Fericita liniştire – maica sănătăţii sufleteşti

„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29)

„Oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi”(2Tim 3,13)

„Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru!” (Lc 17,21)

„Cel încet la mânie e mai de preţ decât un viteaz, iar cel ce îşi stăpâneşte duhul este mai de preţ decât cuceritorul unei cetăţi!”(Pild 16,32) 

„Şi minuni de-ai face, chiar şi morţi de-ai învia, totuşi tulburarea te aşează sub aripa diavolului!” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur)

,,Răutatea vădeşte o lipsă în cele ale minţii”(Sfântul Vasile cel Mare)

„Primejdia nu este prezenţa patimilor care ne luptă sufletul, ci lenea şi nepăsarea care ne fac să cădem înfrânţi în faţa lor”(Sfântul Efrem Sirul)

„Aşa precum norii nu se adună pe cer fără mişcarea vântului, tot aşa nici patima nu se iveşte în suflet fără mişcarea gândului”(Sfântul Marcul Ascetul)

„Nu atacul gândului este păcatul, ci învoirea minţii care vorbeşte cu gândul ca şi cu un prieten” (Sfântul Marcu Ascetul)

,,Mânia este începutul nebuniei căci precum furtuna tulbură văzduhul, aşa mânia tulbură mintea” (Sfântul Iacob, Arhiepiscopul Novgorodului)

„Arsenie – taci, fugi, linişteşte-te!” („Patericul Egiptean”)

„Precum nu poţi ţine o scorpie în sân fără ca aceasta să te muşte, tot aşa nu poţi ţine un gând rău în inimă fără ca acesta să te vatăme!” (Evagrie Ponticul)

        

       Scrierile ascetice şi duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi filocalici ne învaţă că „liniştea” sau „isihia” reprezintă starea de sănătate spirituală a sufletului. Prin urmare, dobândirea liniştii interioare profunde şi depline este scopul tuturor nevoinţelor duhovniceşti. Atingerea acestui scop este posibilă prin efortul de împotrivire statornică şi totală faţă de lucrarea patimilor trupeşti şi sufleteşti şi prin ferirea de orice tulburare rezultată din griji şi preocupări lumeşti. Aceasta mai întâi pentru a împlini îndemnul categoric al Mântuitorului Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48).

       De-a lungul veacurilor de nevoinţă creştină întru dobândirea sau agonisirea nu de averi materiale, ci de adevărată bogăţie veşnică, netrecătoare, istoria Bisericii a consemnat nenumărate feluri de vieţuire după Dumnezeu, atât în viaţa monahală, cât şi pe calea căsniciei. Fără nici o excepţie, aceşti adevăraţi eroi ai Duhului nu au preţuit şi căutat altceva decât odihna cea duhovnicească sau pacea pe care nu lumea de aici o poate da. Deja de mai bine de trei mii de ani strigă neîncetat Psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează pe ea!”(Ps 33,13). Şi de aceea Sfinţi Părinţi precum Ioan Scărarul învaţă că desăvârşirea duhovnicească sau starea de sfinţenie reprezintă o adevărată înviere a sufletului mai înainte de învierea trupului. Şi că doar aşa omul poate dobândi adevărata cunoaştere a Celui Preaînalt (nu în fiinţa Sa, care rămâne inaccesibilă firii create, ci prin lucrările Sale prezente în creaţie). Desăvârşirea duhovnicească implică starea de nestricăciune a trupului, supunerea simţurilor trupeşti stăpânirii minţii luminate prin curăţirea inimii şi înălţate deasupra limitărilor şi condiţionărilor firii trupeşti păcătoase sau împătimite. Tot Sfântul Ioan Scărarul scrie (în volumul al nouălea al „Filocaliei”) că astfel sufletul ajunge faţă în faţă cu Ziditorul său.

       Aşadar, nu întâmplător lucrarea de liniştire duhovnicească a fost grija de căpetenie a oricărui trăitor al tainei îndumnezeirii firii prin unirea cu Hristos Cel Înviat încă de la începuturile creştinătăţii. Atunci când în necuprinsul pustiurilor lumii se întâmpla ca, din voia lui Dumnezeu, vreun ascet să întâlnească un alt nevoitor întru mântuire, salutul de bineţe cu care obişnuiau să se întâmpine avea o formă interogativă: „Cum petreci, frate, cu darul lui Dumnezeu, în pustie?”. Iar răspunsul era unul deopotrivă consolator şi mărturisitor, în duh de pace, de simplitate şi smerenie: „Bine, cu mila Domnului, spre înfrânarea poftelor, spre omorârea patimilor, prin rugăciunea neîncetată şi privegherea necontenită asupra curselor vrăjmaşului neamului omenesc”. Aceasta pentru a da viaţă cuvântului Scripturii care zice: „Rugaţi-vă neîncetat!”(1Tes 5,17), şi iarăşi: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41). O asemenea lucrare duhovnicească, însă, pentru a avea puterea necesară să îndepărteze din suflet urmele oricăror griji trupeşti şi tulburări lumeşti, se poate întemeia doar pe un efort constant şi susţinut al voinţei statornic îndreptate spre lepădarea-de-sine şi spre tăinuirea oricăror virtuţi sau fapte bune. Pentru că altfel vieţuirea pustnicească riscă să devină „oportunitate” lumească de slăvire deşartă în ochii lumii şi de „preamărire” a orgoliului individualist prin „reclama” făcută spre atragerea de „admiratori” naivi şi  de „admiratoare” lipsite de discernământ, gata să leşine de „extaz” precum la spectacolele vedetelor acestei lumi. Pentru un astfel de „pustnic” mai modern, traiul la pustie nu mai implică doar Psaltirea, Ceaslovul, Acatistierul, lumânărica,  vasul cu apă, săculeţul cu pesmeţi şi legumele uscate, ci necesită tot felul de accesorii „indispensabile”, care presupun tot atâtea griji noi în sufletul aşa-zisului ascet, al căror rezultat este doar răspândirea minţii, slăbirea voinţei spre cele duhovniceşti, uscarea dorului de cele sfinte şi înfumurarea mândriei.

       Astfel de lucruri nu se regăsesc în biografia exemplară a nici unuia dintre povăţuitorii vieţii duse după Dumnezeu întru unirea de taină cu Acesta. Pilduitoare în acest sens este hotărârea stareţului din „Pateric”  de a părăsi un anumit loc din pustie cu întreaga sa obşte pentru a se muta în altul, mult mai arid şi mai îndepărtat, pentru simplul motiv că în timpul nopţii vântul se auzea şuierând printre trestii, făcându-le să foşnească, şi astfel abătând mintea de la efortul ei de înălţare spre Cer. Sau răspunsul pe care un alt bătrân l-a dat celor ce îl întrebaseră pentru care motiv  nu-şi cruţa deloc trupul, lipsindu-l de somn de ani de zile, şi nevorbind cu cineva vreodată: „Atâta vreme cât nu primesc pe cele rele ale vieţii de aici ca pe cele bune, iar pe cele bune ale ei ca pe cele rele – nu mi-am făcut încă din trup mormânt al patimilor, căci n-am murit pentru cele ale lumii!”. Este tocmai ceea ce, la rândul său, spusese şi Sfântul şi Dreptul Iov cel îndelung-răbdător şi mult-pătimitor: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?!”(Iov 2,10).

       Aceasta deoarece (precum învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul în volumul al optulea al „Filocaliei”), pacea sufletului înseamnă de fapt nepătimirea sau absenţa totală a patimilor care îl împing la păcătuire prin simţurile trupeşti. La rândul său, Sfântul Isaac Sirul avertizează că nepătimirea nu-l scuteşte pe ascet de războiul demonilor. Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh!”(Ef 6,12). Practic, lucrarea ascetică  de liniştire sau pacificare duhovnicească a inimii omului este singura cale spre adevărata cunoaştere-de-sine. Înaintând pe aceasta, omul dobândeşte ceea ce se numeşte vederea duhovnicească, el devine „văzător-cu-duhul”. În acest sens, tot Sfântul Isaac Sirul (în al zecelea volum al „Filocaliei”) afirmă că cel ce îşi vede propriile păcate a sporit duhovniceşte în mai mare măsură decât cel ce îi vede pe îngeri.

       Bătrânii duhovnici iscusiţi, povăţuitori luminaţi şi inspiraţi ai mulţimilor de călugări care au năzuit la dobândirea „mărgăritarului cel de mare preţ” al păcii lui Hristos, au atras permanent atenţia asupra faptului că o asemenea comoară nu poate fi agonisită decât prin lepădarea deplină şi definitivă a sinelui egoist, marcat de mândrie şi autosuficienţă. Îndemnul la „răbdare!, răbdare!, răbdare!”, şi iarăşi „răbdare!, răbdare!, răbdare!” – „nu până la prăşit, ci până la sfârşit!”, era în fond avertismentul faţă de necesitatea tăierii voii proprii întru omorârea omului cel vechi şi învierea omului cel nou zidit după chipul şi asemănarea lui Iisus Hristos, Biruitorul morţii şi al iadului. Căci a răbda nedreptatea din partea semenilor înseamnă a fi asemenea celor trei tineri din Babilon împreună cu proorocul Daniel aruncaţi în cuptorul cel cu foc fără a fi arşi de văpaie. Pentru că numai liniştea agonisită prin smerenia tăcerii poate birui viforul gândurilor şi potoli furtunile patimilor stârnite asupra sufletului de la trup şi de la lume prin lucrarea diavolului.

       Nu cu prea multă vreme în urmă, tihna vieţii pământeşti o dădea liniştea casei părinteşti, pacea căminului familial, traiul modest, simplu şi smerit dus în lumina candelei aprinse în colţul cu icoane al casei spre cetirea filelor îngălbenite de timp ale cărţilor de rugăciune moştenite din străbuni, truda zilnică spre agonisirea pâinii pruncilor şi creşterea lor în frica de Dumnezeu şi ruşinea faţă de bătrânii şi semenii din obştea satului, cei ce erau părtaşii bucuriei întregii comunităţi la prăznuirea sărbătorilor creştine. Clopotul bisericii (glasul evlaviei) dădea deopotrivă semnalul încetării lucrului la câmp şi începerii lucrării rugăciunii. Asfinţitul soarelui strângea familia în vatra strămoşească precum puii sub aripile de cloşcă spre împărtăşirea tuturor, cu evlavie şi rugăciune, din darurile bogate ale lui Dumnezeu lăsate în natură spre hrană şi spre cele de trebuinţă. Totul se desfăşura sub oblăduirea nevăzută a sfinţilor îngeri păzitori şi veghea rugăciunilor ostenitorilor sfinţiţi prin harul dreptei credinţe şi faptele de bunătate şi evlavie săvârşite de-a lungul zilei.

Lumina tainică a unei asemenea moşteniri duhovniceşti mai pâlpâie încă în licărul vreunei candele aprinse la troiţa împodobită din faţa unei case de la ţară, sau de la răspântie de drumuri, spre a îndrepta iarăşi ochii lumii rătăcite prin negurile istoriei către jertfa lui Hristos răstignit pe Cruce spre biruirea morţii şi a păcatului prin Înviere. Această linişte duhovnicească sau pace dumnezeiască (cu putinţă de dobândit numai prin sfânta rugăciune) este, de fapt, esenţa vieţii creştine înseşi. Nu degeaba bătrânul din „Pateric” îşi îndemna ucenicul: „Adastă în chilia ta – iar ea te va învăţa ce trebuie să faci!”; şi iarăşi: „Păzeşte-ţi buzele de grăirea cea deşartă!, „Nu pierde vremea în deşert!”, „Fereşte-te de amestecul cu cele lumeşti!” şi celelalte. Iar rezultatele veneau pe măsura străduinţei. Este evident, aşadar, că nestatornicia vieţuitorilor din mănăstiri sau hoinăreala aşa-zişilor „căutători ai liniştirii” (proprie atâtor itineranţi ai turismului religios) este, de fapt, tocmai semnul absenţei liniştii lăuntrice sau al prezenţei frământărilor de conştiinţă. Liniştea nu este o virtute în sine, este un dar dumnezeiesc, este maica sănătăţii sufleteşti. Doar pe această cale au ajuns sfinţii asceţi la capătul urcuşului duhovnicesc spre înviere, pe culmile rugăciunii extatice sau ale răpirii „fie în trup, fie în afară de trup”(2Cor 12,3) spre întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu, trăită ca o vedere mistică a Celui Nevăzut încă din această viaţă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt 5,8). Vederea lui Dumnezeu nu este însă neapărat o „obligaţie de serviciu” a monahilor, ci încununarea în dar a tuturor eforturilor, strădaniilor şi nevoinţelor făcute de un creştin din dragoste pentru Cel Sfânt: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el!”(In 14,23).

Prin urmare, isihia sau pacea duhovnicească, liniştirea sufletului de orice tulburări sau frământări produse de îndoiala în credinţă ori de împătimirea spre cele ale vieţii pământeşti, este calea desăvârşirii în veşnicie începute încă de aici: „Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”(1Cor 13,10). Pe de altă parte, Sfântul Ioan Scărarul ne previne că desăvârşirea pământească nu este acelaşi lucru cu desăvârşirea cea cerească. Şi de aceea trebuie să purtăm „lupta cea bună”(1Tim 1,18) pe parcursul întregii vieţi, urcând treaptă cu treaptă drumul către Cer: „Merge-vor din putere în putere!”(Ps 83,8) prooroceşte Psalmistul. Prin efortul de liniştire începe însănătoşirea duhovnicească a sufletului, iar pacea adâncă şi statornică sălăşluind în inimă este răsplata vitejilor nevoitori. Căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele!”(Mt 7,17), iar „potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8); şi de aceea bătrânii îndemnau pe cei mai tineri: „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale!”.

În vremea noastră, din păcate, uluitorul progres tehnico-ştiinţific nu a adus, însă, şi o sporire întru liniştire. Dimpotrivă. Viaţa a devenit din ce în ce mai tumultoasă. Oamenii – din ce în ce mai agitaţi. Sufletele – din ce în ce mai frământate. Un zbucium uriaş pare că a cuprins omenirea – o zbatere continuă din ce în ce mai puternică. O goană înteţită după bani, după averi: „grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor”(Mc 4,19). „Grijile vieţii scosu-m-au din Rai!” se căina oarecând cu amar Adam cel de demult. Şi de aceea: „nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca?, ori - ce vom bea?, ori - cu ce ne vom îmbrăca? – pentru că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6, 31-33). Astăzi, însă, idealul părelnicei bunăstări materiale porunceşte ca din casa fiecărei familii să nu lipsească nicidecum electricitatea şi toate instrumentele ei: corpurile de iluminat (lustre, lămpi, veioze şi lanterne), centrala termică (pe bază de lemne sau de gaz) şi caloriferele, boilerul, uscătorul de păr, maşina de spălat rufe, maşina de spălat vase, maşina de gătit, plita electrică, robotul de bucătărie, blenderul, mixerul, cuptorul cu microunde, frigiderul, congelatorul şi lăzile frigorifice, televizorul, computerul , combina muzicală, magnetofonul, pick-up-ul, casetofonul, CD-player-ul, staţia de amplificare şi boxele, aparatul de radio, aparatul de fotografiat, camera video, tableta, telefonul mobil şi automobilul personal – sunt tot atâtea aparate inventate de om pentru a-şi instrumenta confortul cotidian şi care, în final, nu fac decât să îi mărească stresul direct proporţional cu consumul de energie şi costisitoarea exploatare pe care le implică. Astfel,  liniştea meditaţiei minţii şi a rugăciunii inimii este desfiinţată de zgomotul asurzitor şi năucitor al avalanşelor de informaţii şi preocupări transmise mai ales prin mediul „internautic”, în care eşuează jalnic din ce în ce mai mulţi tineri şi copii lipsiţi de disernământul supravegherii părinteşti şi căzuţi pradă autismului consumului nervos incontrolat şi a surmenajului pe care acesta îl produce. Şi nu doar în cei tineri, ci şi în cei maturi deopotrivă se pot recunoaşte consecinţele morale şi psihice dezastruoase ale cultivării exacerbate a acestui tehnicism contemporan bolnăvicios ce artificializează la extrem viaţa omului pe pământ: autosuficienţa individualismului, orgoliul vanităţii propriei personalităţi, prevalarea părerii-de-sine asupra cunoaşterii-de-sine prin recunoaşterea limitelor proprii, nesupunerea, aroganţa şi încăpăţânarea – sunt tot atâtea aspecte socio-psihologice ale comunităţilor umane contemporane care îi fac pe experţii şi specialiştii din domeniu să nu mai contenească în a inventaria, analiza şi clasifica un număr din ce în ce mai mare de maladii, afecţiuni şi boli de tip „sindrom” – cu tot atâtea nume. Numitorul comun al tuturor acestora este, de fapt, starea de boală a minţii, patologia lăuntrului cel mai intim al sufletului omenesc, rezultată în urma stresului continuu, din ce în ce mai puternic, ivit în lume deodată cu secolul vitezei şi suprasolicitarea nervoasă pe care acesta a provocat-o unei umanităţi slăbite deja de oboseală şi măcinată de conflicte neîncetate.

Această stare de lucruri nu se va schimba în vreun fel câtă vreme noi înşine nu ne vom schimba comportamentul – atât individual, cât şi colectiv. Dimpotrivă. Vom asista şi în viitor (precum asistăm, deja, în prezent) la o înmulţire a cazurilor de depresie şi la o agravare a feluritelor tipuri de afecţiuni psihice. Recrudescenţa din ultimii ani a schizofreniei, de pildă, este un semn vădit că societatea noastră nu se vindecă. Dar semnul cel mai elocvent al acestei nebunii care a pus stăpânire pe oameni este fuga de linişte. Spre exemplu, vedem pretutindeni adolescenţi cu urechile înfundate cu căşti de la care ascultă necontenit o muzică de cele mai multe ori fie agresivă, fie lascivă –obicei neîndoielnic vătămător atât spiritual, cât şi neuronal – şi acasă, şi pe stradă, şi la şcoală, şi în parcuri, mergând pe jos, alunecând pe role sau pedalând pe biciclete, într-un refuz total de a comunica cu lumea înconjurătoare care le displace profund, stârnind în ei faţă de ea atitudini extrem de refractare. Sau ţintuindu-şi ochii ore întregi pe ecranele laptopurilor, tabletelor sau ale telefoanelor mobile din ce în ce mai sofisticate, tastând, butonând şi procesând la nesfârşit eternele dileme şi iluzii ale vârstei lor, fără a mai afla vreodată răspunsul la acestea din pricina blocajului gândirii produs de surmenajul neuropsihic al suprasolicitării. Iar ceea ce este cel mai grav e faptul că toţi aceşti copii căzuţi pradă seducţiei mirajului tehnologic  nu-şi caută odihna şi salvarea acolo unde sunt de găsit – în braţele lui Dumnezeu, prin mângâierea duhovnicească pe care sufletul o simte din lucrarea pocăinţei în post şi rugăciune, ci în cele mai cumplite vicii şi patimi ruinătoare de suflet şi distrugătoare de trup – în consumul de alcool, de tutun şi de substanţe halucinogene, în goana după plăceri trupeşti exacerbate de la vârste încă fragede, astfel îmbolnăvindu-se iremediabil şi sfârşind tragic viaţa mai înainte de a o începe.

Acesta este spectacolul terifiant al nebuniei contemporane a degradării umane şi a distrugerii valorilor tradiţionale ale societăţii altădată creştine. Boala lumii de azi (căreia îi cad victime mai ales tinerii aceştia de nici douăzeci de ani, cu copilăria stinsă, cu adolescenţa deficitară şi tinereţea deja ca şi distrusă din pricina prea multelor carenţe sufleteşti şi sociale şi a traumelor la care şi-au supus inconştient propria lor fiinţă) poartă, de fapt, numele celui mai cumplit sindrom al umanităţii – anume „sindromul ateist” sau „sindromul necredinţei”. Şi de aceea în lumea omului modern, care nu mai are nevoie de Dumnezeu, de harul Lui (adică de dragostea Lui, de pacea Lui, de sfinţenia Lui, de ajutorul Lui), absurdul a luat locul rostului, nefirescul a izgonit firescul iar haosul s-a produs pretutindeni. Şi, din haos, normalitatea a ajuns să fie privită ca un adevărat pericol. Astăzi nu mai ai voie să fii normal, să te comporţi normal, să te îmbraci normal, să vorbeşti normal, să gândeşti normal, să iubeşti normal. Trebuie să fii ca cei iviţi din haos pentru că, altfel, în lumea haosului, vei fi izolat şi ignorat, respins şi refuzat, negat şi atacat cu îndârjire. Şi totuşi, Bunul Dumnezeu ne strigă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!”(Mt 11,28), căci „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”(In 6,37) şi „cel ce nu adună cu Mine risipeşte!”(Lc 11,23); „satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu”(Lc 22,31), aşa că „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29), căci „Eu am venit pentru ca lumea să aibă viaţă; din belşug să o aibă!”(In 10,10).

Fără îndoială, avem nevoie (precum fiul cel risipitor) să ne „venim în sine”. Căci numai prin oprirea haosului din lăuntrul nostru putea-vom opri şi haosul din jurul nostru. Căci nu vom putea vreodată scăpa de tulburare în mijlocul gâlcevii. Să urcăm , aşadar, încet şi cu răbdare, treptele urcuşului interior spre pacea cea de Sus. Căci adevăratul doritor de linişte niciodată nu va vorbi neîntrebat, nu va intra în vorba cuiva fără a fi fost poftit, nu va da sfaturi fără să i se ceară – pentru că multa vorbire împrăştie mintea şi răceşte inima. Apoi, când va vorbi, vorbirea lui va fi întotdeauna blândă, frumoasă, domoală şi măsurată, căutând pacea cu aproapele său, păstrând discreţia, fugind de grăirea cea deşartă, de iscodire, de clevetire sau calomniere, de vorbirea de rău, de judecarea semenilor, de osândirea altora sau de ignorarea propriilor păcate. Desigur, pentru a reuşi unele ca acestea este nevoie de duhovnici buni – care nu neapărat să ne aprobe propriile noastre păreri, ci mai degrabă să ne recunoască neputinţele şi să le cunoască leacurile. Şi astfel să putem să ne mântuim, spovedindu-ne cu sinceritate şi căinţă toate păcatele, împlinind cu seriozitate canonul de rugăciune rânduit pentru noi, împărtăşindu-ne cu în chip vrednic cu Dumnezeieştile Taine ale lui Hristos Cel Înviat, ca să redobândim sănătatea cea trupească şi cea sufletească, adică înţelepciunea minţii, pacea inimii şi izbăvirea de orice tulburare, frământare, nebunie, chin şi suferinţă: „Pe mine care zac de boală în locul cel de răutate tămăduieşte-mă, Fecioară, şi mă întoarce dintru nesănătate în sănătate!” căci „pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul meu; la tine scap, ceea ce eşti plină de daruri – nădejdea tuturor celor fără de nădejde, tu îmi ajută!” („Paraclisul Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu”). „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul”(In 15,1), „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele!”(In 15,5).   „Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale!”(Ps 36,4).

Credinţa vie – har şi virtute

„Noi nu suntem (fii) ai îndoielii, spre pieire - ci ai credinţei, spre dobândirea sufletului!”(Evr 10,39)

„Aveţi credinţă în Dumnezeu!”(Mc 11,22)

„Credinţa fără de fapte este moartă!”(Iac 2,26)

„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea!”(1Cor 13,13)

„Socotim că prin credinţă se va îndrepta omul!”(Rm 3,28)

„Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta!”(Mt 17,20)

„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit - şi le veţi avea!”(Mc 11,24)

„Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis!”(In 6,29)

„Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine!”(In 14,1)

„Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta, – adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim.”(Rm 10,8)

„De mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus”(2Tim 3,15)

„Nu lepădaţi, dar, încrederea voastră - care are mare răsplătire!”(Evr 10,35)

„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”(Evr 11,1)

„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu; căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este - şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută!”(Evr 11,6)

Nu cred că a fost om pe faţa pământului, de la Adam şi până astăzi, care să nu se fi confruntat în lăuntrul de taină al inimii cu problema credinţei în Dumnezeu. Fără îndoială, întrebarea care a răscolit conştiinţele tuturor celor ce s-au perindat prin viaţa aceasta de două mii de ani încoace, e cea care priveşte identitatea lui Iisus Hristos: „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?!”(Lc 7,49). Din partea unui om ca Sfântul şi Dreptul Simeon, de pildă, răspunsul e categoric: „Lumină spre descoperirea neamurilor”(Lc 2,32), „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel!”(Lc 2,34). Cu toate acestea, credinţa în dumnezeirea Fiului Fecioarei din Nazaretul Galileii reprezintă până astăzi principala piatră de poticnire din sufletele celor mai mulţi dintre semenii noştri. Mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin, omul ajunge să se întrebe: oare e vie credinţa în Dumnezeu? Oare lucrează ea minuni şi tămăduiri? Oare e bine de urmat în viaţă calea credinţei – sau nu?!

Desigur, ceea ce a întemeiat existenţa şi persistenţa Sfintelor Scripturi de-a lungul ultimelor trei milenii şi jumătate de istorie a lumii a fost tocmai credinţa statornică, fermă, puternică, pătrunzătoare şi de nezdruncinat în existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. La fel s-a întâmplat şi cu adevărurile cuprinse nu în Scripturi, ci în Sfânta Tradiţie – încă mai veche decât Scriptura, veche cât lumea însăşi: „Prin credinţă cei din vechime au dat buna lor mărturie”(Evr 11,2). Este evident că nici Cain şi nici Abel nu ar fi adus jertfă Domnului Dumnezeu dacă proprii lor părinţi, Adam şi Eva, nu le-ar fi vorbit despre El şi despre Raiul din care fuseseră alungaţi pentru neascultarea şi necredinţa faţă de cuvântul Celui Sfânt, strecurate în inimile lor de către şarpele cel preaviclean. Ceea ce, pe de altă parte, ne învaţă că de la ureche şi până la inimă („calea cea mai lungă” – după cum o numea Părintele  Arsenie Boca), adevărul poate ajunge fie curat şi întreg şi luminos (atunci când e primit cu sinceritate), fie cu înţeles distorsionat, stricat şi întunecat (atunci când e întâmpinat cu răceală şi cu nesinceritate): „Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit!”(Evr 11,4).

Este evident faptul că diavolul s-a străduit tocmai să distrugă legătura de încredere şi de sinceritate neprefăcută dintre om şi Dumnezeu, stârnind zavistie între ei: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul...”(Fac 3,5). Din nefericire, atât Eva cât şi Adam s-au arătat receptivi la diavoleasca insinuare, rezultând astfel pervertirea credincioşiei lor. Tocmai de aceea Sfântul Apostol Ioan ne îndeamnă: „Cercaţi duhurile - dacă sunt de la Dumnezeu!”(1In 4,1). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre roadele credinţei nefăţarnice, adaugă: „De aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am - nimic nu sunt!”(1Cor 13,2).

Aşadar, credinţa este o floare rară, aleasă şi gingaşă, care nu poate răsări şi creşte decât din pământul cel bun al inimii curate, fiind sădită acolo prin propovăduirea cuvântului adevărului Evangheliei Învierii Domnului. Mediul potrivit pentru creşterea şi dezvoltarea ei nu poate fi decât harul iubirii jertfelnice şi sfinte, întrucât „credinţa fără de fapte este moartă” (Iac 2,26). Este lecţia cea mai importantă pe care ne-au încredinţat-o (ca şi aleasă şi nepreţuită moştenire) Părinţii pustiei egiptene: credinţa adevărată înseamnă acord deplin între gândire, vorbire  şi făptuire. Altfel spus, ceea ce gândeşti nu se exprimă diferit în ceea ce rosteşti şi nici nu se perverteşte în nimic din ceea ce faci – nici noaptea, nici ziua, nici la vedere, nici întru ascuns. Altfel, faci parte nu dintre oamenii lui Dumnezeu, ci dintre aceia despre care proorocul spune: „ei au ochi şi nu văd; urechi au, dar nu aud!”(Ier 5,21).

Oare nu printr-o credinţă desăvârşită, dreaptă şi cinstită (asemeni celei a sfinţilor îngeri slujitori ai slavei Domnului Savaot), atât Enoh, cât şi marele Ilie, au fost găsiţi vrednici de către Dumnezeu să fie mutaţi din cele pământeşti întru cele cereşti? „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi”(1Cor 15, 51-52).  Şi oare, cum altfel au vorbit drepţii Vechiului Legământ, patriarhii şi profeţii de demult, cu Cel Nevăzut şi Nemuritor, dacă nu în Duhul Sfânt al credinţei celei vii şi adevărate? Cu evlavie a făcut Noe corabie pentru sine şi pentru familia sa, în deplină credinţă faţă de cuvântul Domnului: „Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor!”(Evr 11,7). Şi iarăşi, credinţa lui Avraam este cea care L-a făcut pe Dumnezeu să-L trimită pe Fiul Său în lume: „Şi Cuvântul S-a făcut trup”(In 1,14), „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!”(Lc 1,38). Iată sens perfect şi legătură desăvârşită între cuvânt şi faptă! Taina Întrupării este minunea produsă prin întâlnirea dintre cuvântul sfânt al Adevărului („Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!” - Mt 3,17) şi credinţa curată faţă de Acesta: „Iată roaba Domnului!”(Lc 1,38).

Prin urmare, nu există nici o altă cale de comunicare a pământului cu Cerul decât credinţa plină de har, trăită în vieţuire nespurcată: „Umblăm prin credinţă, nu prin vedere!”(2Cor 5,7); „dreptul din credinţă va fi viu!”(Rm 1,17); „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, dar cel ce nu va crede - se va osândi!”(Mt 16,16). Dar care este constatarea Mântuitorului? – „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?!”(Mt 17,17). Căci, văzând nestatornicia poporului păcătos şi înfumurarea închipuirii lui ca şi popor ales şi „fii ai lui Avraam”(Mt 3,9), Iisus îi trezeşte la realitate: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta!”(Mt 17,20). Ceea ce ne dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că falsitatea credinţei noastre închipuite la suprafaţa vieţii şi limitate la limbajul pietist, la lacrimile mincinoase, la hainele cernite şi la un comportament de făţarnică evlavie teatrală, ne va orândui la Dreapta Judecată nu printre fiii împărăţiei, ci printre cei ai gheenei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei - şi îndoit decât voi!”(Mt 23,15). Tocmai pentru că toată această ipocrizie vinovată şi ticăloasă a noastră ne face aşa-zisa „credinţă” de-a dreptul moartă, lipsită adică de viaţă duhovnicească, redusă doar la înşiruiri de vorbe goale, discuţii sterile interminabile, polemici zadarnice – lipsite de orice fel de fapte bune! „Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc! De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt 7, 17-20). „Prin credinţă Avraam (când a fost chemat) a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire”(Evr 11,8); „     Prin credinţă şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise”(Evr 11,11). Tot aşa şi dreapta Ana, mama proorocului Samuel, la fel şi Sfânta Ana şi Sfântul Ioachim, care au dat naştere  Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Roadele credinţei sunt minunile. Lucrurile cele mai presus de fire au dovedit puterea lui Dumnezeu în lume: „puterea Domnului se arăta în tămăduiri”(Lc 5,17). În Biserica primară a existat chiar o categorie a „harismaticilor”. Minunile strigă că există Dumnezeu. Prin simpla lor prezenţă, adevăraţii credincioşi însufleţesc credinţa Bisericii, o fac vie şi lucrătoare în lume: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!”(Mt 5,16). Aşadar, ca să putem vedea şi înţelege pe Dumnezeu, avem nevoie de credinţă: „credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”(Mc 5,34); şi iarăşi: „după credinţa voastră, fie vouă!     Şi s-au deschis ochii lor”(Mt 9,29-30). Nu ştiu dacă a inventat cineva vreodată un aparat de măsurare a intensităţii credinţei. Această putere mai presus de fire vine deodată prin inimă – „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt 5,8) şi prin minte (căci precum „luminătorul trupului este ochiul” - Mt 6,22, tot aşa şi mintea este luminătorul sufletului), direct de la Dumnezeu: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”(Mt 9,28)  – iată-L  pe Dumnezeu implicându-Se în suferinţa lumii; „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”(Mc 9,24). Aşadar, credinţa se seamănă pe ogorul smereniei. Dacă ai smerenie, credinţa dă cele mai bune roade: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic - şi sfânt este Numele Lui!”(Lc 1, 48-49); căci „cine se va smeri pe sine - acela se va înălţa!”(Mt 23,12).

Credinţa vie şi adevărată înseamnă trăire spirituală. Această „trăire” poate fi înţeleasă ca o simţire duhovnicească aparte. Este acea stare de spirit în care omul se descoperă pe sine prin harul lui Dumnezeu. Şi de aceea o astfel de credinţă se numeşte „lucrătoare”. Pentru că ea demonstrează că între rugăciunea omului şi voia lui Dumnezeu există un acord. Aceştia se ascultă reciproc: „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!”(Ps 4,1); „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni; în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână - şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile - şi se vor face sănătoşi!”(Mt 16,17-18). Dovadă că, de-a lungul istoriei, nenumăraţi au fost atât călugării care au trăit pentru Hristos, cât şi mucenicii care au murit pentru Hristos: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20). O astfel de stare duhovnicească arată că puterea omului credincios stă toată numai în puterea Domnului Dumnezeu. Un exemplu elocvent în această privinţă îl reprezintă rugăciunea Sfântului Ioanichie cel Mare: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, slavă Ţie!”. Iar Scriptura ne oferă şi ea câteva pilde concludente în acest sens: „În Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaş din cohorta ce se chema Italica, şi a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu intrând la el şi zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el şi înfricoşându-se, a zis: Ce este, Doamne? Şi îngerul i-a zis: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu!”(FA 10, 1-4). Şi Sfântul Apostol Pavel (pentru credinţa sa fierbinte şi plină de râvnă) L-a văzut pe Hristos Cel înviat Care i S-a arătat pe drumul Damascului într-o lumină cerească orbitoare: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”(FA 9,4) – desigur, nu despre o ură personală faţă de Iisus Hristos era vorba, ci despre o râvnă aprinsă (din fidelitatea inimii) pentru credinţa strămoşilor, pe care şi-o asumase cu toată seriozitatea. Ceea ce nu se întâmpla prea des – nu întâmplător exclamase Mântuitorul la un moment dat: „nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!”(Lc 7,9).

Nu de puţine ori Biserica a fost acuzată ( de atei, de hulitori şi de îndoielnici) că ar fi tributară unui formalism sec şi unor simbolisme fără nici o justificare reală, că ar fi adică lipsită complet de orice putere efectivă. E drept că (sub aspectul lor vizibil) Sfintele Taine pot părea unor necunoscători şi neiubitori de evlavie, simple ritualuri goale de orice conţinut duhovnicesc real. Aceasta, însă, deoarece pentru omul modern şi contemporan, „credinţă” înseamnă cel mult raportarea la un şir de tradiţii vechi moştenite fie din familie, fie din viaţa de obşte a comunităţii. Valoarea credinţei scade nu pentru că ar lipsi adevăraţii creştini, ci pentru proasta iconomisire a Tainelor lui Dumnezeu. Doavadă că nimeni nu mai distinge (în vremea noastră) între credinţa livrescă, predată vrând-nevrând pe băncile şcolii la ora de religie şi devenită materie de examen didactic şcolăresc, şi credinţa autentică, asumată conştient şi transpusă în faptă în viaţa de zi cu zi prin practicarea virtuţilor. Credinţa ştiută „pe dinafară” poate fi găsită la aproape toate nivelele societăţii contemporane. Pretutindeni găseşti astăzi referinţe patristice şi citatate biblice, garnisite cu savante consideraţii de teologie speculativ-filozofică; doar nu e deloc dificil să-ţi dai cu părerea despre fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările Lui la cafeneaua de la colţul blocului, prin fumul de ţigară şi aburii de cafea, sau relaxându-te cu băieţii „la o bere” în bodega de peste drum, ori la un grătar de fripturică bine rumenită, cu prietenii la iarbă verde... Mai anevoios, însă, e să vorbeşti despre Dumnezeu nu din cele citite, ci din lecţiile învăţate la şcoala rugăciunii şi a nevoinţelor personale, din propriile tale încercări şi suferinţe: „Legea Ta cugetarea mea este!”(Ps 118,174); „cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, - mai mult decât mierea în gura mea!”(Ps 118,103). Cu adevărat mai greu este să trăieşti nu după placul tău, ci după voia Domnului; căci cine mai strigă astăzi precum Psalmistul oarecând: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!”(Ps 50,4)? Şi cine Îl mai roagă pe Domnul Dumnezeu: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!”(Ps 50,12)?

Oare de câtă falsitate religioasă (dobândită din chiar tinda bisericii) nu dau dovadă cei care iau calea sectelor, proaspăt ieşiţi din apa sfinţită a cristelniţei? Şi cât de mare se arată o astfel de ipocrizie şi cât de adâncă rana corupţiei unei asemenea făţărnicii? Şi cine ar putea desfiinţa cuvântul proorocesc care vesteşte: „pe omul viclean îl osândeşte Domnul!”(Pilde 12,2) – tocmai pentru că unul ca acesta se arată a avea inima plină de fiere, deşi buzele îi sunt ca şi unse cu miere: „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul - dar ele sunt săgeţi!”(Ps 54,24). Toată această ambiţie deşartă care cocoaţă atâtea „personulităţi” în scaunele de frunte ale cetăţii creştine, nu va rămâne nepedepsită de  Cel Care în schimb ne-a îndemnat cu totul altceva: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!”(In 13,34); iar ca răspuns la îndemnul Său, creştinii îşi fac rău neîncetat unii celorlalţi, pe faţă şi întru ascuns, prin intrigi, bârfe şi clevetiri osânditoare, deşi Hristos ne-a avertizat pe toţi: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!”(Mt 7,5); „vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, căci zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri!”(Mt 18,10). Pe unii ca aceştia, Sfinţi precum Marele Antonie i-a numit (compătimindu-i oarecum): „mărunţi la cuget, mici la suflet” – sărmanii... În lumina Duhului Sfânt, Psalmistul îi numeşte „oameni de nimic”(Ps 11,8) care, atunci când se ridică în frunte (din pricina falsităţii lor) „nelegiuiţii mişună pretutindeni”(Ps 11,8).

Astfel de „creştini” sunt cei care tulbură viaţa Bisericii, încercând să-i atragă şi pe alţii la un mod de viaţă ca al lor, după proverbul din bătrâni: „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!”, precum şi Psalmistul grăieşte: „cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor!”(Ps 140,4) – toţi acei cărora Domnul le adresează cuvinte necruţătoare: „De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai!     Gura ta a înmulţit răutate iar limba ta a împletit vicleşug! Şezând, împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală! Acestea ai făcut şi am tăcut; ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie: mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale!”(Ps 49, 19-22). De pe astfel de „credincioşi” (fără nici o îndoială) Dumnezeu Îşi ia mâna, adică Îşi ridică harul – iar ei rămân „creştini” doar cu numele, transformându-se cu timpul în traficanţi de cele sfinte, care îşi negociază mântuirea pe la colţ de stradă, în funcţie de tribulaţiile băneşti de moment cu care se confruntă. Pentru unii ca aceştia,  deosebirea dintre sacru şi profan e ca cea dintre mere şi pere. „Ce contează dacă sunt sau nu sunt ortodox?” întreabă ei; „doar e acelaşi Dumnezeu pe faţa a tot pământul!” susţin în continuare. Din acest punct de vedere, în mintea lor Sfânta Taină a Cununiei (de pildă) se mai deosebeşte de aşa-zisele „cununii mixte” doar aşa, precum diferă nuanţele de culoare ale prăjiturilor de la cofetărie. Vorba ceea – „dacă la mijloc este iubire, ce relevanţă mai are dacă, unde şi cu cine te cununi?!”... Şi uite aşa, iarăşi se împlineşte cuvântul Psalmistului: „s-au amestecat cu neamurile şi au deprins lucrurile lor!”(Ps 105,35), cu toate că Sfântul Apostol Pavel ne-a avertizat: „Taina aceasta mare este; iar eu zic - în Hristos şi în Biserică!”(Ef 5,32).

Aşa se face că bieţii creştini ai vremii noastre, tulburaţi de mulţimea şi greutatea grijilor vieţii,  marcaţi de vicisitudinile istoriei necruţătoare şi ale perfidiilor politice, cel mai adesea deloc ancoraţi la limanul credinţei, alergând mereu după o fericire iluzorie, avizi de semne şi minuni, de „sfinţi” şi de „miracole” (avându-şi însă ochii sufleteşti mai întunecaţi de solzii necredinţei decât cei ai orbilor pomeniţi în Sfânta Evanghelie), uită că fără credinţă dreaptă şi deşteaptă, asumată cu sinceritate nefăţarnică şi trăită în smerenie autentică – nu-L vom putea vedea vreodată pe Cel Sfânt! Şi, deşi Scriptura le spune că „Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El - de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr!”(Ps 144,18), totuşi nu reuşesc niciodată să priceapă de ce rugăciunile pe care nu contenesc a le sporovăi (atât acasă, cât şi în sfântul locaş) nu mai ajung nicidecum la Cer – de parcă Dumnezeu i-ar ignora total pe oameni, desconsiderându-i neînduplecat. Chiar aşa – de ce oare atâtea greutăţi? De unde oare atâtea boli şi suferinţe? Cum de au năvălit atâtea necazuri peste lume?!... Răspunsul e dur, dar perfect justificat: „pentru puţina voastră credinţă”(Mt 17,20), „pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor”(Mc 16,14).

Pentru necurăţia inimii şi falsitatea cugetului, pentru întunericul din noi. Păi cum să intre şi să încapă harul dumnezeiesc în inima plină de ură şi de răutate, sufocată de otrava invidiei şi de veninul zavistiei, întunecată de incompetenţa crasă şi strâmtorată de neîmplinirea şi frustrarea neputinţei de a săvârşi toate câte o îndeamnă a le face pofta nesăţioasă de mărire lumească şi nebunia slavei celei deşarte?!... Câtă nelinişte nu tulbură sufletul meschin al celui care stă cocoţat acolo unde nu îi este locul, agăţându-se cu disperare de privilegiile funcţiei de la înălţimea căreia mănâncă „pâinea durerii”(Ps 126,2) spre propria sa osândă: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua!”(Mt 23,14).

„Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!”(Ier 48,10). La toate acestea Dumnezeu priveşte şi cu silă şi cu dreptate. Vesteşte Duhul Sfânt: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”(Ies 20,7), pentru că „paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului!”(Ps 74,8). Ca să dobândim viaţa în Hristos, trebuie să se aştearnă pacea Duhului Sfânt pe pământ. Adică să oprim răutatea care ne mână, să sporim între noi dragostea care zideşte, pentru că „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci!”(Mt 24,12), „va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide!”(Mt 10,21) şi „vine ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu”(In 16,2). Oare aceasta să fie între creştini dragostea dintru care Iisus Hristos „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” „şi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi”(Simbolul Credinţei)?! La oricâte ritualuri şi slujbe ar lua parte, inimile goale şi sufletele moarte nu vor putea vreodată aduce Domnului rugăciuni izvorâtoare de dar dumnezeiesc. Dacă scopul principal al unui creştin nu este mântuirea ci doar căpătuirea, satisfacerea intereselor conjuncturale sau dobândirea slavei deşarte trecătoare, atunci cu adevărat „rugăciunea i se va preface în păcat iar dregătoria lui o va lua altul!”(Ps 108,6-7). „Dreptul din credinţă va fi viu!”(Evr 10,38). Dar mai înainte de acestea, vor fi în lume semne ale haosului moral, adică ale îndepărtării de Dumnezeu, care vor vesti nu momentul sfârşitului, ci doar „începutul durerilor”(Mt 24,8): „Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine”(Rm 1,28); „vor pune mâinile pe voi”(Lc 21,12), „prin răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele voastre”(Lc 21,19). „Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului!”(Lc 21,36).

Prin urmare, credinţa nu este o emblemă, o etichetă, vreun blazon sau titlu onorific. Ea vine prin har şi din trăire, ca dar de la Dumnezeu de o intensitate interioară profundă. O stare în care inima strigă către Dumnezeu, precum striga Psalmistul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps 129,1). Iar răspunsul la aceasta este mereu acelaşi: „Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale!”(Ps 36,4), „Supune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea!”(Ps 36,7).

Orbirea prin litera Legii şi lepra din păcatul neascultării

,,Nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi !” (Rm. 11,  25)

,,Litera ucide, iar Duhul face viu !” (II Cor. 3, 6)

,,Frica de Domnul este curată – rămâne în veacul veacului !” (Ps. 18, 10)

,,Cel căruia i se pare că stă neclintit – să ia seama să nu cadă !” (I Cor. 10, 12)

,,Fericit bărbatul care se teme de Domnul: întru poruncile Lui va voi foarte !” (Ps. 111, 1)

,,Frica de Dumnezeu – aceasta este înţelepciunea; iar în depărtarea de cel rău stă priceperea !” (Iov 28, 28)

,, Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii, cei care o stăpânesc îi mănâncă roadele !” (Pild. 18, 21)

,,Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh.” (Ef. 6, 12)

,,Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii !” (Ef. 6, 14)

,,Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta – pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu !” (Gal. 6, 16)

,,Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi !” (Lc. 17, 13)

,,Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor !” (Lc. 17, 14)

,,Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.” (Lc. 17, 15)

,,Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt ?!” (Lc. 17, 17)

,,Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit !” (Lc. 17, 19)

,,Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu !” (Lc. 18, 27)

,,Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu !” (Ps. 45, 10)

Una dintre cele mai importante preocupări ale cugetării patristice sintetizate în monumentala literatură filocalică de inspiraţie scripturistică este deprinderea meşteşugului duhovnicesc al deosebirii binelui de rău. Aceasta pentru că, pe de o parte, numai aşa poate omul dobândi în chip real şi adevărat folosul pentru viaţa aceasta trecătoare şi moştenirea vieţii celei veşnice (,,Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” – Ps. 33, 13, ,,şi vei trăi în veacul veacului !” – Ps. 36, 27) iar pe de altă parte, pentru a se putea feri de tot ceea ce îl vatămă grav şi îl păgubeşte iremediabil în privinţa mântuirii sufletului său. Pentru că, de pildă, mândria şi răzvrătirea au făcut din sfinţi îngeri – demoni întunecaţi, iar neascultarea i-a scos pe oameni afară până şi din Rai: ,,Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către Pomul Vieţii” (Fac. 3, 24).

Lecţia pe care o avem de învăţat din căderea omului primordial, Adam cel de demult (înzestrat de Ziditorul său cu voinţă liberă de-sine-stăpânitoare şi chemat să exercite puterea acesteia prin făptuirea constantă şi permanentă a binelui întru îndumnezeirea sa prin harul Sfintei Treimi), este aceea că liberul arbitru ne aşează permanent între viaţă şi moarte, între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între bucurie şi necaz – şi că avem ceea ce alegem. E tocmai ceea ce ne descoperă măreţia Creatorului Care nu S-a sfiit nicidecum să facă o făptură atât de complexă şi de uimitoare – precum este omul pe care l-a zidit „după chipul şi asemănarea” Sa (Fac. 1, 26), înzestrându-l (după cum spuneam) cu voinţă proprie, suverană (,,El din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său” – Sir. 15, 14), deci cu puterea de a alege între bine şi rău. De aceea se şi întreabă uimit Psalmistul: ,,Ce este omul că-ţi aminteşti de el ?!” (Ps. 8, 4), iar marele Pavel, Apostolul neamurilor, mărturiseşte limpede şi deschis această ambivalenţă prezentă în firea noastră cea căzută: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc – pe acela îl săvârşesc !” (Rm. 7, 19).

Sfânta Scriptură, sub inspiraţia Sfântului Duh, ne vorbeşte despre lucrarea perfidă şi vicleană îndreptată împotriva omului de către pizmaşul diavol (cel plin de zavistie faţă de făptura aceasta chemată să împărăţească peste creaţia vazută), urmarea căreia a fost nefericita convorbire dintre Eva şi şarpele din Rai, care a dus la căderea protopărinţilor neamului omenesc în păcatul neascultării, adică la căderea firii omeneşti în starea jalnică de stricăciune şi moarte: ,,Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu – cunoscând binele şi răul !” (Fac. 3, 5). Desigur, explicarea unui asemenea alegeri ţine doar de trufia ispitei de a fi asemenea lui Dumnezeu – dar nu prin harul Lui, în comuniune cu El prin ascultare şi iubire, ci prin puterile proprii şi după sfatul diavolesc. Aceasta se află la rădăcina tuturor răutăţilor care de atunci şi până astăzi au umplut pământul. Căci aşa a început omul a săvârşi păcatul şi fărădelegea, adică toată nedreptatea: toate faptele săvârşite în dezacord de formă şi de fond cu cuvântul sau porunca lui Dumnezeu. Pentru cei ce fac unele ca acestea, Sfântul David proorocul vesteşte: ,,Cu cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi !” (Ps. 140, 4), iar Hristos Însuşi le va spune: „Depărtaţi-vă de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea !” (Mt. 7, 23).

De aceea trebuie să ne străduim, mai presus de toate, să aflăm şi să împlinim voia Celui Sfânt: ,,Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna ?!” (Ps. 4, 2), ,,Luaţi învăţătură – pentru ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă !” (Ps. 2, 12). Căci legea lui Dumnezeu este lege de netrecut şi de netăgăduit: ,,Cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35). Şi după cum omul împlineşte voia Domnului, tot aşa şi mila Lui se revarsă peste cei ce Îl iubesc pe El. Vechiul Testament ne oferă numeroase exemple: Noe, Avraam, Moise, Iacov, David (şi cei asemenea lor) sunt astfel de icoane ale supunerii faţă de Atotţiitorul. Din viaţa şi credinţa lor descoperim că omul drept la cuget, curat la inimă, sincer în cuvânt şi smerit în făptuire dobândeşte mare îndrăzneală inaintea Stăpânului tuturor. Şi că Domnul cerului şi al pământului nu rămâne nicidecum neplecat la rugăminţile robilor Săi ci, dimpotrivă, îi ascultă şi le împlineşte cererile. Atunci când Moise cel ales de Dumnezeu pentru a-I elibera poporul din robia lui Faraon şi a-l conduce spre Pământul făgăduinţei, în ,,ţara unde curge miere şi lapte” (Ieş. 3, 8) s-a văzut confruntat cu îndărătnicia, cerbicia, cârtirea şi răzvrătirea evreilor care sfidau şi nesocoteau minunile săvârşite chiar sub ochii lor, Domnul Cel Preaînalt a hotărât să-i piardă; dar proorocul s-a umilit întru sine, căindu-se pentru ei şi zicându-I: ,,Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris !” (Ieş. 32, 32). Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea robului Său pentru iertarea poporului neascultător. Tot aşa cum a arătat măsura nespusei Sale milostiviri dumnezeieşti atunci când Patriarhul Avraam L-a rugat pe Cel Ce i Se descoperise ca Sfântă Treime de Persoane, ospătându-L la stejarul Mamvri, să Se înduplece (de dragul celor drepţi) şi faţă de cei păcătoşi: ,,Poate că lipsesc cinci din cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a cinci pierde-vei, oare, toată cetatea ?” (Fac. 18, 28); în cele din urmă, Domnul hotărăşte: ,,Pentru cei zece nu o voi pierde !” (Fac. 17, 32). Cine s-ar mai încumeta astăzi, în această vreme de „decadenţă morală şi slăbănogire duhovnicească” (Părintele Serafim Rose), să negocieze cu Dumnezeu soarta omenirii ?!...

Mila Domnului Care Se înduplecă şi Îşi schimbă gândul (sau hotărârea pe care o luase) când omul Îl roagă cu căldură şi căinţă din adâncul inimii înfrânte şi smerite, s-a văzut şi atunci când regele Iezechia, bolnav, zăcând la pat cu faţa la perete, L-a rugat să-l ierte şi să-i mai lase răgaz de vieţuire întru pocăinţă; şi astfel a mai trăit alţi cincisprezece ani. Nici Iosua Navi n-a fost trecut cu vederea atunci când L-a strigat pe Cel de Sus, Care a oprit soarele din mersul său pe cer vreme de treizeci şi şase de ore până ce i-a biruit pe amorei. Semne minunate ale milostivirii divine s-au arătat şi către Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Domnului – aşa precum atunci când îngerul a deschis nevăzut porţile temniţei, eliberându-i pe cei înlănţuiţi, sau când s-a arătat în casa sutaşului Corneliu (cel ce petrecea zilnic în post şi rugăciuni). Şi să nu uităm nici de rodirea minunată a pântecelui altădată sterp şi neroditor – atât în cazul Sfintei Ana, soţia Bătrânului Ioachim cel Drept, cât şi în cel al Sfintei Elisabeta, soţia Sfântului Zaharia, arhiereul de la Templu. Prin aceasta, amândouă s-au arătat urmaşe vrednice ale binecuvântării pe care Sarra, soţia lui Avraam, a primit-o de la Cel Preaînalt acolo, la stejarul Mamvri: „Iată, la anul, pe vremea aceasta, am să vin iar pe la tine; iar Sarra, femeia ta, va avea un fiu !” (Fac. 18, 10).

Astfel de  mărturii ne vorbesc nu doar despre  măreţia puterii dumnezeieşti, ci şi – mai ales – despre puterea dragostei Sale care se pleacă cu smerenie şi blândeţe spre ruga şi voia omului pe care l-a zidit, atunci când acesta doreşte să se îndrepte prin înnoirea vieţii. Iată cum, deşi căderea lui Adam şi a Evei părea să fi năruit planul divin de îndumnezeire a omului prin împărtăşirea lui treptată din roadele Raiului, totuşi înţelepciunea cea mai presus de minte şi de cuvânt a Celui Preaînalt a făcut chiar din omul cel căzut părtaş la săvârşirea operei de mântuire a lumii, de mai înainte vestind biruinţa celei mai alese dintre fiicele neamului omenesc asupra diavolului şi asupra păcatului: ,,Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul – iar tu îi vei înţepa călcâiul !” (Fac. 3, 15).

Aici se vede măreţia lui Dumnezeu. Măreţie, înţelepciune, milă şi putere a iubirii dumnezeieşti care s-au descoperit din plin şi în cazul femeii prinse în adulter şi târâtă de pârâşii ei înaintea lui Hristos pentru a fi pedepsită, după porunca Legii, prin uciderea cu pietre. Căci chiar din cea care Îi călcase porunca (,,Să nu fii desfrânat !” – Ieş. 20, 14), Dumnezeu întrupat a făcut de fapt momeală spre prinderea şi vădirea răutăţii săvârşirii păcatului (în acest caz – al uciderii) chiar de către cei care se erijau în apărători ai Legii (îmbrăcând, de fapt, in litera acesteia răceala propriilor lor inimi şi suflete moarte): ,,cel fără de păcat dintre voi să arunce primul cu piatra !” (In. 8, 7). Nu degeaba vestise despre ei de mai înainte proorocul: ,,Au ochi – dar nu văd; urechi au – dar nu aud !” (Ier. 5, 21). Ceea ce L-a făcut pe Hristos să atragă atenţia ucenicilor Săi tocmai asupra acestui aspect fundamental: ,,Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc !” (Mt. 5, 17). Adică să dezlege legăturile orbirii sufletelor: ,,căci inima acestui popor s-a învârtoşat, cu urechile aude greu iar ochii lui s-au închis – ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă – iar Eu să-i tămăduiesc pe ei !” (Mt. 13, 15). Această vedere a voii lui Dumnezeu înseamnă, de fapt, dobândirea celor şapte daruri ale Duhului lui Dumnezeu: „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, duhul temerii de Dumnezeu” (Is. 11, 2-3). Fără aceste daruri ale Duhului Sfânt nu ne putem înălţa la Dumnezeu. Curăţirea inimii se face prin lucrarea Duhului Sfânt, nicidecum prin ţinerea de litera Legii. De credinţă vie şi roditoare e nevoie, iar nu de ritualism sec şi formalism steril. Dovadă – cuvântul lui Hristos: ,,După credinţa voastră, fie vouă !” (Mt. 9, 29). Iar Sfântul Apostol Marcu întăreşte: „Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice !” (Mc. 11, 23). Căci omului plin de credinţă şi de har, Dumnezeu Însuşi îi împlineşte voia: ,,Fie ţie după cum voieşti !” (Mt. 15, 28). Întocmai aşa precum a făcut şi celor doi bineplăcuţi ai Săi, Avraam şi Moise, prin curăţia inimilor cărora (prin puterea Domnului) s-a schimbat cursul istoriei lumii.

Un alt caz celebru şi elocvent în privinţa doririi Celui Sfânt nu de a prevala litera, ci de a prisosi harul, este vestirea (de către proorocul Iona) a iminentei pieiri a cetăţii Ninive pentru mulţimea şi grozăvia păcatelor ei. Pocăinţa poporului a îmblânzit mânia lui Dumnezeu, salvând astfel viaţa cetăţii şi a locuitorilor ei – spre profunda consternare (şi chiar supărare !) a slujitorului Său, care aştepta împlinirea profeţiei Lui: „O, Doamne, iată tocmai ceea ce cugetam eu...” (Iona 4, 2), tocmai aceea s-a împlinit: Dumnezeu nu i-a mai pedepsit! ,,«Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim!» Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse – şi nu le-a împlinit !” (Iona 3, 9-10).

Toate aceste exemple deosebit de pilduitoare în privinţa credincioşiei dintre om şi Dumnezeu şi dintre Dumnezeu şi om (,,Fericit bărbatul care se teme de Domnul: întru poruncile Lui va voi foarte !” – Ps. 111, 1) sunt înfăţişate ochilor noştri sufleteşti tocmai pentru a-i vindeca de orbirea care-i împiedică a vedea prezenţa Domnului şi a-I recunoaşte lucrarea Sa în lume, printre oameni: ,,ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24, 16). Ceea ce constituie, desigur, un motiv permanent de mâhnire a inimii Celui Sfânt şi fără de păcat, văzându-l mereu pe omul pe care l-a iubit (şi a dorit sa-l mîntuiască din robia iadului şi a morţii) că niciodată nu cumpăneşte drept lucrurile în mintea sa, luând hotărâri greşite şi abătându-se astfel pururea de la Calea care duce la Viaţă. Dar cum să înţelegi Scripturile Sfinte având mereu mintea risipită la grijile lumeşti iar inima plină de poftele înşelăciunii ?! ,,O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima” (Lc. 24, 25), ,,vă rătăciţi, neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29). Tocmai din acest motiv Sfinţi Părinţi precum Ioan Scărarul atrăgeau atenţia în mod cu totul deosebit asupra necesităţii sfătuirii pentru mântuire, luând aminte la cuvântul lui Solomon cel înţelept: „Cei ce nu au cârmuire cad ca frunzele, dar în sfatul bogat se află mântuire !” (Pild. 11, 14).

Să nu uităm că (atunci când a căzut din har) omul care şi-a întins mâna spre pomul oprit tindea, de fapt, spre perfecţiune. Şi de aceea, cu cât ajungi să îţi doreşti să fii mai sus, cu atât ajungi să greşeşti mai mult, uitând că viaţa omului nu e fără de păcat, chiar de ar fi de o singură zi. Spuneau cei de demult: „Câte capete – atâtea păreri !”. Fiecare le ştie pe ale lui, toţi se întrec în deşteptăciune, în pricepere, în cunoaştere, în valoarea performanţei intelectuale (fie din citite, fie din auzite sau trăite). Cuvântul Apostolului, însă, loveşte ca un trăsnet norii groşi ai fumurilor închipuirii-de-sine: singura care rămâne e ,,dragostea: nu cade niciodată !” (I Cor. 13, 8). Doar aceasta este cea care dă chip văzut şi autentic desăvârşirii la care omul este chemat şi poate să năzuiască în lumea aceasta în care a fost blagoslovit să-şi ducă zilele într-un trup muritor şi plin de neputinţe. Tocmai de aceea Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, prin întruparea Sa din pururea-Fecioara Maria, îl invită pe om la această desăvârşire posibilă doar prin vederea propriilor păcate şi luarea pe umeri a crucii pocăinţei: ,,Iisus i-a zis: «Încă una îţi lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie !»” (Lc. 18, 22). Numai aşa se poate omul izbăvi de pendularea permanentă a minţii sale între raţiunea pe care i-o dictează interesul de moment şi imaginaţia la care îl împinge părerea falsă despre adevăr; doar pe această cale, prin har, are acces la transcendentul revelaţiei dumnezeieşti, în Lumina de dincolo de lumină, precum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: ,, fie în trup, fie în afară de trup – nu ştiu; Dumnezeu ştie !” (II Cor. 12, 3). Este calea cea împărătească pe care au păşit sfinţii Bisericii lui Hristos, unindu-se în chip tainic cu Acesta, prin vederea mistică a Celui Înviat în Lumina necreată a Duhului lui Dumnezeu. Desigur, ne atrage atenţia Sfântul Isaac Sirul, la rugăciunea curată ajunge doar unul din mii care se silesc. Pentru că postul este pentru toţi – dar nu toţi ajung să-i cunoască roada: ,,fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează... de dreptate !” (Mt. 5, 6). De asemenea, şi rugăciunea o pot face toţi – dar nu toţi urcă prin ea la Dumnezeu, nu toţi ajung de neclintit duhovniceşte, fără a fi copleşiţi de adâncul simţirii ei sau fără a ameţi din pricina înălţimii puterii ei. Căci uimire, extaz şi răpire este rugăciunea cea adevărată, atunci când omul întreabă iar Dumnezeu răspunde: ,,Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103, 5), ,,cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit iar la inima omului nu s-au suit !” (I Cor. 2, 9). Dovadă că până şi Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli, Luca şi Cleopa, care L-au întâlnit înviat pe drumul spre Emaus, se întrebau miraţi: ,,Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile ?!” (Lc. 24, 32).

Cu privire la întâmplările semnificative ale copleşirii strădaniei slabelor puteri omeneşti de a se smeri în mod eficient, de către preaplinul îmbelşugat al harului dumnezeiesc (uneori deloc uşor de recunoscut ca atare!), „Patericele” sunt pline de astfel de exemple. De pildă, ni se povesteşte că odată, un astfel de nevoitor pentru mântuire, greu încercat de o boală necruţătoare (care ducea la putrezirea unor părţi din trupul lui), a fost întrebat dacă nu consideră această suferinţă îngrozitoare ca pe o nedreptate strigătoare la Cer – de vreme ce toată viaţa trăise practicând virtuţile duhovniceşti. Iar bravul ostaş al lui Hristos a răspuns cu o seninătate şi un echilibru greu de conceput: „Păi, dacă au poftit la vremea lor, oare nu li se cade acum să pătimească pentru a se curăţi ?!” (Lavsaiconul). Iar atunci când un alt ascet a început să se vaite cu glas mare din pricina suferinţei şi a bolii, cel împreună-nevoitor cu dânsul l-a întrebat: „Cine e cel care se vaită acolo de durere ?!”; iar el a răspuns: „Un începător trândav şi nelucrător al poruncilor lui Dumnezeu; căci cei încercaţi – adică iscusiţi – pătimesc cu răbdare, mulţumind lui Dumnezeu în tăcere !” (Lavsaiconul).

Poate să pară uşor de zis – dar, cu siguranţă, e mult mai greu de făcut! În primul rând pentru că omul a fost făcut dintru început întru deplina libertate de mişcare a Duhului lui Dumnezeu. Căci Creatorul său nu l-a făcut pentru a-l pune sub tirania vreunei legi, ci i-a dăruit insuflarea dragostei divine, vederea duhovnicească şi starea de nestricăciune. Căci călăuza omului duhovnicesc este lumina cunoaşterii lui Dumnezeu, precum se şi mărturiseşte de către obştea credincioşilor la finalul Dumnezeieştii Liturghii: „Am văzut Lumina Cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne – că Aceasta ne-a mântuit pe noi !” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Legea s-a dat doar ca urmare a păcatelor. Câtă vreme omul a petrecut în harul sfânt al Duhului lui Dumnezeu, el vorbea deschis cu Ziditorul său, sfătuindu-se cu El. După căderea sa în păcat, însă, a fost nevoie de Lege tocmai pentru a opri păcatul. Şi astfel, vorbim despre o lege a conştiinţei – precum grăieşte David: ,,Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin !” (Ps. 15, 8); de o lege morală: ,,Fereşte-te de rău şi fă binele – şi vei trăi în veacul veacului !” (Ps. 36, 27); de o lege socială: ,,Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului – iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu !” (Mt. 22, 21) – toate întemeiate desigur pe Legea celor zece porunci (sau Decalogul): „Pentru că cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, vinovat se va face faţă de toate poruncile !” (Iac. 2, 10).

Din faptul că Hristos Însuşi invită la cercetarea Legii scrise (,,Ce este scris în Lege ? Cum citeşti ?” – Lc. 10, 26) e limpede că aceasta juca rolul de arbitru în societatea iudaică. Pe de altă parte, aflat dintr-o cădere în alta, încercând să oprească tăvălugul răutăţilor care au potopit pământul, omul a ajuns el însuşi să-şi facă legi peste legi, pentru a reglementa cumva cursul vieţuirii sociale pământeşti. Aceasta pentru că în cele cereşti are grijă Cel de Sus, ca Cel Care neîncetat veghează şi susţine toate pentru a fi în bună rânduială: ,,Lege le-a pus – şi nu o vor trece !” (Ps. 148, 6). Dar, ca orice alt lucru omenesc, şi legile suferă cu timpul o anumită alterare, pe măsură ce omul însuşi se strică şi se înjoseşte. Până într-acolo încât se poate ajunge ca prin lege chiar să se lucreze împotriva binelui omului. Dovadă că Hristos Însuşi este silit de atitudinea mai-marilor sinagogii să le adreseze o întrebare – propriu-zis retorică: „Vă întreb pe voi: ce se cade sâmbăta – a face bine sau a face rău ? A scăpa un suflet sau a-l pierde ?!” (Lc. 6, 9). Şi iarăşi dovadă că, până în ziua de astăzi, există o vorbă care constată cu amărăciune: „Faci bine... şi ieşi rău !”. Aşa se ajunsese şi în vremea Vechiului Legământ că din odihna, folosul şi ajutorul pe care sabatul ar fi trebuit să i le aducă prin rânduiala lui Dumnezeu, poporul s-a ales în loc, cu o silă împovărătoare şi de nesuferit. Iar de atunci şi până în vremea noastră multe alte asemenea meschinării înjositoare s-au petrecut în sânul omenirii. Astfel încât s-a ajuns să se vorbească aproape pretutindeni de tot felul de obiceiuri şi năravuri devenite legi de netrecut (după cuvântul: „Aşa e tipicul locului !”) menite, de fapt, să mascheze făţărnicia, adică ipocrizia şi minciuna celor care (sub aparenţa legităţii şi a legalităţii) abuzau fără urmă de ruşine sau frică de Dumnezeu de poziţia lor socială pentru a-şi satisface interesele şi a-şi impune privilegiile.

Într-o astfel de situaţie rosteşte Hristos cuvântul Său necruţător şi nemitarnic: ,,Scoate întâi bârna din ochiul tău – şi abia apoi vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău !” (Mt. 7, 5), atrăgând astfel atenţia asupra viciului fundamental al acestei atitudini de ipocrizie: ,,Mă cinstesc ei, dar învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor...” (Mt. 15, 9), în cele din urmă vestind fără înconjur şi osânda care-i aşteaptă pe cei ce fac acestea: ,,căci înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic; şi dacă l-aţi făcut – îl faceţi fiu al gheenei îndoit decât voi !” (Mt. 23, 15). Cu totul altfel îi îndeamnă Hristos pe ucenicii Săi să procedeze în relaţiile cu semenii, dându-Se pe Sine Însuşi drept pildă şi model: ,,Care între voi va vrea să fie mai-mare, acela să fie slujitorul vostru !” (Mt. 20, 26) pentru că ,,oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa !” (Lc. 18, 14). Pentru că Fiul lui Dumnezeu nu vine în lume, luând chip de rob şi smerindu-Se pe Sine, doar pentru a impune o lege exterioară, ci El Însuşi Se face Lege pentru oameni ca Cel Ce Se jerfeşte de bunăvoie pentru mântuirea lor: ,,N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47).

Este binecunoscut faptul că Imperiul Roman de Răsărit (numit şi Imperiul Bizantin, garantul social şi istoric al creştinătăţii răsăritene) şi-a clădit întregul edificiu monumental al legislaţiei sale impunătoare pe temelia sistemului juridic iniţiat de faimosul spirit de dreptate şi ordine socială al Romei celei Vechi. Din împletirea vieţii Statului cu viaţa Bisericii au rezultat ulterior impresionantele colecţii de nomocanoane şi legiuiri bisericeşti, de hotărâri imperiale şi sinodale, de „tomos”-uri şi „horos”-uri menite să aducă binele în lume. Întotdeauna, însă, absenţa iubirii pentru Dumnezeu a însemnat lipsa iubirii pentru adevăr – şi deci lepădarea dreptăţii. Altfel spus, golul de har din inima omului (ivit acolo din pricina necredinţei) a însemnat absenţa discernământului din mintea lui – iar de aici săvârşirea fărădelegii. În vremea Vechiului Legământ, cel ce nu aplica corect Legea era privit ca un blasfemiator făţiş al slavei lui Dumnezeu – până într-acolo încât nu mai era loc de nici un fel de milă sau compasiune pentru eventuala suferinţă, părere de rău sau regretare a călcătorului-de-Lege. Căci nici nu se pomeneau practici de corupţie precum „şpaga”, „pilele” sau „intervenţiile”,  ci fiecare judecător căuta să aplice cât mai corect Legea faţă de Dumnezeu, Stăpânul Legii. Căci tolerarea (şi, eventual, acoperirea) răului era socotită un păcat capital: ,,Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor !” (Ps. 52, 7) striga cândva Psalmistul; iar marele Isaia vesteşte răspicat: „«Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi nici căile Mele ca ale voastre !» - zice Domnul” (Is. 55, 8). Concludent în acest sens este cuvântul consemnat în  „Antichităţile iudaice” de către istoricul iudeu Iosif Flavius: „Cel ce nu respectă Legea şi dreptatea lui Dumnezeu, ci se arată părtinitor – acela se pretinde a fi mai puternic decât Dumnezeu”.

Aşa încât, favorizarea oricărei încălcări a Legii, orice nesocotire a dreptăţii, este o formă de dispreţ faţă de Dumnezeu; şi de aceea proclamă Psalmistul: ,,Cu cei care fac fărădelegea nu mă voi însoţi !” (Ps. 140, 4). Dreptatea este unul dintre atributele cele mai de seamă ale majestăţii divine, iar cel care o respectă şi o împlineşte, cinsteşte de fapt cu adevărat pe Dumnezeu: ,,Dreptatea Lui rămâne în veacul veacului !” (Ps. 110, 3), ,,veseliţi-vă, drepţilor, în Domnul şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui !” (Ps. 96, 13), ,,iar Tu, Doamne, în veac rămâi şi pomenirea Ta din neam în neam !” (Ps. 101, 13), ,,Doamne, Numele Tău este în veac şi pomenirea Ta în neam şi în neam !” (Ps. 134, 13), ,,pomenirea mulţimii bunătăţii Tale vor vesti iar de dreptatea Ta se vor bucura” (Ps. 144, 7) „pentru că drept este Domnul şi dreptatea a iubit iar faţa Lui spre cel drept priveşte !” (Ps. 10, 7) şi ,,cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. 72, 1).

În „Deuteronomul” stă scris îndemnul categoric: ,,Iar judecătorii – să cerceteze bine !” (Deut. 19, 18). Pricina conflictului deschis iscat între Iisus şi propovăduitorii Legii Vechi ţine tocmai de faptul că aceştia manipulau Legea astfel încât ea să servească la satisfacerea propriilor lor interese, nicidecum la îndreptarea şi asanarea morală a societăţii: ,,Casa Mea se va chema casă de rugăciune pentru toate neamurile; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari !” (Lc. 19, 46). Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei consemnează fidel această înverşunare a lui Iisus faţă de viclenia cărturarilor şi a fariseilor, faţă de atitudinea lor total necorespunzătoare în privinţa adevăratului rost al Legii şi al aplicării ei sociale, înverşunare perfect legitimă şi deplin justificată de mizeria sistemului reprezentat de acestia: ,,Mâncaţi casele văduvelor” (Mt. 23, 14), „semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege !” (Mt. 23, 27-28), ,,călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila !” (Mt. 23, 24), ,,voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie !” (Mt. 23, 25).

Dar ce să mai zicem despre învăţătorul-de-Lege care (ipocritul!) căuta să pară sincer interesat în împlinirea poruncilor divine atunci când L-a întrebat pe Iisus: ,,Şi cine este aproapele meu ?” (Lc. 10, 29). Tocmai el a ajuns să mărturisească propria sa întunecare – a lui şi a celor care, asemenea lui, de la Moise şi până la Hristos, au ajuns (din pricina zgurii păcatelor) să nu mai vadă lumina de icoană de pe chipul aproapelui aflat în suferinţă; deşi „căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort” (Lc. 10, 30), semenul tău, din pricina ipocriziei, ignoranţei, dezinteresului şi înfumurării (venite din chiar litera Legii) care au ajuns să te caracterizeze – zace acolo fără ajutor, iar tu treci pe alături de el ?! Mai gravă decât moartea semenului tău (prin care, iubindu-l, ţi-ai fi putut şi tu afla mântuirea, îngrijindu-l în suferinţa lui, astfel deschizându-ţi-se şi ţie drumul către Dumnezeu fără prea mari nevoinţe – dar pe care nu l-ai ajutat din pricina Legii, vrând chipurile să o respecţi!) este propria ta moarte sufletească: „De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe !” (Is. 29, 13). ,,Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Mt. 9, 13), ,,inimă înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 18). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: ,,Prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Rm. 3, 20), dar ,,nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Rm. 10, 12), ,,căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii !” (Rm. 8, 2).

Acum, ca şi atunci, legea rămâne lege. Duhul ei nu se schimbă. Indiferent de contextul social şi istoric, ea trebuie să împlinească dreptatea: „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi !” (Evr. 13, 8). Deosebirea dintre vremea de demult şi vremea de acum, în privinţa legilor pământeşti, o fac oamenii care au înmulţit legile, decretele, prevederile şi regulamentele, într-atât încât au ajuns în situaţia de a nu mai vedea pădurea de copaci. Practic, tot fondul problemei împlinirii dreptăţii şi realizării echităţii sociale se afundă şi se pierde irecuperabil în hăţişul cu neputinţă de înfrânt al birocraţiei şi corupţiei funcţionăreşti. Practic, ceea ce s-ar putea rezolva foarte simplu şi pe loc, fără nici o întârziere, intră în caruselul ameţitor al verificărilor şi supraverificărilor – fără a mai ieşi vreodată de acolo: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc – pe acela îl săvârşesc !” (Rm. 7, 19). Aceasta este norma pe care Sfântul Apostol al Mântuitorului o hotărăşte pentru săvârşirea şi împlinirea binelui în lume: ,,Purtaţi-vă sarcinile unii altora – şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos !” (Gal. 6, 2). Căci este evident faptul că nu toţi oamenii pot, vor şi fac acelaşi lucru: ,,stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor. 15, 41); doar „sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti !” (I Cor. 15, 40); şi iarăşi: „într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste” (II Tim. 2, 20). Iar despre puterea măreţiei sufleteşti (comparată cu nimicnicia neputinţei trupeşti), Apostolul ne învaţă: ,,avem comoara aceasta în vase de lut” (II Cor. 4, 7). Şi pentru ca să conştientizăm nevoia de har a firii pământeşti corupte de păcat, ne spune: ,,carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (I Cor. 15, 50), „iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” (Ef. 4, 7); ,,şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (I Cor. 12, 28).

Desigur, ca şi creştini, toţi năzuim spre mântuire (adică la izbăvirea de păcate şi eliberarea din patimi); toţi dorim desăvârşirea (adică lumina cunoaşterii lui Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu). Însă aceasta înseamnă „să vedem”: ,,Doamne, să văd !” (Lc. 18, 41). Să vedem, în ordine spirituală, principalele trepte de înălţare către Dumnezeu: mai întâi, din fapte – „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In. 14, 21); abia apoi, din contemplare (din isihie, din taina lucrării curăţirii minţii): luminătorul sufletului este mintea aşa precum ,,luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22). Dar iată – o întrebare foarte grea: ,,Dacă cumva lumina care e în tine – este întuneric ?!” (Mt. 6, 23). Să nu uităm că miza uriaşă a acestui parcurs duhovnicesc este tocmai înveşnicirea sufletului, adică nemurirea lui. Deci trebuie să tindem către asemănarea cu Dumnezeu, adică la unirea cu El prin harul Duhului Său. Aşadar trebuie să săvârşim faptele nemuririi, roadele Duhului: ,,Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este Lege !” (Gal. 5, 22-23). Avem pentru aceasta puterile cele sufleteşti: puterea gânditoare sau cugetătoare, care participă la dobândirea cunoaşterii – ,,le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 25) „iar ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24, 35): iată cum ne apropiem de Dumnezeu, pe calea harului, prin puterea Duhului Sfânt lucrător în cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii puse la dispoziţia noastră de Hristos prin Cruce, Moarte si Înviere, pentru a deveni una cu El: ,,Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele !” (In. 15, 5). Avem apoi puterea raţională sau cuvântătoare, care ne dă posibilitatea de a comunica în mod direct cu Dumnezeu-Treimea şi cu întreaga Sa lucrare, Care – prin Botez, Mirungere şi Euharistie – sălăşluieşte deplin şi definitiv în noi: „Dă-mi mie haină luminoasă Cel Ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină !” (Slujba Sfântului Botez). Iată, acestea sunt scutecele umanităţii, crijma Botezului înfierii noastre dumnezeieşti, prin care ne arătăm că suntem fii ai Tatălui nostru Care ne-a făcut şi Care ne mântuieşte prin harul Său. Şi de aceea, când Îl rugăm, Îi spunem „Tată”: ,,Tatăl nostru, Care eşti în ceruri” (Mt. 6, 9). Şi de aceea, din pricina coruperii minţii noastre în robia trupului şi a sângelui, a poftirii dulceţii din păcat, strigăm: „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău !” (Mt. 6, 13).

Dar oare – ar duce Dumnezeu în ispită pe vreun om, câtă vreme Fiul Său Însuşi ne spune că „aceasta este voia Celui Care M-a trimis: ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul !” (In. 6, 39)  ? O, nicidecum ! Propria noastră orbire sufletească, opacizare a minţii, întunecare a gândurilor, pripeala cu care luăm decizii – toate acestea ne împing în greşeală, în cădere, în ispită. Să ne aducem aminte de Petru –chip al întregii omeniri aflate în faţa unei încercări directe: „Iar Petru, fiind jos, în curte, a venit una din slujnicele arhiereului; şi văzându-l pe Petru încălzindu-se, s-a uitat la el şi a zis: «Şi tu erai cu Iisus Nazarineanul !». El însă a tăgăduit, zicând: «Nici nu ştiu, nici nu înţeleg ce zici!»; şi a ieşit afară înaintea curţii. Şi a cântat cocoşul... Iar slujnica, văzându-l, a început iarăşi să spună celor de faţă că acesta este dintre ei. Iar el iarăşi a tăgăduit... Şi, după puţin timp, cei de faţă iarăşi îi ziceau lui Petru: «Chiar că eşti dintre ei, pentru că şi eşti galileian – şi vorbirea ta se aseamănă !»” (Mc. 14, 66-70). În acel moment, prin Petru, şi noi (toţi ceilalţi) am fost confruntaţi direct cu Dumnezeu. Petru văzuse minuni peste minuni, nenumărate vindecări şi tămăduiri mai presus de fire, izgoniri de demoni, înmulţiri de pâini şi peşti în pustie, potoliri uimitoare ale valurilor mării, pescuiri prea-minunate, Lumina Sfântă însăşi pe Tabor – ,,lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut” (In. 15, 24); tot atâtea descoperiri şi semne şi dovezi ale dumnezeirii Lui Hristos. Şi totuşi – până unde ajunge cunoaşterea lui Petru, cel care pe Tabor mărturisise: ,,Bine este ca noi să fim aici; să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie !” (Lc. 9, 33), cel care la Cina cea de Taină se străduise din răsputeri să-L asigure pe Iisus că „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte !” (Lc. 22, 33), iar în gradina Ghetsimani îşi dovedeşte deodată şi deopotrivă atât sinceritatea râvnei, cât şi nesăbuinţa imaturităţii spirituale: ,,Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri !” (Mt. 26, 52) ? Deci, cum pricepe el Scripturile ?... Nicidecum, în nici un fel ! Dovadă ? Chiar propriul său comportament: ,,A început a se blestema şi a se jura: «Nu cunosc pe omul acesta !»... Şi îndată a cântat cocoşul !” (Mt. 26, 74). Iată-l, aşadar, trădându-şi teama, frica, necredinţa şi îndoiala care îi stăpâneau adâncurile fiinţei. Şi din care i-a şi venit acea întunecare a minţii care l-a împins până la negarea cunoaşterii lui Iisus. Revenirea întru sine,  cântatul cocoşului, căinţa şi plânsul cu amar l-au readus, însă, prin harul luminii Învierii lui Hristos, la slujirea cea apostolească: ,,Spuneţi ucenicilor Lui – şi lui Petru ! – că va merge în Galileea” (Mc. 16, 7).

În schimb, faţă de micimea şi neputinţa umanităţii lui Petru, iată desăvârşirea şi măreţia umanităţii lui Iisus, unite în Persoana Lui – Cuvântul întrupat, Hristosul Domnului – cu dumnezeirea: Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. La Tabor, slava cea de necuprins: „un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi – iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit: pe Acesta ascultaţi-L !»” (Mt. 17, 5). Apoi, în Ghetsimani, smerenia cea de neajuns: ,,Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti !” (Mt. 26, 39) – iar aceasta păstrând întru totul conştiinţa de Sine ca Fiu al Celui Preaînalt, Dumnezeul Cel Atotputernic, Domnul Savaot, Stăpânul oştirilor cereşti: ,,Oare ţi se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ?!” (Mt. 26, 53). Şi mereu aceeaşi conştiinţă a operei mesianice de mântuire a lumii, mai înainte vestite prin Sfinţii Prooroci din veac: ,,Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie ?” (Mt. 26, 54). Desigur, s-ar întreba cineva: atunci de ce mai sunt vinovaţi fariseii şi cărturarii, arhiereii şi bătrânii – dacă aşa trebuia să se întâmple, precum arată şi Scripturile ?! Tocmai, că ei râvneau împlinirea Scripturilor din ură şi din răutate – ca să scape de Iisus ! Ei împlineau Scripturile doar pentru ca să-şi potolească ura şi setea de răzbunare pe care le aveau împotriva lui Iisus, Cel Care le stricase socotelile administrativ-financiare şi contabile şi le dejucase planurile de dominaţie şi exploatare a poporului, după cum înşişi mărturisesc: ,,Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul !” (In. 11, 48). Iar păcat au nu pentru că au împlinit Scripturile (omorându-L pe Iisus), ci pentru că n-au crezut nici după ce au văzut cu ochii lor adevărul pe care l-au contestat cu vehemenţă vreme de trei ani şi jumătate, cât a durat misiunea publică a lui Hristos: ,,Mai de folos ne este să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul !” (In. 11, 50). Căci, văzând ei înşişi adevărul învierii Lui din morţi, descoperit lumii întregi, au ales să făptuiască tot minciuna, acoperind o răutate cu alta şi mai mare – hula: „Şi adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zicând: «Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam»” (Mt. 28, 12-13).

Lucrul acesta îl putem recunoaşte şi în vremea noastră, dacă cercetăm atent situaţia Sfintei Scripturi. Deşi se numeşte „Lege”, dând lumii o singură învăţătură (cea despre mântuirea prin credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul din veşnicie al Tatălui, întrupat sub vremi din Fecioara Maria), deşi vesteşte ,,Un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4, 5), totuşi tot de ea se pretinde a fi călăuzit şi mozaismul (prin Scripturile Vechiului Testament), tot la ea se referă adesea şi mahomedanismul (prin cele despre Patriarhul Avraam), tot de ea se ţine şi puzderia de nenumărat a confesiunilor, denominaţiunilor şi sectelor zise „creştine”, care susţin că Îl cred pe Dumnezeu şi că-L ascultă în deplinătatea sfinţeniei Lui !

Cum se face că toate acestea vor să vadă (şi pretind că văd !) Adevărul, şi totuşi nu le cad solzii de pe ochi – aşa precum au căzut de pe ochii lui Anania, aşa precum au cazut de pe ochii orbului ce s-a spălat la Siloam, aşa precum au căzut de pe ochii lui Pavel, şi cum cereau şi orbii veniţi înaintea lui Iisus: ,,Ce voiţi să vă fac ?” (Mt. 20, 32) ,,Doamne, să se deschidă ochii noştri !” (Mt. 20, 33). Iată, pluralul acesta ne descoperă că toate religiile caută vederea lui Dumnezeu – dar au nevoie de credinţă ! Căci aceasta îi întreabă Iisus: ,,Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. 9, 28). Iar ei răspund: ,,Da, Doamne !” (Mt. 9, 28). Acest „Da, Doamne !” ne arată că cheia e la noi. Că dincolo de acest „Da !” trebuie realizată o concordanţă între faptă şi vorbă, între trăire şi credinţă, între doctrină şi împlinirea poruncilor din ea. Nu întâmplător în Ierihon se afla un alt orb – de data aceasta singur. Căci alţi doi, după ce au fost vindecaţi de către Iisus, au primit poruncă aspră: ,,Vedeţi, nimeni să nu ştie !” (Mt. 9, 30); însă, asemenea lor, şi lucrarea didactic-catehetică a diferitelor organizaţii misionare creştine a ajuns până la marginile pământului – căci au fost misionari de netăgăduit: ,,Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela” (Mt. 9, 31). În schimb, orbul singuratic din Ierihon s-a arătat a fi un adevărat cunoscător al Scripturii (deşi trăia în Ierihon – loc care simbolizează tărâmul păcatului); el Îl chema pe Iisus strigându-L pe Numele Său proorocesc: ,,Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine !” (Lc. 18, 38). Aşa că nici nu s-a mai pus problema credinţei, căci Iisus nu l-a mai întrebat de crede sau nu; avea înainte un om profund conştient de ceea ce cerea şi de Cel Căruia I se adresa. Iisus văzuse, desigur, şi-i auzise pe cei care ,,îl certau ca să tacă” (Lc. 18, 39), după cum şi reacţia lui la certarea lor: ,,el cu mult mai mult striga !” (Lc. 18, 39). Ceea ce dovedeşte limpede că îndoiala şi necredinţa nu îşi aveau locul într-însul. Şi de aceea răspunsul lui Iisus denotă că omul era temeinic şi statornic ancorat prin credinţă în adevăr şi revelaţie: ,,Vezi ! Credinţa ta te-a mântuit !” (Lc. 18, 42). Căci roada credinţei se vădeşte în ceea ce se numeşte „lucrare” şi „trăire duhovnicească”: ,,îndată a văzut – şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu !” (Lc. 18, 43).

Spre deosebire de unul ca acesta, alta este soarta ,,celui ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor: şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri !” (Mt. 10, 33). Iată-l: ,,el, întristându-se de cuvântul acesta, a plecat mâhnit... căci avea multe bogăţii !” (Mt. 10, 22). Aşa se împlineşte cuvântul: ,,cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine – nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine – nu este vrednic de Mine ! Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie – nu este vrednic de Mine !” (Mt. 10, 37-38). Determinarea unui orb (care şi-a recăpătat vederea) de a merge după Iisus se leagă, desigur, de ,,păcatul ce grabnic ne împresoară” (Evr. 12, 1). Acesta este acel uriaş numit „fărădelege”, ivit din neascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi care, precum lepra mănâncă şi distruge trupul, tot aşa el ucide sufletul. În adâncul tâlcului ei duhovnicesc, pilda celor zece leproşi ne vorbeşte de fapt tocmai despre călcarea (prin săvârşirea păcatului) a celor zece porunci pe care poporul ales (prin fruntaşii şi conducătorii săi) le nesocotea sistematic. Cel de alt neam (care-L slăvea pe Dumnezeu) reprezintă tocmai păgânătatea care (îndreptându-se nu din Lege, ci din credinţa în Hristos) primeşte harul de la Dumnezeu în locul poporului iudeu, dobândind astfel mântuirea şi viaţa cea veşnică: ,,Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Lc. 2, 32); însă „nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi !” (Rm. 9, 6).

Într-o altă perspectivă duhovnicească, în învăţătura Sfinţilor Părinţi, cei zece leproşi simbolizează cele zece puteri sau facultăţi principale ale sufletului omenesc care (atunci când slujeşte păcatului şi se umple de patimi) stă închis în trup ca într-o temniţă, precum grăieşte David, Regele lui Israel: ,,Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude Numele Tău, Doamne !” (Ps. 141, 7). În acest caz, cel ,,de alt neam” (Lc. 17, 18) întruchipează conştiinţa care se trezeşte atunci când se face auzit în om glasul lui Dumnezeu. Căci ea dă slavă Celui Preaînalt, Doctorului sufletelor şi al trupurilor, ori de câte ori vreun păcătos se întoarce din calea sa la Dumnezeu: ,,Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am greşit la Cer şi înaintea ta !»” (Lc. 15, 18). Căci atunci când Îl întâlneşte, se umple de lumina smereniei care izvorăşte din vederea propriilor sale păcate: ,,Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi !” (Lc. 15, 19). Şi aici se arată marea iubire de oameni a Mântuitorului Hristos: ,,Acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni” (In. 15, 15); „şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos” (I Cor. 3, 1), ,,pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului, şi pentru păcat a osândit păcatul în trup” (Rm. 8, 3).

De la Învierea lui Hristos încoace, suntem iarăşi liberi. Nu mai suntem sub Lege, ci suntem sub har, sub lucrarea Duhului Sfânt. Cei zece leproşi nu primesc vreun tratament medicamentos, ci un simplu îndemn categoric: ,,Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor !” (Lc. 17, 14). Cu alte cuvinte, altă şansă de redobândire a sănătăţii (adică a normalităţii de a fi iarăşi cu Dumnezeu, nu fără El) nu aveţi – decât în lucrarea de-viaţă-făcătoare a Duhului Sfânt în lume. Lucrător precum S-a arătat la Cincizecime: curăţitor, luminător, sfinţitor, mângâietor, plinind cele nedesăvârşite şi întărind pe cele neputincioase: ,,Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui !” (Rm. 8, 9). De aceea, la crearea sa, omul a primit numele de „om”: ,,Să facem om !” (Fac. 1, 26) – adică alcătuire minunată din trup material şi suflet imaterial. Şi de aceea exclamă Psalmistul: „Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului” (Ps. 138, 15). Astfel definit teologic, ca „chip şi asemănare a lui Dumnezeu”, omul trebuie să tindă spre a-L cunoaşte cu adevărat pe Cel Ce altfel nu ne va re-cunoaşte El pe noi în ceasul Judecăţii de Apoi: ,,Nu vă cunosc pe voi !” (Mt. 25, 12). Iar ca să-L putem convinge pe Dumnezeu că ne asemănăm Lui, este nevoie să urmăm îndemnul Înţeleptului: „Leapădă din gura ta orice cuvinte cu înţeles sucit, alungă de pe buzele tale viclenia! Ochii tăi să privească drept înainte şi genele tale drept înainte să caute !” (Pild. 4, 24-25).

Iată, aşadar, cum doar dragostea de Dumnezeu poate să cureţe sufletul de tot ceea ce îl spurcă, şi să îl lumineze duhovniceşte: „Porunca Domnului este strălucitoare: luminează ochii !” (Ps. 18, 9). Dar pentru aceasta, este nevoie ca inima să-ţi fie plină de dorul după Cel Frumos şi Bun şi Drept, pentru ca să şi dobândeşti o asemenea cunoaştere din trăire prin simţire. Căci, iată: „pe când ei se duceau, s-au curăţit !” (Lc. 17, 14). Pur şi simplu, a căzut lepra de pe trupurile lor când mergeau ca să îi vadă preoţii. Dar mare este mirarea celor care (martori direcţi ai minunii vindecării săvârşite prin împlinirea cuvântului lui Iisus) au văzut doar pe unul din cei zece întorcându-se la Hristos: „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I” (Lc. 17, 15-16). Mai rar se poate vedea o asemenea manifestare de credinţă, evlavie şi recunoştinţă, izvorâtă dintr-o integritate şi fermitate de caracter ce demonstrează că oricât ar încerca lumea cu răutăţile şi hidoşeniile ei să te abată de la Dumnezeu, nu poate face aceasta atât timp cât rămâi onest cu tine însuţi şi cu ceilalţi, păstrând discret trezvia conştiinţei că numai Dumnezeu te poate ajuta cu adevărat pe tot parcursul vieţii. Aşa au fost întotdeauna sfinţii, oameni rari, cu suflet ales; aşa au fost şi fericiţii nebuni-pentru-Hristos, care pururea au petrecut cu Dumnezeu, izbăvindu-şi astfel sufletele de lepra păcatului printr-o continuă nevoinţă şi lucrare, şi despre care Sfântul Apostol Pavel scrie că: „fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor, iar ceea ce poate să pară o slăbiciune a lui Dumnezeu, aceea e mai puternică decât tăria oamenilor !” (I Cor. 1, 25).

E adevărat, ,,Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20) – pentru că prea puţini sunt cei dispuşi să Îl primească în inimile lor; dar să nu uităm cuvântul proorocului care vesteşte: ,,Cerul este Tronul Meu, iar pământul – aşternut picioarelor Mele !” (Is. 66, 1); şi iarăşi: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu !” (Is. 66, 2). Lepra aceasta a păcatului nu face altceva decât să împovăreze sufletul şi să-l distrugă, căci omul moare duhovniceşte de mulţimea păcatelor care îl copleşesc: ,,Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu – pentru că nici nu poate !” (Rm. 8, 7). Lucru limpede şi neîndoielnic dovedit prin faptul că înaintea lui Iisus se înfăţişează doar unul singur din cei zece: ,,Au nu zece s-au curăţit ?! Dar cei nouă – unde sunt ?” (Lc. 17, 17).

Lucrurile se petrec aidoma şi în vremea noastră. Spunem: „O, dar noi suntem nouăzeci de procente ortodocşi”... dar numai zece la sută practicanţi! Păi cum, ceilalţi nu se bucură şi ei de aceleaşi daruri de la Dumnezeu ?! „Că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 45). Care e pricina pentru care ceilalţi nu au treabă cu Dumnezeu? Oare există o Lege aparte pentru toţi aceşti creştini numai cu numele – dar nu şi cu viaţa? Precum şi scrie: ,,Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam ?” (Lc. 17, 18). Celor „practicanţi” Dumnezeu le dă harul şi puterea Duhului Sfânt: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ?” (I Cor. 3, 16). Doar curăţiţi de lepra păcatelor putem odihni întru noi pe Duhul Sfânt, căci în sufletul curat este sălaşul Lui: ,,Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru !” (Lc. 17, 21).

Şi exemplele din Scripturi ar putea continua. Ceea ce este evident e că (astăzi parcă mai mult ca oricând) omul, făptura cea mai de preţ, orbecăind în bezna necredinţei şi plin de lepra păcatului, a ajuns păpuşa dracilor – în ciuda faptului că poartă chipul şi invocă asemănarea cu Dumnezeu-Treimea, Izvorul existenţei, Creatorul-a-toate şi Viaţa tuturor. Prin Hristos Cel Înviat şi Înălţat la Cer, sezând de-a dreapta Tatălui, pe Tronul Slavei Dumnezeirii, firea omenească a fost ridicată mai presus de toată zidirea cea văzută şi cea nevăzută. Sufletul omenesc, precum învaţă Marele Vasile, zugrăveşte întru sine icoana tuturor cetelor puterilor îngereşti, fiind chiar mai presus de acestea. După minte, omul se aseamănă cu Tatăl, Cel Ce naşte pe Fiul mai înainte de toţi vecii şi Îl purcede pe Duhul Cel Preasfânt. După cuvânt, omul se aseamănă cu Fiul şi Cuvântul Tatălui. După cum Tatăl izvorăşte pe Fiul prin naşterea mai înainte de toţi vecii, tot astfel mintea izvorăşte cuvântul; cuvântul se aseamănă cu Fiul, fiind izvorât din mintea omului (drept pentru care Sfântul Antonie cel Mare îl numeşte „sluga minţii”). După voia sa de-sine-stăpânitoare, omul se aseamănă cu Duhul Sfânt, Izvorul-a-toată bunătatea; căci tot aşa şi omul are în suflet libertatea de voinţă prin care poate face tot binele, căci spre aceasta l-a făcut Preabunul Dumnezeu.

Deci prin aceste însuşiri ale sale (gânditor-cugetător, raţional-cugetător şi voitor de-sine-stăpânitor), sufletul este icoana vie a Preasfintei Treimi, precum scrie şi Ilie Miniat, Episcopul de Kalavitria. Aşezarea sufletului în trup la zămislirea fiecăruia dintre noi este, pur şi simplu, taina Domnului Dumnezeu, ,,Care zideşte duhul omului în lăuntrul său” (Zah. 12, 1); şi iarăşi: ,,toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului” (Iez. 18, 4). Prima şi cea mai înaltă virtute a sufletului este înţelepciunea. Dovadă stă înţelepciunea lui Adam cel întâi zidit, care vorbea cu Dumnezeu faţă către faţă despre toate tainele creaţiei. După căderea în păcat, însă, mintea i s-a întunecat, iar omul a mai putut dobândi lumina înţelepciunii doar prin lucrare duhovnicească. Scrie Daniel proorocul: ,,Până la sfârşitul vremii mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa” (Dan. 12, 4). Dovadă că tot ceea ce a fost realizat de către om (prin cultură, prin tehnică şi ştiinţă, prin cercetare şi descoperiri uimitoare) s-a făcut prin acei oameni aleşi şi luminaţi de Dumnezeu (numiţi „genii”), prin care a strălucit în lume lucrarea harului Duhului Dumnezeiesc. Căci Dumnezeu a revărsat înţelepciune şi pricepere în sufletele unora ca aceştia, pe măsura credinţei lor şi a dorinţei sincere şi curate de a-i ajuta pe ceilalţi. 

Celor care Îi adresaseră această pildă – „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi !” (Lc. 4, 23), Mântuitorul le răspunde necruţător, numindu-i „călăuze oarbe” (Mt. 15, 14) şi atenţionându-i categoric despre sfârşitul care îi aşteaptă: „orb pe orb de va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă !” (Mt. 15, 14). Spun Sfinţii Părinţi că atât de măreţ este sufletul omenesc în frumuseţea asemănării lui cu Dumnezeu, încât nici nu se găsesc cuvinte potrivite de laudă; şi de aceea cântă Psalmistul: „Te voi lăuda, pentru că sunt o făptură aşa de minunată !” (Ps. 138, 14). Despre valoarea unică a fiecărui suflet din lume, Mântuitorul Hristos ne întreabă pe fiecare dintre noi: „ce-i va folosi omului de va câştiga lumea întreagă – dar sufletul său îl va pierde?! Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?!” (Mt. 16, 26). Căci adevărata bogăţie nu e cea materială, ci harismele dumnezeieşti: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh” (I Cor 12, 4). Aceste daruri pot fi cuprinse doar de fecioria cea duhovnicească, adevărata iubire de Dumnezeu, de acea lipsă totală de răutate din gânduri şi din cuvinte şi din fapte, de acea desăvârşire în virtute la care face referire Hristos: „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege – să înţeleagă !” (Mt. 19, 11-12). Omul care are credinţă sfântă are şi dragoste de a sluji Domnului, mai tare chiar şi decât moartea: „cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului” (I Cor. 7, 32) – acesta este cel cu adevărat feciorelnic înaintea lui Dumnezeu, ca unul care luptă să rămână în slujba Lui cu toată tăria minţii şi a inimii: „aşa că cel ce îşi mărită fecioara – bine face; dar cel ce n-o mărită – şi mai bine face !” (I Cor. 7, 38).

Dar lumea şi veacul se ţin de ale lor. Cea mai mare înşelare a modernităţii este de a crede că, indiferent de faptele noastre, Dumnezeu (despre Care chiar Scriptura ne învaţă că-i iubire) trebuie să ne ierte. Intră în obligaţiile Lui divine să ne înţeleagă neputinţele şi să ni le treacă cu vederea. Chiar dacă noi nici măcar nu ne sinchisim (din prea multa lenevire şi trândăvire în confort) de pricinile pentru care El S-a jertfit ca să ne mântuiască: pentru ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Există, chiar, în acest sens, o vorbă cu un înţeles cam perfid (care poartă în sine otrava demonică a nepăsării): „Nu putem noi oamenii să greşim cât poate Dumnezeu să ne ierte!”. Să fim serioşi – preotul nu este o maşină de dezlegat păcate; are Duhul Sfânt din porunca lui Hristos, are preoţie din preoţia lui Hristos „după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 109, 4), are puterea de a ierta şi a dezlega – dar asta până în punctul nesimţirii în care omul ajunge să confunde Taina cu un bun al său propriu, şi să socoată că Dumnezeu face tot ceea ce-I pretinde omul nepăsător (şi la care, din păcate, se pretează şi preotul neinstruit, care-şi asumă o bunătate mai mare chiar şi decât bunătatea Celui Sfânt!). Şi de aceea grăieşte Psalmistul: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie !” (Ps. 49, 22). Desigur, Iisus a acordat iertarea ca răspuns la pocăinţa sinceră şi la părerea de rău pentru greşelile săvârşite: „Iertate sunt păcatele tale” (Mt. 9, 2), „iată că te-ai făcut sănătos !” (In. 5, 14), rămânând însă la fel de categoric în continuare: „de acum să nu mai păcătuieşti – ca să nu-ţi fie ceva mai rău !” (In. 5, 14). Nu putem noi, oamenii, să fim mai milostivi decât Domnul Dumnezeu. În plus, porunca rămâne: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert !” (Ieş. 20, 7). Păstorul care doreşte să aibă creştini buni (râvnitori, lucrători de fapte bune) în turma sa cea cuvântătoare, trebuie să fie el însuşi pildă pentru ei: „Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia !” (I Tim. 4, 12). Ereziile, certurile, rătăcirile, neorânduielile, discordiile, dezbinările – toate acestea lepră sunt pentru sufletele credincioşilor, şi orbire pentru păstor, dacă nu le vede, nu le aude, ci le tolerează: „Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia !” (I Tim. 6, 3-5), căci sunt ca „cei ce vor să se îmbogăţească: cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor iar cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri. Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea !” (I Tim. 6, 9-11). „Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă. Harul fie cu tine ! Amin !” (I Tim. 6, 20-21).

Astfel de exemple ar putea continua, căci toate Epistolele Sfântului Apostol Pavel au în ele dulceaţă pentru suflet, mierea Duhului Sfânt, şi sunt mai actuale ca oricînd – noi ar trebui să avem urechi de auzit şi ochi de văzut. Căci tot Sfântul Apostol Pavel ne descoperă cum vor arăta orbii şi leproşii vremurilor de pe urmă: ca o pecete antihristică, ca un stigmat pe trupul creştinătăţii, atunci când „iubirea multora se va răci” (Mt. 24, 12): „vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia! Căci dintre ei sunt cei ce se vâră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte, mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea Adevărului !” (II Tim. 3, 2-7); lucruri despre care „ruşine este a le şi grăi” (Ef. 5, 12). Şi de aceea: „nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ?” (I Cor. 6, 9). „Aceasta s-o ştiţi bine: nici un desfrânat sau necurat sau lacom de avere (care este un închinător la idoli) nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu !” (Ef. 5, 5).

Se cuvine, dar, să luăm aminte la felul în care păzim poruncile şi împlinim cuvintele Scripturii. Căci acestea au început să devină mai mult prilej de dispute teologice, de certuri şi dezbinări între creştini, decât norme de vieţuire virtuoasă. Teoretic, Sfânta Scriptură este citită în mai toate mediile sociale, de către toată lumea interesată de cunoaştere, la orice nivel s-ar afla; dar nu este înţeleasă nici măcar la nivel de amvon. Vine omul la biserică, ascultă învăţătura – dar merge acasă neschimbat, la fel de pătimaş şi supărat, nervos şi agitat, mereu nemulţumit, cu duh de polemică, de ceartă şi de contradicţie. Se vede clar că în vremea noastră „roada Duhului” (Gal. 5, 22) cam lipseşte, căci faptele nu poartă rodul credinţei, al păcii şi al iubirii. Ba, mai mult, transformarea faptelor milei creştine în acte de paradă, total lipsite de orice urmă de smerenie, făcute doar pentru propagandă mediatică, ne transformă pe noi înşine în simple etichete de reclamă, pentru care Hristos Însuşi hotărăşte: „Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor !” (Mt. 6, 5). „Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le – dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac ! Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi în sinagogi, şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni «rabbi»” (Mt. 23, 2-7).

Ni se cuvine nouă  să ne purtăm cu vrednicie şi credinţă: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns; iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie !” (Mt. 6, 16). Pentru că ori de câte ori suntem hrăpăreţi şi abuzivi, când dezonorăm sau ucidem din cuvânt pe aproapele – suntem fii ai întunericului; iar „pe viclean îl urăşte Domnul !” (Ps. 5, 6). Şi de aceea Psalmistul zice: „cu cel ales, ales vei fi, dar cu cel îndărătnic –Te vei îndărătnici !” (Ps. 17, 29). Perfecţiunile minţii noastre „luminate” aduc toate imperfecţiunile din jurul nostru. Cu cât ne credem mai buni, cu atât mai mult greşim: „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (I In. 1, 10). Pentru că faptele trebuie săvârşite din credinţă – dar dintr-o credinţă adevărată, nu dintr-o credinţă „de duminică” sau din formalism teologic, din polemici în dogme şi încrucişări de versete; şi nu după capul fiecăruia, ci după voia Domnului Dumnezeu: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Tim. 3, 16-17). Învăţătura trebuie făcută cu toată străduinţa şi cu toată convingerea: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura” (II Tim. 4, 2). Halda de steril a Bisericii o reprezintă tocmai cantitatea uriaşă de literatură zisă teologică, pe care oamenii lipsiţi de experienţă duhovnicească nici măcar nu se sinchisesc să o ia în seamă; din când în când întredeschid, doar, câte o carte – pe care iute o închid la loc, zicând: „N-are nici o valoare, am mai citit din astea!”. Aurul credinţei (esenţa teologiei însăşi) se află tăinuit doar în cuvintele Dumnezeieştilor Prooroci, Apostoli şi Părinţi. Acestea trebuie trăite şi împlinite de orice creştin adevărat care doreşte mântuirea: „cuvintele Domnului sunt în foc lămurite” (Ps. 17, 33), aşa încât „cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35). Toate celelalte cuvinte de la om pot să ajute uneori, dar nu şi mântuiesc: „Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori !” (Ps. 11, 7); şi de aceea afirmă Apostolul despre învăţătura de credinţă: „pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos !” (Gal. 1, 12).

Există şi astăzi în jurul nostru oameni care iau în derâdere cuvintele Scripturii, care ignoră (sau chiar detestă) învăţătura Bisericii, atei care (sub pretextul cunoaşterii ştiinţifice, al culturii generale, pe de o parte, şi cu scuza penibilă a mediocrităţii intelectuale a clericilor, pe de altă parte) ironizează şi batjocoresc cele sfinte. Şi ei au fost vestiţi de mai înainte de Sfinţii ucenici şi Apostoli ai Mântuitorului: „va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim. 4, 3-4). Astfel de „basme” sunt savurate din plin de toţi orbii spirituali ai credinţei noastre creştineşti, fascinaţi peste măsură de bâlbele penibile ale învăţăturilor greşite. Lepra păcatului îmbolnăveşte astăzi societatea care se înfruptă cu nesaţ fie din tot ceea ce-i oferă spre consum iraţional reclama sufocantă la plăceri şi satisfacţii trecătoare, fie din curentele spirituale „la modă” importate din cele mai îndepărtate unghere ale lumii, şi prezentate la noi acasă ori ca adevărate „realizări” ale geniului omenesc, ori chiar ca „daruri minunate” de la Dumnezeu: „Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru Lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3, 9-11).

Conştiinţa creştină contemporană trebuie trezită din acest somn al necunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu. Nimic nu este nou în Sfintele Scripturi: doar Duhul Sfânt, Cel Care ne înnoieşte pururea prin chemare şi lucrare. Căci s-ar cuveni a face o primenire a modului nostru de a învăţa cuvântul Adevărului – poate aşa ar reuşi să străpungă zidul nepăsării, zidul lenei, zidul uitării şi al dezinteresului faţă de propria mântuire, ziduri între care ni s-a îngropat sufletul ca într-un cavou mai înainte de moarte. Ar fi nevoie ca slujitorii şi propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu să aibă iarăşi râvna lui Petru, cultura lui Pavel, înţelepciunea lui Timotei şi profunzimea lui Ioan, ucenicul cel iubit. Poate aşa s-ar mai mişca ceva din împietrirea inimilor şi ar cădea definitiv solzii leprei şi ai orbirii sufleteşti: „Ceea ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos. Şi acestea noi vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină. Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este Lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi Sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat. Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi !” (I In. 1, 3-8).