„Inimă curată zideşte
întru mine, Dumnezeule !” (Ps. 50, 11)
„Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă !”
(Ps. 72, 1)
„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi
veţi găsi odihnă sufletelor voastre !” (Mt.
11, 29)
„Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele,
desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele !” (Mt. 15, 19)
„Din prisosul inimii grăieşte gura.” (Mt. 12, 34)
„Omul bun - din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele
bune.” (Lc. 6, 45)
„Începutul a toată smerenia este negăirea de rău a
aproapelui – nici de faţă, nici în lipsă !” (Sfântul
Antonie cel Mare)
Întreaga literatură patristică a
creştinătăţii a păstrat de-a lungul veacurilor o atenţie neslăbită la inima
omului - atât ca şi casă a sufletului, cât ca şi centru al tuturor puterilor
fireşti şi duhovniceşti chemate să împlinească rostul ultim al creaţiei -
unirea cu Creatorul prin vederea mistică a Lui încă din viaţa aceasta:
„Fericiţi cei curaţi cu inima - că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8). Scopul suprem al tuturor
strădaniilor şi nevoinţelor spre mântuire se poate realiza printr-o dublă
lucrare: cea de curăţire a trupului de mulţimea patimilor păcătoase (posibilă
printr-un efort continuu şi susţinut de zdrobire sau străpungere a inimii) şi
cea de curăţire a sufletului de puzderia de gânduri, închipuiri şi imaginaţii
care îl tulbură şi îl întunecă permanent, împiedicându-l să se liniştească şi
să primească luminarea duhovnicească prin înţelegerea profundă şi corectă a
raţiunilor tuturor lucrurilor şi întâmplărilor vieţii: „Pentru ce se ridică
astfel de gânduri în inimile voastre ?” (Lc.
24, 38). Numai pe calea acestei curăţiri (deopotrivă a trupului, a minţii
şi a inimii) aducătoare de lumină sfântă şi de pace adâncă îşi poate face omul
inima (ca şi centru al fiinţei sale)
locul binecuvântat de întâlnire cu Dumnezeul
Cel viu al Adevărului – întâlnire tainică pe care Sfinţii Părinţi trăitori ai unirii mistice cu Dumnezeu o descriu la
unison ca pe o pogorâre a minţii în inimă prin puterea rugăciunii făcute către
şi în Numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii:
„Râvnitu-v-am pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur
Bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos ca pe o fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2) scrie în acest sens Sfântul Apostol Pavel, în a doua epistolă a
sa către Corinteni.
O asemenea lucrare nu poate fi
săvârşită decât în virtutea smereniei, temelia de neclintit a întregii lucrări
ascetice, fără de care nici unul dintre fiii oamenilor nu se poate mântui.
Smerenia poate şi dintr-un demon să facă iarăşi înger, tot aşa după cum mândria
până şi din îngeri a putut să facă demoni. Aşadar, sfântă, de neajuns şi de
nebiruit este puterea smereniei. Sfântul
Ioan Damaschinul scria: „Binele nu este bine dacă nu este făcut bine !”.
Aceste cuvinte ale marelui ascet şi părinte al Bisericii se referă, fără
îndoială, la faptul că sfânta şi adevărata smerenie poate fi aflată şi
contemplată în toată măreţia ei numai în faptele şi pildele de vieţuire
creştinească ale adevăraţilor nevoitori întru mântuire. Pentru că există şi
aparenţe înşelătoare, care ne pot da o falsă idee sau cunoaştere despre smerenie,
derutându-ne astfel de la calea cea dreaptă. Iată, de pildă, mărturisirea
Proorocului David: „Iar eu sunt vierme şi nu om !” (Ps. 21, 6). La rândul lor, nici Apostolii nu s-au lăsat mai
prejos: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi !” (I Cor. 4, 13).
Astfel, pentru a cunoaşte
adevărata sfântă smerită cugetare sau smerenie a inimii, cel între sfinţi
părintele nostru Isaac Sirul spunea:
„Nu cel blând sau domol din fire este cel smerit” – aceasta pentru a nu
confunda smerenia duhovnicească cu starea firească. Evlavia cea din afară,
vorba cumpătată şi pietatea în purtări nu sunt numaidecât semne ale adevăratei
smerenii – căci pot fi simple acte de făţărnicie. Iar Sfântul Părinte continuă:
„Smerenia nu înseamnă smerirea cugetului atunci când cădem din păcat în păcat,
din insuficienta luare-aminte de sine, repetând la nesfârşit aceleaşi greşeli”
- precum zice şi David Psalmistul:
„Ca un dobitoc eram înaintea Ta; dar eu sunt pururea cu Tine !” (Ps. 72, 22) - aceasta pentru că, deşi
nădăjduirea în darul iertării divine rămâne un act de credinţă profundă (despre
care Sfânta Scriptură confirmă că „Dreptul din credinţă va fi viu !” - Avac. 2, 4), totuşi ea nu este semnul
deplin al smereniei celei asemenea Dumnezeirii. Şi astfel, concluzionează
marele ascet: „Numai atunci suntem smeriţi – când avem nenumărate fapte bune
săvârşite fără a le vădi, căci le ascundem cu grijă de ochii lumii, ca să ne
ferim de înălţarea minţii, de trufie şi de mândrie”. Nu degeaba ne îndeamnă
Hristos: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta
ta !” (Mt. 6, 3), „şi nu trâmbiţa
înaintea ta precum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de
oameni” (Mt. 6, 2), „pentru ca
milostenia ta să fie într-ascuns iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va
răsplăti ţie !” (Mt. 6, 4). Căci
despre cei ce fac faptele evlaviei şi credinţei doar de ochii lumii, tot Domnul
ne spune: „Adevărat grăiesc vouă - şi-au luat plata lor !” (Mt. 6, 2). Pildă de smerenie ne stă în acest sens mărturisirea
marelui Pavel, Apostolul neamurilor, pe care o face în epistola sa către
Timotei: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi -
dintre care cel dintâi sunt eu !” (I Tim.
1, 15). Dacă Sfântul Apostol şi ucenic de taină al Mântuitorului, care „fie
în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie ! – a fost răpit unul ca acesta până la al
treilea cer” (II Cor. 12, 2) se crede
şi se vede pe sine însuşi păcătos – atunci noi, cei care n-am făcut nimic
vrednic de pocăinţă - să ne mai credem smeriţi ?! Oare câtă putoare şi duhoare
diavolească nu emană în lăuntrul inimii omului sluta şi nesuferita patimă a
iubirii-de-sine, care zămisleşte mândria, vanitatea, îngâmfarea,
părerea-de-sine şi multe altele asemenea acestora care ne duc la pierzanie
sufletească, fără ca măcar să ne dăm seama de aceasta: „Ochi au - dar nu văd;
urechi au - dar nu aud !” (Ier. 5, 21).
Virtutea aceasta a smereniei are
adânc de taină în lucrarea ei. Doar Dumnezeu o izvorăşte. Doar El Însuşi o
lucrează desăvârşit. El o arată lumii: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob
luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip.
2, 6). Pornind de la această lucrare sfântă a lui Dumnezeu (arătată lumii
prin Întrupare), Sfântul Apostol Pavel
ne îndeamnă: „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi,
cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă-răbdare !” (Col. 3, 12).
Astfel, Sfântul Efrem Sirul
(supranumit „Harpa Duhului cea din pustie”) scrie: „Smerenia este haina lui
Hristos”; iar Sfântul Isaac Sirul întăreşte: „Smerenia este haina lui
Dumnezeu”, prin aceasta împlinindu-se
cuvântul Mântuitorului: „Eu şi Tatăl Meu - una suntem !” (In. 10, 30) – veşnicul izvor de smerenie mai presus de toată
puterea cea gânditoare şi cea cuvântătoare şi cea simţitoare: „Smeritu-m-am –
şi m-am mântuit !” (Ps. 114, 6). Iată
în ce simplitate de cuvinte poate să încapă monumentala operă sufletească a
smereniei celei despre care s-au scris (şi încă se mai pot scrie) nesfârşite
tomuri de învăţături şi povăţuiri duhovniceşti menite să ajute la dobândirea
acestui dar suprem: „Foc am venit să arunc pe pământ - şi cât aş vrea să fie
acum aprins !” (Lc. 12, 49).
Acesta era, de altfel, îndemnul pe
care Hristos l-a adresat unui tânăr plin de principii şi de fapte bune – dar şi
de nenumărate avuţii materiale: „Dacă voieşti să fii desăvârşit - du-te, vinde
averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în Cer; după aceea, vino şi
urmează-Mi !” (Mt. 19, 21).
Întristarea tânărului este de fapt răspunsul umanităţii neputincioase în faţa
invaziei de oferte îmbietoare la plăceri senzuale pe care i le face lumea – o
lume care trăieşte doar pentru a consuma, şi care vrea şi cu Hristos să fie,
dar nici de tentaţiile plăcerilor trecătoare să nu se lepede. Poticnirea
dureroasă a omului contemporan o reprezintă faptul că simpla agăţare de textele
teologice ale Sfintelor Scripturi nu rezolvă deloc problema mântuirii. Vorba Sfântului Ioan Gură de Aur: „Ştiinţa
fără credinţă doar îngâmfă !”. Pentru că lucrarea duhovnicească fără ştiinţă de
carte poate mântui, dar ştiinţa de carte fără lucrare duhovnicească mai mult
pierde sufletul. De aceea, prioritar rămâne să ne străduim să învăţăm şi să
dobândim lucrarea cea mântuitoare a inimii, „roada Duhului” (Gal. 5, 22); căci de aici începe toată
curăţirea. Foarte mulţi sunt poate cei care cred că au atins deja „cote
alarmante” ale smereniei ... numai că (spre ruşinea noastră, a credincioşilor)
nu prea se văd roadele: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea,
bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia ...” (Gal. 5, 22-23). Nu se văd ! Nu se
cunosc ! Ba chiar, dimpotrivă, în vremea noastră Biserica este din ce în ce mai
contestată într-o societate postmodernă aflată în plin progres ştiinţific şi
tehnologic. Ceea ce într-adevăr îngrijorează este faptul că propovăduirea
slujitorilor Bisericii nu-l mai animă pe credincios, nu mai pare eficientă în
îndemnarea credincioşilor de a deschide uşa sfinţilor. Ba chiar se poate spune
că blânzii asceţi ai creştinătăţii universale de odinioară s-au transformat
astăzi (din vegetarieni şi postitori desăvârşiţi) în carnivori hrăpăreţi şi
nesătui, prădalnici asemeni fiarelor sălbatice – ceea ce a dus la apariţia în
sânul poporului a unor zicători de-a dreptul groteşti, exprimând deopotrivă
stupoarea şi stupefierea: „Până la Dumnezeu ... te mănâncă sfinţii !”. Iată ce
„expresie de evlavie” pe buzele celor botezaţi în Numele Sfintei Treimi ! Sau alta, care (nesocotind pătimirea lui
Hristos pentru păcatele lumii şi moartea Lui cea de viaţă dătătoare şi Învierea
Lui cea mântuitoare) ne aminteşte de Adam cel căzut oarecând şi izgonit din
Rai: „Fă-te frate cu dracul ca să poţi trece puntea !”. Ce poate zace mai hidos
tăinuit în lăuntrul celui care, deşi „chip şi asemănare a lui Dumnezeu” (Iac.
3, 9), singur îşi arată urâţenia inimii şi neputinţa sufletească în faţa
sfinţeniei lui Dumnezeu, atunci când replică nepăsător: „Ei, ce mare lucru
Judecata ? Ce-or să facă toţi - aia o să fac şi eu ! Ce, s-a întors careva de
dincolo ca să ne spună ce-i acolo ?!”... Unul ca acesta nu mai aude glasul
Apostolului: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul
tău ?” (I Cor. 15, 55).
Iată că Dumnezeu aşteaptă să ne
întoarcem la El de bună-voie, cu propria noastră voinţă liberă. Acesta este cel
dintâi semn şi cea dintâi faptă a îndreptării pe calea smereniei: „Vino după
Mine - şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor !” (Mt. 8, 22). Căci: „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă de bună-voie” (II Cor. 9, 7). Şi iarăşi cântă
Psalmistul: „De bună-voia mea mă voi mărturisi Domnului !” (Ps. 27, 10). Aşa este începutul a toată smerenia şi tot aşa se
face şi înaintarea pe calea lui Dumnezeu. Aşa ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul: „Ascultarea de Dumnezeu şi de poruncile
Evangheliei reprezintă începutul smereniei”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul arată: „Cel ce crede – se teme; iar
cel ce se teme – se smereşte !”. Ce fel de teamă ? Desigur, una sfântă,
grijulie, plină de iubirea faţă de Creatorul şi Binefăcătorul nostru Dumnezeu.
Nicidecum o teamă ucigătoare, dătătoare de spaime de moarte. Căci nu poate
Dătătorul de viaţă să ucidă pe cei care Îl iubesc pe El ! Şi de aceea tot Sfântul Isaac Sirul ne spune că lipsa
smereniei vine şi din necunoaşterea-de-sine, adică din neluare-aminte la sine,
din lipsa trezviei: „Căci smerenia se dobândeşte din cunoaşterea-de-sine în
Duhul Cel Sfânt al Adevărului”.
Puterea smereniei este singura
care îi învinge pe vrăjmaşii mântuirii neamului omenesc. Pornirile demonice ale
urii, zavistiei şi invidiei ucid cu desăvârşire lucrarea delicată şi plină de
gingăşie a smereniei. Căci Dumnezeu nu lucrează întru răzbunare şi ură ! Cântă David Psalmistul: „Că în smerenia
noastră Şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui ! Şi ne-a
izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri, că în veac este mila Lui !” (Ps. 135, 23-24). Smerenia aduce inima
înfrântă la starea nevinovăţiei de copil: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul
acesta - acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor !” (Mt. 18, 4). Căci, adaugă Domnul
Hristos: „Cine se va smeri pe sine – acela se va înălţa !” (Mt. 23, 12). Numai în smerenie poate primi omul cercetările
harului dumnezeiesc, căci numai cel smerit se poate odihni în Dumnezeu. Scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sufletul
tulburat este tronul diavolului !”, iar marele Isaia, cel supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament”,
adevereşte: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi,
cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu !” (Is. 66, 2). Şi tot Sfântul
Isaac Sirul laudă binefacerile smereniei: „Precum umbra urmează trupului,
tot aşa smeritei cugetări îi urmează mila lui Dumnezeu”.
Semnul vizibil al smereniei este
unul asemănător semnului feciorelniciei. Căci precum ruşinos şi inocent e
sufletul feciorelnic, a cărui nevinovăţie îmbujorează obrajii şi umezeşte ochii
trupului, tot atât de sfios şi de înfrânat la vorbă şi în purtare este şi
sufletul smerit. Şi de aceea, încheie tot Sfântul
Episcop de Ninive: „Sporirea omului este smerenia: pe cât se pogoară cineva
întru smerenie, pe atât se înalţă întru sporire”. Căci (confirmă şi sfinţii
nevoitori ai „Patericului”) – „cel ce se smereşte pe sine îi smereşte pe
demoni; iar cel ce nu se smereşte, este batjocorit de către aceştia !”.
„Smerenia trece înaintea măririi” (Pild. 15, 33). Hristos Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la
Mine, că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre
!” (Mt. 11, 29). Semnul adevăratei
smerenii acesta este: a te socoti pe tine însuţi cel mai păcătos dintre toţi
păcătoşii. Căci: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului !” (Lc. 18, 13) se ruga în Templu vameşul.
„Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa !” (Lc. 18, 14).