Memorii, mărturisiri, mărturisitori. Părintele Iustin Pârvu a trecut la Domnul.

Avem un nou rugător în cer pentru neamul românesc

        Plecând de la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul Lui Dumnezeu. Priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evr. 13, 7), spre o privire de ansamblu pentru obștea creștină a neamului românesc, poate părea că astăzi trebuie să fie zi de doliu. Dar pentru faptul că Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu este o personalitate spirituală distinsă a Bisericii Ortodoxe Române, putem spune că astăzi, calendarul ortodox, înscrie o pagină de sărbătoare în istoria Bisericii.

        Ziua de 16 iunie 2013 va fi de acum înainte zi de sfântă pomenire a memoriei și amintirii Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu. Imaginea părintelui este o frescă a Bisericii noastre dar și o icoană vie a literaturii duhovnicești patericale. Cuvintele părintelui nu vor muri niciodată. Scrierile ascetice cuprind de mii de ani învățături de duh care ne cârmuiesc spre izbăvirea de cursele satanei. Ele nu aduc nimic nou, în esența lor, față de puterea cuvintelor Sfintei Scripturi. Totuși, modul în care sunt trăite, spuse, citite, pot plămădi noi înfăptuiri duhovnicești în obștea de creștini (mireni, monahi, clerici) a Bisericii. 

        Personalitatea părintelui Iustin Pârvu s-a conturat în munți și teologie, în Biserică și în familie, în martiriu și în rugăciunea lăuntrică. 

        Veacul al XIX-lea a cunoscut trei mari școli de formare duhovnicească a spiritului românesc: amprenta duhovnicului Arsenie Boca peste Țara Făgărașului; peste Moldova amprenta duhovnicului Ilie Cleopa – izvor de comori spirituale format în umbra marilor trăitori Vichentie Mălău și Antim Găină; și păstorirea părintelui Iachint al Putnei, duhovnicul Bucovinei. Această vatră caldă a Mănăstirii Secu avea să influențeze, alături de Ioanchie Moroi de la Sihăstria, întreaga trăire monahală din Munții Neamțului. 

        Tânărul intrat pe poarta Mănăstirii Durău avea să se formeze de la aceste izvoare de viață veșnică. Toată agoniseala de carte, de duh, de rugăciune și de trăire avea să o pună în practică în umezeala celulelor întunecoase ale închisorilor de la Aiud, Poarta Albă sau Gherla. Trăirile interioare, veșnica imagine a sângelui proaspăt curs din rănile celor chinuiți, imaginea torționarilor, răutatea umanității, aveau să aducă în inima părintelui Iustin veșnicul proces de incriminare a nevinovatului Iisus în fața lui Pilat care, asemenea celor de acum, și-a spălat mâinile: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea.” (Mt. 27, 24) Întemnițații - oameni drepți, cinstiți, corecți, conduși după valori morale sănătoase, aveau să fie lepădați de lume, după cuvântul Domnului: „dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.” (In 15, 19) 

        Anii de pușcărie și de tortură aveau să fie școala de rugăciune a vieții. Așa se face că la începutul veacului al XX-lea, părintele Iustin trecuse prin mai multe examene ale vieții în fața Dreptului Judecător, Care i-a spus: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” (Mt. 25, 21) Și iată-L la începutul anilor `90, duhovnicul iubit și cunoscut al tuturor nemțenilor și al creștinilor de pretutindeni. Iată-l starețul unei mănăstiri cu renume sub patronajul Arhanghelilor Mihail și Gavriil, cârmuind nenumărate suflete creștine și formând preoți, duhovnici, monahi și monahii pentru armata de geniu a Lui Dumnezeu. 

        Experiența, vârsta, încercările și toate valurile vieții l-au călit duhovnicește în așa măsură încât putem spune că în veacul al XX-lea erau recunoscute trei mari vetre formare spirituală: Arsenie Papacioc în Dobrogea, Adrian Făgețean în Muntenia și Iustin Pârvu în Moldova - preluând totodată și sarcina lăsata de marii duhovnici ai Moldovei, Cleopa al Sihăstriei și Iachint al Putnei. 

        Memoria părintelui Iustin, începând de astăzi, este istorie, este pateric și este scriptură. Memoriile părintelui Iustin sunt roadele muncii sale: mănăstiri, schituri, monahi, monahii și creștini bine formați duhovnicește care sunt de fapt și de drept temelia sănătoasă a nației românești. 

        Părintele Iustin încheie astăzi pleiada duhovnicilor a căror cuvinte sunt profetice și care odată rostite, nu mai pot întoarce voia și mila Lui Dumnezeu de la cei care le-au cerut: „Așa te-am sfătuit, așa faci” – spunea părintele, și cuvântul spus era cuvânt. Aceste lucrări sau monumente spirituale ale operei duhovnicești a părintelui Iustin, nu sunt nici pe departe moștenire lăsată vreunui viitor ucenic sau pretins fiu de taină, ci sunt tezaurul Bisericii Ortodoxe Române, intrând în cartea valorilor spirituale a Lui Dumnezeu. Singur Dumnezeu este stăpânul și păstrătorul fiecărei osteneli, fiecărei rugăciuni, fiecărei lacrimi și oricărei jertfe dăruite de părintele Iustin lumii acesteia trecătoare. 

        „Să nu vă întristaţi ca păgânii care nu au nădejde” (I Tes. 4, 13) Îndemnul părintelui Iustin este îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat.” (I Tes. 5, 17). Îndemnul părintelui Iustin este îndemnul Sfintei Scripturi „De ce dormiţi ? Sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită.” (Luca 22, 46) chiar dacă vor apărea mulți profeți mincinoși și povestitori mincinoși care vor învia un folclor personalizat la adresa marelui duhovnic arogându-și tot felul de taine, trăiri, cunoașteri, descoperiri sau poate chiar cuvinte testamentare lăsate cu mare pogorământ de însuși părintele. Spune Apostolul: „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.” (II Cor. 11, 14) Să nu-i credeți ! 

        Părintele Iustin este de fapt și de drept părintele tuturor monahilor și monahiilor care împlinesc voia Lui Dumnezeu și poruncile pe care El le-a dat și le-a lăsat. Este părintele tuturor creștinilor care păzesc legea sfântă a Lui Dumnezeu și o trăiesc deplin prin faptele lor. Folclorul contemporan specific nouă, neamului românesc, istoriile, pietismele, lacrimile și toate cuvintele de suflet inventate cu privire la părintele Iustin nu vor fi decât simple vorbe deșarte: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Mt. 12, 36) Biserica are prin părintele Iustin, o icoană contemporană a duhovnicului la a cărui măsură puțini sunt cei care ar putea să ajungă. Cine poate spune cât a postit părintele Iustin ? Cine poate spune cât a suferit părintele Iustin ? Cine poate spune câte lacrimi a vărsat pentru ucenici sau fii duhovnicești ? Sau cine poate spune măsura și puterea rugăciunii părintele Iustin ? Avea o vorbă de duh pe care o folosea adesea ca să ne arate nouă, celor de azi, măsura noastră: „Bă, cum să învie el pe cineva dacă el îi mort ?” Aceste cuvinte spun mai mult decât putem gândi sau crede. De aceea, prima rușine din partea oricăruia ar îndrăzni să se numească ucenic apropiat sau fiu duhovnicesc, este să se creadă la măsura părintelui Iustin. 

        Gândind din perspectiva vieților sfinților, dacă ar fi să alcătuim o biografie a părintelui Iustin, am putea spune în câteva cuvinte toată esența vieții marelui duhovnic. Născut într-o familie creștină model, cu o mamă sfântă de care n-a ezitat niciodată să vorbească ori de câte a avut ocazia, trăit într-o Românie sănătoasă, nebătătorită de tăvălugul comunist, format la umbra adevăratelor valori spirituale și duhovnici ai vremii, și-a însușit esența viețuirii monahale încuind-o adânc în inima sa și păstrând-o ca pe o comoară de mare preț. A trăit singur. S-a rugat singur. A vorbit cu Dumnezeu singur. A suferit cu Dumnezeu singur și s-a împăcat pe sine cu Dumnezeu tot în taina sufletului. Cei din jurul lui, implicați sau spectatori, l-au înțeles fiecare după măsura proprie-i minți dar părintele a fost un om la măsura la care a socotit el că-i place Lui Dumnezeu. Valorile sufletești ale părintelui Iustin nu aveau reper în părerile sau sfaturile celor neîncercați. Nici cuvintele grele, nici vorbele de ocară, nici opiniile diferite, nu l-au clintit pe părintele Iustin din idealul minții și inimii sale în drumul spre Dumnezeu. Modul său sufletesc de viață, singur între oameni, nu era o stare de repingere, ci era o stare de înaintare duhovnicească: „Zis-a avva Marcu către avva Arsenie: «Pentru ce fugi de noi ?» Zis-a lui bătrânul: «Dumnezeu ştie că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu.” (Patericul Egiptean) 

        Pentru toți cei care l-au iubit, l-au cunoscut, l-au prețuit, i-au urmat sfaturile, îndemnurile, trebuie știut faptul că toată suferința din încheierea călătoriei pământești a vieții sale nu au fost pentru păcatele părintelui, ci pentru păcatele și egoismul nostru. Să ceri de la Dumnezeu ca un om cu vârstă deja patriarhală, să viețuiască ani mulți și viață îndelungată, înseamnă să nu-l respecți nici pe el, nici bagajul de valori spirituale pe care l-a dăruit tuturor ucenicilor. Egoismul prelungește suferința dar nu o simte cel care o prelungește, ci o simte cel care o trăiește. Din iubire, din respect, din prețuire, părintele Iustin a mai trăit aceste clipe pământești în suferință și durere personală pentru a fi model de răbdare și lucrare celor care vorbesc despre suferință dar n-o cunosc pe ea. Jertfa durerii și mucenicia bolii sunt cununi nepieritoare pentru cei ce doresc cu adevărat Împărăția Lui Dumnezeu. Indiferent că părintele ar mai fi trăit o zi sau două, valoarea lui duhovnicească este aceeași înaintea Lui Dumnezeu și dacă ar fi murit în temnițele comuniste. Pentru părintele Iustin închisoarea nu au fost numai anii de suferință în Aiud sau Poarta Albă. Toată viața sa a fost o jertfă, a fost o cruce și oricând te-ai fi uitat la crucea personală a părintelui ai fi găsit pe ea sânge sau sudoare din osteneala fiecărei zile trăite și muncite în via Lui Hristos, pentru creștinii și monahii din preajma sa.

        Bucuria de a fi binecuvântat, de a primi dezlegare și rugăciune de la Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, arată prețuirea de care s-a bucurat din partea Întâistătătorului Bisericii acestor părți. Așezarea în pământul din care a fost luat este o binecuvântare pentru cimintirul Mănăstirii Petru Vodă. Acesta va deveni locul unde, de acum înainte, ca și la părintele Cleopa sau Arsenie Boca, creștinii pot să vină să aprindă o lumânare, să facă un parastas și să cinstească memoria Părintelui Arhimandrit Iustin. Cei îndurerați, cei triști să poarte în inimă și în gând puterea lucrătoare a rugăciunii și nădejdea cea întru Duhul Sfânt că plecarea părintelui spre Împărăția Cerească la întâlnirea cu Hristos este de fapt o binecuvântare pentru noi și pentru lume, că părintele va mijloci îndurare, milă, iertare și ajutor nouă celor din lumea aceasta trecătoare. Nu trebuie să privim apocaliptic sau catastrofal trecerea la cele veșnice a părintelui. Dumnezeu l-a chemat la sine spre a sluji pe mai departe în cer Liturghia Cerească. Părintele n-a murit, ci a adormit: „Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.” (I Tes. 4, 14) 

        Fie ca Bunul Dumnezeu să dăruiască iertarea păcatelor, îndurare pentru toate păcatele dezlegate ca duhovnic și sfătuitor la toți fii duhonvicești iar rugăciunea noastră, a celor mulți care l-am cunoscut să-i fie cărare de lumină spre grădina liniștită a Raiului. Veșnică să-i fie odihna !

Părintele Calistrat

Mănăstirea Vlădiceni

16.06.2013

Lumina lăuntrică din lumina faptelor bune

„După roadele lor îi veţi cunoaşte” căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Mt 7, 16-17)

„De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” (Evr. 12, 1)

„Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul, veghind cu luare aminte ca nimeni să nu rămână lipsit de harul lui Dumnezeu şi ca nu cumva, odrăslind vreo pricină de amărăciune, să vă tulbure, şi prin ea mulţi să se molipsească. Şi să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi-născut !” (Evr. 12, 14-16)

A spune despre cineva că este creştin înseamnă, de fapt, a spune că este botezat (adică de trei ori afundat) în apa sfinţită în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19); şi iarăşi: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi !” (Mc 16,16). Omul de dinainte de botez,  devine altul după botez – deşi este acelaşi. Devine altul, adică altfel – pentru că nu mai viază în afara Luminii necreate dumnezeieşti, ci se uneşte cu Aceasta, se îmbracă în Ea prin credinţă şi mărturisire: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat !” (Gal 3, 27). „Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Duhul” scria Sfântul Ioan Damaschinul. Şi doar în această Lumină prin Care toate cele ce sunt au luat fiinţă putem dobândi cunoaşterea adevărului: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii !” (In 8,12); „Eu şi Tatăl Meu una suntem !” (In 10,30); „toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt 11,27). „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl”(In 6,44) prin puterea Duhului Sfânt: „peste Care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel Ce botează cu Duh Sfânt”(In 1,33).

Părintele Dumitru Stăniloae a numit Taina Sfintei Treimi drept Taina existenţei însăşi sau „structura supremei iubiri”. Aceasta pentru că (pentru mintea oamenilor, ca şi a îngerilor deopotrivă) rămâne de nepătruns modul absolut al unimii Celor Trei Persoane dumnezeieşti:  „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!”(1Cor 13, 4-8), aşa încât „dacă dragoste nu am, nimic nu sunt !” (I Cor. 13,2);  „de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător !” (1Cor 13,1).

Problema fundamentală a vieţuirii cu adevărat creştineşti o reprezintă discrepanţa dintre cunoaşterea (zisă „teoretică”) a învăţăturii de credinţă şi aplicarea ei în practica vieţii cotidiene: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele”(Mt 7,16-17). Dezbinările dintre creştini au scos de fiecare dată la iveală anumite caractere umane descrise în popor prin expresia „cozi de topor”, despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: „de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult”(2Tim 2,16), „fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă”(2Tim 2,23) şi de „gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia!”(1Tim 6,5), „având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia!”(2Tim 3,5); „de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te!”(Tit 3,10). Acordul dintre „teorie” şi „practică” în viaţa oricărui creştin implică neîndoielnic o anumită responsabilitate. Să ne amintim faptul că în veacurile din istoria Bisericii lui Hristos de după Sfântul Împărat Coanstantin cel Mare, au fost nu puţini cei care au primit botezul şi s-au declarat „creştini” doar pentru a beneficia de anumite avantaje materiale şi privilegii sociale, trecând cu vederea faptul că unirea cu Hristos înseamnă, de fapt, mai ales eliberarea din sclavia păcatului şi din robia morţii: „Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva în vreunul din voi o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul Cel Viu!”(Evr 3,12). Şi de aceea putem spune că a fi (şi a rămâne) cu adevărat creştin înseamnă tocmai a trăi în harul permanentei înnoiri duhovniceşti în Hristos Cel Înviat.

Un simplu „Certificat de Botez” nu atestă neapărat alipirea ta deplină cu inima , cu mintea , cu viaţa sufletului şi a trupului deopotrivă, de Dumnezeul Căruia pretinzi că te închini. Atât timp cât nu crezi cu adevărat toate cele descoperite lumii prin Sfintele Scripturi ale Sfinţilor Prooroci şi Apostoli, în Cronici, Epistole şi Psalmi, de fapt ochii îţi sunt ţinuţi să nu-L cunoşti, iar sufletul ţi-e gol, străin şi însingurat, căci nici martor nu eşti al minunilor Lui şi nici nu mai eşti părtaş la frângerea pâinii: „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii!”(Lc 24,35).

„Dă-mi mie haină luminoasă, Cel Ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, Hristoase Dumnezeul nostru!”. Cine crede, însă, că pentru a se mântui e de ajuns să îşi îmbrace trupul cu cămaşa lungă şi albă (după chipul veşmântului îngeresc), dar nu şi sufletul în harul luminii dreptei credinţe şi a faptelor bune – se înşeală. Doar ca să ţii lumânarea aprinsă în mână (oricât de curată ar fi ceara din care e făcută) fără ca să şi împlineşti cu fapta bunătatea , dreptatea şi adevărul – nu e de ajuns pentru îndumnezeire.

Dovadă stau cele cinci fecioare „fără-de-minte” care nu şi-au agonisit (pe parcursul vieţuirii pământeşti) untul-de-lemn al credinţei împlinite cu fapta; atunci când Mirele a venit –„uşa s-a închis!” (Mt 25,10). Aceste cinci fecioare simbolizează, de fapt, tocmai sufletele care (deşi îmbrăcate în lumina Sfântului Botez) din prea multa nepăsare, trândăvie şi neluare-aminte au rămas străine de faptele Luminii. Şi de aceea răspunsul pe care Mirele îl dă la rugămintea lor: „Doamne, Doamne deschide-ne nouă!”(Mt 25,11) are valenţe de verdict final , apocaliptic, neaşteptat: „Nu vă cunosc pe voi!”(Mt 25,12). Asupra acestui lucru atrage atenţia şi marele Pavel: „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El”(Evr 3,14). Cu alte cuvinte, Apostolul neamurilor ne avertizează tocmai cu privire la datoria de a păstra şi cultiva în mod corespunzător harul primit la Botez şi sporit prin celelalte Sfinte Taine.

De pildă, prin Sfânta Taină a Mirungerii (administrată celui botezat în Biserică, prin slujitorii Bisericii), Dumnezeu îi comunică omului cele şapte daruri ale Duhului Său Dumnezeiesc; dar cum mai confirm, însă, sau în ce chip mai adeveresc eu lumii prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în mine - dacă săvârşesc fapte incompatibile cu harul Său? „Şi cui S-a jurat că nu vor intra întru odihna Sa, decât numai celor ce au fost neascultători? Vedem dar că n-au putut să intre, din pricina necredinţei lor!”(Evr 3,18-19). Desigur, avem permanent la îndemână posibilitatea restabilirii în har sau a restaurării duhovniceşti prin recursul la Taina Pocăinţei şi fructificarea ei prin Taina Euharistiei – reperele fundamentale ale efortului de desăvârşire. Să nu uităm , însă, că deja Sfântul Apostol Pavel (la doar câteva decenii după Învierea lui Hristos şi Înălţarea Lui la Cer) îi îndemna pe creştini cu astfel de cuvinte: „Să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să priveghem şi să fim treji!”(1Tes 5,6) – anume pentru a-şi vedea fiecare propria stare duhovnicească, din pricina căderii multora din har prin vicleşugul celor trei uriaşi de-suflet-ucigaşi (neştiinţa, uitarea şi trândăvia): „Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem!”(Evr 2,1).

Căci încă de pe atunci se găseau destui care să se considere pe ei înşişi suficient de vrednici pentru a se împărtăşi oricând ar fi poftit din Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, dispreţuind îndemnul apostolic: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar”(1Cor 11,28). Căci marele Pavel ştia preabine faptul că „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”(Mt 26,41). Şi, deşi arată înţelegere pentru slăbiciunile şi neputinţele firii omeneşti, totuşi nu acceptă complacerea în acestea ca fiind normală şi normativă: „Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o?”(Evr 2,3).

A gândi, a vorbi şi a făptui ca şi cum harul sau lumina ce izvorăşte din adâncul fiinţei dumnezeieşti ar reprezenta o simplă formă de exprimare artistică lipsită de dinamism, ceva străin de viul vieţii care este în noi – nu corespunde deloc Revelaţiei divine: „Deja toate sunt strâmbe şi deformate. Deci şi Dumnezeu mai face minuni când şi cum şi prin cine se mai poate face; atât cât Îi mai stă şi Lui în putinţă!” – cam aşa sună părerea inteligenţei contemporane hrănite din sincretismul tuturor lepădărilor posibile de cele sfinte, şi astfel căzute din harul lui Dumnezeu. Pentru acest tip de inteligenţă, atotputernicia divină se confundă cu propriile lui limite; pentru că uită mărturia sfinţeniei divine, manifestată atât la căderea îngerilor din mândrie şi răzvrătire - „orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire”(Evr 2,2), cât şi atunci când lumea s-a umplut de dreapta credinţă prin semne şi minuni lucrate prin vasele cele de cinste ale Duhului lui Dumnezeu - Patriarhii, Proorocii, Apostolii şi Părinţii: „împreună mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt împărţite după a Sa voinţă”(Evr 2,4).

Nu schimbă Dumnezeu dreptatea Legii sau adevărul dogmelor doar pentru că lumea a găsit de cuviinţă să-şi schimbe punctul de vedere asupra binelui şi răului, doar pentru că refuză exemplul răstignirii „eu”-lui sau al lepădării-de-sine pe care i l-a dat Hristos pe Muntele Golgota ca să aducă Tatălui umanitatea înnoită şi restaurată prin statornicie în credinţă, jertfă şi răbdare întru desăvârşită ascultare: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”(Lc 23,34). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă cu fermitate:„nimeni dintre voi să nu se învârtoşeze cu înşelăciunea păcatului!”(Evr 3,13). Pentru că scuze am mai fi avut poate până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu (din pricina înrobirii firii prin puterea morţii şi a lanţurilor diavoleşti ale păcatului). Dar de la Învierea lui Iisus încoace, însă, „Lumina lui Hristos luminează tuturor!”(Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul).

„Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii”(Evr 4,12). Şi de aceea – fie că ne convine, fie că nu – Dumnezeu nu numai că nu ne cere nouă părerea cu privire la conţinutul de adevăr al dogmelor credinţei, ci dimpotrivă, ne cere socoteală de toate cele pe care le-am făcut, rostit sau doar gândit în duhul puturos al înfumurării prin diavoleasca trufie şi mândrie. Abia atunci când cele ascunse, tainice, ale lucrărilor lui Dumnezeu se vor vădi cu putere, vom descoperi „dreptatea” propriilor noastre păreri despre Dânsul: „nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală!”(Evr 4,13). Când tot eşafodajul mincinos al părerii-de-sine ni se va nărui de pe temeliile puse pe nisipurile mişcătoare ale îndoielii în credinţă şi îndulcirii pătimaşe de cele ale vieţii pământeşti, abia atunci vom recunoaşte întreita strălucire a virtuţilor teologice de care ne-am lipsit: credinţa - „dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”(Mt 17,20), nădejdea – „Dumnezeu i-a dăruit lui Avraam moştenirea prin făgăduinţă”(Gal 3,18), şi dragostea - „calea mai presus de orice altă cale” (I Cor 13,31). Căci nici nu este o altă cale de înălţare până la tronul slavei lui Dumnezeu.

Dragostea înseamnă credincioşie neschimbată, credinţă întru care nu încape nici urmă de îndoială. De aceea, în lumea noastră, roadele credinţei sunt atât de slabe încât umanitatea contemporană (prinsă în uriaşul mecanism al secularizării şi desacralizării generale) a ajuns să considere harul drept o monedă ieftină de schimb, confundând astfel întunericul cu lumina: „ce părtăşie are lumina cu întunericul?!”(2Cor 6,14)  întreabă retoric Sfântul Apostol Pavel. „De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el!”(Evr 10,38), „iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”(Evr 11,1). Gândul şovăielnic (sau  îndoiala în credinţă) nu apare din nimic. Căci până nu se iveşte umbra păcatului în sufletul omului, nu apare îndoiala. Câte milioane de creştini nu sunt luminaţi prin Taina Sfântului Botez, vlăstare ale dreptei credinţe în Dumnezeul Cel Viu al Adevărului? Câte milioane de creştini nu rostesc zilnic Simbolul Credinţei? Câţi nu fac nenumărate acte de caritate şi de filantropie? Câte milostenii nu se împart zilnic în Numele Domnului Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat?... Şi totuşi, mereu aceleaşi întrebări persistă în toate minţile şi frământă inimile tuturor: „Oare cum o fi dincolo? Oare chiar aşa o fi şi cu credinţa asta? Oare Ortodoxia chiar este singura religie a Adevărului? Oare chiar tot ce citim în Scriptură este adevărat? Oare chiar aşa va fi la Judecată? Oare chiar aşa va fi când va veni antihristul? Oare chiar poate să pedepsească Dumnezeu atâta omenire pentru necunoaşterea, indolenţa şi ipocrizia ei? Oare chiar o să vină vreodată sfârşitul lumii? Chiar există Rai şi iad? Şi cum adică, Dumnezeu nu va ţine cont de neputinţele firii omeneşti? Poate Dumnezeu - Izvorul inefabil al iubirii fără de sfârşit - să fie aspru, crud şi necruţător cu cei care nu L-au putut înţelege sau pricepe în felul lor de a vedea, de a gândi şi de a trăi în această lume plină de tot felul de excese?!...”. La astfel de nedumeriri Sfântul Apostol Pavel ne dă răspunsuri grele: „Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi!”(Evr 12,8); „orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii”(Evr 12,11).

De multe ori (atunci când trecem prin încercări, prin ispite, prin experienţe de viaţă mai dificile) trăim cu impresia că Dumnezeu ne urăşte, că ne asupreşte cumva. Dar nu e deloc aşa. Dovadă stă îndemnul înţeleptului apostol cel mult-încercat pentru mărturisirea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu: „Nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El!”(Evr 12,5) căci „pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă, - şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte!”(Evr 12,6); şi de aceea „răbdaţi spre înţelepţire!”(Evr 12,7). De aceea, atunci când trecem în viaţă prin felurite încercări, de fapt Dumnezeu lucrează la trezirea noastră, ca să ne aducă la cunoştinţa adevărului, descoperindu-ne atât greşelile cât şi calea îndreptării lor: „Cerceta-voi cu toiag fărădelegile lor!”(Ps 88,32). Căci scopul este ca prin ele să înaintăm în har, în credinţă şi să sporim în fapte bune „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”(Ef 4,13), căci „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună!”(2Cor 9,7). Desăvârşirea duhovnicească începe de la starea de pruncie înţeleasă ca nepricepere şi neştiinţă - „pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc”(Evr,5,13), pentru a atinge însă starea de pruncie înţeleasă ca nerăutate şi nevinovăţie: „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!”(Mt 18,3).

Intrarea în împărăţia Domnului înseamnă, de fapt, revenirea la starea paradisiacă a omului de dinainte de căderea în păcat, stare la care au ajuns Sfinţii - pe care şi izvorul apei şi creanga finicului şi aripile păsărilor şi pasul animalelor îi ascultau şi li se supuneau precum odinioară în Rai toată suflarea îi slujea lui Adam ca unui împărat. „Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul”(Evr 5,14) scrie Pavel Apostolul, iar David Proorocul întăreşte: „Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea”(Ps 33,13) „şi vei trăi în veacul veacului!”(Ps 36,27). Astfel de cuvinte şi îndemnuri nu sunt simple sintagme de înţelepciune populară, nici teologumene formulate la întâmplare, ci sunt porunci inspirate, cu valoare de normă de îndreptare a vieţii. Până nu ajunge omul să se cunoască pe sine, adică să se lepede de sine (adică de „eu”-l pătimaş şi posesiv) nu se va desăvîrşi. Căci nu se poate înnoi duhovniceşte prin harul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat: „căci Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrul vostru şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi, care aţi slujit şi slujiţi Sfinţilor!”(Evr 6,10).

Aici este problema: simpla asimilare intelectivă a formulelor dogmatice care sintetizează conţinutul adevărului revelat despre Dumnezeu, fără asumarea afectivă pe care o poate da numai iubirea sinceră şi profundă faţă de acest conţinut mîntuitor (şi , mai adânc, faţă de Cel  prezent tainic în el) - rămâne doar simplă „aramă sunătoare şi chimval răsunător”(1Cor 13,1). Cuvântul Apostolului - „fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii, până la sfârşit”(Evr 6,11) a fost urmat şi împlinit întocmai de miile de sfinţi asceţi , nevoitori şi pustnici care, de-a lungul veacurilor de luptă duhovnicească, de aspră înfrânare, de priveghere neîncetată şi de necontenită rugăciune, în lungul şi în latul pământului (deopotrivă în cetăţi, ca şi în pustietăţi), au desăvârşit pentru totdeauna modelul trăirii în sfinţenie şi în pocăinţă a Adevărului mîntuitor. Aşa au dobândit cununa neveştejită a măririi celei nestricăcioase şi veşnice. „Şi precum este rânduit oamenilor - o dată să moară, iar după aceea să fie Judecata  - , tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată Jertfă ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire!”(Evr 9,27-28). La Judecata de Apoi, în lumina dreptei judecăţi a Dreptului Judecător , toate faptele omenirii vor fi cercetate prin prisma virtuţilor fundamentale ale sufletului creştinesc: credinţa faţă de -, nădejdea în -, şi dragostea pentru  - Jertfa Crucii lui Hristos: „întru această voinţă suntem sfinţiţi, prin Jertfa Trupului lui Iisus Hristos, o dată pentru totdeauna”(Evr 10,10).

Prin urmare, criteriul discernerii universale va fi foarte simplu: vor fi puse faţă în faţă dragostea noastră faţă de semeni cu dragostea lui Hristos faţă de lume; ascultarea noastră faţă de poruncile lui Hristos cu ascultarea lui Hristos faţă de voia Tatălui; milostenia noastră faţă de lipsurile celor sărmani cu milostivirea lui Dumnezeu faţă de neputinţele noastre; binele făcut de noi aproapelui cu binele făcut nouă de Hristos; jertfa sângelui nostru duhovnicesc în slujirea Bisericii lui Hristos (prin nevoinţe personale, virtuţi şi fapte de milostenie) cu Jertfa Sângelui lui Hristos vărsat pe Cruce pentru răscumpărarea întregii omeniri din robia morţii şi de sub tirania diavolului. Iar aceasta nu întâmplător. Ci anume pentru că puterea de zdrobire a păcatelor şi de izbăvire din cătuşele patimilor de tot felul implică adeverirea vorbei cu fapta, a teoriei cu teologia, a  învăţăturii cu minunea , a vieţii cu sfinţenia, încredinţarea menirii salvatoare a frumuseţii din afară prin puterea exemplului frumuseţii din lăuntru.

Din acest acord al ortodoxiei învăţăturii cu ortopraxia vieţuirii s-au zămislit modelele credinţei: un Iachint la Putna, un Cleopa şi un Paisie la Sihăstria, un Arsenie Boca la Prislop, un Sofian Boghiu la Antim, un Arsenie Papacioc la Techirghiol, - şi mulţi, mulţi alţii, care au adormit cu trupul, odihnind prin cimitirele bisericilor şi mânăstirilor pământului creştinesc, dar veghind cu duhul din înaltul Cerului îngeresc la mântuirea tuturor celor care doresc să le urmeze pilda şi să le împlinească jertfa lor – a celor „de care lumea nu era vrednică, şi care au rătăcit în pustii şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului”(Evr 11,38) şi care s-au făcut „ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi”(1Cor 4,13).

Desigur, statura duhovnicească a unui cuvios nu constă într-o anumită înălţime a trupului sau într-o anumită înfăţişare a chipului, după cum nu constă nici în vreo ştiinţă-de-carte specială sau în cine ştie ce aptitudini artistice. Istoria Bisericii noastre păstrează chipuri luminoase ale evlaviei precum Sfinţii Ierarhi Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei , după cum se bucură şi de efigia  muncii şi erudiţiei unor Veniamin Costachi şi Andrei Şaguna. După cum şi amintirea unor sihaştri precum Sfântul Daniil de la Voroneţ sau Sfânta Teodora de la Sihla , ori a unor rugători precum Cristofor ierodiaconul, Ioanichie Moroi, Ioil Gheorghiu sau arhiereul Ioan-cel-minunat (fost Episcop-vicar al Lavrei de la Kiev) este păstrată cu sfinţenie alături de mărturia însângerată nu doar a „oaselor smerite”(Ps 50,9), ci şi a osemintelor zdrobite, sfinţite prin mucenicia temniţelor comuniste de la Aiud şi din Piteşti, din care astăzi străluceşte harul luminos şi izvorăşte mirul sfinţeniei răstignite  de ura tiranilor vrăjmaşi ai Crucii şi Învierii lui Hristos. Sângele lor strigă din pământ spre Cer, iar glasul mărturiei lor răsună tunător din Cer spre a trezi conştiinţa de neam şi de credinţă a celor care astăzi sunt mult prea frământaţi de probleme de o gravitate deosebită... : „Ce-o să ne facem noi cu atâtea biserici? Cu atâţia preoţi? Cu atâtea mânăstiri şi cu atâţia călugări? Cu atâtea hramuri, slujbe, rugăciuni? Cu atâtea familii-model şi atâţia tineri evlavioşi?!... Of, Doamne, Doamne – oare nu riscăm să ajungem o ţară de mistici?! Ce-o să ne facem noi dacă toţi vor dori să se mântuiască? Oare o să mai încăpem în Rai?...”. Probabil că din astfel de „dileme-de-conştiinţă” s-a declanşat în sânul naţiunii criza spirituală care face ravagii astăzi mai mult ca niciodată. În aşa fel încât am ajuns cu toţii să trăim de parcă n-ar mai avea nici un sens să o facem. Căci am uitat cuvântul Domnului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui  - şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”(Mt 6,33), căci „fără Mine nu puteţi face nimic!”(In 15,5) şi de aceea ,, cel ce nu adună cu Mine risipeşte!”(Lc 11,23). Nu degeaba vesteşte Apostolul încă o dată: „Domnul va judeca pe poporul Său! Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui Viu!”(Evr 10,30-31).

„Să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea. Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a Judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici!”(Evr 10,24-27), „căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel Ces va să vină, va veni şi nu va întârzia!”(Evr 10,37). „Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului!”(Evr 10,39).

Fericita liniştire – maica sănătăţii sufleteşti

„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29)

„Oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi”(2Tim 3,13)

„Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru!” (Lc 17,21)

„Cel încet la mânie e mai de preţ decât un viteaz, iar cel ce îşi stăpâneşte duhul este mai de preţ decât cuceritorul unei cetăţi!”(Pild 16,32) 

„Şi minuni de-ai face, chiar şi morţi de-ai învia, totuşi tulburarea te aşează sub aripa diavolului!” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur)

,,Răutatea vădeşte o lipsă în cele ale minţii”(Sfântul Vasile cel Mare)

„Primejdia nu este prezenţa patimilor care ne luptă sufletul, ci lenea şi nepăsarea care ne fac să cădem înfrânţi în faţa lor”(Sfântul Efrem Sirul)

„Aşa precum norii nu se adună pe cer fără mişcarea vântului, tot aşa nici patima nu se iveşte în suflet fără mişcarea gândului”(Sfântul Marcul Ascetul)

„Nu atacul gândului este păcatul, ci învoirea minţii care vorbeşte cu gândul ca şi cu un prieten” (Sfântul Marcu Ascetul)

,,Mânia este începutul nebuniei căci precum furtuna tulbură văzduhul, aşa mânia tulbură mintea” (Sfântul Iacob, Arhiepiscopul Novgorodului)

„Arsenie – taci, fugi, linişteşte-te!” („Patericul Egiptean”)

„Precum nu poţi ţine o scorpie în sân fără ca aceasta să te muşte, tot aşa nu poţi ţine un gând rău în inimă fără ca acesta să te vatăme!” (Evagrie Ponticul)

        

       Scrierile ascetice şi duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi filocalici ne învaţă că „liniştea” sau „isihia” reprezintă starea de sănătate spirituală a sufletului. Prin urmare, dobândirea liniştii interioare profunde şi depline este scopul tuturor nevoinţelor duhovniceşti. Atingerea acestui scop este posibilă prin efortul de împotrivire statornică şi totală faţă de lucrarea patimilor trupeşti şi sufleteşti şi prin ferirea de orice tulburare rezultată din griji şi preocupări lumeşti. Aceasta mai întâi pentru a împlini îndemnul categoric al Mântuitorului Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48).

       De-a lungul veacurilor de nevoinţă creştină întru dobândirea sau agonisirea nu de averi materiale, ci de adevărată bogăţie veşnică, netrecătoare, istoria Bisericii a consemnat nenumărate feluri de vieţuire după Dumnezeu, atât în viaţa monahală, cât şi pe calea căsniciei. Fără nici o excepţie, aceşti adevăraţi eroi ai Duhului nu au preţuit şi căutat altceva decât odihna cea duhovnicească sau pacea pe care nu lumea de aici o poate da. Deja de mai bine de trei mii de ani strigă neîncetat Psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează pe ea!”(Ps 33,13). Şi de aceea Sfinţi Părinţi precum Ioan Scărarul învaţă că desăvârşirea duhovnicească sau starea de sfinţenie reprezintă o adevărată înviere a sufletului mai înainte de învierea trupului. Şi că doar aşa omul poate dobândi adevărata cunoaştere a Celui Preaînalt (nu în fiinţa Sa, care rămâne inaccesibilă firii create, ci prin lucrările Sale prezente în creaţie). Desăvârşirea duhovnicească implică starea de nestricăciune a trupului, supunerea simţurilor trupeşti stăpânirii minţii luminate prin curăţirea inimii şi înălţate deasupra limitărilor şi condiţionărilor firii trupeşti păcătoase sau împătimite. Tot Sfântul Ioan Scărarul scrie (în volumul al nouălea al „Filocaliei”) că astfel sufletul ajunge faţă în faţă cu Ziditorul său.

       Aşadar, nu întâmplător lucrarea de liniştire duhovnicească a fost grija de căpetenie a oricărui trăitor al tainei îndumnezeirii firii prin unirea cu Hristos Cel Înviat încă de la începuturile creştinătăţii. Atunci când în necuprinsul pustiurilor lumii se întâmpla ca, din voia lui Dumnezeu, vreun ascet să întâlnească un alt nevoitor întru mântuire, salutul de bineţe cu care obişnuiau să se întâmpine avea o formă interogativă: „Cum petreci, frate, cu darul lui Dumnezeu, în pustie?”. Iar răspunsul era unul deopotrivă consolator şi mărturisitor, în duh de pace, de simplitate şi smerenie: „Bine, cu mila Domnului, spre înfrânarea poftelor, spre omorârea patimilor, prin rugăciunea neîncetată şi privegherea necontenită asupra curselor vrăjmaşului neamului omenesc”. Aceasta pentru a da viaţă cuvântului Scripturii care zice: „Rugaţi-vă neîncetat!”(1Tes 5,17), şi iarăşi: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41). O asemenea lucrare duhovnicească, însă, pentru a avea puterea necesară să îndepărteze din suflet urmele oricăror griji trupeşti şi tulburări lumeşti, se poate întemeia doar pe un efort constant şi susţinut al voinţei statornic îndreptate spre lepădarea-de-sine şi spre tăinuirea oricăror virtuţi sau fapte bune. Pentru că altfel vieţuirea pustnicească riscă să devină „oportunitate” lumească de slăvire deşartă în ochii lumii şi de „preamărire” a orgoliului individualist prin „reclama” făcută spre atragerea de „admiratori” naivi şi  de „admiratoare” lipsite de discernământ, gata să leşine de „extaz” precum la spectacolele vedetelor acestei lumi. Pentru un astfel de „pustnic” mai modern, traiul la pustie nu mai implică doar Psaltirea, Ceaslovul, Acatistierul, lumânărica,  vasul cu apă, săculeţul cu pesmeţi şi legumele uscate, ci necesită tot felul de accesorii „indispensabile”, care presupun tot atâtea griji noi în sufletul aşa-zisului ascet, al căror rezultat este doar răspândirea minţii, slăbirea voinţei spre cele duhovniceşti, uscarea dorului de cele sfinte şi înfumurarea mândriei.

       Astfel de lucruri nu se regăsesc în biografia exemplară a nici unuia dintre povăţuitorii vieţii duse după Dumnezeu întru unirea de taină cu Acesta. Pilduitoare în acest sens este hotărârea stareţului din „Pateric”  de a părăsi un anumit loc din pustie cu întreaga sa obşte pentru a se muta în altul, mult mai arid şi mai îndepărtat, pentru simplul motiv că în timpul nopţii vântul se auzea şuierând printre trestii, făcându-le să foşnească, şi astfel abătând mintea de la efortul ei de înălţare spre Cer. Sau răspunsul pe care un alt bătrân l-a dat celor ce îl întrebaseră pentru care motiv  nu-şi cruţa deloc trupul, lipsindu-l de somn de ani de zile, şi nevorbind cu cineva vreodată: „Atâta vreme cât nu primesc pe cele rele ale vieţii de aici ca pe cele bune, iar pe cele bune ale ei ca pe cele rele – nu mi-am făcut încă din trup mormânt al patimilor, căci n-am murit pentru cele ale lumii!”. Este tocmai ceea ce, la rândul său, spusese şi Sfântul şi Dreptul Iov cel îndelung-răbdător şi mult-pătimitor: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?!”(Iov 2,10).

       Aceasta deoarece (precum învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul în volumul al optulea al „Filocaliei”), pacea sufletului înseamnă de fapt nepătimirea sau absenţa totală a patimilor care îl împing la păcătuire prin simţurile trupeşti. La rândul său, Sfântul Isaac Sirul avertizează că nepătimirea nu-l scuteşte pe ascet de războiul demonilor. Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh!”(Ef 6,12). Practic, lucrarea ascetică  de liniştire sau pacificare duhovnicească a inimii omului este singura cale spre adevărata cunoaştere-de-sine. Înaintând pe aceasta, omul dobândeşte ceea ce se numeşte vederea duhovnicească, el devine „văzător-cu-duhul”. În acest sens, tot Sfântul Isaac Sirul (în al zecelea volum al „Filocaliei”) afirmă că cel ce îşi vede propriile păcate a sporit duhovniceşte în mai mare măsură decât cel ce îi vede pe îngeri.

       Bătrânii duhovnici iscusiţi, povăţuitori luminaţi şi inspiraţi ai mulţimilor de călugări care au năzuit la dobândirea „mărgăritarului cel de mare preţ” al păcii lui Hristos, au atras permanent atenţia asupra faptului că o asemenea comoară nu poate fi agonisită decât prin lepădarea deplină şi definitivă a sinelui egoist, marcat de mândrie şi autosuficienţă. Îndemnul la „răbdare!, răbdare!, răbdare!”, şi iarăşi „răbdare!, răbdare!, răbdare!” – „nu până la prăşit, ci până la sfârşit!”, era în fond avertismentul faţă de necesitatea tăierii voii proprii întru omorârea omului cel vechi şi învierea omului cel nou zidit după chipul şi asemănarea lui Iisus Hristos, Biruitorul morţii şi al iadului. Căci a răbda nedreptatea din partea semenilor înseamnă a fi asemenea celor trei tineri din Babilon împreună cu proorocul Daniel aruncaţi în cuptorul cel cu foc fără a fi arşi de văpaie. Pentru că numai liniştea agonisită prin smerenia tăcerii poate birui viforul gândurilor şi potoli furtunile patimilor stârnite asupra sufletului de la trup şi de la lume prin lucrarea diavolului.

       Nu cu prea multă vreme în urmă, tihna vieţii pământeşti o dădea liniştea casei părinteşti, pacea căminului familial, traiul modest, simplu şi smerit dus în lumina candelei aprinse în colţul cu icoane al casei spre cetirea filelor îngălbenite de timp ale cărţilor de rugăciune moştenite din străbuni, truda zilnică spre agonisirea pâinii pruncilor şi creşterea lor în frica de Dumnezeu şi ruşinea faţă de bătrânii şi semenii din obştea satului, cei ce erau părtaşii bucuriei întregii comunităţi la prăznuirea sărbătorilor creştine. Clopotul bisericii (glasul evlaviei) dădea deopotrivă semnalul încetării lucrului la câmp şi începerii lucrării rugăciunii. Asfinţitul soarelui strângea familia în vatra strămoşească precum puii sub aripile de cloşcă spre împărtăşirea tuturor, cu evlavie şi rugăciune, din darurile bogate ale lui Dumnezeu lăsate în natură spre hrană şi spre cele de trebuinţă. Totul se desfăşura sub oblăduirea nevăzută a sfinţilor îngeri păzitori şi veghea rugăciunilor ostenitorilor sfinţiţi prin harul dreptei credinţe şi faptele de bunătate şi evlavie săvârşite de-a lungul zilei.

Lumina tainică a unei asemenea moşteniri duhovniceşti mai pâlpâie încă în licărul vreunei candele aprinse la troiţa împodobită din faţa unei case de la ţară, sau de la răspântie de drumuri, spre a îndrepta iarăşi ochii lumii rătăcite prin negurile istoriei către jertfa lui Hristos răstignit pe Cruce spre biruirea morţii şi a păcatului prin Înviere. Această linişte duhovnicească sau pace dumnezeiască (cu putinţă de dobândit numai prin sfânta rugăciune) este, de fapt, esenţa vieţii creştine înseşi. Nu degeaba bătrânul din „Pateric” îşi îndemna ucenicul: „Adastă în chilia ta – iar ea te va învăţa ce trebuie să faci!”; şi iarăşi: „Păzeşte-ţi buzele de grăirea cea deşartă!, „Nu pierde vremea în deşert!”, „Fereşte-te de amestecul cu cele lumeşti!” şi celelalte. Iar rezultatele veneau pe măsura străduinţei. Este evident, aşadar, că nestatornicia vieţuitorilor din mănăstiri sau hoinăreala aşa-zişilor „căutători ai liniştirii” (proprie atâtor itineranţi ai turismului religios) este, de fapt, tocmai semnul absenţei liniştii lăuntrice sau al prezenţei frământărilor de conştiinţă. Liniştea nu este o virtute în sine, este un dar dumnezeiesc, este maica sănătăţii sufleteşti. Doar pe această cale au ajuns sfinţii asceţi la capătul urcuşului duhovnicesc spre înviere, pe culmile rugăciunii extatice sau ale răpirii „fie în trup, fie în afară de trup”(2Cor 12,3) spre întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu, trăită ca o vedere mistică a Celui Nevăzut încă din această viaţă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt 5,8). Vederea lui Dumnezeu nu este însă neapărat o „obligaţie de serviciu” a monahilor, ci încununarea în dar a tuturor eforturilor, strădaniilor şi nevoinţelor făcute de un creştin din dragoste pentru Cel Sfânt: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el!”(In 14,23).

Prin urmare, isihia sau pacea duhovnicească, liniştirea sufletului de orice tulburări sau frământări produse de îndoiala în credinţă ori de împătimirea spre cele ale vieţii pământeşti, este calea desăvârşirii în veşnicie începute încă de aici: „Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”(1Cor 13,10). Pe de altă parte, Sfântul Ioan Scărarul ne previne că desăvârşirea pământească nu este acelaşi lucru cu desăvârşirea cea cerească. Şi de aceea trebuie să purtăm „lupta cea bună”(1Tim 1,18) pe parcursul întregii vieţi, urcând treaptă cu treaptă drumul către Cer: „Merge-vor din putere în putere!”(Ps 83,8) prooroceşte Psalmistul. Prin efortul de liniştire începe însănătoşirea duhovnicească a sufletului, iar pacea adâncă şi statornică sălăşluind în inimă este răsplata vitejilor nevoitori. Căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele!”(Mt 7,17), iar „potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8); şi de aceea bătrânii îndemnau pe cei mai tineri: „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale!”.

În vremea noastră, din păcate, uluitorul progres tehnico-ştiinţific nu a adus, însă, şi o sporire întru liniştire. Dimpotrivă. Viaţa a devenit din ce în ce mai tumultoasă. Oamenii – din ce în ce mai agitaţi. Sufletele – din ce în ce mai frământate. Un zbucium uriaş pare că a cuprins omenirea – o zbatere continuă din ce în ce mai puternică. O goană înteţită după bani, după averi: „grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor”(Mc 4,19). „Grijile vieţii scosu-m-au din Rai!” se căina oarecând cu amar Adam cel de demult. Şi de aceea: „nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca?, ori - ce vom bea?, ori - cu ce ne vom îmbrăca? – pentru că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6, 31-33). Astăzi, însă, idealul părelnicei bunăstări materiale porunceşte ca din casa fiecărei familii să nu lipsească nicidecum electricitatea şi toate instrumentele ei: corpurile de iluminat (lustre, lămpi, veioze şi lanterne), centrala termică (pe bază de lemne sau de gaz) şi caloriferele, boilerul, uscătorul de păr, maşina de spălat rufe, maşina de spălat vase, maşina de gătit, plita electrică, robotul de bucătărie, blenderul, mixerul, cuptorul cu microunde, frigiderul, congelatorul şi lăzile frigorifice, televizorul, computerul , combina muzicală, magnetofonul, pick-up-ul, casetofonul, CD-player-ul, staţia de amplificare şi boxele, aparatul de radio, aparatul de fotografiat, camera video, tableta, telefonul mobil şi automobilul personal – sunt tot atâtea aparate inventate de om pentru a-şi instrumenta confortul cotidian şi care, în final, nu fac decât să îi mărească stresul direct proporţional cu consumul de energie şi costisitoarea exploatare pe care le implică. Astfel,  liniştea meditaţiei minţii şi a rugăciunii inimii este desfiinţată de zgomotul asurzitor şi năucitor al avalanşelor de informaţii şi preocupări transmise mai ales prin mediul „internautic”, în care eşuează jalnic din ce în ce mai mulţi tineri şi copii lipsiţi de disernământul supravegherii părinteşti şi căzuţi pradă autismului consumului nervos incontrolat şi a surmenajului pe care acesta îl produce. Şi nu doar în cei tineri, ci şi în cei maturi deopotrivă se pot recunoaşte consecinţele morale şi psihice dezastruoase ale cultivării exacerbate a acestui tehnicism contemporan bolnăvicios ce artificializează la extrem viaţa omului pe pământ: autosuficienţa individualismului, orgoliul vanităţii propriei personalităţi, prevalarea părerii-de-sine asupra cunoaşterii-de-sine prin recunoaşterea limitelor proprii, nesupunerea, aroganţa şi încăpăţânarea – sunt tot atâtea aspecte socio-psihologice ale comunităţilor umane contemporane care îi fac pe experţii şi specialiştii din domeniu să nu mai contenească în a inventaria, analiza şi clasifica un număr din ce în ce mai mare de maladii, afecţiuni şi boli de tip „sindrom” – cu tot atâtea nume. Numitorul comun al tuturor acestora este, de fapt, starea de boală a minţii, patologia lăuntrului cel mai intim al sufletului omenesc, rezultată în urma stresului continuu, din ce în ce mai puternic, ivit în lume deodată cu secolul vitezei şi suprasolicitarea nervoasă pe care acesta a provocat-o unei umanităţi slăbite deja de oboseală şi măcinată de conflicte neîncetate.

Această stare de lucruri nu se va schimba în vreun fel câtă vreme noi înşine nu ne vom schimba comportamentul – atât individual, cât şi colectiv. Dimpotrivă. Vom asista şi în viitor (precum asistăm, deja, în prezent) la o înmulţire a cazurilor de depresie şi la o agravare a feluritelor tipuri de afecţiuni psihice. Recrudescenţa din ultimii ani a schizofreniei, de pildă, este un semn vădit că societatea noastră nu se vindecă. Dar semnul cel mai elocvent al acestei nebunii care a pus stăpânire pe oameni este fuga de linişte. Spre exemplu, vedem pretutindeni adolescenţi cu urechile înfundate cu căşti de la care ascultă necontenit o muzică de cele mai multe ori fie agresivă, fie lascivă –obicei neîndoielnic vătămător atât spiritual, cât şi neuronal – şi acasă, şi pe stradă, şi la şcoală, şi în parcuri, mergând pe jos, alunecând pe role sau pedalând pe biciclete, într-un refuz total de a comunica cu lumea înconjurătoare care le displace profund, stârnind în ei faţă de ea atitudini extrem de refractare. Sau ţintuindu-şi ochii ore întregi pe ecranele laptopurilor, tabletelor sau ale telefoanelor mobile din ce în ce mai sofisticate, tastând, butonând şi procesând la nesfârşit eternele dileme şi iluzii ale vârstei lor, fără a mai afla vreodată răspunsul la acestea din pricina blocajului gândirii produs de surmenajul neuropsihic al suprasolicitării. Iar ceea ce este cel mai grav e faptul că toţi aceşti copii căzuţi pradă seducţiei mirajului tehnologic  nu-şi caută odihna şi salvarea acolo unde sunt de găsit – în braţele lui Dumnezeu, prin mângâierea duhovnicească pe care sufletul o simte din lucrarea pocăinţei în post şi rugăciune, ci în cele mai cumplite vicii şi patimi ruinătoare de suflet şi distrugătoare de trup – în consumul de alcool, de tutun şi de substanţe halucinogene, în goana după plăceri trupeşti exacerbate de la vârste încă fragede, astfel îmbolnăvindu-se iremediabil şi sfârşind tragic viaţa mai înainte de a o începe.

Acesta este spectacolul terifiant al nebuniei contemporane a degradării umane şi a distrugerii valorilor tradiţionale ale societăţii altădată creştine. Boala lumii de azi (căreia îi cad victime mai ales tinerii aceştia de nici douăzeci de ani, cu copilăria stinsă, cu adolescenţa deficitară şi tinereţea deja ca şi distrusă din pricina prea multelor carenţe sufleteşti şi sociale şi a traumelor la care şi-au supus inconştient propria lor fiinţă) poartă, de fapt, numele celui mai cumplit sindrom al umanităţii – anume „sindromul ateist” sau „sindromul necredinţei”. Şi de aceea în lumea omului modern, care nu mai are nevoie de Dumnezeu, de harul Lui (adică de dragostea Lui, de pacea Lui, de sfinţenia Lui, de ajutorul Lui), absurdul a luat locul rostului, nefirescul a izgonit firescul iar haosul s-a produs pretutindeni. Şi, din haos, normalitatea a ajuns să fie privită ca un adevărat pericol. Astăzi nu mai ai voie să fii normal, să te comporţi normal, să te îmbraci normal, să vorbeşti normal, să gândeşti normal, să iubeşti normal. Trebuie să fii ca cei iviţi din haos pentru că, altfel, în lumea haosului, vei fi izolat şi ignorat, respins şi refuzat, negat şi atacat cu îndârjire. Şi totuşi, Bunul Dumnezeu ne strigă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!”(Mt 11,28), căci „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”(In 6,37) şi „cel ce nu adună cu Mine risipeşte!”(Lc 11,23); „satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu”(Lc 22,31), aşa că „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29), căci „Eu am venit pentru ca lumea să aibă viaţă; din belşug să o aibă!”(In 10,10).

Fără îndoială, avem nevoie (precum fiul cel risipitor) să ne „venim în sine”. Căci numai prin oprirea haosului din lăuntrul nostru putea-vom opri şi haosul din jurul nostru. Căci nu vom putea vreodată scăpa de tulburare în mijlocul gâlcevii. Să urcăm , aşadar, încet şi cu răbdare, treptele urcuşului interior spre pacea cea de Sus. Căci adevăratul doritor de linişte niciodată nu va vorbi neîntrebat, nu va intra în vorba cuiva fără a fi fost poftit, nu va da sfaturi fără să i se ceară – pentru că multa vorbire împrăştie mintea şi răceşte inima. Apoi, când va vorbi, vorbirea lui va fi întotdeauna blândă, frumoasă, domoală şi măsurată, căutând pacea cu aproapele său, păstrând discreţia, fugind de grăirea cea deşartă, de iscodire, de clevetire sau calomniere, de vorbirea de rău, de judecarea semenilor, de osândirea altora sau de ignorarea propriilor păcate. Desigur, pentru a reuşi unele ca acestea este nevoie de duhovnici buni – care nu neapărat să ne aprobe propriile noastre păreri, ci mai degrabă să ne recunoască neputinţele şi să le cunoască leacurile. Şi astfel să putem să ne mântuim, spovedindu-ne cu sinceritate şi căinţă toate păcatele, împlinind cu seriozitate canonul de rugăciune rânduit pentru noi, împărtăşindu-ne cu în chip vrednic cu Dumnezeieştile Taine ale lui Hristos Cel Înviat, ca să redobândim sănătatea cea trupească şi cea sufletească, adică înţelepciunea minţii, pacea inimii şi izbăvirea de orice tulburare, frământare, nebunie, chin şi suferinţă: „Pe mine care zac de boală în locul cel de răutate tămăduieşte-mă, Fecioară, şi mă întoarce dintru nesănătate în sănătate!” căci „pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul meu; la tine scap, ceea ce eşti plină de daruri – nădejdea tuturor celor fără de nădejde, tu îmi ajută!” („Paraclisul Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu”). „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul”(In 15,1), „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele!”(In 15,5).   „Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale!”(Ps 36,4).