Motto: „Duşmănie voi pune între tine şi
între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar
tu îi vei înţepa călcâiul.” (Fac. 3, 15)
„Faceţi orice vă va spune El !” (In. 2, 5)
„Şi a venit Maria Magdalena vestind
ucenicilor că a văzut pe Domnul” (In. 20, 18)
„Maica Domnului păstra în inima ei toate
cuvintele Lui.” (Lc. 2, 51)
„Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa
mormântului ?” (Mc. 16, 3)
Învierea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă însăşi taina mântuirii noastre. Zidit ca rege al creaţiei întregi sau „împărat al făpturii”, omul a fost dintru început centrul întregii creaţii a Lui Dumnezeu. Însă căderea în păcatul neascultării a zădărnicit planul divin de împlinire duhovnicească a omului. Căci Dumnezeu dorea să-l desăvârşească pe om făcându-l ca pe o oglindă a Sa. Iar această desăvârşire consta în faptul că omul trebuia să dobândească duhovniceşte nemurirea şi înmulţirea prin cuvânt. Trebuia să ajungă la viaţa îngerească, lipsită de afectele neputinţelor şi condiţionărilor biologice pe care Adam le-a dobândit în urma „îndumnezeirii” realizate după sfatul celui rău, adică prin dialogul Evei cu diavolul; Evă care era tocmai tovarăşul lui Adam întru împărtăşirea frumuseţilor Raiului: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Fac. 2,18). Interesant este faptul că deşi Adam merita nemurirea, viaţa îngerească şi îndumnezeirea prin har, totuşi nu a aşteptat timpul coacerii fructului duhovnicesc, nu a răbdat trecerea răstimpului în care Dumnezeu să lucreze la maturizarea lui spirituală. Iar cel dintâi semn al lipsei lui de experienţă a fost lipsa de smerenie. În cartea „Femeia şi mântuirea lumii”, Paul Evdokimov scrie că „smerenia este arta de a fi la locul tău”; sau, altfel spus, smerenia înseamnă să nu-ţi doreşti ceea ce nu ţi se cuvine. Chiar dacă meriţi ceva, totuşi, să nu ceri până nu primeşti – pentru că esenţial este să înţelegi just când a sosit într-adevăr momentul de a fi înfrumuseţat duhovniceşte cu darurile dumnezeieşti. Dacă Eva cea veche a căzut în neascultare din prea marea grabă a ei de a se îndumnezei, în schimb Eva cea nouă, Fecioara Maria, devine oglinda modelului spiritual absolut de feminitate prin Întruparea din Ea a Fiului Lui Dumnezeu. Deşi binecuvântată şi lăudată de către arhanghelul Gavriil - „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine !” (Lc. 1, 28) - trimis din cer pentru a-i vesti primirea celor mai alese daruri prin puterea Duhului Sfânt – „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri.” (Lc. 1, 35), - totuşi Fecioara Maria se încrede doar Lui Dumnezeu, dând dovadă de multă trezvie: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1, 38). Cu privire la acestea, Sfânta Scriptură ne certifică starea de înălţime duhovnicească a Fecioarei din Nazaretul Galileii care avea să devină Maica Fiului Celui Preaînalt: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale.” (Lc. 1, 48). Iar măreţia minunată a Întrupării, Naşterii şi a veşnicei feciorii s-a răsfrânt în uimirea întregii omeniri în faţa Celei mai cinstite decât heruvimii - Căreia I se închină, pe Care O cântă şi O cheamă în ajutor la toate cererile cele spre mântuire: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile !” (Lc. 1, 48).
În cărţile Vechiului
Testament putem vedea că strămoaşa Eva a avut urmaşe care de care mai alese şi
mai plăcute Domnului Dumnezeu, unele dintre acestea fiind pomenite ca modele de
sfinţenie în rugăciunile de binecuvântare din cadrul Tainei Sfintei Cununii,
iar altele – deşi aparent de o moralitate îndoielnică- totuşi s-au dovedit şi
ele vrednice de a îndeplini prin lucrarea lor planul mântuitor al Lui Dumnezeu.
Sfinţenia femeii este
în primul rând temelia căsniciei şi sprijinul bărbatului. Atunci când a trecut
prin pământul Gherara şi s-a oprit în Cadeş, temându-se că locuitorii de acolo
nu au frică de Dumnezeu, patriarhul Avraam a prezentat-o pe Sarra, soţia lui,
ca fiindu-i soră, făcându-l pe Abimelec (care nu ştia adevărul) să poftească la
frumuseţea ei. Dumnezeu, însă, i s-a arătat în vis regelui, şi atunci Abimelec
şi-a cerut iertare de la Dumnezeu şi şi-a răscumpărat păcatul, dăruindu-i lui
Avraam o mie de sicli de argint, vite mari şi vite mici, robi şi roabe. Apoi,
la rugăciunea lui Avraam, Dumnezeu i-a vindecat pe Abimelec, pe soţia lui
şi pe roabele acestuia de pedeapsa stârpiciunii, adică de blestemul nerodirii.
La rândul său, patriarhul Avraam însuşi are bucuria ca Sarra, deşi bătrână şi
stearpă, să nască din bunăvoinţă dumnezeiască pe Isaac, începătură a
legământului Lui Dumnezeu cu oamenii: „Şi l-au întrebat Oamenii aceia: «Unde
este Sarra, femeia ta ?» Iar el, răspunzând, a zis: «Iată, în cort !»
Zis-a Unul: «Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra,
femeia ta, va avea un fiu.» Iar Sarra a auzit din uşa cortului, de la spatele
lui. Avraam şi Sarra însă erau bătrâni, înaintaţi în vârstă, şi Sarra nu mai
era în stare să zămislească. Şi a râs Sarra în sine şi şi-a zis: «Să mai am eu
oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit şi când e bătrân şi stăpânul
meu ?» Atunci a zis Domnul către Avraam: «Pentru ce a râs Sarra în sine şi a
zis: ‚Oare cu adevărat voi naşte, bătrână cum sunt ?’ Este oare ceva cu
neputinţă la Dumnezeu ? La anul pe vremea aceasta am să vin pe la tine şi Sarra
va avea un fiu !»” (Fac. 18, 9-14). Acest Isaac s-a dovedit a fi chipul
profetic al Jertfei Unuia-Născut Fiul Lui Dumnezeu, Iisus Hristos: „Atunci a
grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: «Tată !» Iar acesta a răspuns: «Ce
este, fiul meu ?» Zis-a Isaac: «Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia
pentru jertfă ?» Avraam însă a răspuns: «Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia
jertfei Sale !» Şi s-au dus mai departe amândoi împreună. Iar dacă au ajuns la
locul, de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat
lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra
lemnelor. Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul
său.” (Fac. 22, 7-10).
Din întâmplarea
petrecută cu regele Abimelec, reiese că desfrâul şi păcatul se află la rădăcina
nerodirii de fii şi că mulţi sunt cei care suferă astfel, neavând moştenitor
fie şi un singur prunc, femeia curată fiind o binecuvântare în mâna soţului ei.
Un alt exemplu de
familie întemeiată pe sfinţenie sunt Isaac şi Rebeca, cea care l-a luat de soţ
prin semn dumnezeiesc. Rebeca era o femeie aleasă de Dumnezeu pentru misiunea
pe care o avea de îndeplinit, fiind din pământul lui Avraam; lui Isaac nu-i era
îngăduit să-şi ia femeie canaaneancă: „Să nu iei femeie feciorului meu din
fetele Canaaneilor.” (Fac. 24, 37) şi „Deci, ajungând eu astăzi la fântână, am
zis: «Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam, de este să mă faci să izbutesc
în calea ce fac. Iată, eu stau la fântână; şi fata căreia eu îi voi zice când
va veni să scoată apă: «Dă-mi să beau puţină apă din urciorul tău !» Iar ea îmi
va zice: «Bea şi tu, şi cămilele tale le voi adăpa», aceea să fie femeia, pe
care Domnul a rânduit-o pentru Isaac, robul Său şi fiul stăpânului meu, şi prin
aceasta voi cunoaşte că Te milostiveşti spre stăpânul meu Avraam.” (Fac. 24,
42-44). Acelaşi lucru apare şi în viaţa patriarhului Iacov: nu are îngăduinţa
de a-şi lua femeie din Canaan: „Să nu-ţi iei femeie din fetele Canaaneilor.” (Fac.
28, 1). Dar cel mai valoros rod al pântecelui a fost al Rahilei. După ce a
gustat smerenia şi umilinţa nerodirii, Dumnezeu a dezlegat nerodirea pântecelui
ei iar ea l-a născut pe Iosif, unul din cei doisprezece patriarhi, prin care va
lucra providenţial Dumnezeu în ţara Egiptului, la Putifar: „Dar Şi-a adus
aminte Dumnezeu şi de Rahila şi a auzit-o Dumnezeu şi i-a deschis pântecele. Şi
zămislind, ea a născut lui Iacov un fiu; şi a zis Rahila: «Ridicat-a Dumnezeu
ocara de la mine !» Şi a pus copilului numele Iosif, zicând: «Domnul îmi va mai
da şi alt fiu !»” (Fac. 30, 22-24). Mariam, sora lui Moise, este implicată în
salvarea acestuia ca prunc pus în coşul dat cu smoală pentru a fi dus de
apă: „Femeia aceea a luat în pântece şi a născut un băiat şi, văzând că e
frumos, l-a ascuns vreme de trei luni. Dar, fiindcă nu putea să-l mai dosească,
a luat mama lui un coş de papură şi l-a uns cu catran şi cu smoală şi punând
copilul în el l-a aşezat în păpuriş, la marginea râului. Iar sora copilului
pândea de departe ca să vadă ce are să i se întâmple. Iar sora copilului a zis
către fata lui Faraon: «Voieşti să mă duc să-ţi chem o doică dintre evreice, ca
să alăpteze copilul ?»” (Ieş. 2, 4-7).
Semfora, soţia lui Moise şi fiica preotului Ietro din Madian, este tot un model de femeie temătoare de Dumnezeu: „Preotul din Madian însă avea şapte fete, care păşteau oile tatălui lor. Şi venind acestea au scos apă şi au umplut adăpătorile, ca să adape oile tatălui lor.” (Ieş. 2, 16); „şi a rămas Moise la omul acela şi i-a dat pe fiica sa Sefora de soţie.” (Ieş. 2, 21). Şi „a luat Ietro, socrul lui Moise, pe Sefora, femeia lui Moise, care fusese trimisă înainte de acesta acasă.” (Ieş. 18, 2), „şi a venit Ietro, socrul lui Moise, cu fiii acestuia şi cu femeia lui, la Moise în pustie, unde-şi aşezase el tabăra, la muntele lui Dumnezeu.” (Ieş. 18, 5). „Apoi Ietro, socrul lui Moise, a adus lui Dumnezeu ardere de tot şi jertfă. Şi au venit Aaron şi toţi bătrânii lui Israel să mănânce pâine cu socrul lui Moise înaintea lui Dumnezeu.” (Ieş. 18, 12).
La fel şi Rut moabiteanca, cea care s-a lepădat de păgânismele poporului ei şi a rămas cu poporul lui Israel, căsătorindu-se cu Booz şi devenind astfel strămoaşa regelui prooroc David, născându-l pe Obed, tatăl lui Iesei , tatăl marelui rege al poporului Israel: „Şi tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: "Suntem martori ! Să facă Domnul pe femeia care intră în casa ta ca pe Rahila şi ca pe Lia, care amândouă au ridicat casă lui Israel. Să câştigi avere în Efrata şi numele tău să fie mărit în Betleem.” (Rut 4, 11). „Lui Salmon i s-a născut Booz; lui Booz i s-a născut Obed; lui Obed i s-a născut Iesei; lui Iesei i s-a născut David.” (Rut 4, 21-22).
Ana proorociţa este
un alt model feminin al Vechiului Testament , mama profetului Samuel, cea care
s-a rugat lui Dumnezeu până când Acesta i-a dezlegat stârpiciunea şi, la
bătrâneţe, ea l-a dobândit fiu pe Samuel. Rugăciunea de foc a Anei a fost atât
de profund interiorizată, încât nici măcar preotul Eli, slujitorul de la Cortul
Domnului, nu a putut să o înţeleagă, socotind-o semn de beţie: „Dar pe
când se ruga ea aşa îndelung înaintea Domnului, Eli privea la gura ei; şi
fiindcă Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mişcau, dar glasul nu i
se auzea, Eli socotea că ea e beată. De aceea i-a şi zis Eli: «Până când ai să
stai aici beată ? Trezeşte-te şi te du de la faţa Domnului !»” (I Regi 1, 12-14);
după care „Eli i-a răspuns şi i-a zis: «Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel
să-ţi plinească cererea pe care I-ai făcut-o !»” (I Regi 1, 17). Domnul
i-a ascultat rugăciunea şi Ana a zămislit prunc : „După câtva timp a
zămislit Ana şi a născut un fiu şi i-a pus numele Samuel, căci îşi zicea ea: «De
la Domnul Dumnezeul Savaot l-am cerut !”
(I Regi 1, 20).
Apoi Abigail, femeia
lui Nabal din Maon, cel ce avea turme în Carmel; deşi frumoasă şi deşteaptă - „În
Maon era un om foarte bogat, care-şi avea turmele în Carmel; acesta avea trei
mii de oi şi o mie de capre şi venise în Carmel la tunsul oilor sale. Numele
omului aceluia era Nabal, iar numele femeii lui era Abigail. Femeia aceasta era
foarte deşteaptă şi frumoasă la chip, iar el era om aspru şi rău la nărav; se
trăgea din neamul lui Caleb.” (I Regi 25, 2-3) - trăia întru smerenie cu un
bărbat necredincios; dar are puterea de a vesti cuvântul Lui Dumnezeu în auzul
lui David: „va face Domnul domnului meu tot binele ce l-a grăit pentru
tine şi te va pune povăţuitor peste Israel.” (I Regi 25, 30); „atunci David a
zis către Abigail: «Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul lui Israel, Care te-a
trimis acum în întâmpinarea mea ! Binecuvântată fie mintea ta şi binecuvântată
să fii şi tu, că nu m-ai lăsat acum să merg la vărsare de sânge şi să mă răzbun
!” (I Regi 25, 32-33). Drept pentru care David îi laudă înţelepciunea şi o ia
de soţie.
Micol, fata regelui Saul, însă ,va rămâne
pentru totdeauna stearpă pentru faptul că l-a dispreţuit în inima ei atât pe
regele David cât şi pe slujitorii în faţa cărora acesta se dezbrăcase de haine
pentru a juca înaintea Domnului; pedeapsa primită de la Dumnezeu pentru trufia
şi egoismul mândriei ei femeieşti a fost nerodirea de copii până la sfârşitul
vieţii: „Şi David dănţuia cât putea înaintea Domnului şi era îmbrăcat cu efod
de in. Aşa a adus David şi tot poporul chivotul Domnului cu strigăte şi cu
sunete de trâmbiţă. Iar când a intrat chivotul Domnului în cetatea lui David,
Micol, fiica lui Saul, se uita pe fereastră şi, văzând pe regele David sărind
şi jucând înaintea Domnului, l-a dispreţuit în inima sa.” (II Regi 6, 14-16);
„dar când s-a întors David ca să binecuvânteze casa sa, atunci Micol, fiica lui
Saul, i-a ieşit întru întâmpinare şi i-a zis: «Câtă cinste şi-a făcut azi
regele lui Israel, descoperindu-se înaintea ochilor roabelor şi robilor săi, cum
se descoperă un om de nimic.» «Înaintea Domnului voi juca», a zis David către
Micol; «binecuvântat este Domnul, Cel ce m-a ales pe mine în locul tatălui tău
şi a casei lui întregi, întărindu-mă cârmuitor al poporului Domnului, Israel;
cânta-voi şi voi juca înaintea Domnului. Şi încă şi mai mult mă voi înjosi şi
voi fi încă şi mai mic în ochii tăi, iar înaintea slujnicilor de care grăieşti
tu, voi fi în cinste.» Şi Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până în ziua
morţii ei.” (II Regi 6,20-23).
Prin
înţelepciunea şi dibăcia reginei Estera a fost salvată onoarea lui Israel.
Estera câştigă inima regelui Artaxerxe, şi datorită lui Mardoheu, îl pedepseşte
pe Aman, duşmanul de moarte al iudeilor, chiar prin mâna regelui: „În ziua
aceea, regele Artaxerxe a dat reginei Estera casa lui Aman, vrăjmaşul Iudeilor;
iar Mardoheu a fost chemat de rege, căci Estera îi spusese că el este rudă cu
ea. Şi regele şi-a scos inelul pe care-l luase de la Aman, şi l-a dat lui
Mardoheu; iar Estera a pus pe Mardoheu ispravnic peste casa lui Aman. Apoi
Estera a vorbit din nou înaintea regelui, a căzut la picioarele lui, a plâns şi
l-a rugat să abată răutatea lui Aman Agaghitul şi uneltirea lui pe care el o
îndreptase împotriva Iudeilor.” (Estera 8, 1-3).
Asemeni Esterei, şi
Iudita va salva soarta poporului Israel de ameninţarea vrăjmăşiei demonice a
lui Olofern, căpetenia oştirii asirienilor din vremea regelui Nabucodonosor;
ameţit de vin şi năucit de frumuseţea ei, trufaşul oştean va sfârşi cu capul tăiat:
„Şi Iudita i-a răspuns: «Cine sunt eu să mă împotrivesc domnului meu ? Căci tot
ce este plăcut ochilor săi mă voi grăbi să fac, şi aceasta va fi o bucurie
pentru mine până în ziua morţii mele !»" Şi sculându-se, s-a împodobit cu
veşmintele ei şi cu tot felul de podoabe femeieşti, iar roaba ei s-a dus înainte
şi i-a întins blana înaintea lui Olofern, pe care Bagoas i-o dăduse Iuditei
pentru trebuinţa ei zilnică, ca să se poată întinde pe ea ca să mănânce.” (Iudit
12, 14-15); „şi după ce au plecat toţi şi nu mai rămăsese nimeni în iatac, nici
dintre cei mari şi nici dintre cei mici, Iudita a venit lângă pat şi a zis în
inima sa: «Doamne, Dumnezeul Cel atotputernic, priveşte în ceasul acesta la
fapta mâinilor mele, spre slava lui Israel ! Căci acum este vremea să ai grijă
de moştenirea Ta şi să aduci la îndeplinire gândul meu, spre pieirea
vrăjmaşilor care s-au sculat împotriva noastră.» Şi îndreptându-se spre stâlpul
patului care era la capul lui Olofern, a luat paloşul lui. Şi, apropiindu-se de
pat, a prins pe Olofern de păr şi a zis: «Întăreşte-mă, Doamne, Dumnezeul lui
Israel, în ziua aceasta !» Apoi îl lovi peste gât de două ori din toate
puterile şi-i reteză capul.” (Iudit 13, 4-8). Iar biruinţa femeii nu a fost
pentru propria ei slavă deşartă, ci spre slava Dumnezeului-Savaot al lui
Israel: „Şi ea le-a zis cu glas tare: «Lăudaţi pe Dumnezeu ! Lăudaţi-L !
Preaslăviţi pe Dumnezeu, Care n-a lipsit neamul lui Israel de mila Sa, ci a
zdrobit în noaptea aceasta prin mâna mea pe vrăjmaşii noştri !» Şi a scos capul
din desagă şi, arătându-l, le-a zis: «Iată capul lui Olofern, căpetenia armatei
Asirienilor; iată şi perdeaua sub care sta în beţia lui. Şi Dumnezeu l-a ucis
prin mâna unei femei !»” (Iudit 13, 13-14). Lauda adusă Iuditei de către Oziaş,
una dintre cele trei căpetenii ale cetăţii Betulia, vesteşte profetic biruinţa
Fecioarei Maria asupra diavolului prin Întruparea Lui Iisus de la Duhul Sfânt
din preacuratul Ei pântece: „Iar tu femeie vei zdrobi capul şarpelui” (Fac. 3, 15),
căci şi despre nădejdea Iuditei în Dumnezeu s-a spus că nu i se va curma
pomenirea în inimile oamenilor: „ Şi Oziaş i-a zis Iuditei: «Mărită să fii tu,
fiică, de Dumnezeu Cel preaînalt, înaintea tuturor femeilor de pe pământ, şi
preaslăvit să fie Domnul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi Care te-a
condus pe tine ca să tai capul căpeteniei duşmanilor noştri. Şi nu se va curma
pomenirea în inimile oamenilor despre nădejdea ta în Dumnezeu, ci în veci îşi
vor aduce aminte de puterea lui Dumnezeu !»” (Iudit 13, 17-18).
O altă pildă
vetero-testamentară de trăire sfântă în frica de Dumnezeu şi adevărul
poruncilor Lui este Susana , cea care a fost supusă încercării diavoleşti prin
ispitirea spre păcat de către doi bătrâni judecători ai lui Israel aprinşi de
pofta trupească. Refuzul Susanei faţă de păcat este unul foarte categoric: „Mai
bine este pentru mine să nu fac şi să cad în mâinile voastre decât să
păcătuiesc înaintea Domnului” (Sus. 1, 23), „şi iată mor, nefăcând nimic
din cele ce au viclenit aceştia asupra mea !” (Sus. 1, 43). Judecata pricinii a
fost făcută de către un tânăr neîntinat pe nume Daniel: „Şi a strigat pruncul
cu glas mare: Curat sunt eu de sângele acesteia !” (Sus 1, 45) - „ şi a zis
către ei Daniel: «Despărţiţi-i unul de altul şi-i voi întreba.»" Şi după
ce s-au despărţit unul de altul, a chemat pe unul din ei şi a zis către el:
"Învechitule în zile rele ! Acum au venit păcatele tale, pe care le făceai
mai înainte, făcând judecăţi strâmbe, şi pe cei nevinovaţi învinuind, şi pe cei
vinovaţi slobozind, de vreme ce Domnul zice: Pe cel nevinovat şi pe cel drept
să nu-l omori.” (Sus 1, 51-52); şi astfel, după cuvântul Scripturii, fuga de
păcat aduce izbăvirea, căci cei doi călcători de lege au sfârşit prin
pedeapsa cu moartea conform Legii lui Moise.
Toate aceste modele
feminine biblice vin să demonstreze rolul providenţial al femeii în lucrarea de
păstrare a adevărului Legii lui Dumnezeu din vremea Vechiului Legământ. Aşadar,
greşeala Evei nu a distrus nicidecum rolul femeii în viaţa lumii, ci odată cu
făgăduinţa „zdrobirii capului şarpelui” (Fac. 3, 15), ocara femeii a fost
limitată şi nu a dus la pierderea valorii ei spirituale şi nici nu i-a curmat
lucrarea în planul de mântuire a lumii gândit şi îndeplinit de Dumnezeu. Astfel,
din femei s-au născut toţi proorocii şi drepţii Vechiului Testament şi prin ele
s-a continuat lucrarea de mântuire a neamului omenesc din robia morţii.
De la Sarra cea stearpă şi până la Ana şi Elisabeta (numite şi ele „sterpe”) care au dat naştere celor mai importante vase sfinţite spre săvârşirea planului de mântuire a lumii, Fecioara Maria, Maica Domnului, şi Sfântul Ioan Botezătorul, Vechiul Testament este plin de exemple limpezi şi chipuri incontestabile ale valorii spirituale a femeii. Smerenia a fost piedestalul pe care femeile şi-au avut locul plin de bunul-simţ etic şi practic în lucrarea de mântuire a lumii.
Fecioara Maria va
încununa întreaga lucrare. Ea va fi cleştele mai înainte-văzut de marele
Isaia ce avea în el cărbunele aprins al dorinţei de izbăvire. Tot ea se va
regăsi şi în toate celelalte chipuri umbroase ale profeţilor cu privire la
Născătoarea cu trupul a Fiului Lui Dumnezeu: „Fecioara va lua în pântece şi va
naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.” (Is. 7, 14) - dar nu stearpă, ci
fecioară, în ea întruchipându-se plinirea tuturor darurilor: „Cu
noi este Dumnezeu.” (Is. 8, 9). La fel, porumbiţa lui Noe, aducând nu ramură de
măslin ci pacea Duhului Sfânt şi răscumpărarea păcatului strămoşesc. Apoi,
scara lui Iacov: „Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu
vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea” (Fac.
28, 12), fiind scară pe care S-a coborât Dumnezeu până la noi şi pe care a
înălţat firea omenească până la dreapta Tatălui. Rugul aprins din Sinai ,
care nu se mistuia de flacăra focului dumnezeirii: „Iar acolo i S-a arătat
îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul
ardea, dar nu se mistuia.” (Ieş. 3, 2), fiind Fecioara rug duhovnicesc ce a
purtat focul Duhului Sfânt prin întruparea Fiului Lui Dumnezeu fără să se ardă
de El. Toiagul lui Aaron care a odrăslit: „Toiagul lui Aaron, din casa lui
Levi, odrăslise, înmugurise, înflorise şi făcuse migdale.” (Num. 17, 8) -
precum şi Fecioara a răsărit din părinţi sfinţi şi drepţi, deşi sterpi până la
adânci bătrâneţi, mai târziu tot ea fiind toiag dumnezeirii prin
pururea-fecioria ei umbrită de Duhul Sfânt, zămislind şi născând pe
Hristos-Dumnezeu: „Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî
peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care
Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema !” (Lc. 1, 35). Sfeşnic cu
şapte lumini: „După aceea a făcut un sfeşnic de aur curat şi sfeşnicul acesta
l-a lucrat din ciocan. Fusul lui, braţele lui, cupele lui, nodurile lui şi
florile lui erau toate dintr-o bucată. Din laturile lui ieşeau şase braţe: trei
braţe ale sfeşnicului ieşeau dintr-o latură a lui şi trei braţe ale sfeşnicului
ieşeau din cealaltă latură a lui. Un braţ avea trei cupe în forma florii de
migdal, cu nodurile şi florile lor; alt braţ avea trei cupe tot în forma florii
de migdal, cu nodurile şi florile lor; aşa aveau toate cele şase braţe, care
ieşeau din laturile sfeşnicului. Iar pe fusul sfeşnicului erau patru cupe
în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor.Cele şase braţe, care
ieşeau din el, aveau: un nod sub primele două braţe, un nod sub alte două braţe
şi un nod sub ultimele două braţe. Nodurile şi ramurile de pe ele erau una cu
fusul. Sfeşnicul întreg era lucrat din ciocan, dintr-o singură bucată de aur
curat. Apoi i-a făcut şapte candele, mucări şi tăviţe de aur curat.Dintr-un
talant de aur curat au făcut sfeşnicul cu toate cele necesare lui.” (Ieş. 37, 17-24)
- prin strălucirea în lume a celor şapte daruri ale Duhului Sfânt. Cădelniţă cu
totul de aur: „A făcut vase trebuitoare pentru masă: talere, cădelniţe, linguri
şi cupe pentru turnat, toate de aur curat” (Ieş. 37, 16); „a aşezat
jertfelnicul cel de aur în cortul adunării, înaintea perdelei. Şi a aprins pe
el tămâie mirositoare, cum poruncise Domnul lui Moise.” (Ieş. 40, 26-27) - căci
a purtat în sine focul dumnezeirii. Apoi cortul chivotului în care erau tablele
Legii Vechi: „Apoi a luat şi a pus Legea în chivot, a petrecut pârghiile prin
inelele chivotului şi a pus deasupra, la chivot, capacul; a dus
apoi chivotul în cort, a atârnat perdeaua şi a închis chivotul Legii, precum
poruncise Domnul lui Moise. După aceea a pus masa în cortul adunării, în partea
de miazănoapte a cortului, în afară de perdea.” (Ieş. 40, 20-22), - Fecioara
fiind cortul cel sfânt şi chivot însufleţit şi tabla Legii Darului, precum se
spune şi în Slujba Parastasului. Uşă încuiată a văzut-o Iezechiel prin care,
singur Domnul trecând, a lăsat-o încuiată, nestricând cheile fecioriei: „Şi
mi-a zis Domnul: «Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om
nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va
fi închisă.»” (Iez. 44, 2). David o vede împărăteasă în haine de aur: „Stătut-a
împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată.” (Ps.
44, 11). Maica Domnului este asemănată cu norul uşor prin care S-a pogorât la
noi Dumnezeu. Maica Domnului este muntele cel sfânt întru care a binevoit
Dumnezeu: „Fi-va în vremurile cele de pe urmă, că muntele templului Domnului va
fi întărit peste vârfurile munţilor şi se va ridica pe deasupra dealurilor. Şi
toate popoarele vor curge într-acolo.” (Is. 2, 2). Şi tot în preînchipuire,
norul în chipul porfirii cu rază de aur, întru care s-a ascuns Soarele Cel
înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru. Spicul nearat, lâna lui Ghedeon şi multe
altele asemeni acestora – toate sunt proorocii ale Vechiului Testament cu
privire la persoana Maicii Domnului.
Centrul de greutate
al operei de mântuire este Jertfa pe Cruce, moartea şi Învierea Lui Hristos.
Dar mai înainte de patima Sa, de-a lungul întregii Sale activităţi, Mântuitorul
a arătat permanent milă dar şi respect faţă de femeie, - încă de la facerea
Evei din coasta lui Adam, de fapt: „Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din
oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată
din bărbatul său.»” (Fac. 2, 23). Iisus, Fiul Lui Dumnezeu, preţuieşte constant
valoarea spirituală a femeii, a trupului ei, a pântecelui ei de viaţă roditor –
şi tocmai de aceea a ales deşertarea şi îmbrăcarea în trup omenesc din
preacuratele sângiuri ale pururea-Fecioarei Maria, făcând distincţia între cele
două firi, omenească şi dumnezeiască. La nunta din Cana Galileii preface apa în
vin, dar îi spune totodată Maicii Sale: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine,
femeie ? Încă n-a venit ceasul Meu.” (In. 2, 4).
Fecioara trăieşte
dimensiunea cuvântului dumnezeiesc în toată profunzimea lui. De când avea trei
ani în Templul lui Solomon şi până la nunta din Cana, Maica Domnului ştia că
tot ce se proorocise sau fusese scris s-a împlinit. La fel, la Bunavestire, la
Naştere, în toate etapele din viaţa Mântuitorului ca om adevărat şi Dumnezeu
adevărat. De aceea rosteşte un cuvânt scurt şi pătrunzător, cuvânt hotărâtor,
de Mamă a Lui Dumnezeu: „Faceţi orice vă va spune El !” (In. 2, 5). Lucru
înţeles şi de popor din gura Mântuitorului atunci când o femeie fericeşte cu
glas mare pe Cea care L-a purtat şi L-a hrănit la sânul ei: „Fericit este
pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt !” (Lc. 11,
27). Hristos îi răspunde că ceea ce face într-adevăr fericirea oamenilor este
de fapt ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui Dumnezeu, aşa precum a făcut
Cea care a devenit prin aceasta sfântă, aleasă din toate neamurile, Împărăteasă
şi Doamnă: „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc !” (Lc.
11, 28). Confirmarea acestor cuvinte îşi are corespondentul în celelalte
cuvinte divine: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui
Dumnezeu şi-l îndeplinesc !” (Lc. 8, 21). Atunci când, la vârsta de doisprezece
ani, aflându-Se la praznicul din Ierusalim, Iisus a fost căutat de către Maica
Sa împreună cu bătrânul Iosif, El le-a răspuns: „Mâncarea Mea este să fac voia
Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.” (In. 4, 34) pentru că
„Eu nu sunt din lumea aceasta.” (In. 8, 23). A arătat milă faţă de fiica lui
Iair pe care a înviat-o: „copila n-a murit, ci doarme !” (Mt. 9, 24). A fost
plin de compasiune pentru văduva din Nain, pentru lacrimile şi durerea ei,
drept pentru care l-a şi înviat pe singurul ei copil pe care îl duceau să-l
îngroape. Apoi mila şi preţuirea faţă de surorile lui Lazăr, Marta şi
Maria, pe care le vizita adesea şi le învăţa (inclusiv atunci când Marta tinde
să exagereze strădania pentru cele materiale: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi
pentru multe te sileşti; Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la
ea.” (Lc. 10, 41-42). Nu a dispreţuit niciodată omul căzut sau păcătos, şi mai
ales partea feminină.
Iată, femeii gârbove i-a vindecat suferinţa.
Pe femeia cu scurgere de sânge o laudă în mod indirect: „Am simţit o putere
care a ieşit din Mine.” (Lc. 8, 46). Apoi pe femeia desfrânată Iisus a
ferit-o de uciderea cu pietre de către pârâşii ei prin cuvântul celebru de
îndemn la trezirea conştiinţei propriei păcătoşenii în fiecare dintre noi: „cel
fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (In. 8, 7) –
adică în afară de Dumnezeu nimeni nu poate judeca şi decide soarta şi viaţa
unui om. O altă faptă vrednică de pomenire este cea a femeii păcătoase care a
spălat picioarele Lui Iisus cu lacrimi şi le-a şters cu părul capului ei. Simon
fariseul cugeta dispreţuitor despre cea care se atinsese de picioarele
Domnului; dar Iisus i-a zis: „Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în
toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei !” (Mt. 26, 13).
Iar mila Lui Iisus faţă de făptura căzută este deplină şi neştirbită: „Iertate
sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin
iubeşte !” (Lc. 7, 47) căci „N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc
lumea.” (In. 12, 47). Nu trebuie uitat
şi trecut cu vederea nici faptul că Maria Magdalena, cea întocmai-cu-apostolii,
fusese o frumoasă desfrânată din cetatea Magdal din Galileea, care fusese
cuprinsă de demoni: „Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii
(Duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni”
(Mc. 16, 9). La fel să nu uităm nici dragostea cu care Maria, sora lui Lazăr,
în Betania, i-a uns Lui Iisus picioarele cu mir de mare preţ spre îngroparea
Lui: „Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea.”
(Mt. 26, 12).
Putem spune că
sfintele femei cele numite „mironosiţe” (ca nişte purtătoare de mir ce erau),
prezente la moartea Lui Iisus, au fost un fel de uceniţe ale Maicii Domnului.
Ea este izvorul evlaviei lor. Aşa L-au ajutat pe Iisus în activitatea Sa
mesianică: Maria lui Cleopa (rudă cu bătrânul Iosif), Maria lui Lazăr, Maria
Magdalena, Salomeea , Ioana lui Huza şi celelalte. Sfintele femei erau toate
trup şi suflet implicate în lucrarea mântuirii, căci nu trebuie scăpat din
vedere faptul că în jurul Lui Iisus se interesau de mântuire mai ales femeile.
Ele erau curierii duhovniceşti ai tuturor minunilor pe care Iisus le înfăptuia;
toate minunile pe care El le săvârşea erau transmise prin viu grai în toate ţinuturile
Ţării Sfinte. Aşa a ajuns vestea mântuirii şi până la Fotini, femeia
samarineancă de la fântâna lui Iacov, care ştia că trebuia să vină Mesia şi a
crezut în aceasta până în ziua în care L-a privit în faţă şi a vorbit cu El:
„I-a zis femeia: ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni,
Acela ne va vesti nouă toate.” (In. 4, 25). Şi ca o cunoscătoare a scripturilor
Vechiului Legământ, Îl întreabă: „Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele
nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii
lui şi turmele lui ?” (In. 4, 12).
Să nu uităm nici
stăruinţa femeii canaanence de a-L implora pe Iisus pentru fiica ei cea rău
chinuită de un demon: „Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este
credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.”
(Mt. 15, 28).
Trebuie ţinut cont că
în jurul Lui Iisus erau noroade nenumărate. Scriptura consemnează: „Iar cei ce
mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.” (Mt.
14, 21). Deci nu avem de-a face doar cu un simplu curent de popularitate
stârnit de simpatia faţă de Iisus. Să ne amintim însă şi punctul de vedere al
soţiei lui Pilat, care şi ea avea deplină încredere în Iisus: „Nimic să nu-I
faci Dreptului acestuia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El.” (Mt. 27, 19).
Apoi să nu uităm momentul crucial al patimilor Domnului, când credinţa
sfintelor femei s-a cutremurat ca şi a sfinţilor apostoli, dar ele nu au
părăsit scena patimilor până în ultima clipă. Îndrăzneala şi bărbăţia lor este
amestecată cu pietate, cu plângere şi cu tânguire, lucru pe care Iisus nu-l
trece cu vederea. El punctează în mod indirect slăbiciunea şi nestatornicia
firii omeneşti, arătând că un act de credinţă propriu unui plan de mântuire nu
trebuie filtrat prin dramatism şi disperare: „Nu trebuia oare, ca Hristos să
pătimească acestea şi să intre în slava Sa ?” (Lc. 24, 26) – îi întreabă pe cei
doi apostoli aflaţi pe drumul spre Emaus. În schimb, pe femeile care plângeau
şi se zbuciumau (printr-o atitudine caracteristică sensibilităţii feminine) pe
Drumul Crucii, le îndeamnă oarecum dojenitor dar şi compătimitor: „Şi
întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: fiice ale Ierusalimului, nu Mă
plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri !” (Lc. 23, 28).
Iisus ştie slăbiciunea
firii omeneşti în toată amploarea ei şi Îl doare faptul că zidirea Sa cea mai
de preţ, omul, este atât de chinuit de diavol şi de slugile Lui: „Văzând
mulţimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi
care n-au păstor.” (Mt. 9, 36). De aceea, cu alt prilej, îi mustră blând cu
cuvintele: „Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut
minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat...” (In. 6, 26).
Iisus simte durerea Tatălui din înaltul Tronului Ceresc, Care vede că jertfa
iubirii Sale – „pe Fiul Său Cel Unul-Născut Care S-a smerit pe Sine, ascultător
făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Fil. 2, 8), L-a dat
- pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16)
– nu convinge firea omenească cea căzută, la parametrii spirituali necesari
pentru a înţelege mesajul împărăţiei Lui Dumnezeu; căci n-a răbdat Preabunul
Dumnezeu să vadă firea omenească chinuită de diavolul, ci a venit şi ne-a
mântuit pre noi.
În drama
răstignirii, pe lângă sutaşul Longhin care a mărturisit: „Cu adevărat,
Fiul lui Dumnezeu era Acesta !” (Mt. 27, 54), de faţă mai erau „toţi
cunoscuţii Lui şi femeile care Îl însoţiseră din Galileea; stăteau departe,
privind acestea” (Lc. 23, 49). Curajoasă şi plină de zel – ştim din Sfânta
Tradiţie – că s-a arătat şi Sfânta Veronica, o credincioasă următoare a Lui
Iisus, care pe Drumul Crucii I-a şters faţa de sânge cu o năframă albă pe pânza
căreia a rămas imprimat chipul Lui – moment unic în istoria mântuirii. Sfântul
Apostol şi Evanghelist Ioan scrie că la Crucea Lui Iisus stăteau Maica Domnului
şi el însuşi, alături de Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena. Aici se face
fuziunea spirituală a cuvintelor de învăţătură despre mântuire ale Bisericii
Lui Hristos de mai târziu – „extra ecclesiam, nulla salus” (în afara
Bisericii nu există mântuire): „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe
ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul
tău ! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta ! Şi din ceasul acela ucenicul a
luat-o la sine.” (In. 19, 26-27). Deci sesizăm că Iisus nu amestecă suferinţa
trupului omenesc cu lucrarea dumnezeiască a planului de mântuire a neamului
omenesc. Cele două firi ale Mântuitorului şi cele două voiri lucrează unite şi
neamestecate. Însângerat , aproape de ceasul morţii, simţind împlinirea
lucrării Tatălui, Iisus a rostit cuvântul: „Săvârşitu-s-a !” (In. 19, 30).
Semnalăm şi puterea
de sacrificiu a Mariei Magdalena şi a celor dimpreună cu ea: „Iar Maria
Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus” (Mc. 15, 47). Sfânta
Evanghelie ne confirmă că în ceasul morţii Lui Iisus pe Cruce, aproape de
Golgota se aflau: „Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi
mama fiilor lui Zevedeu” (Mt. 27, 56). Sfântul Evanghelist Marcu ne confirmă şi
prezenţa Salomeei alături de celelalte femei „care, pe când era El în Galileea,
mergeau după El şi Îi slujeau, alături de multe altele care se suiseră cu El la
Ierusalim” (Mc. 15, 41). Sfântul Evanghelist Matei chiar confirmă că după
prăvălirea pietrei de pe uşa mormântului, Maria Magdalena şi Maria lui Cleopa
şedeau în faţa acestuia: „acolo era Maria Magdalena şi cealaltă Marie, şezând
în faţa mormântului” (Mt. 27, 61).
După Înviere femeile
sunt primele sosite la mormânt şi cele care Îl văd pe îngerul Lui Dumnezeu:
„Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus Cel
răstignit Îl căutaţi.” (Mt. 28, 5). Primesc îndemn ceresc prin înger să-i vestească
şi pe apostoli: „Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din
morţi” (Mt. 28, 7). Sunt pline şi de bucurie şi de frică şi, cuprinse de o
anumită febrilitate, experimentează toate stările posibile într-o asemenea
situaţie: „Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare
au alergat să vestească ucenicilor Lui” (Mt. 28, 8). Răsplata curajului lor
este vederea Lui Iisus Cel înviat: „Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă !”
(Mt. 28, 9) „Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au
închinat.” (Mt. 28, 9). „Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi !” (Mt. 28, 10)
după care le-a trimis la propovăduirea veştii Învierii: „Duceţi-vă şi
vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.” (Mt.
28, 10). Sfântul Marcu scrie despre faptul că „după ce a trecut ziua sâmbetei,
Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să
vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe
când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va
prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului ? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut
că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.” (Mc. 16, 1-4); „şi, intrând
în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt
alb, şi s-au spăimântat !” (Mc. 16, 5). Aici, prin glasul îngerului, străbate
dragostea Lui Iisus faţă de omul căzut: „Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi
lui Petru că va merge în Galileea” (Mc. 16, 7). Iar intervine frica, teama ,
spaima, tremuratul, şovăiala, căci „ieşind, au fugit de la mormânt
cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau !” (Mc.
16, 8).
Semnificativă este
afirmaţia Sfântului Apostol Marcu atunci când vorbeşte despre îndoiala
ucenicilor şi de neîncrederea lor faţă de persoana Mariei Magdalena: „Şi
înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat
întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Aceea, mergând, a vestit
pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau. Şi ei, auzind că este
viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut !” (Mc. 16, 9-11). La rândul său
şi Sfântul Luca consemnează faptul că mironosiţele şi-au amintit de
cuvintele Lui Iisus care prevesteau patimile, răstignirea, moartea şi Învierea
Lui: „Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea” (Lc. 24, 6) –
în acest loc este pomenită şi Sfânta Ioana alături de cele care au dus vestea
la apostoli; dar „cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare şi nu
le-au crezut” (Lc. 24, 11). Indirect, cei doi apostoli, Luca şi Cleopa confirmă
şi ei pe drumul Emausului că mironosiţele au fost primii martori şi apostoli ai
Învierii: „nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se
dis-de-dimineaţă la mormânt. Şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au
văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu !” (Lc. 24, 22-23).
Maria Magdalena însăşi a gustat amărăciunea unei clipe de îndoială, văzându-se
ironizată de către apostoli, şi aproape începe şi ea să creadă că Iisus a
fost furat din mormânt:„Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus...” (In.
20, 13). Este întâmpinată de doi îngeri pentru a-i opri plânsul nejustificat
iar „Iisus i-a zis: Maria !” (In. 20, 16), poruncindu-i pentru a doua
oară: „Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi
la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (In. 20, 17) – pentru a înălţa firea
omenească la tronul Lui Dumnezeu, pentru ca voi toţi cei ce aţi fost cu Mine şi
vă cunosc şi râvna şi slăbiciunile să vă mântuiţi !... „Căci nu fac
binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc !”
(Rm. 7, 19) „căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios !” (Mt.
26, 41). Aici se împlineşte şi cuvântul din „Pildele” înţeleptului Solomon:
„femei bărbat - cine a văzut ?”... Iată, ele nu s-au ascuns de frica iudeilor
precum bărbaţii. Sfântul Apostol Pavel
îndeamnă ca „femeile să tacă în biserică” (I Cor. 14, 34) – dar uceniţele
Maicii Domnului nu puteau să tacă, ele fuseseră martorele faptelor şi minunilor
Lui Iisus. De aceea Apostolul neamurilor nuanţează: „puterea Mea se
desăvârşeşte în slăbiciune” (II Cor. 12, 9), şi precizează: „Dumnezeu Şi-a ales
pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari !” (I Cor. 1, 27). Nu
cu mult timp înainte, Mântuitorul îi îndemnase pe ucenicii Săi: „Nu vă temeţi
de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Mt. 10, 28).
Chiar dacă nu toate sfintele femei mironosiţe au fost menţionate după numele lor, ele rămân apostoli adevăraţi şi martori sfinţi ai Învierii. Iar Maica Domnului este modelul absolut al sfintelor femei care au urmat-o şi i-au ascultat îndemnurile, împlinind poruncile Lui Iisus: şi Marta şi Maria, surorile lui Lazăr, şi Ioana, femeia lui Huza, un dregător al lui Irod, şi Suzana „şi multe altele care le slujeau din avutul lor” (Lc. 8, 3). Apostolii (care s-au bucurat şi ei de slujirea sfintelor femei adusă lui Hristos în timpul activităţii Sale) mai târziu, după pogorârea Duhului Sfânt, au avut cu toţii (inclusiv marele Pavel) bucuria şi onoarea de a fi slujiţi de femei vrednice care i-au urmat întocmai în strădanie prin propria lor lucrare la răspândirea cuvântului Evangheliei printre neamuri. Într-adevăr, tăcând, ele fac misiune în Biserică. Viaţa sfintelor femei creştine a fost sămânţa miilor de muceniţe şi mărturisitoare care au murit pentru Hristos şi deopotrivă model viu de pocăinţă pentru toate cele care aveau să umple sinaxarele Bisericii şi cerul Lui Dumnezeu cu strălucirea trăirii lor în Hristos. Harismatice, ele au împlinit în taină lucrarea Duhului Sfânt, căci femeia slujeşte Domnului dând viaţă pe pământ prin naştere de fii.
Citându-l pe Feodor
Mihailovici Dostoievski, teologul Paul Evdokimov scrie: „Frumuseţea va salva
lumea” – dar nu frumuseţea trupească, materialnică sau biologică – ci
frumuseţea Duhului Sfânt, frumuseţea Mântuitorului Iisus Hristos, frumuseţea
iubirii Lui Dumnezeu pentru oameni. Înaintea lumii rămâne veşnic chipul din
icoană al Maicii Domnului, Femeia înveşmântată în Lumina Soarelui-Hristos,
zdrobind capul şarpelui: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în
haină aurită şi prea înfrumuseţată !” (Ps. 44, 11)
