„El a
stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă !” (Lc. 24, 36)
„Ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se,
credeau că văd duh.” (Lc. 24, 37)
„Le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei
încă nu credeau de bucurie şi se minunau.” (Lc. 24, 40-41)
„Trebuiau să se împlinească toate cele scrise
despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi.” (Lc. 20, 44)
Potrivit Sfântului Apostol Pavel, cele trei
virtuţi de căpetenie (numite „teologice”) ale sufletului creştinesc sunt:
credinţa, nădejdea şi dragostea. Simpla raţiune omenească nu poate explica
complet întreaga bogăţie de semnificaţii legate de cuvântul „credinţă”. Starea
de a fi sau dimensiunea existenţială la care accede omul prin puterea credinţei
nu poate fi explicată în cuvinte omeneşti: „Cunosc un om în Hristos, care acum
paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu
ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (II Cor. 12, 2).
Este remarcabil faptul că explicaţiile omeneşti nu fac decât să limiteze
descoperirea divină, „răpirea din sinele propriu” către o realitate
inexprimabilă în termeni obişnuiţi: „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului
să le grăiască” (II Cor. 12, 4). Sfânta Scriptură ne atrage atenţia asupra
acestui lucru tot prin glasul Apostolului neamurilor: „Căci umblăm prin
credinţă, nu prin vedere” (II Cor. 5, 7) .
Aparent simplă şi lipsită de profunzime, în
realitate infinit de complexă în adâncimile lucrărilor ei, Ortodoxia poate fi
îmbrăţişată la o primă vedere de către oricine doreşte: „pe cel ce vine la Mine
nu-l voi scoate afară” (In. 6,37); sau, altfel spus, „de veţi aduce Domnului
jertfă de izbăvire, să o aduceţi de bunăvoie !” (Lev. 19, 5). Dar, odată intrat
în lucrarea tainelor credinţei pe calea cea dreaptă, te izbeşti de ceea ce unora
le pare o simplă obişnuinţă, dar în realitate reprezintă de fapt războiul
nevăzut al sufletului, un război al gândurilor şi al duhurilor: „mulţi sunt cei
ce se luptă cu mine din înălţime !” (Ps. 55, 2); duhuri nevăzute care încearcă
permanent să strice lucrarea cea dreaptă a credinţei şi să-l împingă pe
nevoitor spre sminteală, înşelare şi abatere de la calea cea dreaptă: „În calea
aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie !” (Ps. 141, 3). Mântuitorul
Însuşi i-a avertizat pe apostolii Săi că momentul de cercetare, de verificare
şi de întărire a credinţei vine prin ispitire, prin încercare severă: „iată
satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Lc. 22, 31). Tocmai de aceea şi
Sfântul Apostol Pavel a atras atenţia asupra necesităţii trezviei ca
luare-aminte de sine: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să
nu cadă !” (I Cor. 10, 12).
Taina Învierii a fost atât de adâncă şi de
cutremurătoare încât i-a pus în dilemă atât pe apostoli (care s-au înspăimântat
şi au fugit) cât şi pe oamenii din Ierusalim care, deşi începuseră prin a
striga cu putere: „Osana ! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului
!” (Mc. 11, 9), totuşi au sfârşit prin a striga la fel de tare: „Răstigneşte-L !
Răstigneşte-L !” (Lc. 23, 21). Aceeaşi dramă sufletească o trăieşte şi Sfântul
Apostol Petru care Îi spusese lui Iisus cu glas plin de convingere şi
devotament: „şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine !” (Mt.
26, 35). Chipul dumnezeirii lui Hristos l-a cunoscut Sfântul Petru în grădina
Ghetsimani: „Pune sabia în teacă !” (In. 18, 11) - „ţi se pare că nu pot să rog
pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ?” (Mt. 26, 53). Cu
toate acestea, deşi văzuse vindecarea minunată a urechii lui Malhus, sluga
arhiereului, -după atâtea alte nenumărate minuni la care fusese martor –, tot nu a fost suficient pentru a-l convinge
pe Simon, fiul lui Iona, cel numit Chefa, că Îl are în faţă pe Fiul lui
Dumnezeu Însuşi ! Cercetat de trei ori la rând de către cei alături de care se
încălzea la foc în curtea arhiereului Anna, Petru a negat că-L cunoaşte pe Iisus, că
Îi este ucenic sau că L-a văzut vreodată: „ a început a se blestema şi a se
jura: nu cunosc pe omul acesta !” (Mt. 26, 74).
Iată fapte care au adus îndoială în sufletele
multora cu privire la învierea lui Iisus. Mărturie stă şi episodul cu sfintele
femei mironosiţe care zoreau dis-de-dimineaţă cu miresme la mormânt şi au fost
întâmpinate de Iisus: „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus
le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins
picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi !” (Mt.
28, 9-10) şi totuşi, ele„ au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi
de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Mc. 16, 8); lucru confirmat cu privire şi la ucenici
de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu: „La urmă, pe când cei unsprezece
şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea
inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Mc. 16, 14). Sau
atitudinea Mariei Magdalena faţă de sfinţii îngeri aflaţi la mormântul lui
Iisus, atunci când le-a spus: „au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus !”
(In. 20, 13). Răspunsul lui Iisus („Iisus i-a zis: Maria !” - In. 20, 16) a
venit tocmai pentru a schimba starea sufletească a uceniţei din îndoială în
certitudine: „Nu te atinge de Mine !” (In. 20, 17). La fel, cuvintele sfinţilor
apostoli Luca şi Cleopa pe drumul către Emaus: „nişte femei de ale noastre
ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt. Şi, negăsind trupul
Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri care le-au spus că El este
viu !” (Lc. 24, 22-23).
Acestea sunt doar câteva exemple despre câtă
controversă sufletească au putut stârni întâmplările succedate cu repeziciune
de la învierea Domnului din morţi. Într-adevăr, cernerea a fost cât se poate de
puternică – pentru că, deşi fuseseră ucenicii lui Iisus vreme de trei ani şi
jumătate, totuşi apostolii s-au arătat a fi tulburaţi şi înfricoşaţi de mersul
evenimentelor: „erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor” (In. 20, 19). Ceea ce
dovedeşte că acea credinţă tare despre care le vorbise Iisus era încă departe
de ei: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice
muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi
vouă cu neputinţă.” (Mt. 17, 20).
Pentru a-l putea înţelege lăuntric pe Sfântul
Apostol Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, trebuie să
cunoaştem contextul în care se găsea. Mai întâi, toţi ucenicii se simţeau
urmăriţi şi bănuiţi, erau timoraţi şi se ascundeau de frica iudeilor după
hotărârile luate de către farisei şi cărturari, de mai-marii poporului
dimpreună cu arhiereii din sinedriul Templului şi care au dus la răstignirea
lui Iisus. Odată săvârşită răstignirea iar Iisus pus în mormânt, s-a spulberat
orice urmă de nădejde din inimile ucenicilor chinuiţi de amarnice îndoieli şi
munciţi de întrebări fără răspuns: cum să moară Cel care pe alţii îi înviase ?
Cel care pe alţii îi vindecase ? Cel care făcuse nenumărate minuni preaslăvite ?
Cum să fie mort ca un om de rând ? Moartea Mântuitorului a bulversat toată
mulţimea iudeilor care crezuseră în El: „noi nădăjduiam că El este Cel ce avea
să izbăvească pe Israel” (Lc. 24, 21). Într-o asemenea situaţie, zvonurile
despre învierea Domnului şi arătările Lui nu prezentau nici o credibilitate,
pentru că vorbele se schimbau cu iuţeală de la o zi la alta în fel şi chip. Se
spunea chiar că trupul Îi fusese furat de către ucenici (aceasta în urma mituirii
de către arhierei şi bătrâni a soldaţilor de la paza mormântului): „au dat bani
mulţi ostaşilor zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe
când noi dormeam” (Mt. 28, 12-13). În felul acesta se instaurase o stare de
confuzie generală în care nimeni nu mai era deplin încredinţat că Hristos ar fi
înviat. Acesta a fost momentul în care Toma, „unul din cei doisprezece, cel
numit Geamănul, care nu era cu ei când a venit Iisus” (In. 20, 24) ajunge sub semnul incertitudinii totale cum că
spusele lor legate de Iisus şi de învierea Lui ar fi adevărate. Cauza acestei
atitudini a Sfântului Apostol Toma era tocmai şovăielnicia, nevolnicia şi lipsa
de curaj şi de tărie a celorlalţi apostoli în afirmarea şi mărturisirea Tainei
Învierii Domnului. Filocalia ne arată că omul duhovnicesc se naşte prin
dobândirea celor patru virtuţi cardinale: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia şi
cumpătarea. La Toma vorbim însă despre o sfântă îndrăzneală: „Îndrăzniţi ! Eu
am biruit lumea.” (In. 16, 33);
iar Sfântul Apostolul Ioan, în Cartea Apocalipsei, întăreşte: „Iar partea celor
fricoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă” (Apoc. 21, 8). Lipsa
de curaj a celorlalţi aposoli îl determină interior pe Toma să se revolte: ce
fel de Înviere trăiţi voi cu teamă şi cu frică ? Ce credinţă în Înviere a
pătruns în sufletele voastre de sunteţi cuprinşi de teamă şi staţi ascunşi ?
Totuşi, atunci când venise la ei prin uşile încuiate, Iisus le-a dat
binecuvântarea Învierii: „Pace vouă !” (In. 20, 19). Şi deşi au fost uimiţi de
prezenţa Lui, tot în îndoială au rămas, ba chiar în mintea lor „înspăimântându-se
şi înfricoşându-se, credeau că văd duh” (Lc. 24, 37). Dar Iisus le-a răspuns: „pipăiţi-Mă
şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase” (Lc. 24, 39), apoi le-a cerut ceva de
mâncare: „iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere” (Lc.
24, 42). Şi totuşi, toate aceste întâmplări şi evenimente n-au fost suficient
de convingătoare pentru ucenicii Domnului – un motiv în plus pentru Toma să se
revolte - dincolo de atitudinea fricoasă
şi de tonul poate tremurând şi stins de spaimă al ucenicilor: „Am văzut pe
Domnul” (In. 20, 25). Categoric, atitudinea apostolilor era prea superficială
iar ei nu aveau „inimă arzândă” pentru a pătrunde Taina. Iisus Însuşi confirmă
că erau tulburaţi peste fire şi peste puterea de înţelegere: „De ce sunteţi
tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră ?” (Lc. 24,
38).
În aceeaşi stare îi găsim şi pe Luca şi pe Cleopa
cu privire la Învierea lui Iisus, fiind marcaţi de o credinţă şovăielnică faţă
de toate cele petrecute cu Iisus: „Şi El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi
zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii ! Nu trebuia oare
ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa ?” (Lc. 24, 25-26). Şi
tot nu i-a convins, deşi le-a amintit de cele ce le vestise mai înainte de
răstignire, pe când era încă cu ei în Galileea, prevestindu-le patimile şi
moartea şi anunţându-i că după trei zile se va scula din morţi. Drept pentru
care Iisus a trecut la tâlcuirea Scripturii, reluând strădania de a-i convinge
prin explicaţii aduse pe temeiul proorociilor: „Şi începând de la Moise şi de
la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El.” (Lc.
24, 27). Din astfel de motive ajunge Toma să se înverşuneze cumva faţă de
spusele fraţilor săi apostoli, care mărturiseau Învierea ca şi cum nu ar fi
fost un fapt real; probabil că erau prea sceptici, de parcă nu ei înşişi
trăiseră tainic întâlnirea cu Hristos intrat la ei prin uşile încuiate. Rănit
la inimă de îndoiala lor şi hotărât să clarifice problema care era mai mult a
lor decât a sa, Toma a pretins cel mai greu şi categoric argument: vederea
fizică şi pipăirea lui Iisus – întocmai ca înainte de Înviere: „Dacă nu voi
vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în
semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede !” (In.
20, 25).
Aici este momentul culminant al iubirii de
oameni a lui Dumnezeu faţă de lumea care L-a răstignit şi pe care a voit să o
mântuiască prin moartea şi Învierea Sa. Iisus a înţeles şi atitudinea sfintelor
femei care deşi vorbiseră cu îngerul („un tânăr şezând în partea dreaptă,
îmbrăcat în veşmânt alb” - Mc. 16, 5) despre învierea lui Iisus, au fugit
înfricoşate: „Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi
de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Mc. 16, 8). „Şi după
opt zile” (In. 20, 26) ucenicii erau
iarăşi adunaţi în casă, cugetând cele despre Înviere (poate că analizau a câta
oară, puse cap la cap, toate cele întâmplate) iar Toma era şi el cu ei. Din
senin, Iisus a stat în mijlocul lor (Sfânta Evanghelie nu explică cum, dar este
limpede mărturia deplinei libertăţi a Atotputernicului Dumnezeu de a Se arăta
sau nu, după cum voieşte, „pe toate umplându-le Cel ce e necuprins”).
Atotştiinţa divină face din Iisus promotorul explicării categorice a învierii
Sale prin cuvintele adresate Sfântului Apostol Toma: „Adu degetul tău încoace
şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi
necredincios ci credincios” (In. 20, 27). Din această clipă, douăzeci de
veacuri de creştinism sunt acoperite de îndrăzneala lui Toma. Dacă el nu ar fi
făcut acest gest (aparent revoltător din punct de vedere teologic) astăzi tot
mai mulţi ar fi fost cei la fel de îndoielnici ca şi ucenicii Domnului în
zilele Învierii Lui. Toma a înlăturat cu hotărâre şi îndrăzneală, o dată pentru
totdeauna, atitudinea căldicică şi şovăielnică a tuturor celor din jurul său cu
privire la Taina Învierii lui Hristos. Poate că a forţat cumva nota din punct
de vedere uman – dar nu-i pare rău nici o clipă; inima lui îşi recapătă toată
îndrăzneala atunci când se vede descoperit de Domnul în felul în care gândea
chiar în acele clipe.
Sfânta Biserică laudă atât îndrăzneala
ucenicului cât şi iubirea de oameni a Mântuitorului în cântările Învierii: „Cine
a ferit mâna ucenicului nearsă, atunci când s-a apropiat de coasta cea de foc a
Domnului? Cine i-a dat ei îndrăzneală de a putut pipăi osul cel de văpaie ? –
Numai coasta care a fost pipăită. Că dacă aceasta n-ar fi dat puterea dreptei
celei de lut, cum ar fi putut pipăi semnele patimilor care au făcut să se cutremure
cele de sus şi cele de jos ? Lui Toma s-a dat harul acesta de a o pipăi pe ea
şi de a grăi lui Hristos: Domnul meu eşti şi Dumnezeul meu !” (Icos, Canonul
Utreniei, Duminica Tomei).
Într-o asemenea împrejurare, Iisus a continuat
să explice apostolilor că în credinţă nu merg chiar toate prin vedere. Sunt
taine care pot fi privite şi taine care nu pot fi privite. Nu totul poate fi
atins şi pipăit. Drept pentru care le rânduieşte două răspunsuri: „De Mă
iubiţi, păziţi poruncile Mele” (In. 14, 15) şi „dreptul din credinţă va fi viu !” (Avac.
2, 4). Esenţa credinţei nu stă în cuvintele: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut.”
(In. 20, 29). Esenţa stă în efortul uriaş al sfinţilor prooroci din veac, din
vremea Vechiului Legământ, care au trăit şi propovăduit doar prin credinţă şi
nădejde că va veni ziua când vor vedea pe Mesia – Izbăvitorul: „Fericiţi cei ce
n-au văzut şi au crezut !” (In. 20, 29). După multe alte minuni şi arătări
săvârşite până când „S-a înălţat la cer” (Mc. 16, 19), la finalul afirmării şi asumării
Învierii prin credinţă categorică şi statornică, nu neapărat prin experienţa
vederii şi pipăirii sau palpării materiale, Iisus îi lămureşte deplin pe
apostoli prin cuvintele: „să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (In. 20,31).
Aşadar şi în viaţa de zi cu zi, atunci când este
vorba despre mântuirea noastră, trebuie să ne ancorăm puternic sufletele în
credinţă. Cea mai mică îndoială (oricât de măruntă şi nesemnificativă ni s-ar
părea) ne poate abate de la calea mântuirii. Mântuirea este cel mai sensibil
lucru la care aspiră fiecare creştin dornic de Împărăţia lui Dumnezeu. Cine
voieşte să creadă cu adevărat, va afla că înveşmântarea în Lumina Învierii şi
agonisirea Duhului Sfânt prin împlinirea poruncilor Domnului vin numai din
trăirea intensă şi cu putere a vieţii în Hristos. Nu avem cum să-L convingem pe
Dumnezeu fără să respectăm (precum spune Sfântul Apostol Pavel) rânduielile
jocului: „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat
după regulile jocului.” ( II Tim. 2,5). Iisus Hristos a zis: „Foc am venit să
arunc pe pământ - şi cât aş vrea să fie acum aprins !” (Lc. 12, 49), pentru că El este „Cel ce face pe îngerii Săi
duhuri şi pe slugile Sale pară de foc” (Ps. 103, 5). Iisus a biruit lumea şi
ne-a îmbrăcat în Duhul Sfânt prin lucrarea celor şapte Sfinte Taine ale
Bisericii şi prin credinţă şi ascultare desăvârşită faţă de Tatăl: „M-am
coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine.” (In.
6, 38). Iar apostolilor le-a dat o putere binecuvântată şi mai presus de fire
de a pricepe tainele Învierii cuprinse în Scripturi: „Atunci le-a deschis
mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45). Apoi „a suflat asupra lor şi
le-a zis: Luaţi Duh Sfânt” (In. 20, 22) ca să poată înţelege şi primi tainele
încreştinării eshatologice a Universului întreg şi binecuvântarea păcii
lăuntrice: „Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă !” (In. 20, 21). Odată pacea
aşternută în sufletele lor, Apostolii privesc altfel legătura cu cerul – cu
Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul. Acum Iisus Hristos le transmite mesajul ce va fi de
îndeplinit în timp, de când El va şedea de-a dreapta Tatălui pe Tronul
Dumnezeirii: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (In. 20,
21). Iisus înviat suflă asupra lor Duhul Sfânt cu un scop întreit: de a-i
învăţa pe oameni („mergând, învăţaţi toate neamurile” - Mt. 28, 19), de a-i
boteza („botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” - Mt.
28, 19), şi de a-i ierta şi dezlega: „cărora veţi ierta păcatele, le vor fi
iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20, 23). Pentru ca ochii să
li se deschidă, inimile să li se aprindă şi să-L cunoască pe Iisus: „a fost
cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24, 35). Aceasta este şi rămâne pentru
totdeauna temelia creştinătăţii până la sfârşitul veacurilor: Sfânta
Euharistie: „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar,
moartea Domnului vestiţi până
când va veni” (I Cor. 11, 26).
Această fermitate a Mântuitorului Iisus Hristos
a fost promotorul întregii lucrări misionare apostolice de încreştinare a
lumii. Din momentul Înălţării Domnului la Cer, curajul umple sufletele
ucenicilor: „pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”
(Lc. 24, 51). Rămaşi singuri, dar tari în credinţă, întăriţi fiind de Duhul
Sfânt, apostolii „s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Lc. 24, 52). Odată
dispărute frica şi îndoiala, Toma devine purtătorul-de-flamură spre îndemn la
un creştinism sănătos şi neşovăielnic, ca cel care, cu ceva timp înainte, deja
îşi încurajase şi îndemnase fraţii întru apostolie către eroism, prin
cuvintele: „să mergem şi noi şi să murim cu El !” (In. 11, 16) şi, împreună cu
ei, devine începătură întregului cer al mucenicilor din următoarele veacuri de
cumplite persecuţii ale împăraţilor romani de la Nero până la Sfântul
Constantin cel Mare.
Dacă atitudinea bărbătească a Sfântului Apostol
Toma nu ar fi venit precum o piatră de întărire a propovăduirii evanghelice, şi
astăzi foarte mulţi ar fi crezut că poate creştinismul nu e decât o religie
oarbă, fanatică şi pietistă, fără nici o logică şi lipsită de transparenţă.
Iisus însă „Acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Ev. 13, 8) ne spune şi nouă, precum oarecând lui Toma la
Înviere, să nu fim necredincioşi ci credincioşi: „Eu sunt Calea, Adevărul şi
Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6), „Eu sunt Alfa
şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar,
din izvorul apei vieţii” (Apoc. 21, 6), „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieş. 3, 14), „Fericiţi
cei ce n-au văzut şi au crezut !” (In. 20, 29), „Cerul şi pământul vor trece,
dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mc. 13, 31), „unde sunt Eu, acolo va fi şi
slujitorul Meu” (In. 12, 26), „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel
ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi
arăta lui.” (In. 14, 21)
