Motto: „Neîncetat vă rugaţi !” (I Tesaloniceni 5, 17) „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită ! (Matei 26, 41) „Diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită !” (I Petru 5, 8)
Cuvintele care definesc constant practica vieţii ascetice duhovniceşti (fie laică, fie monastică) sunt: „rugăciune”, „canon” şi „pravilă”. Uneori apar anumite confuzii între ele; acestea provin din modul greşit al multora dintre noi de a înţelege scopul şi rolul lor. În general, rugăciunea este actul sacru prin care vorbim cu Dumnezeu, dialogul de taină cu Sfânta Treime, legătura dintre cer şi pământ; în acelaşi timp, rugăciunea este puntea Duhului Sfânt între inima omului şi Dumnezeu. Fiind lucrare duhovnicească, rugăciunea are legătură directă cu partea cuvântătoare a sufletului omenesc: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea !” (Psalm 33, 1); are legătură şi cu mintea fiindcă o antrenează în chemarea Numelui Lui Iisus şi Îl odihneşte gânditor ca pe un tron în omul nostru lăuntric sufletesc: „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc !” (Psalm 103, 5). Adică, mintea adâncită în lucrarea rugăciunii devine ca o făclie care luminează în lăuntrul sufletului nostru: luminătorul sufletului este mintea precum al trupului este ochiul. Totodată, în rugăciune antrenăm partea irascibilă (mânioasă) a inimii, care se transpune într-o stare de bunătate încât, la un moment dat, străpungerea inimii prin zdrobire şi smerenie o face pe aceasta locaş al minţii: „Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne ! Doamne, auzi glasul meu !” (Psalm 129, 1); şi iarăşi: „răcnit-am din suspinarea inimii mele !” (Psalm 37, 8). În această parte mânioasă ni se învârtoşează inima la rugăciune, provocând starea de împietrire a inimii - de aceea găsim scris în Sfânta Scriptură: „Jertfa Lui Dumnezeu: inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !” (Psalm 50, 18). Tot la inimă se referă şi Mântuitorul atunci când spune: „Învăţaţi-vă de la Mine căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Ca sediu al acestei lucrări lăuntrice, inima este centrul care dă comanda ultimă şi care face calitatea rugăciunii. Niciodată adevărata rugăciune nu va putea fi un program impus din afară, nu se poate pune accentul pe tehnica exterioară fără să se piardă esenţa, nu putem face din rugăciune o simplă inginerie a minţii. Tehnicile orientale (ca şi ale altor religii) nu pot fi puse nici în antiteză nici în analogie cu rugăciunea duhovnicească; este mult prea evident (în special din „Vieţile Sfinţilor”) că lucrarea Duhului Sfânt nu are nimic comun propriu-zis cu tehnica. Nu se va pogorî niciodată Duhul Sfânt în rugăciune prin intermediul tehnicii exterioare de săvârşire a ei; nu Se lasă impresionat Dumnezeu nici de manifestări aspre, nici de cine ştie ce nevoinţe grozave ! Aşa precum Pământul era acoperit de ape iar Duhul Lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor – tot aşa Duhul Sfânt pluteşte în jurul rugătorului căutându-i inima ca pe un cuib în care să Îşi afle sălaş; precum cloşca îngrijeşte şi încălzeşte ouăle, tot aşa cuvintele rugăciunii trebuie să-L apropie pe Duhul Sfânt de inima omului - atât de frumoase şi calde, atât de simple şi smerite, atât de înalte în trăire şi rostire trebuie să fie cuvintele rugăciunilor noastre către Domnul: „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea !” (Psalm 118, 103). Această stare copleşitoare a inimii este taina întregii puteri a rugăciunii: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Matei 5, 8). Vederea mistică a Lui Dumnezeu înseamnă de fapt coborârea Lui Dumnezeu în inima nevoitorului. Nu poţi agonisi darul înainte-vederii, nu poţi ajunge la extaz, uimire sau răpire până când nu Îl aşezi pe Hristos în inima ta !
Nu are cum mintea sa-L recunoască în văzduhul inimii până nu-L vede cu ochii Duhului. A începe să vorbeşti aşa, pur şi simplu, cumva abstract despre Dumnezeu - este un snobism: cum să descrii frumuseţea şi dulceaţa a ceea ce tu însuţi nu vezi şi nici nu simţi ?! A-L vedea pe Dumnezeu în minte şi a-L simţi în inimă este o stare harică, de dincolo de limitele firii omeneşti, este o stare a duhului lăuntric. Scrierile „Filocaliei” (ca şi Părinţii „Patericelor” de pretutindeni) tâlcuiesc (fără urmă de infatuare) toate aceste excepţionale stări duhovniceşti - care celor cu mintea nepricepută şi zăbavnică le pot părea „basme” şi „năluciri”; de altfel, s-au şi întreprins de-a lungul timpului tot felul de încercări de explicare „ştiinţifică” a fenomenului viziunilor sau vedeniilor ca pe nişte stări halucinatorii provocate de înfometarea îndelungată prin postul excesiv al asceţilor (care ajungeau astfel la un fel de „beţie a minţii” - atât a priceput ştiinţa modernă a psihanalizei despre stările mistice !...)
Rugăciunea rămâne împărăteasa nepreţuită de deasupra tuturor faptelor celor bune. Nimic nu este mai înalt decât starea de rugăciune în care sufletul vorbeşte cu Dumnezeu şi se reculege în cuvinte dumnezeieşti: „Legea Ta cugetarea mea este !” (Psalm 118, 147). Pentru toţi cei cu inima bună, curată şi blândă, Dumnezeu are daruri alese şi binecuvântări neştiute, peste măsura priceperii minţii omeneşti. Psalmistul David spune: „Cât de bun este Dumnezeul lui Israel celor drepţi la inimă !” (Psalm 72, 1). Dreptatea dumnezeiască a inimii noastre ne împinge spre frica sfântă, spre teama spirituală de a nu-L supăra pe Dumnezeu; firea mânioasă însăşi împinge spre cugetare şi părere de rău: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, vă căiţi !” (Psalm 4, 4). Căinţa, trezvia, luarea aminte şi paza minţii sunt părţi din lucrarea noastră lăuntrică, lucrare care nu se dobândeşte într-o singură zi sau în timp scurt. Măiestria înaintării în rugăciunea plină de dulceaţă duhovnicească vine doar prin eliberarea sufletului de patimi şi de dorinţe trupeşti, de pofte şi neînfrânări: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6, 12); „mulţi sunt cei ce se luptă cu noi din înălţime !” (Psalm 55, 2). La fiecare Slujbă de seară auzim cântându-se ruga Psalmistului: „Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească Numelui Tău, Doamne !” (Psalm 141, 7). Această instruire mistică în treptele mai înalte ale calităţii rugăciunii se face prin rânduiala zilnică a pravilei de chilie şi a canonului de metanii şi închinăciuni. Acest regulament personal al pravilei şi canonului diferă de la creştin la creştin, de la nevoitor la nevoitor şi se prescrie după măsura fiecărui duhovnic sau povăţuitor în parte. Cu cât instruirea în arta rugăciunii este mai exigentă şi mai promptă, cu atât rezultatele vor fi mai performante. Nu are rost să ne raportăm la numărul de foi, de psalmi, de acatiste sau de catisme citite zilnic - ci la calitatea lor spirituală. Balastul spiritual îi trage pe credincioşi (deopotrivă în obşte ca şi individual) în „josul” acestei vieţi, iar nu în „susul” ei. „Normele” de lucru sunt pentru lumea materială; în rugăciune suntem chemaţi să trăim şi să gustăm duhovniceşte o altă lume, spirituală, nu chiar palpabilă dar simţită; aşadar este nevoie de dezvoltarea simţului dumnezeiesc, - vibraţia inimii, trezvia minţii, atenţia neslăbită în rugăciune. Poate că toată lumea se roagă - dar nu toată lumea este şi ascultată de Dumnezeu. Cerul este străbătut doar de acele rugăciuni izvorâte din sufletele care au Lumina Duhului. Spune Sfânta Scriptură: „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult !” (Matei 6, 23). Să nu ne amăgim deci prin cantitate şi prin număr. Dumnezeu cere luarea aminte: „fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea !” (Psalm 50, 4). Câtă frumuseţe spirituală se cuprinde în a te vedea şi a te cunoaşte pe tine însuţi ca fiind nevrednic înaintea Lui Dumnezeu ! E adevărat - e greu să accepţi despre tine însuţi că eşti păcătos; dar este mult mai greu să te crezi sfânt - şi să nu fii ! Aceasta este cea mai grea pierdere duhovnicească a nevoitorului - autosuficienţa sau părerea de sine - care duce la pierderea căii adevărate şi la cumplite înşelări diavoleşti; sunt pline „Patericele” de asemenea pilde ! Spune Apostolul: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă !” (I Corinteni 10, 12).
Nu-i greu a cădea în păcat; acest lucru e foarte simplu; mai greu este să-ţi vezi căderea, să accepţi faptul că într-adevăr persişti în cădere. De aceea singurul răspuns al Lui Dumnezeu către Adam cel căzut şi ascuns în Grădina Raiului (şi care se credea deja ajuns dumnezeu prin propriile sale puteri, fără harul Duhului Sfânt) a fost strigătul îndurerat: „Adame, unde eşti ?...” (Facerea 3, 9). Ecoul acestui strigăt al Părintelui Luminilor răzbate prin mileniile istoriei lumii până la inima şi conştiinţa fiecăruia dintre noi: cum stăm, cum ne aflăm, cum ne mişcăm spiritual înaintea Domnului Dumnezeu prin rugăciunea noastră personală - de-a dreapta sau de-a stânga Lui ? „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înainte Ta !” (Psalm 140, 2)
Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni (Iași)
