Motto: „Legea Ta cugetarea mea este.” (Psalmul 118)
Așa cum este firesc în mersul tuturor lucrurilor, hotarul dintre bine și rău este și va fi întotdeauna conștiinţa. Rostul acestui dat existent în firea noastră nu este altul decât glasul Lui Dumnezeu din noi - și totodată vărguţa divină a pedepsirii pedagogice a omului lăuntric (zidit după Chipul Lui Dumnezeu și pentru asemănarea cu El) – precum spune Sfânta Scriptură: „Să facem om după Chipul și asemanarea Noastră.” (Fac. 1, 26).
Ceea ce este semnificativ pentru noi este tocmai faptul că, deși această vargă a conștiinţei se află în noi, ea nu lucrează decât atunci când sufletul (sau mintea) se îmbolnăvesc, pentru că, precum „luminătorul trupului este ochiul” (Lc. 11, 34) așa și al sufletului este mintea. Trupul poate ajunge din „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 3, 16), slujitor păcatului – dar numai atunci când este împins la aceasta de puterea inteligibilă și cugetătoare a sufletului, prin nestăpânirea sau pornirea poftelor din firea trupească înzestrată cu capacitatea de a simţi deopotrivă plăcerea – dar și durerea: „omul în cinste fiind, nu a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte și s-a asemănat lor” (Ps. 48, 12). Cu alte cuvinte, păcatul ne întunecă mintea, ne slăbănogește sufletul și ne îmbolnăvește trupul. „Lege a pus și nu o vor trece” (Ps. 148, 6) spune Psalmistul, arătând că, deși există legiuiri omenești (care pot fi calcate și stricate) există însă și legiuiri divine, care rămân veșnic: „din veac și până în veac ești Tu” (Ps. 89, 2). Cele care pot fi călcate sunt „lucruri făcute de mâini omenești” (Ps. 113, 12) deci sunt legi pământești care nu aduc desăvârșirea sau izbăvirea, ci au doar un caracter moral și social. Numai că timpul, veacurile și istoria le distorsionează înţelesul și le pervertesc sensul, devenind simple rânduieli nefolositoare; așa a ajuns și poporul lui Israel în vremea Vechiului Legământ: „vremea este să lucreze Domnul că oamenii au stricat legea Ta” (Ps. 118, 126); tocmai de aceea, Fiul Lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, a spus limpede: „să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17). Adică este clar faptul că lumina și întunericul, binele și răul, nu au nici un amestec, rămân fiecare în parte distincte și separate cu sensul și felul lucrării lor: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Mt. 4, 16) – adică izbăvirea în Hristos prin Jertfa Crucii și prin Înviere.
„Canonisirea” este un termen nu întotdeauna interpretat corect prin prisma a ceea ce ar trebui să reprezinte de fapt. Canonisirea se referă tocmai la calea sau modul prin care sau în care Dumnezeu alege să împace cerul cu pământul și pe om cu Ziditorul Său. Spre pildă stă, soluţia divină de dezlegare și iertare a unui om păcătos, asemeni celorlalţi, dar cu inima curată, cinstit sufletește și dornic de mântuire și de curăţire a propriei vieţi ticăloșite prin păcat: „astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. 19, 9). Iată totodată și canonisirea izvorâtă din dorinţa sinceră cu Dumnezeu: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc. 19, 8). Nu întâmplător, cu același prilej, Mântuitorul rostește cuvinte dumnezeiești, încurajatoare pentru toţi cei ce caută îndreptarea: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. (...) că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă.” (Mt. 9, 12-13). Cu alte cuvinte, canonisirea începe din însăși inima omului care se pocăiește: „Dar, venindu-şi în sine, a zis: (...) Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău !” (Lc. 15, 17-19) Tot așa stau lucrurile și în viaţa creștină, în viaţa duhovnicească a fiecărui om, cu îndreptarea prin pocăinţă. Nu de la duhovnici începe pocăinţa, ci din casa inimii omului care dorește cu adevărat să-L caute și să-L găsească pe Dumnezeul Cel Viu și adevărat: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Mt. 16, 24). Adică: oprim păcatul, ne pare rău că am gresit, ne îndreptăm și îl înlocuim cu fapta bună – aceasta este prima treaptă in urcușul duhovnicesc numită de Sfinţii Părinţi „făptuirea morală”. După aceea, curăţiţi la inimă și cu mintea limpede o luăm pe calea Lui Hristos, Biserica unde începe etapa a doua de pocăinţă, numită „odihna duhovnicească”; adică: mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei, primirea canonului, făgăduinţa de a nu mai greși (punerea începutului bun) și, în cele din urmă, epicleza iertării – cuvenita dezlegare a păcatelor despre care Regele David spune: „stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.” (Ps. 50, 8) Iar finalul înălţării la Dumnezeu înseamnă de fapt curăţirea trupului, care duce la curăţirea sufletului și la curăţirea minţii, astfel devenind din oameni trupești, oameni duhovnicești, temple sau biserici vii in care sălășluiește Însuși Dumnezeu. Canonisirea înţeleasă ca oprire de la cele sfinte sau de la împărtășirea euharistică nu reprezintă altceva decât răgazul de reflectie asupra legăturii dintre minte și trup – cât de necesar este Dumnezeu în viaţa omului. Dacă ne străduim să nu mai păcătuim, aceasta înseamnă că într-adevăr Îl dorim pe Dumnezeu, iar scurtimea sau lungimea acestui răstimp de penitenţă ţine starea de pocăinţă. Dacă însă ne întoarcem la păcat – inseamnă că prezenţa Lui Dumnezeu nu contează în viaţa noastră, conștiinţa adoarme iar omul ajunge să se asemene dobitoacelor (care nu au nici raţiune, nici discernământ).
Așadar, nu frica de canonisire sau de legiuire trebuie să ne stăpânească, ci trebuie să ne temem de mânia Lui Dumnezeu și de puterea îndelung-răbdării Lui cu care ne așteaptă: „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi ? Că la Tine este milostivirea.” (Ps. 129, 3-4) Să căutăm deci să fim bine-plăcuţi Lui Dumnezeu prin vieţuire în curăţie și în dreptate ca să putem primi răsplata veșnică – „Bine, slugă bună şi credincioasă (...) intră întru bucuria domnului tău.” (Mt. 25, 21 ). Iar ca răsplată - David spune: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie ? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema.” (Ps. 115, 3-4) Așa cum stă scris de altfel și la „Apocalipsă”: „Amin ! Vino Doamne Iisuse !” (Apoc. 22, 20)
Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni (Iași)
