Motto: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, ţărână luând din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu” (Fac. 2, 7) „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”(I Cor. 15, 22)
Adevărat „centru de greutate” al istoriei lumii în drumul ei către Eshaton, Jertfa pe Cruce a Fiului Lui Dumnezeu (încununată cu Învierea Lui din morţi) rămâne - în viaţa duhovnicească a fiecărui creştin - inima de foc a transfigurării firii prin puterea Duhului Sfânt. În Taina Schimbării Sale la Faţă Hristos dă un răspuns spiritual lumii, arătând faptic prin Revelaţie că este Fiul Lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii - după glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Mt. 17, 5). Totodată Mântuitorul arată lumii că nu este un împărat pământesc şi nu are o împărăţie pământească: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36).
Două sunt adeveririle trăirii mistice a îndumnezeirii pe care le recunoaşte orice trăitor în Hristos: întâi - transfigurarea vine din iluminare (adică prin descoperirea Luminii dumnezeieşti - dar nu prin căutare ci prin trăire); Hristos a fost, este şi va fi dintotdeauna şi pentru totdeauna modelul de om absolut, - dar ascultarea desăvârşită faţă de Tatăl este ceea ce Îl face Izbăvitorul lumii: „Cel ce ridici păcatele lumii”. El Însuşi a spus-o limpede: „Nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In. 5, 30). Această Lumină divină, care izvorăşte şi se revarsă din adâncul Fiinţei dumnezeieşti, a acoperit muntele Tabor ca un nor luminos, moment în care pământescul şi cerescul s-au unit, devenind loc îndumnezeit; dulceaţa vederii acestei Lumini dumnezeieşti i-a cuprins pe Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov - care, trăind bucuria îndumnezeirii, au cerut: „bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una.” (Mc. 9, 5). Muntele Tabor este locul în care Dumnezeu a revărsat din belşug harul Duhului Sfânt peste lume, arătând prin aceasta frumuseţea pe care ar fi avut-o lumea pământească dacă ar fi rămas nealterată prin căderea adamică. Cea de-a doua adeverire pe care o dă trăirea îndumnezeirii se referă la locul din care provine Lumina; privind Taborul şi slava Schimbării la Faţă descoperită lumii de la înălţimea lui, vedem că Lumina Cea din lăuntrul Lui Hristos a luminat toate - inclusiv pe Moise şi pe Ilie care prooroceau tainele mântuirii cu Fiul Lui Dumnezeu (pe Care Îl propovăduiseră ca Mesia şi Îl iubiseră ca pe Mântuitorul tuturor - înaintea tuturor - Moise prin şarpele de aramă înălţat pe stâlpul de lemn şi prin Rugul Aprins din Muntele Sinai, iar Ilie prin jertfa Vechiului Testament adusă pe Muntele Carmel, unde i-a tăiat pe toţi popii idoleşti slujitori ai lui Baal).
Ceea ce rămâne vrednic de consemnat din cuvântul Sfintelor Scripturi despre taina îndumnezeirii omului prin Lumina Lui Hristos care luminează tuturor este afirmaţia că nimeni nu poate pregusta dulceaţa iluminării taborice fără trăirea autentică a tuturor faptelor credinţei: „Arătând ucenicilor Săi slava sa cât li se putea” (Troparul Schimbării la Faţa) - pentru că, în momentul în care nu au putut pătrunde taina împărăţiei cereşti, „ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt. 17, 6). În viaţa noastră pământească, rânduiala de înălţare către Dumnezeu este cea a despătimirii de pofte şi de patimi, continuate prin suişul pe Taborul virtuţii şi prin înălţarea sufletului la cer prin rugăciune - şi împlinite prin curăţirea inimii şi a minţii - din care apare iluminarea şi unirea cu Dumnezeu (contactul spiritual realizându-se cu mintea luminată, precum arată Sfinţii Sfimeon Noul Teolog şi Grigorie Palama în lucrările lor de Dumnezeu inspirate). În clipa în care Lumina pătrunde în suflet, şi Hristos intră în inimă: „Iată Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Lc. 17,2 1). Aceasta este schimbarea pe care o vrea Hristos de la umanitate: să devenim fii ai Lui „Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă”(I Cor. 15, 45), nu să rămânem fii ai lui „Adam, cu suflet viu în care toţi mor” (cf. I Cor. 15, 22). Aşadar să murim cu Hristos pentru ca să înviem cu Hristos, să fim veşnic ai Lui Hristos schimbaţi în Duh la faţa sufletului, ajungând să fim foc ce arde şi nu mistuie: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cum aş vrea să ardă !”(Lc. 12, 49)
Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi
