Credinţa vie – har şi virtute

„Noi nu suntem (fii) ai îndoielii, spre pieire - ci ai credinţei, spre dobândirea sufletului!”(Evr 10,39)

„Aveţi credinţă în Dumnezeu!”(Mc 11,22)

„Credinţa fără de fapte este moartă!”(Iac 2,26)

„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea!”(1Cor 13,13)

„Socotim că prin credinţă se va îndrepta omul!”(Rm 3,28)

„Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta!”(Mt 17,20)

„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit - şi le veţi avea!”(Mc 11,24)

„Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis!”(In 6,29)

„Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine!”(In 14,1)

„Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta, – adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim.”(Rm 10,8)

„De mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus”(2Tim 3,15)

„Nu lepădaţi, dar, încrederea voastră - care are mare răsplătire!”(Evr 10,35)

„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”(Evr 11,1)

„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu; căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este - şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută!”(Evr 11,6)

Nu cred că a fost om pe faţa pământului, de la Adam şi până astăzi, care să nu se fi confruntat în lăuntrul de taină al inimii cu problema credinţei în Dumnezeu. Fără îndoială, întrebarea care a răscolit conştiinţele tuturor celor ce s-au perindat prin viaţa aceasta de două mii de ani încoace, e cea care priveşte identitatea lui Iisus Hristos: „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?!”(Lc 7,49). Din partea unui om ca Sfântul şi Dreptul Simeon, de pildă, răspunsul e categoric: „Lumină spre descoperirea neamurilor”(Lc 2,32), „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel!”(Lc 2,34). Cu toate acestea, credinţa în dumnezeirea Fiului Fecioarei din Nazaretul Galileii reprezintă până astăzi principala piatră de poticnire din sufletele celor mai mulţi dintre semenii noştri. Mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin, omul ajunge să se întrebe: oare e vie credinţa în Dumnezeu? Oare lucrează ea minuni şi tămăduiri? Oare e bine de urmat în viaţă calea credinţei – sau nu?!

Desigur, ceea ce a întemeiat existenţa şi persistenţa Sfintelor Scripturi de-a lungul ultimelor trei milenii şi jumătate de istorie a lumii a fost tocmai credinţa statornică, fermă, puternică, pătrunzătoare şi de nezdruncinat în existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. La fel s-a întâmplat şi cu adevărurile cuprinse nu în Scripturi, ci în Sfânta Tradiţie – încă mai veche decât Scriptura, veche cât lumea însăşi: „Prin credinţă cei din vechime au dat buna lor mărturie”(Evr 11,2). Este evident că nici Cain şi nici Abel nu ar fi adus jertfă Domnului Dumnezeu dacă proprii lor părinţi, Adam şi Eva, nu le-ar fi vorbit despre El şi despre Raiul din care fuseseră alungaţi pentru neascultarea şi necredinţa faţă de cuvântul Celui Sfânt, strecurate în inimile lor de către şarpele cel preaviclean. Ceea ce, pe de altă parte, ne învaţă că de la ureche şi până la inimă („calea cea mai lungă” – după cum o numea Părintele  Arsenie Boca), adevărul poate ajunge fie curat şi întreg şi luminos (atunci când e primit cu sinceritate), fie cu înţeles distorsionat, stricat şi întunecat (atunci când e întâmpinat cu răceală şi cu nesinceritate): „Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit!”(Evr 11,4).

Este evident faptul că diavolul s-a străduit tocmai să distrugă legătura de încredere şi de sinceritate neprefăcută dintre om şi Dumnezeu, stârnind zavistie între ei: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul...”(Fac 3,5). Din nefericire, atât Eva cât şi Adam s-au arătat receptivi la diavoleasca insinuare, rezultând astfel pervertirea credincioşiei lor. Tocmai de aceea Sfântul Apostol Ioan ne îndeamnă: „Cercaţi duhurile - dacă sunt de la Dumnezeu!”(1In 4,1). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre roadele credinţei nefăţarnice, adaugă: „De aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am - nimic nu sunt!”(1Cor 13,2).

Aşadar, credinţa este o floare rară, aleasă şi gingaşă, care nu poate răsări şi creşte decât din pământul cel bun al inimii curate, fiind sădită acolo prin propovăduirea cuvântului adevărului Evangheliei Învierii Domnului. Mediul potrivit pentru creşterea şi dezvoltarea ei nu poate fi decât harul iubirii jertfelnice şi sfinte, întrucât „credinţa fără de fapte este moartă” (Iac 2,26). Este lecţia cea mai importantă pe care ne-au încredinţat-o (ca şi aleasă şi nepreţuită moştenire) Părinţii pustiei egiptene: credinţa adevărată înseamnă acord deplin între gândire, vorbire  şi făptuire. Altfel spus, ceea ce gândeşti nu se exprimă diferit în ceea ce rosteşti şi nici nu se perverteşte în nimic din ceea ce faci – nici noaptea, nici ziua, nici la vedere, nici întru ascuns. Altfel, faci parte nu dintre oamenii lui Dumnezeu, ci dintre aceia despre care proorocul spune: „ei au ochi şi nu văd; urechi au, dar nu aud!”(Ier 5,21).

Oare nu printr-o credinţă desăvârşită, dreaptă şi cinstită (asemeni celei a sfinţilor îngeri slujitori ai slavei Domnului Savaot), atât Enoh, cât şi marele Ilie, au fost găsiţi vrednici de către Dumnezeu să fie mutaţi din cele pământeşti întru cele cereşti? „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi”(1Cor 15, 51-52).  Şi oare, cum altfel au vorbit drepţii Vechiului Legământ, patriarhii şi profeţii de demult, cu Cel Nevăzut şi Nemuritor, dacă nu în Duhul Sfânt al credinţei celei vii şi adevărate? Cu evlavie a făcut Noe corabie pentru sine şi pentru familia sa, în deplină credinţă faţă de cuvântul Domnului: „Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor!”(Evr 11,7). Şi iarăşi, credinţa lui Avraam este cea care L-a făcut pe Dumnezeu să-L trimită pe Fiul Său în lume: „Şi Cuvântul S-a făcut trup”(In 1,14), „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!”(Lc 1,38). Iată sens perfect şi legătură desăvârşită între cuvânt şi faptă! Taina Întrupării este minunea produsă prin întâlnirea dintre cuvântul sfânt al Adevărului („Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!” - Mt 3,17) şi credinţa curată faţă de Acesta: „Iată roaba Domnului!”(Lc 1,38).

Prin urmare, nu există nici o altă cale de comunicare a pământului cu Cerul decât credinţa plină de har, trăită în vieţuire nespurcată: „Umblăm prin credinţă, nu prin vedere!”(2Cor 5,7); „dreptul din credinţă va fi viu!”(Rm 1,17); „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, dar cel ce nu va crede - se va osândi!”(Mt 16,16). Dar care este constatarea Mântuitorului? – „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?!”(Mt 17,17). Căci, văzând nestatornicia poporului păcătos şi înfumurarea închipuirii lui ca şi popor ales şi „fii ai lui Avraam”(Mt 3,9), Iisus îi trezeşte la realitate: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta!”(Mt 17,20). Ceea ce ne dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că falsitatea credinţei noastre închipuite la suprafaţa vieţii şi limitate la limbajul pietist, la lacrimile mincinoase, la hainele cernite şi la un comportament de făţarnică evlavie teatrală, ne va orândui la Dreapta Judecată nu printre fiii împărăţiei, ci printre cei ai gheenei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei - şi îndoit decât voi!”(Mt 23,15). Tocmai pentru că toată această ipocrizie vinovată şi ticăloasă a noastră ne face aşa-zisa „credinţă” de-a dreptul moartă, lipsită adică de viaţă duhovnicească, redusă doar la înşiruiri de vorbe goale, discuţii sterile interminabile, polemici zadarnice – lipsite de orice fel de fapte bune! „Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc! De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt 7, 17-20). „Prin credinţă Avraam (când a fost chemat) a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire”(Evr 11,8); „     Prin credinţă şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise”(Evr 11,11). Tot aşa şi dreapta Ana, mama proorocului Samuel, la fel şi Sfânta Ana şi Sfântul Ioachim, care au dat naştere  Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Roadele credinţei sunt minunile. Lucrurile cele mai presus de fire au dovedit puterea lui Dumnezeu în lume: „puterea Domnului se arăta în tămăduiri”(Lc 5,17). În Biserica primară a existat chiar o categorie a „harismaticilor”. Minunile strigă că există Dumnezeu. Prin simpla lor prezenţă, adevăraţii credincioşi însufleţesc credinţa Bisericii, o fac vie şi lucrătoare în lume: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!”(Mt 5,16). Aşadar, ca să putem vedea şi înţelege pe Dumnezeu, avem nevoie de credinţă: „credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”(Mc 5,34); şi iarăşi: „după credinţa voastră, fie vouă!     Şi s-au deschis ochii lor”(Mt 9,29-30). Nu ştiu dacă a inventat cineva vreodată un aparat de măsurare a intensităţii credinţei. Această putere mai presus de fire vine deodată prin inimă – „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt 5,8) şi prin minte (căci precum „luminătorul trupului este ochiul” - Mt 6,22, tot aşa şi mintea este luminătorul sufletului), direct de la Dumnezeu: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”(Mt 9,28)  – iată-L  pe Dumnezeu implicându-Se în suferinţa lumii; „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”(Mc 9,24). Aşadar, credinţa se seamănă pe ogorul smereniei. Dacă ai smerenie, credinţa dă cele mai bune roade: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic - şi sfânt este Numele Lui!”(Lc 1, 48-49); căci „cine se va smeri pe sine - acela se va înălţa!”(Mt 23,12).

Credinţa vie şi adevărată înseamnă trăire spirituală. Această „trăire” poate fi înţeleasă ca o simţire duhovnicească aparte. Este acea stare de spirit în care omul se descoperă pe sine prin harul lui Dumnezeu. Şi de aceea o astfel de credinţă se numeşte „lucrătoare”. Pentru că ea demonstrează că între rugăciunea omului şi voia lui Dumnezeu există un acord. Aceştia se ascultă reciproc: „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!”(Ps 4,1); „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni; în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână - şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile - şi se vor face sănătoşi!”(Mt 16,17-18). Dovadă că, de-a lungul istoriei, nenumăraţi au fost atât călugării care au trăit pentru Hristos, cât şi mucenicii care au murit pentru Hristos: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20). O astfel de stare duhovnicească arată că puterea omului credincios stă toată numai în puterea Domnului Dumnezeu. Un exemplu elocvent în această privinţă îl reprezintă rugăciunea Sfântului Ioanichie cel Mare: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, slavă Ţie!”. Iar Scriptura ne oferă şi ea câteva pilde concludente în acest sens: „În Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaş din cohorta ce se chema Italica, şi a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu intrând la el şi zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el şi înfricoşându-se, a zis: Ce este, Doamne? Şi îngerul i-a zis: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu!”(FA 10, 1-4). Şi Sfântul Apostol Pavel (pentru credinţa sa fierbinte şi plină de râvnă) L-a văzut pe Hristos Cel înviat Care i S-a arătat pe drumul Damascului într-o lumină cerească orbitoare: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”(FA 9,4) – desigur, nu despre o ură personală faţă de Iisus Hristos era vorba, ci despre o râvnă aprinsă (din fidelitatea inimii) pentru credinţa strămoşilor, pe care şi-o asumase cu toată seriozitatea. Ceea ce nu se întâmpla prea des – nu întâmplător exclamase Mântuitorul la un moment dat: „nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!”(Lc 7,9).

Nu de puţine ori Biserica a fost acuzată ( de atei, de hulitori şi de îndoielnici) că ar fi tributară unui formalism sec şi unor simbolisme fără nici o justificare reală, că ar fi adică lipsită complet de orice putere efectivă. E drept că (sub aspectul lor vizibil) Sfintele Taine pot părea unor necunoscători şi neiubitori de evlavie, simple ritualuri goale de orice conţinut duhovnicesc real. Aceasta, însă, deoarece pentru omul modern şi contemporan, „credinţă” înseamnă cel mult raportarea la un şir de tradiţii vechi moştenite fie din familie, fie din viaţa de obşte a comunităţii. Valoarea credinţei scade nu pentru că ar lipsi adevăraţii creştini, ci pentru proasta iconomisire a Tainelor lui Dumnezeu. Doavadă că nimeni nu mai distinge (în vremea noastră) între credinţa livrescă, predată vrând-nevrând pe băncile şcolii la ora de religie şi devenită materie de examen didactic şcolăresc, şi credinţa autentică, asumată conştient şi transpusă în faptă în viaţa de zi cu zi prin practicarea virtuţilor. Credinţa ştiută „pe dinafară” poate fi găsită la aproape toate nivelele societăţii contemporane. Pretutindeni găseşti astăzi referinţe patristice şi citatate biblice, garnisite cu savante consideraţii de teologie speculativ-filozofică; doar nu e deloc dificil să-ţi dai cu părerea despre fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările Lui la cafeneaua de la colţul blocului, prin fumul de ţigară şi aburii de cafea, sau relaxându-te cu băieţii „la o bere” în bodega de peste drum, ori la un grătar de fripturică bine rumenită, cu prietenii la iarbă verde... Mai anevoios, însă, e să vorbeşti despre Dumnezeu nu din cele citite, ci din lecţiile învăţate la şcoala rugăciunii şi a nevoinţelor personale, din propriile tale încercări şi suferinţe: „Legea Ta cugetarea mea este!”(Ps 118,174); „cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, - mai mult decât mierea în gura mea!”(Ps 118,103). Cu adevărat mai greu este să trăieşti nu după placul tău, ci după voia Domnului; căci cine mai strigă astăzi precum Psalmistul oarecând: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!”(Ps 50,4)? Şi cine Îl mai roagă pe Domnul Dumnezeu: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!”(Ps 50,12)?

Oare de câtă falsitate religioasă (dobândită din chiar tinda bisericii) nu dau dovadă cei care iau calea sectelor, proaspăt ieşiţi din apa sfinţită a cristelniţei? Şi cât de mare se arată o astfel de ipocrizie şi cât de adâncă rana corupţiei unei asemenea făţărnicii? Şi cine ar putea desfiinţa cuvântul proorocesc care vesteşte: „pe omul viclean îl osândeşte Domnul!”(Pilde 12,2) – tocmai pentru că unul ca acesta se arată a avea inima plină de fiere, deşi buzele îi sunt ca şi unse cu miere: „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul - dar ele sunt săgeţi!”(Ps 54,24). Toată această ambiţie deşartă care cocoaţă atâtea „personulităţi” în scaunele de frunte ale cetăţii creştine, nu va rămâne nepedepsită de  Cel Care în schimb ne-a îndemnat cu totul altceva: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!”(In 13,34); iar ca răspuns la îndemnul Său, creştinii îşi fac rău neîncetat unii celorlalţi, pe faţă şi întru ascuns, prin intrigi, bârfe şi clevetiri osânditoare, deşi Hristos ne-a avertizat pe toţi: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!”(Mt 7,5); „vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, căci zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri!”(Mt 18,10). Pe unii ca aceştia, Sfinţi precum Marele Antonie i-a numit (compătimindu-i oarecum): „mărunţi la cuget, mici la suflet” – sărmanii... În lumina Duhului Sfânt, Psalmistul îi numeşte „oameni de nimic”(Ps 11,8) care, atunci când se ridică în frunte (din pricina falsităţii lor) „nelegiuiţii mişună pretutindeni”(Ps 11,8).

Astfel de „creştini” sunt cei care tulbură viaţa Bisericii, încercând să-i atragă şi pe alţii la un mod de viaţă ca al lor, după proverbul din bătrâni: „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!”, precum şi Psalmistul grăieşte: „cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor!”(Ps 140,4) – toţi acei cărora Domnul le adresează cuvinte necruţătoare: „De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai!     Gura ta a înmulţit răutate iar limba ta a împletit vicleşug! Şezând, împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală! Acestea ai făcut şi am tăcut; ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie: mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale!”(Ps 49, 19-22). De pe astfel de „credincioşi” (fără nici o îndoială) Dumnezeu Îşi ia mâna, adică Îşi ridică harul – iar ei rămân „creştini” doar cu numele, transformându-se cu timpul în traficanţi de cele sfinte, care îşi negociază mântuirea pe la colţ de stradă, în funcţie de tribulaţiile băneşti de moment cu care se confruntă. Pentru unii ca aceştia,  deosebirea dintre sacru şi profan e ca cea dintre mere şi pere. „Ce contează dacă sunt sau nu sunt ortodox?” întreabă ei; „doar e acelaşi Dumnezeu pe faţa a tot pământul!” susţin în continuare. Din acest punct de vedere, în mintea lor Sfânta Taină a Cununiei (de pildă) se mai deosebeşte de aşa-zisele „cununii mixte” doar aşa, precum diferă nuanţele de culoare ale prăjiturilor de la cofetărie. Vorba ceea – „dacă la mijloc este iubire, ce relevanţă mai are dacă, unde şi cu cine te cununi?!”... Şi uite aşa, iarăşi se împlineşte cuvântul Psalmistului: „s-au amestecat cu neamurile şi au deprins lucrurile lor!”(Ps 105,35), cu toate că Sfântul Apostol Pavel ne-a avertizat: „Taina aceasta mare este; iar eu zic - în Hristos şi în Biserică!”(Ef 5,32).

Aşa se face că bieţii creştini ai vremii noastre, tulburaţi de mulţimea şi greutatea grijilor vieţii,  marcaţi de vicisitudinile istoriei necruţătoare şi ale perfidiilor politice, cel mai adesea deloc ancoraţi la limanul credinţei, alergând mereu după o fericire iluzorie, avizi de semne şi minuni, de „sfinţi” şi de „miracole” (avându-şi însă ochii sufleteşti mai întunecaţi de solzii necredinţei decât cei ai orbilor pomeniţi în Sfânta Evanghelie), uită că fără credinţă dreaptă şi deşteaptă, asumată cu sinceritate nefăţarnică şi trăită în smerenie autentică – nu-L vom putea vedea vreodată pe Cel Sfânt! Şi, deşi Scriptura le spune că „Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El - de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr!”(Ps 144,18), totuşi nu reuşesc niciodată să priceapă de ce rugăciunile pe care nu contenesc a le sporovăi (atât acasă, cât şi în sfântul locaş) nu mai ajung nicidecum la Cer – de parcă Dumnezeu i-ar ignora total pe oameni, desconsiderându-i neînduplecat. Chiar aşa – de ce oare atâtea greutăţi? De unde oare atâtea boli şi suferinţe? Cum de au năvălit atâtea necazuri peste lume?!... Răspunsul e dur, dar perfect justificat: „pentru puţina voastră credinţă”(Mt 17,20), „pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor”(Mc 16,14).

Pentru necurăţia inimii şi falsitatea cugetului, pentru întunericul din noi. Păi cum să intre şi să încapă harul dumnezeiesc în inima plină de ură şi de răutate, sufocată de otrava invidiei şi de veninul zavistiei, întunecată de incompetenţa crasă şi strâmtorată de neîmplinirea şi frustrarea neputinţei de a săvârşi toate câte o îndeamnă a le face pofta nesăţioasă de mărire lumească şi nebunia slavei celei deşarte?!... Câtă nelinişte nu tulbură sufletul meschin al celui care stă cocoţat acolo unde nu îi este locul, agăţându-se cu disperare de privilegiile funcţiei de la înălţimea căreia mănâncă „pâinea durerii”(Ps 126,2) spre propria sa osândă: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua!”(Mt 23,14).

„Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!”(Ier 48,10). La toate acestea Dumnezeu priveşte şi cu silă şi cu dreptate. Vesteşte Duhul Sfânt: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”(Ies 20,7), pentru că „paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului!”(Ps 74,8). Ca să dobândim viaţa în Hristos, trebuie să se aştearnă pacea Duhului Sfânt pe pământ. Adică să oprim răutatea care ne mână, să sporim între noi dragostea care zideşte, pentru că „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci!”(Mt 24,12), „va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide!”(Mt 10,21) şi „vine ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu”(In 16,2). Oare aceasta să fie între creştini dragostea dintru care Iisus Hristos „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” „şi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi”(Simbolul Credinţei)?! La oricâte ritualuri şi slujbe ar lua parte, inimile goale şi sufletele moarte nu vor putea vreodată aduce Domnului rugăciuni izvorâtoare de dar dumnezeiesc. Dacă scopul principal al unui creştin nu este mântuirea ci doar căpătuirea, satisfacerea intereselor conjuncturale sau dobândirea slavei deşarte trecătoare, atunci cu adevărat „rugăciunea i se va preface în păcat iar dregătoria lui o va lua altul!”(Ps 108,6-7). „Dreptul din credinţă va fi viu!”(Evr 10,38). Dar mai înainte de acestea, vor fi în lume semne ale haosului moral, adică ale îndepărtării de Dumnezeu, care vor vesti nu momentul sfârşitului, ci doar „începutul durerilor”(Mt 24,8): „Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine”(Rm 1,28); „vor pune mâinile pe voi”(Lc 21,12), „prin răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele voastre”(Lc 21,19). „Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului!”(Lc 21,36).

Prin urmare, credinţa nu este o emblemă, o etichetă, vreun blazon sau titlu onorific. Ea vine prin har şi din trăire, ca dar de la Dumnezeu de o intensitate interioară profundă. O stare în care inima strigă către Dumnezeu, precum striga Psalmistul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps 129,1). Iar răspunsul la aceasta este mereu acelaşi: „Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale!”(Ps 36,4), „Supune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea!”(Ps 36,7).

Cuvântul dumnezeiesc – între cinstire şi necinstire

 „Cinei Tale celei de Taină astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă,  strig Ţie: pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta !” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii !” (Matei 12, 36)

„Cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Matei 24, 35)

„Luaţi aminte, poporul meu, la Legea Mea, plecaţi urechile voastre spre graiurile gurii Mele ! Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ce au fost dintru început” (Ps. 77, 1-2)

„Până când vor spune şi vor grăi nedreptate, grăi-vor toţi cei ce lucrează fărădelegea ? ”  (Ps. 93, 4)

„Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din Legea Ta îl vei învăţa pe el !”  (Ps. 93, 12)

„Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele !” (Ps. 26, 7)

Sfânta Scriptură ne învață că omul a fost creat după chipul și asemănarea Domnului Dumnezeu. Şi tot din Scripturile cele sfinte descoperim existența îngerilor ca făpturi de natură spirituală, reale și personale, deosebite de Dumnezeu și de oameni, având o menire specială. Negarea existenței îngerilor înseamnă ignorarea datelor Revelației înseși și negarea (întru nimic argumentată) a angelofaniilor ca fapte istorice reale – tot atâtea situații excepționale concrete în care îngerii s-au arătat oamenilor, povățuindu-i, sfătuindu-i, îndemnându-i sau îndreptându-i.

După scoaterea din Rai a protopărinților neamului omenesc, heruvimii păzeau drumul spre Pomul Vieții; un înger a oprit pe Avraam de a-l junghia pe fiul său  Isaac. Iacob vede în vis îngeri ai lui Dumnezeu, suind și coborând pe o scară între cer și pământ. Un înger al Domnului se arată lui Balaam, fiul lui Beor, stând în mijlocul drumului și ținând o sabie ridicată în mână. De asemenea, în cântarea pe care a  adus-o Domnului la sfârșitul vieții sale, proorocul Moise a vestit că îngerii se închină lui Dumnezeu. La rândul său, proorocul Isaia a văzut serafimii cei cu câte șase aripi stând înaintea lui Dumnezeu și strigând cântarea cea întreit sfântă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui !” (Is. 6, 3); unul dintre serafimi a apropiat de gura lui un cărbune luat cu cleștele de pe jertfelnic, închipuind profetic Sfânta Euharistie. La fel, un înger al Domnului vorbește profetului Ilie, râvnitorul dreptății divine; îngeri se arată de mai multe ori lui Daniel, ca și proorocului Zaharia, iar Iezechiel vede heruvimii cei cu ochi mulți asupra cărora odihnea slava Lui Dumnezeu.

În cărțile Noului Legământ se afirmă cu și mai multă putere adevărul prezenței și lucrărilor îngerilor în viața oamenilor. Astfel, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca ne spune că Arhanghelul Gavriil a anunțat arhiereului Zaharia nașterea Înaintemergătorului Ioan din Elisabeta, soția sa: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan” (Lc 1, 13) şi „iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor !” (Lc 1, 20). Același Arhanghel a vestit Fecioarei Maria nașterea cu trupul din ea a Fiului Lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Un înger îl înștiințează prin vis pe Dreptul Iosif despre întruparea cea mai presus de fire a lui Iisus: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt !” (Mt 1, 20), ca și despre alte evenimente în legătură cu Pruncul dumnezeiesc – atât plecarea din Israel, cât și întoarcerea din Egipt, la vremea masacrării celor paisprezece mii de prunci din porunca regelui Irod. Un înger se arată păstorilor de lângă Betleem și mulțime de îngeri din oștile cerești înalță cântare de slavă Celui Preaînalt la Nașterea Mântuitorului. Şi tot îngerii sunt cei care vestesc magilor prin vis vicleșugul și fățărnicia regelui Irod, îndemnându-i să se întoarcă în țara lor pe altă cale decât cea pe care veniseră acești înțelepți vestitori ai credinței în dumnezeirea Pruncului născut în iesle din Fecioara, fără de sămânţă bărbătească. Îngerii vestesc femeilor mironosițe învierea Lui Hristos din morți și tot îngerii se arată Apostolilor în clipa înălțării lui Iisus la Cer, înștiințându-i despre a doua venire întru slavă a Mântuitorului. Un înger îi va scoate din temniță pe Apostolii închiși acolo din porunca arhiereului și saducheilor, un înger se va arăta sutașului Corneliu în Cezareea, îndemnându-l să-l cheme pe Sfântul Apostol Petru pentru a-l povățui; și tot un înger îi va vesti Sfântului Apostol Pavel cele despre călătoria lui la Roma.

Toate aceste lucrări minunate și mai presus de fire s-au împlinit în viața oamenilor aleși și credincioși Dumnezeului Celui viu al Adevărului prin puterea cuvântului de-viață-făcător: „A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră !” (Fac 1, 26), „şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat şi femeie” (Fac 1, 27). Astfel au luat ființă cei dintâi oameni de pe pământ, gustând din preaplinul iubirii Lui Dumnezeu, ca și din părinteasca Lui purtare de grijă atunci când au fost sfătuiți și povățuiți după dreptate pentru a dobândi înveșnicirea vieții: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit!”  (Fac 2, 16-17).

După căderea în păcatul neascultării prin călcarea poruncii dumnezeiești, scos din Rai și trimis să lucreze pământul din care fusese luat, omul a comunicat cu Dumnezeu prin jertfa rugăciunii puse pe altar făcut din piatră sau pământ: „Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor” (Fac 4, 3-4). Slujitorii Cuvântului lui Dumnezeu confirmă cu putere lucrarea Acestuia în lume: „Aşa grăieşte Domnul” (Ag 1, 7), „Aşa zice Domnul Savaot” (Ag 2, 6), „Zis-a Domnul” (Ps 109, 1) – ceea ce denotă în mod limpede manifestarea Celui Nevăzut prin sunetul glasului Său. Astfel de slujitori au fost Noe, Avraam, Moise și ceilalți către care Dumnezeu a vorbit direct, îndemnându-i, povățuindu-i și descoperindu-le voia Sa cea sfântă, precum va face și mai târziu, trimițându-Și profeții către poporul decăzut de la credința cea adevărată și din viața cea curată, pentru a-l întoarce de la căile păcatului ce duc spre moarte la calea cea de-viață-aducătoare a împliniri voii Celui Sfânt. Desigur, scopul întregii lucrări divine a rămas permanent tămăduirea firii omenești corupte, căzute în starea de stricăciune a patimilor de-suflet-distrugătoare, și eliberarea oamenilor din lanțurile robiei diavolului și a morții. Acest scop a motivat unicul eveniment cu adevărat nou sub soare, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al Omului, „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (Iosif Imnograful). Porunca divină este atât de uimitoare, încât se cutremură până și îngerul care o vestește de măreția ei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema !” (Lc 1, 35). Iar răspunsul umanității la Vestea cea Bună a milostivirii Domnului Dumnezeu spre ea ia chipul smereniei desăvârșite: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău !” (Lc 1, 38). Așa s-a împlinit în veac, în lume și în istorie slujirea cuvântului dumnezeiesc prin împlinirea lui cu fapta, adică prin transpunerea lui în viață, pentru a mulțumi astfel Celui Preaînalt.

Așa s-au născut prin cuvânt mulțimile nenumărate de creștini, de mucenici și mărturisitori ai dreptei credințe care au trăit pentru Hristos și au murit pentru Hristos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat !” (Gal 3, 27). Prin cuvântul lui Dumnezeu a luat ființă Evanghelia, Taina tuturor tainelor mântuirii lumii în Iisus Hristos: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi !” (Mc 16, 16); „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu !” (In 3, 5). Mai mult, cuvântul l-a predat Iisus sfinților Săi ucenici și Apostoli: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă !”  (Mt 28, 19-20), iar apoi aceștia l-au sădit în inimile arhiereilor, preoților și diaconilor, pentru ca să prindă viață de pe buzele lor în sânul poporului lui Dumnezeu: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura !” (II Tim 4, 2); „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu !” (I Ptr 5, 2), precum și multe alte îndemnuri care fac legătura dintre puterea cuvântului divin și om: „Chiar dacă noi sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema !” (Gal 1, 8), aşa că: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus !” (II Tim 1, 13).

Din astfel de îndemnuri și porunci de-Dumnezeu-insuflate s-a format de-a lungul vremii tipul special de legătură spirituală între părintele duhovnicesc și fiul duhovnicesc, născut prin harul trăirii sfinte și învățăturii despre viața dusă în Dumnezeu. În acest sens, fundamental și elocvent rămâne cuvântul Sfântului Apostol Pavel adresat corintenilor: „De aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos !” (I Cor 4, 15). Astfel, nenumăratele povețe și învățăminte care au înflorit în lăuntrul pustiurilor lumii de-a lungul veacurilor de nevoință a asceților care și-au închinat viața slujirii Celui Înviat, sunt tot atâtea roade duhovnicești pline de dulceața harului dumnezeiesc lucrător în taina cea mai presus de minte a nașterii duhovnicești, a înfierii omului prin mila Domnului. Dovadă stă venirea unui înger din Cer la Marele Pahomie pentru a-i preda acestuia rânduiala slujirii monahicești, al cărei scop suprem și țintă principală este tocmai nașterea duhovnicească, prin puterea cuvântului de folos, plin de har curățitor, luminător și de-viață-dătător (mai presus de înțelegere și de cuprindere) a fiilor duhovnicești. Așa s-a umplut Cerul de cetele de sfinți mărturisitori, de cuvioși și cuvioase, de temători de Dumnezeu, de ierarhi și mucenici care au umplut sinaxarele cu pomenirea vieții lor înalte și a faptelor minunate pe care le-au săvârșit, adică prin pilda propriei lor viețuiri: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In 14, 21), deoarece „credinţa fără de fapte moartă este” (Iac 2, 20). „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale !” scrie Sfântul Marcu Ascetul, iar înțelepciunea bătrânilor din popor adaugă: „Vorba sună, fapta tună !”.

Practic, lucrarea duhovnicească de înnoire a omului învechit în patimile păcătoase şi vinovate  care îi strică întreaga fire, îmbolnăvindu-i trupul şi întunecându-i sufletul, se săvârşeşte prin puterea ziditoare şi de-viaţă-făcătoare a Cuvântului lui Dumnezeu exprimat în Sfintele Scripturi ale Proorocilor şi Apostolilor Domnului, şi rostit cu valoare de canon sau îndreptar al vieţuirii morale de către părintele duhovnicesc spre folosul fiului duhovnicesc, devenit prin virtutea smereniei ascultării desăvârşite adevărat vas ales al Duhului lui Dumnezeu: „credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu !” (I Cor 2,5). În acest sens, se poate spune că vestirea cuvintelor lui Dumnezeu în lume de  către Sfinţii Prooroci din veac reprezintă o adevărată oglindă profetică a Rostirii supreme şi ultime a Cuvîntului lui Dumnezeu prin Întruparea Sa din Fecioara Maria: „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt 24,35).

În drumul lor de la Ierusalim către Emaus, „ca la şaizeci de stadii” (Lc 24,13), Sfinţii Apostoli Luca şi Cleopa au fost însoţiţi de către Hristos Cel Înviat, Care le-a tâlcuit din Sfintele Scripturi toate cele mai dinainte vestite despre El: „Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El” (Lc 24,27) – lucrare sfântă şi pătrunzătoare care a avut ca efect deschiderea ochilor lor sufleteşti: căci „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc 24, 16). O astfel de cunoaştere cu totul deosebită, profund spirituală, nu se poate dobândi doar prin slabele puteri ale intelectului prins iremediabil între limitele unei raţiuni disjunctive (care separă), fără participarea efectivă şi decisivă a puterilor inimii ca şi centru al întregii fiinţe umane: „au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc 24, 35). Această cunoaştere vine din Scripturi fiindcă acestea sunt cuvinte dumnezeieşti, sunt cuvinte insuflate din Cer, sunt cuvinte care au viaţă în ele – singurele care pot trezi conştiinţa adormită în somnul neştiinţei şi al nepăsării: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică;  acelea sunt care mărturisesc despre Mine !” (In 5,39).

Sfânta Scriptură nu va putea sminti vreodată vreo minte sănătoasă, pentru că ea nu urmăreşte să stârnească dezbateri inutile şi controverse gratuite, ci doar să descopere Adevărul existenţei lui Dumnezeu şi al puterii nemăsuratei Lui iubiri pentru oamenii zidiţi de El după chipul şi asemănarea Sa. Şi de aceea realitatea nu contrazice cuvintele Scripturii, şi nici cuvintele Scripturii nu dovedesc altceva decât sensul realităţii: „atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc 24, 45), anume pentru ca cele scrise în ele să nu fie greşit interpretate  sau răstălmăcite; „căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi nici căile Mele ca ale voastre - zice Domnul !” (Is 55, 8).

Poate tocmai acesta este motivul pentru care cel mai anevoios aspect al vieţuirii monahale în ascultare deplină de un părinte duhovnicesc ţine de descoperirea şi recunoaşterea voii lui Dumnezeu în cuvântul de povaţă şi de folos rostit de bătrân către ucenicul său. Pentru că nenumăratele gânduri care străbat cu iuţeală ameţitoare, cu vuiet mare şi cu şuier asurzitor mintea nevoitorului , îi sunt acestuia cea mai mare piedică şi, uneori, obstacol de netrecut în calea către mântuire: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră ?” (Lc 24, 38). Şi de aceea Sfinţii Părinţi ne învaţă că trebuie să ne cercetăm permanent cugetul propriei noastre conştiinţe prin mărturisirea neîncetată şi dezvăluirea deplină a tuturor gândurilor către un bătrân iscusit, pentru a nu rătăci de la calea cea dreaptă; altfel : „dacă orb pe orb va călăuzi - amândoi vor cădea în groapă !” (Mt 15,14). Şi de aceea , bine ar fi să nu uităm îndemnul: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi !” (Lc 4,23).

Pentru orice adevărat doritor de mântuire şi sincer nevoitor pe drumul despătimirii şi al înduhovnicirii, se ridică o întrebare capitală, de răspunsul căreia depind toate celelate alegeri şi decizii ulterioare: „Oare duhovnicul meu doreşte mântuirea mea ? Oare am un duhovnic potrivit pentru mântuire – sau duhovnicul meu este un înşelat şi un înşelător ?!”. O vorbă din bătrâni spune că, dacă părinţii nu ţi-i alegi, în schimb ai duhovnicul pe care îl meriţi – tocmai pentru că tu însuţi l-ai ales. Şi de aceea , frumos ar fi ca , la începutul nevoinţelor tale duhovniceşti, să-L rogi pe Dumnezeu să te descopere duhovnicul tău pe tine mai înainte de a-l găsi tu pe el. Aceasta pentru că tu, fiind lipsit de experienţa şi priceperea celor duhovniceşti (ca un începător ce eşti) , Însuşi Duhul Domnului Dumnezeu (binecuvântându-ţi dorinţa curată a inimii şi împlinind râvna ta spre mântuire) îţi va călăuzi paşii la limanul cel bun şi liniştit al  Adevărului mântuitor şi mângâietor  prin mâna ocrotitoare a părintelui sufletesc: „nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri !” (Mt 16,17).

Valoarea  spirituală a oricărui povăţuitor duhovnicesc se poate uşor cunoaşte (şi recunoaşte) după roadele învăţăturii şi vieţuirii sale proprii, adică după puterea lucrării de rugăciune, a tezaurizării în mintea şi inima sa a vistieriilor nesecate, nemincinoase şi de nepreţuit ale bogăţiilor duhovniceşti ale harului dreptei-slăviri de Dumnezeu, şi (nu în ultimul rând) a puterii smereniei celei făcătoare-de-minuni, întrucât tot omul se cunoaşte după fapte precum pomul după roade: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori! După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte !” (Mt 7,15-20).

Neîndoielnic, ar fi o mare greşeală să începem a face o deosebire între cuvintele Sfintelor Scripturi, de genul „acesta are valoare, acesta n-are nici o valoare”. La fel stau lucrurile şi cu harul mântuitor al iertării păcatelor şi dezlegării din legăturile nedreptăţii – acesta lucrează în chip deplin prin fiecare preot ortodox (fie el mirean sau monah, tânăr sau bătrân, cult sau mai puţin şcolit) hirotonit canonic şi hirotesit anume spre mărturisirea păcatelor credincioşilor de către arhiereul său. Şi de aceea , decisivă rămâne atitudinea creştinului (el însuşi mirean sau monah, pustnic sau vieţuitor în lume) faţă de problema propriei sale mântuiri. Ceea ce face diferenţa de la un creştin la altul ţine tocmai de războiul nevăzut pe care diavolul şi slugile sale, demonii, îl poartă neîncetat împotriva oricărui nevoitor spre mântuire; aceasta desigur, pe măsura silinţei, râvnei şi nevoinţei fiecăruia, sau după măsura smereniei de a se lăsa (ori a mândriei de a nu se lăsa) în mâna proniei divine lucrătoare în viaţa sa prin persoana duhovnicului.

Valoarea duhovnicească a unui slujitor al harului nu o dau, în nici un caz, pregătirea sa şcolară , cultura generală, dexteritatea omiletică, numărul sfaturilor sau mulţimea ucenicilor. Ci, dimpotrivă, adevărata valoare a oricărui părinte duhovnicesc o dă calitatea creştinilor pe care îi formează şi îi păstoreşte – prin autenticitatea trăirii lor , prin sinceritatea şi candoarea rugăciunii lor, prin evlavia pocăinţei lor , prin încununarea lor întru răbdarea tuturor încercărilor şi greutăţilor şi prigonirilor vieţii. „Atunci când vrei să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău de ispită!” spunea Sfântul Macarie cel Mare; căci „pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă !” (Evr 12,6) ne învaţă Apostolul. Şi dacă aurul în foc se căleşte , tot aşa şi creştinul în ispite: „cel ce nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele !” (In 14,24).

Aceasta înseamnă adevărata apropiere de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al harului, Părintele luminilor. Pentru că păstorul poate predica mulţimilor vreme îndelungată, ore întregi – dar rezultatul să fie neaşteptat de dezamăgitor. Atunci când a crezut că, gata, i-a convins şi i-a încredinţat de calea cea dreaptă, tocmai atunci ajunge să constate că nepăsarea lor i-a făcut asemenea unor pietre de neclintit din căile vieţuirii lor. Pentru că „au ochi – dar nu văd; urechi au – dar nu aud !” (Ier 5,21) vestit-a proorocul; şi de aceea Hristos îndeamnă ferm şi categoric: „Cine are urechi de auzit – să audă !” (Mt 11,15). Să nu uităm că Mântuitorul Însuşi S-a confruntat permanent cu această împietrire de neclintit a îndărătniciei zăbovirii cu inima la cele pământeşti, înnăbuşindu-se astfel cu totul dorul de cele cereşti: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat !” (In 6,26).

Din păcate, cei mai mulţi creştini nu vin la biserică de dragul lui Dumnezeu, din dor de rugăciune sau în căutarea mântuirii prin împlinirea poruncilor Domnului. Nu dragostea de Dumnezu îi aduce pe oameni la biserică, ci teama de muncile iadului, adică frica de diavolul; iar uneori, chiar interesul personal: „să fim sănătoşi”, „să ne meargă bine”, „să avem spor”, „să ni se rezolve problemele”, ba până şi  ca „să ni se dezlege piedicile financiare”! Dar nu e de datoria Bisericii lui Hristos să neglijeze slujirea Sfintelor Taine ale îndumnezeirii oamenilor pentru ca să se ocupe de cele lumeşti! Nu ţine de slujirea Bisericii să rezolve probleme administrative (prin harul lui Hristos!), în loc să se dedice integral lucrării curăţitoare a pocăinţei şi lucrării sfinţitoare a rugăciunii! Cu alte cuvinte, nu este îngăduit slujitorilor Bisericii amestecul  exagerat în  probleme lumeşti  şi preocuparea excesivă cu îndeletniciri de asistenţă socială, care să ducă la slăbirea lucrării lor duhovniceşti. Pentru că altfel, păstorii riscă să fie priviţi de păstoriţi doar ca nişte „afacerişti” sau „administratori” – dar nu ai visteriilor cereşti ale harului, ci de bunuri pământeşti şi de bogăţii materiale ! Iar aceasta nu neapărat pentru că preotul ar fi el atras mai degrabă de agonisirea  banilor decât de chivernisirea harului, căci de multe ori chiar păstoriţii sunt cei care insistă într-un mod cu totul nepotrivit (fie pentru a-şi satisface anumite ambiţii, fie pentru a-şi atinge anumite interese) să îl împingă în direcţii cu totul altele decât cea pe care i-o dă lucrarea duhovnicească, recurgând la tot felul de tertipuri pietiste şi „încercări de dialog”: „Dar, părinte, trebuie căutată o cale de mijloc, trebuie lucrat (chipurile!) cu diplomaţie, ca să fie bine pentru toată lumea!” etc. Numai că, odată cu compromisul, începe decăderea morală şi spirituală. Negocierea rânduielii canonului, negocierea iertării prin spovedanie şi a dezlegării la sfânta împărtăşire, negocierea modului de rugăciune – toate acestea nu fac decât ca voinţa căzută şi dorinţa de păcate a creştinului nepocăit (adică neînnoit duhovniceşte) să prevaleze asupra înţelepciunii cu care păstorul ar trebui să-şi păstorească turma întru sfinţirea oilor celor cuvântătoare. Ceea ce duce inclusiv la o târguială în privinţa acordării binecuvântării pentru cutare sau cutare lucrare, până ce duhovnicul ajunge un simplu instrument la dispoziţia credinciosului, de care acesta dispune după placul său, urmând să-l folosească la cu totul altceva decât ar trebui să fie şi să facă; adică să-l manevreze: „O, părinte, cu acela vorbiţi – iar cu celălalt nu vorbiţi?!”, „Dar de ce i-aţi dat ăstuia cutare canon pentru cutare păcate , iar celuilalt i-aţi dat cu totul alt canon pentru aceleaşi păcate?!”, „Dar vai, cum adică, cu acela puteţi vorbi – iar pe cutare nu-l puteţi primi?!”... Şi uite aşa se transformă viaţa duhovnicească într-un fel de târg sau bâlci. Numai că, după cum nici la târg faptul că s-au strâns mulţi oameni nu înseamnă neapărat că organizarea e bună şi afacerile merg din plin, aşa nici la biserică numărul de credincioşi nu dă valoare mai mare sau mai mică slujbei ori preotului care o săvârşeşte.

De multe ori se constată că toată acea perindare de credincioşi mulţi la număr prin curtea bisericii nu-i altceva decât fie o îmbulzeală fără rost, fie o simplă promenadă, ca pe faleză sau la bulevard, o plimbare de „aerisire” sau „deconectare”, iar nicidecum implicare sufletească în Taina Dumnezeieştii Liturghii! „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi !” (Mt 20,16). Aşa ceva este cu putinţă tocmai pentru că nici în viaţa de zi cu zi aceşti creştini nu sunt implicaţi sufleteşte în lucrarea de îndreptare sau sfinţire prin pocăinţă curată şi nevoinţă sinceră pentru mântuire. Iar unii chiar plinesc măsura răutăţii: atunci când zăresc vreun începător neştiutor, sosit şi el acolo poate din pricina încălzirii sufletului său cu dorul de mântuire, de cunoaştere a adevăratului Domn şi Dumnezeu, cei învechiţi în rele (ca unii care pururea petrec în necredinţă şi nepăsare) grăbesc spre dânsul pentru a-l sminti cu vorbe veninoase şi viclene, cu „sfaturi binevoitoare” de „orientare în teren”, şi prin sugestii care de care mai tulburătoare: „A, stai să vezi că nu-i chiar aşa, stai să-ţi spun eu cum stau treburile pe aici, cam care-i adevărul de fapt, îţi zic eu ce trebuie să faci!”, încât la scurtă vreme după aceea bietul novice (slab şi nepregătit) ajunge, precum zice Hristos, „fiu al gheenei îndoit” (Mt 23,15); şi de aceea, „vai omului aceluia prin care vine sminteala !” (Mt 18 7).

Nu degeaba spuneau Sfinţii Părinţi ai „Filocaliei” că la biserică pe unii îi aduce Dumnezeu ca să se mântuiască ei înşişi şi alţii prin ei; pe alţii îi împing lipsurile de tot felul (în nădejdea de a mai căpăta câte ceva ) ; iar pe alţii îi târâie acolo diavolul – pentru ca prin ei să-şi facă şi el lucrarea lui de dezbinare, de tulburare şi de smintire a multora de pe calea cea dreaptă,  osândindu-se astfel ei înşişi, şi alţii prin ei. Şi de aceea înţelepţii bătrîni din vechime nu se grăbeau deloc a deschide gura pentru a rosti cuvântul, ci mai întâi cumpăneau cu zăbavă întru răbdare şi după dreptate cele ce aveau să grăiască altora. Pentru că nici un om înţelept şi binevoitor nu dă drumul vorbelor la întâmplare , fără a le trece mai întâi prin filtrul curăţitor şi luminător al discernământului. Şi de aceea uneori bătrânul îi spune tânărului: „Aşteaptă, încă nu am avut vestire de Sus!”, sau „Stai mai întâi, să-L rog pe Dumnezeu, ca să pună El cuvânt în gura mea !”; „Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei!” (Ef 6,19) strigă însuşi marele Apostol al neamurilor. Iar Sfântul Antonie cel Mare îşi întreba ucenicii: „Aţi împlinit cele despre care m-aţi întrebat mai înainte ?”; iar dacă ei ziceau: „Păi nu prea, că ne-a fost cam greu...”, atunci Sfântul le răspundea: „Atunci mai întâi împliniţi-le, şi abia după aceea veniţi să vă dau un alt cuvânt !”. Iar atunci când unul dintre monahii care veniseră după cuvânt de folos la Sfântul Antonie a fost întrebat de acesta : „Dar tu nu ai nimic să mă întrebi?”, monahul i-a răspuns: „De ajuns îmi este, Părinte, că te-am văzut!”. Altădată , un alt începător, după ce a aşteptat îndelung un răspuns din partea bătrânului căruia îi adresase o întrebare, îi zice : „Iartă-mă, Avva, dar oare am greşit că te-am întrebat ?!”. Iar bătrânul i-a răspuns: „Nu, frate, dar dacă tăcerea mea nu te-a zidit, atunci vorbele mele nici atât nu o vor face !”. Şi iarăşi zicea unul dintre călugări că, atunci când văd părinţii că nu ştiu fraţii să întrebe despre vreun lucru de folos lor, se silesc ei pe sine de spun începutul cuvîntului, adică ei dau pricină de vorbă , ei încep discuţia. Dar dacă nu-i vor sili fraţii (adică de nu-i vor îndemna să vorbească în continuare despre acel subiect),  ei nu mai grăiesc pentru cuvântul acela, ca să nu se afle ca unii care vorbesc fiind neîntrebaţi, şi astfel vorbirea lor să se socotească deşartă, întrucât e limpede că, de fapt , pe cei tineri nu-i interesează acestea.

Cuvântul poate fi numit „de folos” numai atunci când ne zideşte duhovniceşte, adică atunci când ne schimbă viaţa. Altminteri, cădem singuri sub propria noastră osândă, ca şi sub osânda păcatului nostru: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit !” (Mt 12,37); „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor !” (In 15,22). „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi !” (Mt 7,6), „căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, atunci când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri !” (Mc 8,38). „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine !” (Mt 15,8), „când se va judeca – să iasă osândit, iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat !” (Ps 108,6). „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii !” (Mt 12,36).