care „au schimbat slava Lui întru asemănare de
viţel care mănâncă iarbă” (Ps 105, 20),
şi despre care Psalmistul ne spune că „a plouat peste ei ca pulberea cărnuri şi
ca nisipul mării păsări zburătoare” (Ps
77, 31) şi că „nimic nu le lipsea din cele ce pofteau iar mâncarea le era
încă în gura lor când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei
sătui ai lor” (Ps 77,34-35) ?! Oare
nu despre astfel de stări de lucruri ne vorbesc şi întâmplări precum cea din
Thailanda (din decembrie 2004) sau din Japonia primăverii anului 2011 şi care
ne amintesc de cuvintele prooroceşti ce vesteau
„urgia mâniei Lui; mânie, urgie şi necaz trimis-a prin îngeri
nimicitori” (Ps 77, 54) asupra celor
împietriţi în rele ?.... Şi nu sunt acestea nicidecum semne de prevestire a
sfârşitului: „se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie, vor fi
cutremure pe alocuri şi foamete şi tulburări vor fi; iar acestea sunt începutul
durerilor” (Mc 13, 8); „şi veţi auzi
de războaie şi de zvonuri de războaie - luaţi seama să nu vă speriaţi, căci
trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul!”(Mt 24,6). „Dar dacă nu vă
veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel !” (Lc
13, 3).
Ori rostul înzestrării cu inteligenţă a omului de către
Dumnezeu este tocmai îndumnezeirea şi sfinţirea, iar nu desacralizarea lui:
„toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut !” (Ps 13, 3), „deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii
oamenilor; în balanţă - toţi împreună sunt deşertăciune !” (Ps 61, 9). Aşa că îi
invităm pe toţi vestitorii „apocaliptici”
ai sfârşitului de lume, ca şi pe naivii şi credulii lor ascultători, să
observe mai atent că, de fapt, trăim cu toţii o distrugere a simţământului
contemplaţiei frumuseţii care ne
înconjoară. Căci cine să mai admire armonia naturii, cine să-i mai
descopere poezia, cine să-i mai cânte romanţa sau să-i asculte simfonia, cine să
mai fie mângâiat şi uimit de lumina lunii, de albastrul cerului, de farmecul
nopţii, de necuprinsul câmpului cu flori – dacă şi Eminescu şi poeţii cei din
ceata lui trecut-au deja demult din viaţa de aici ?... Cine să mai cultive
valorile morale şi spirituale cuprinse tainic şi adânc în bogăţia tradiţiei
satului românesc creştin ortodox – când acesta mai poate fi aflat doar la muzeu
?! Ţăranul de altădată mai există doar prin filmele proiectate şi cărţile
depozitate la Casa de Cultură sau prin piesele expuse la Muzeul Ţăranului Român
... Iată adevărată apocalipsă (în marş
distrugător) a culturii cândva roditoare de viaţă !... Cine să mai simtă şi să
mai tâlcuiască dorul în versul popular (precum odinioară străbunii ce cântau
„Dorul meu de dor tânjeşte !”), cine să mai cânte lacrima , suspinul,
suferinţa, în grai de cuget şi simţire românească, într-o vreme ca a noastră,
în care „dragostea” este privită, numită şi asumată mult mai pragmatic ca „sex
sălbatic” şi „plăcere la extrem” ?! Cum să mai semene una ca aceasta cu măreţia
alaiului de nuntă din vechime şi cu gingăşia feciorelnică a mirilor de demult,
când copii în vârstă de nici cincisprezece ani deja se înfruptă din aşa-zisele
„plăceri” otrăvitoare de suflet ale actelor sexuale, distrugându-şi prin
aceasta unii celorlalţi atât inocenţa trupului cât şi integritatea minţii !...
Iată, aşadar, adevărată apocalipsă a moralei şi a familiei,
a nunţii şi a credinţei, un sfârşit şi o distrugere în fond a bunului-simţ.
Dacă în vremurile de demult fiece gospodar român creştea în curtea casei sale
acea „floare a ruşinii” (uşor de recunoscut printr-o frumoasă pată roşie ivită
chiar în mijlocul florii albe), cei de azi nici măcar nu mai ştiu cum arată !
Şi e firesc să ne întrebăm: de ce se întâmplă oare toate acestea ?! „Vremea
este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legământul Tău !” (Ps 118, 126), „au vărsat sânge
nevinovat: sângele fiilor lor şi al fiicelor lor, pe care i-au jertfit idolilor
din Canaan !” (Ps 105, 38). „Omul în
cinste fiind, n-a priceput: alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi
s-a asemănat lor !” (Ps 48, 21).
Din nefericire pentru
noi, vremurile de „eliberare” şi „democratizare” au adus cu ele (împingând
libertatea însăşi până la refuzul oricăror limite sau bariere) valuri peste
valuri de păcate, de răutăţi şi de greşeli, încât – fără să vrem – trăim astăzi
simţământul (deloc îmbucurător) al unei apocalipse (de orice fel ar fi ea),
care însă nu sfârşeşte lumea pentru a o înnoi, ci doar o distruge în sufletele
omeneşti. Ce făceau oamenii de dinainte de potop ? „Mâncau, beau, se însurau,
se măritau - până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi
i-a nimicit pe toţi !” (Lc 17, 27).
Dar, oare, Hristos Însuşi – pentru ce „S-a răstignit pentru noi în zilele lui
Pontius Pilat, a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi” ? Ca să se
vândă în cantităţi industriale cozonacii şi ouăle roşii prin mall-uri şi prin
pieţe ? Sau ca să se vândă cadourile (aduse chipurile de „iepuraş”) pentru
copii – şi astfel să se mărească pieţele de desfacere a mărfurilor, să crească
cifrele de afaceri ale firmelor de comerţ, să crească procentajele la bursă şi
coeficienţii comerciali ?!... O, nicidecum ! „Hristos a înviat din morţi, fiind
începătură (a învierii) celor adormiţi” (I
Cor 15, 20); căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră !” (I Cor 15,14). A înviat ca să dezlege
blestemul, ca să ierte păcatul strămoşesc, să sfărâme moartea cea veşnică şi să
zdrobească încuietorile iadului !... Şi atunci – de ce să ne purtăm de parcă am
fi cu mult mai întunecaţi decât eram mai înainte de Înviere, mult mai pătaţi de
păcate şi mai blestemaţi prin propriile noastre fapte ?! Unde sunt „cerul nou
şi pământul nou” (Apoc 21, 1) din
sufletele creştinilor înnoite prin Cincizecime ? Unde este „Sângele Mielului” jertfit (Apoc 7, 14) din inimile închinătorilor
lui Dumnezeu ? Cine şi unde şi cum mai cugetă la acestea şi le trăieşte pe ele?
Cui îi mai trebuiesc, cui îi mai folosesc, cine le mai doreşte ?! De ce să tot
mergem pe căile pierzării, tot mai departe de ochii blânzi şi sfinţi ai Bunului
Dumnezeu? Şi cui să-i mai cântăm astăzi cu bucurie: „Fericit bărbatul care n-a
umblat în sfatul necredincioşilor !” (Ps
1, 1) ? Oare nu este păcat de atâta jertfă neîncetată, de atâtea Sfinte
Liturghii, de atâtea proorocii şi scrieri, dacă cei pentru care s-au făcut au
ajuns precum vestit-a Psalmistul: „Gură au - şi nu vor grăi! Ochi au - şi nu
vor vedea ! Urechi au - şi nu vor auzi !” (Ps
113, 13-15) ? Căci „sufletul care păcătuieşte va muri !” (Iez 18, 20).
Şi oare de ce să lăudăm atâta „timpul” şi „valoarea” lui, şi
să nu luăm în seamă cele la care Scriptura ne cheamă – „viaţa veşnică” (Mt 25, 46), – şi cele despre care ne şi avertizează :
„osânda veşnică” (Mt 25, 46) ? În
fond, cine ne dă nouă dreptul să împărţim clipele, şi să le tot numărăm şi
contorizăm, neglijând total dimensiunea chemării vieţii noastre la înveşnicire
prin acel „astăzi” al lui Dumnezeu: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui - nu vă
învârtoşaţi inimile ca la răzvrătire !” (Evr
3, 15) ?! Ce să mai însemne „an vechi” şi „an nou” când, în lumina
Sfintelor Scripturi, putem vorbi de fapt doar despre un timp al necunoaşterii
lui Dumnezeu (care implică o stare de suferinţă, de neîmplinire şi de
nemulţumire sufletească, precum cea a celor care aveau „ochii ţinuţi ca să nu-L
cunoască” - Lc 24, 16), şi despre un
alt timp, al întâlnirii şi împăcării cu Dumnezeu, adică al unirii cu El: „a
fost cunoscut de ei la frângerea pâinii !” (Lc
24, 35) şi „atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc 24,45) iar ei „s-au întors în
Ierusalim cu bucurie mare, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc 24,52-53). Oare nu aceasta este
adevărata bucurie de a fi într-un „an
nou” cu Dumnezeu prin înnoirea noastră sufletească, posibilă prin renunţarea la
orgoliul „eu”-lui lăuntric ? Şi ce poate să fie oare mai frumos, mai dulce şi
mai binecuvântat lucru decât (la vremea încheierii a încă unui an calendaristic
din curgerea timpului) să poţi să cugeţi la nemărginirea veşniciei – „mai
înainte de veci” (I Cor 2, 7), şi să
cugeţi la nesfârşirea vieţii cea din „vecii vecilor” (Filip 4, 20), şi să nădăjduieşti la clipa cea mântuitoare: „astăzi
vei fi cu Mine în Rai !” (Lc 23, 43) ?!
Oare nu aceasta este ceea ce într-adevăr contează – să-L primeşti pe Dumnezeul
Cel Viu în existenţa ta, în sufletul tău, în clipa ta - şi astfel să-ţi câştigi
viaţa cea de veci, de dincolo de lume şi de timp ? Într-o viaţă atât de scurtă,
într-un răstimp atât de mic (de doar câteva decenii de petrecere pe pământ) cum
să nu fii mai preocupat de înscrierea numelui tău şi a numelor celor dragi ai
tăi în Cartea Vieţii lui Dumnezeu, decât
de agonisirea amăgitoare a celor deşarte şi trecătoare ?! „Bucuraţi-vă că
numele voastre au fost scrise în ceruri !” (Lc
10, 20) împreună cu „ceilalţi împreună-lucrători, ale căror nume sunt
scrise în Cartea Vieţii” (Filip 4, 3).
Câtă nădejde nu ne dă teologia eshatologiei particulare a credinţei noastre
creştineşti („în ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat !”
– Patericul Egiptean), şi totuşi ...
să te frământe atâta gândul la o clipă care nici nu-ţi aparţine şi despre care
nici nu ţi s-a descoperit ceva (căci „de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie
- nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl !” - Mt 24, 36), şi despre care ni s-a spus doar că „se va arăta pe cer
semnul Fiului Omului” (Lc. 24,30)
(adică semnul Sfintei Cruci, de la răsărit până la apus şi de la miazănoapte
până la miazăzi) şi că „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu,
Iisus Se va pogorî din Cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi !” (I Tes 4, 16). Dacă un asemenea
eveniment precum Parusia (sau cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos pe
norii cerului, cu putere şi cu slavă multă, ca Drept Judecător) se va petrece
„într-o clipeală de ochi” (I Cor 15, 52),
atunci când vom mai avea noi timp să ne dăm seama de cele ce se petrec în jurul
nostru, - sau fie şi măcar de propria noastră stare personală ?! „Nu toţi vom
muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa
cea de apoi” (I Cor 15, 51-52) – şi
ne vom şi înfăţişa la Judecată ! De
aceea cântă Psalmistul: „Paharul este în mâna Domnului, plin cu vin
curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a
vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului !” (Ps 74, 8). Şi de aceea ar fi bine ca, atunci când ne adresăm unii
celorlalţi urarea „La mulţi ani cu spor, cu belşug, cu bucurii, cu bogăţii şi
fericire !”, să nu uităm că toate acestea depind atât de Dumnezeu, cât şi de
bunăvoinţa noastră: „Fără Mine nimic nu puteţi face !” (In 15, 5) căci „cel ce nu adună cu Mine risipeşte !” (Lc 11, 23). Şi iarăşi, bine ar fi ca,
la cumpăna dintre ani, să nu ne limităm doar la umplerea pântecelui cu mâncare
gustoasă şi băutură din belşug, la dans şi chiote de veselie, ci şi , cuminţi
şi înţelepţi, să cerem de la Dumnezeu Cel Preaînalt, în susurul de rugă al
cântului Bisericii, „înger de pace credincios,
îndreptător, păzitor al sufletelor şi al trupurilor noastre, cele bune
şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, cealaltă vreme a vieţii noastre
în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără
durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui
Hristos”. Pentru că Tu eşti Stăpânul timpului, al lumii Creator, al vieţii
noastre Păzitor şi de zile Dătător şi Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava: a Tatălui şi a Fiului
şi a Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sănătate, mântuire,
credincioşie, ani binecuvântaţi şi bogaţi în fapte mântuitoare tuturor
creştinilor dreptmăritori ! Amin !
