„Şi ne iartă nouă
greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt. 6, 12)
„Dacă zice cineva:
iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este !” (I In. 4,
20)
„Dacă îţi vei
aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva
împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi
împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23-24)
„Iar stăpânul
slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria”
(Mt. 18, 27)
„Iar el nu voia,
ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria” (Mt. 18, 30)
„Slugă vicleană,
toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca
şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de
tine ?” (Mt. 18, 32-33)
„Iar când staţi de
vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din
ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre” (Mt. 11, 25)
„Şi cine este
aproapele meu ?” (Lc. 10, 29)
„El a zis: Cel
care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Lc. 10,
37)
Cercetând
înţelesurile de taină ale Sfintei Scripturi şi adâncul de nepătruns al voii
dumnezeieşti, vom descoperi faptul că cea mai înaltă virtute la care omul este
chemat e cea a iubirii: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică” (In. 3, 16). Iar dacă luăm aminte la perfecţiunea lucrărilor divine şi
la măreţia scopului pentru care Dumnezeu l-a creat pe om ca şi cunună a
creaţiei Sale, putem înţelege lesne nemărginirea dragostei lui Dumnezeu pentru
făptura Sa cea mai de preţ. Făptură zidită prin împletire de carne şi duh,
adică de materie şi spirit. A făcut adică o făptură pe jumătate trupească, pe
jumătate duhovnicească, un trup văzut, purtător de chip, şi un suflet nevăzut –
ca şi miez sau locaş tainic al omului lăuntric. Este vorba aşadar despre un
dihotomism: „a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a
făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2,7); „făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet
viu” (I Cor. 15,45), - deci de o unire realizată printr-o împletire de
neînchipuit între materie şi lumină, între celulele anatomice şi suflarea de
viaţă. Astfel, Creatorul a strecurat în lăuntrul material al cărnii trupului
puterile spirituale ale sufletului chemat să se împărtăşească din darul
nemuririi prin înveşnicirea vieţii. Iar ceea ce îl defineşte ca fiinţă
spirituală este mai ales puterea de a gândi raţional şi de a comunica în chip
cuvântător cu Dumnezeu, în deplină libertate de voinţă, legându-l de Cer şi
asemănându-l Ziditorului său: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu El vă
va da” (In. 16, 23), „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi
se va deschide” (Mt. 7, 7).
În
cuprinsul istoriei creaţiei, mila lui Dumnezeu sau milosârdia divină nu s-a
revărsat exclusiv asupra făpturilor supuse şi ascultătoare. Sfintele Scripturi
ne descoperă existenţa şi lucrarea unui înstrăinat din lumea îngerilor –
diavolul. Deşi creat de Dumnezeu (dar nu rău şi întunecat, ci bun şi luminat)
s-a transformat din înger în demon prin mândrie şi prin nesupunerea (din
proprie voinţă) faţă de Creatorul său, batjocorind astfel respectul şi
cinstirea cuvenite Domnului Dumnezeu şi hulindu-L din dorinţa de a lua locul
celui Preaînalt: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului
celui puternic voi aşeza jilţul meu ! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul
meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi
asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Is. 14, 13-14). Dacă e să luăm în seamă pe
de o parte atotştiinţa lui Dumnezeu iar pe de alta veşnicia Lui, acel „astăzi”
din Scripturi, dimpreună cu mai-înainte vederea relelor pricinuite de diavol
(atât în Cer cât şi pe pământ), vom concluziona că Dumnezeu a arătat milă până
şi faţă de acest înger căzut. Ba chiar o anumită clemenţă, o „toleranţă”
milostivă, vădită prin faptul de a nu-i fi dat pedeapsa desfiinţării sau a
nimicirii - astfel încât diavolul nici să nu mai fi existat. Putem vorbi deci
de o anumită îngăduinţă a lui Dumnezeu faţă de răul ivit în Cer, în lumea
îngerilor: „coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe
pământ” (Apoc. 12, 4). Despre aceasta Îl auzim pe Însuşi Hristos spunând
apostolilor şi ucenicilor Săi: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”
(Lc. 10, 18). De unde deducem că înaintea feţei lui Dumnezeu păcatul şi
fărădelegea nu sunt simple elemente de analizat şi eventual de semnalat ici şi
acolo, şi nu sunt nici simple ipoteze de lucru sau teme de reflecţie
individuală pentru formarea şi datul cu părerea de genul „c-o fi aşa, c-o fi
altfel” etc.
Spune
Hristos: „fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din
gura Mea” (Apoc. 3, 16); şi iarăşi: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu,
nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Mt. 5, 37). Iar
Sfântul Apostol Pavel adaugă: „stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea !” (I
Cor. 15, 50). Ca şi în cele despre Înviere, cu privire la perfecţiunea absolută
a transparenţei lucrărilor lui Dumnezeu, stă scris: „Nu este aici; căci S-a
sculat precum a zis” (Mt. 28, 6), precum tot Scriptura cea sfântă adevereşte:
„ce împărtăşire are lumina cu întunericul ?” (II Cor. 6, 14).
Bunătatea şi
bunăvoinţa lui Dumnezeu au fost evidente încă dintru început, în Rai, atât faţă
de diavolul care l-a împins pe Adam la cădere prin îndemnul la neascultare, cât
şi faţă de Adam, căruia i-a îngăduit alegerea neinspirată de a călca porunca
primită, aparent chiar neintervenind spre a-l salva din căderea iminentă.
Problema a fost că tocmai cuvântul-cheie („Te rog, iartă-mă!”) nu s-a mai ivit
în mintea necoaptă a tânărului „dumnezeu-om” apărut ca urmare a statului la
sfat cu diavolul: „în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii
şi veţi fi ca Dumnezeu”(Fac. 3, 5). În schimb, faimoasele justificări de
sorginte raţionalistă, dobândite în urma „perfecţionării” la şcoala diavolului,
au început deja să descopere şi să sublinieze „defectele” şi „imperfecţiunile”
creaţiei: „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi
am mâncat” (Fac. 3, 12), „şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Fac. 3, 13).
Pe
lângă toate acestea, diavolul va mai pricinui multe necazuri neamului omenesc –
şi totuşi Dumnezeu îl va îngădui până la capăt, cu toată răutatea lui, în
speranţa că poate totuşi va renunţa vreodată la ea. Însă, întreita ispitire din
Pustia Carantaniei a atins apogeul nesimţirii diavoleşti, atât în exprimare cât
şi în hulirea Sfintelor Scripturi: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca
pietrele acestea să se facă pâini” (Mt. 4, 3). Cu alte cuvinte – „vezi deci că
nu mă sinchisesc nici de lucrarea Ta nici de bunele Tale intenţii, Dumnezeule
şi Creatorule a toate !”. Ulterior, ironia demonică avea să atingă cote
alarmante de ispitire a bunătăţii şi îndelung-răbdării Fiului lui Dumnezeu: „Pe
alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască ! Dacă este regele lui
Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El” (Mt. 27, 42), „coboară-Te
de pe cruce !” (Mt. 27, 40) – cuvinte pe care (până la Judecata cea de obşte,
la a doua venire a Mântuitorului) le va adresa încăpăţânat şi obsesiv fiecărui
creştin în parte, în pofida cuvântului lui Iisus rostit către popor: „Nimeni
care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui
Dumnezeu”(Lc. 9, 62), sau a celui anume adresat mulţimilor (ca o sancţionare a
abandonării luptei duhovniceşti de către cei plictisiţi, comozi, puturoşi,
leneşi şi nepăsători): „câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat
la noroiul mocirlei lui”(II Pet. 2, 22). Să nu uităm că îndrăzneala diavolului
a mers până la a-I cere lui Dumnezeu să-Şi ridice harul de la cei aleşi ai Săi,
ca să-i poată el ispiti, vrând astfel să-I demonstreze lui Dumnezeu că la
temelia preamăririi Lui de către oameni stau foloasele materiale şi bunăstarea,
iar nu „inima înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 18). În acest sens, cazul Sfântului
şi Dreptului Iov cel mult-răbdător este elocvent: „întinde mâna Ta şi atinge-Te
de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă !” (Iov 1, 11).
Iar şirul unor asemenea exemple ar putea continua încă, dacă ar fi să ne
amintim fie şi numai faptul că pe regele Saul necredinţa l-a împins până la a
merge la vrăjitoarea din Endor pentru a-i confirma (prin ştiinţa diavolului)
dacă Duhul Sfânt mai este asupra lui sau a trecut deja la blândul şi mai
tânărul David.
Faţă
de toate aceste lucruri Dumnezeu nu rămâne insensibil, ci ne-a lăsat mărturii
de îndemn şi apărare: „Privegheaţi şi vă rugaţi !”(Mc. 13, 33), „rugaţi-vă
neîncetat !” (I Tes. 5, 17) căci „de ar şti stăpânul casei în care ceas vine
furul, ar veghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa” (Lc. 12, 39), întrucât
„diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Pet. 5, 8).
La vremea de apoi falşii prooroci şi hristoşii mincinoşi „vor da semne mari şi
chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Mt. 24,
24) căci „însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. 11, 14) –
lucru confirmat de aproape toate scrierile ascetice filocalice alcătuite prin
pătimirile marilor luminători duhovniceşti ai vieţii pustniceşti.
Ca
răspuns la toată această epopee a demonului (Satan sau Belzebut), pentru a-i
dovedi meschinătatea cugetului, lipsa de cunoaştere şi lipsa de experienţă,
slaba lui formare teologică, şi pentru a-l ruşina întru totul pe cel care a
decis să ispitească o femeie ca început al lucrării sale ticăloase împotriva
omului, a rânduit Dumnezeu ca pieirea lui să vină tot printr-o femeie: „Duşmănie
voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va
zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Numai că Dumnezeu,
pentru a-l birui deplin pe vechiul vrăjmaş la timpul cuvenit, i-a dat să lupte
cu adevărata femeie – Cea care, prin lucrarea ascultării şi a smereniei
(virtuţi de care el, ca înger heruvim, s-a dovedit complet lipsit) a fost
înălţată în locul lui din Cer, deasupra îngerilor, ca Împărăteasă a heruvimilor
şi a serafimilor. Pe cât de jos a vrut el să arunce umanitatea (prin femeia
Eva), pe atât de mult a urcat-o Dumnezeu prin femeia Fecioara Maria. Diavolul
zace legat în străfundurile Iadului, iar Fecioara Maria, Femeia aleasă între
femei „stă de-a dreapta lui Dumnezeu, îmbrăcată în haină aurită şi prea
înfrumuseţată” (Ps. 44, 11). Arhistratega oştirilor cereşti nu le conduce pe
acestea cu arma şi cu puterea forţei fizice, ci cu smerenia, cu ascultarea, şi
cu iubirea faţă de Dumnezeu Cel Care a văzut-o, a ales-o şi a iubit-o: „că a
poftit Împăratul frumuseţea ta” (Ps. 44, 13). Iată acesta este modul în care
arată Dumnezeu cum Se răzbună El pe cei ce cred că I se împotrivesc, socotind
că nu au nevoie de Dânsul: îi lasă să ajungă singuri la concluzia că fără El,
fără Cuvântul Lui şi fără Duhul Lui Cel Sfânt nimic nu pot a săvârşi: „fără
Mine nu puteţi face nimic !” (In. 15, 5).
Ignorarea
Jertfei de pe Cruce (pe care diavolul o arată în viaţa de zi cu zi) se vede şi
prin luptele la care îi supune pe cei credincioşi, prin ispitele şi încercările
în care de multe ori ne aruncăm singuri (socotind că Dumnezeu este de fapt
responsabil de neputinţele noastre) ajungând chiar până acolo încât interpretăm
cuvintele Rugăciunii Domneşti „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte
de cel rău” (Mt. 6, 13) ca şi cum ar fi un fel de a arăta că Dumnezeu Însuşi
voieşte ca noi să fim în ispită – iar nu că, de fapt, fără a-I mai cere
ajutorul şi protecţia şi acoperirea sau adumbrirea harului Lui, ajungem să o
luăm cu paşi repezi către Iad… De aceea zis-a Duhul Sfânt în Psalmi: „Legea Ta
cugetarea mea este” (Ps. 118, 77), „îndreptează înaintea mea calea Ta” (Ps. 5,
8). Prin urmare, cuprinsul învăţăturilor din paginile Sfintelor Scripturi
(privite prin prisma planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii) ne formează cu
toată tăria convingerea că cea mai importantă virtute a creştinului este
dragostea – precum o arată şi Sfântul Apostol Pavel: „Toate le suferă, toate le
crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă: dragostea nu cade niciodată !” (I
Cor. 13, 7-8). Altfel spus, are toate resursele necesare pentru a aduce pacea
şi armonia între oameni pe pământ. Problema e că noi, creştinii, ignorăm tocmai
această dintâi virtute, cea mai simplă, care ne-ar ţine permanent uşile Raiului
deschise pentru ca să putem intra în el, înlocuind-o cu tot felul de surogate
„duhovniceşti”: dar „dacă dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte ”(I Cor. 13,
3).
La
temelia dragostei stă pocăinţa, iar aceasta aduce cu ea iertarea păcatelor.
Fiului risipitor nu i s-a întocmit nici un raport de audit cu privire la cheltuielile
făcute în deplasare şi paguba adusă părintelui său, ci a fost îmbrăţişat şi
sărutat şi cu veselie iarăşi rânduit la treapta cea dintâi: „Aduceţi degrabă
haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în
picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând,
să ne veselim” (Lc. 15, 22-23) căci „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a
aflat”(Lc. 15, 24); căci „aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un
păcătos care se pocăieşte”(Lc. 15, 10). Esenţa mântuirii aşadar stă în iubire
şi iertare: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui
Hristos” (Gal. 6, 2). Deşi Petru a ajuns până să se şi blesteme pe sine însuşi
atunci când s-a lepădat de Iisus cum că nu-L cunoaşte, totuşi, după Înviere,
cea dintâi grijă a lui Iisus n-a fost neapărat aceea de a Se arăta ucenicilor
prin uşile încuiate, ci de a căuta sufletul căzut al Apostolului Său: „spuneţi
ucenicilor Lui şi lui Petru” (Mc. 16, 7). Aşadar până şi îngerii ştiau de grija
lui Iisus pentru Petru, zicând femeilor: „spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru
că va merge în Galileea” (Mc. 16, 7).
În
schimb, varianta modernă a creştinismului propovăduieşte formula „iartă, dar nu
uita !”, iar cea de ultimă oră, contemporană nouă, - „iartă, dar ţine minte
răul !”. Există însă şi situaţii în care chiar nu putem ierta pe cel care
greşeşte. În acest sens, avem în Scripturi câteva mărturii concludente: „pe cei
ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit” (Ps.
138, 21), „cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani !” (Ps.
138, 22) - rosteşte cu fermitate de neînduplecat Psalmistul, iar Apostolul
îndeamnă: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit
3, 10), urmând întru totul cuvântului Mântuitorului: „celui care va zice
împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în
cel ce va să fie” (Mt. 12, 32). Căci Iuda din viclenie „ducându-se, s-a
spânzurat” (Mt. 27, 5).
Din
nefericire, în vremea noastră, în sânul creştinătăţii se propagă un anumit soi
de făţărnicie duhovnicească – acela de a aborda la vedere masca bunătăţii,
rotunjind vorbe mieroase şi blânde, afişând o falsă pioşenie şi smerenie, în
vreme ce în lăuntrul cugetului se practică subtil selecţia raţională a celor
care merită atenţie şi a celor care nu o merită, adică a celor ce urmează a fi
apropiaţi, respectiv îndepărtaţi. Scriptura însă ne învaţă că „Dumnezeu nu
caută la faţa omului” (Gal. 2, 6) pentru că „Eu sunt Cel care cercetez
rărunchii şi inimile” (Apoc. 2, 23). Şi tot duhovniceşte privind lucrurile, vom
constata acelaşi război nevăzut în interiorul umanităţii prin păcatele sau
patimile sufleteşti: ura, irascibilitate, mânia, invidia, zavistia, ţinerea de
minte a răului şi chiar răzbunarea. Toate acestea sunt un fel de zgură
sufletească despre care Însuşi Hristos a spus: „Curăţă întâi partea dinăuntru a
paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară” (Mt. 23, 26); iar
către farisei şi cei asemenea lor: „semănaţi cu mormintele cele văruite, care
pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de
toată necurăţia” (Mt. 23, 27) pentru că „omul bun, din vistieria cea bună a
inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii
lui, scoate cele rele” (Lc. 6, 45).
Problema aceasta a
iertării se dovedeşte a fi strâns legată de problema înălţării rugăciunilor
către Tronul Slavei lui Dumnezeu. Oricât ne-am strădui noi să ne îndreptăţim
anumite ieşiri nervoase nepotrivite sau anumite atitudini neprincipiale, ceea
ce e scris tot scris rămâne: „iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Lc. 6, 37), căci
„toată dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată” (Taina Sfântului
Maslu). Iar ca o culme a orbirii spirituale produse prin înveninare morală, -
iată că propria noastră conştiinţă ne poate uneori împinge la fărădelege, fără
ca măcar să ne dăm seama de aceasta ! Pentru că în aparenţă avem dreptate şi
dispunem de tot felul de argumente, ba chiar avem acoperire teoretică pentru
justificarea unor stări sufleteşti necorespunzătoare – îndrăznim spre Hristos,
spre Euharistie şi spre rugăciune, fără discernământul şi cercetarea necesare,
crezând că săvârşim un lucru bun şi de suflet ziditor „Să se cerceteze însă
omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Potir” (I Cor. 11, 28)…
Numai că în urechile sufletului şi în adâncul inimii răsună dangătul de clopot
al Evangheliei: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă ?” (Mt. 22,
12). Iar ceea ce este mai înfricoşător e că nu avem răspuns pentru păcatele noastre:
„el însă a tăcut” (Mt. 22, 12). Ce înseamnă oare această tăcere a conştiinţei
adormite în faţa păcatului, - sau poate în faţa uitării, a nepăsării şi a
ignoranţei specifice omului modern ?
Iată
ce zice Hristos, Mântuitorul lumii, despre fariseii de atunci şi dintotdeauna:
„De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar fi avut” (In. 15, 22);
aceiaşi despre care şi proorocul David exclamase: „muiatu-s-au cuvintele lor
mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeţi !” (Ps. 54, 24); iar pentru
prefăcătoria duhovnicească, zice: „cei ce viclenesc de tot vor pieri !” (Ps.
36, 9). Şi tot Regele Psalmist înfăţişează un fel de judecată particulară între
Dumnezeu şi inima omului în lumina propriei conştiinţe: „Pentru ce tu
istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta ? Tu ai urât
învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta !” (49, 17-18), „acestea ai
făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie” (Ps. 49,
22). Cu alte cuvinte, păcat este şi acela de a aduce Domnului rugăciuni cu ură,
cu gând de răzbunare, cu blestem, cu dorinţa de a-l vedea suferind pe cel care
ţi-a pricinuit supărare, rănindu-te într-un fel sau altul: „rugăciunea lui să
se prefacă în păcat” (Ps. 108, 6). Adică se întoarce ca o pedeapsă, nu ca o
binecuvântare. Deşi chip al blândeţilor, David, Regele lui Israel, ne arată cât
de aspru este pedepsit cel nesincer cu inima şi necurat la cuget atunci când
îndrăzneşte a se ruga într-o asemenea stare: „De am răsplătit cu rău celor ce
mi-au făcut mie rău şi de am jefuit pe vrăjmaşii mei fără temei, să prigonească
vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă, să calce la pământ viaţa mea şi mărirea
mea în ţărână să o aşeze” (Ps. 7, 4-5). Iar atunci când ni se pare că drama
noastră e mai mare chiar şi decât suferinţa lui Hristos pe Cruce, ar fi bine să
ne aducem aminte totuşi de cuvintele Lui, rostite la vremea răstignirii, ca
răspuns la tot acel cinism al lumii dezlănţuite în rău: „Părinte, iartă-le lor,
că nu ştiu ce fac !” (Lc. 23, 34).
La
toate acestea creştinii, însă, rămân imuni prin autovaccinarea propriului ego
cu germenul mândriei şi al părerii de sine. Hristos s-a întrupat pentru ca noi
să fim cu adevărat persoane, adică mlădiţe ale Trunchiului cel veşnic: „Eu sunt
viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In. 15, 5). Dar noi ne-am cocoţat mai sus chiar
şi decât Dumnezeu (precum a făcut cândva şi Lucifer) devenind din persoane –
„personalităţi”. De fapt, sărmane „personulităţi”, închipuiri şi năluciri ale
propriilor noastre păreri de sine şi înălţări de minte, care fără Dumnezeu nu
fac altceva decât ceea ce făceau şi fariseii din vremea Vechiului Legământ: „De
ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ?” (Mc. 2, 8). Pe lângă faptul că
suntem neputincioşi, trecători şi muritori – căci „omul: ca iarba zilele lui,
ca floarea câmpului - aşa va înflori. Că duh a trecut peste el şi nu va mai fi
şi nu se va mai cunoaşte încă locul său” (Ps. 102, 15-16) – mai construim şi
câte un imperiu al ifoselor individualiste şi nu mai reuşim niciodată să
dezumflăm eu-l bolnav care, spart în cele din urmă prin moartea trupului, mai
răspândeşte în urmă doar … „baloane de săpun”: „dimineaţa va înflori şi va
trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca” (Ps. 89, 6). În schimb,
atunci când uneori mai licăreşte palid câte un dram de conştiinţă şi credinţă –
iată că totuşi mândria de „personalitate” nu ne lasă să revenim cu picioarele
pe pământ, la realitatea suportării greşelilor celor neputincioşi, drept pentru
care recurgem la tot felul de tertipuri şi trucuri duhovniceşti: fie înmulţim
rugăciunile, fie prelungim postul, fie mărim numărul metaniilor şi al
nevoinţelor, fie sporim evlavia şi pioşenia cea din afară, dorind ca astfel să
afişăm înaintea lumii o icoană creştină cât mai autentică... dar Sfântul
Apostol Pavel strigă: „ dacă dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte !” (I Cor.
13, 3) urmând învăţăturii Mântuitorului Însuşi: „De-ţi va greşi fratele tău,
dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte
ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: mă căiesc, -
iartă-l !” (Lc. 17, 3-4).
Aşadar iertarea nu
are măsură. Nu greutatea păcatelor ne va trage în Iad ci greutatea cu care
înţelegem iertarea: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit.
Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte” (Lc. 7, 47). Pentru că şi la Judecata de
Apoi nu ne vom minuna atât de mult de Rai şi de toate frumuseţile lui, cât ne
vom minuna de bunătatea lui Dumnezeu faţă de mulţimea păcatelor noastre –
grele, neştiute, de neînţeles şi totuşi iertate: „Mărturisiţi-vă Domnului că
este bun, că în veac este mila Lui !” (Ps. 117, 1). Cei zece mii de talanţi
pomeniţi în Sfânta Evanghelie reprezintă de fapt păcatele pe care le săvârşim
în fiecare clipă din vremea vieţuirii noastre pământeşti, iar cei o sută de
dinari se referă la păcatele semenilor faţă de noi înşine. De aceea, cele ce
greşesc alţii faţă de noi sunt ceva cu totul insignifiant în comparaţie cu ceea
ce noi greşim faţă de Dumnezeu. Milă, dar şi dreptate va face Dumnezeu cu toţi
creştinii care au ştiut cuvintele lui Hristos: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă
iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul
pe altul” (In. 13, 34); „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii
Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 35). Nu a cerut
Dumnezeu osteneală peste puteri, dar ne-a îndemnat: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi !” (Mt. 22, 39). Nu postul ne va mântui, nici ostenelile, nici
nevoinţele şi nici măcar deasa sau rara împărtăşire cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, ci doar inima cu care facem toate acestea: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul
umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). În caz
contrar, Dreptul Judecător va aplica acelaşi tratament spiritual tuturor celor
nevrednici de harul Său, precum ne arată Dumnezeiasca Evanghelie: „Iar el nu
voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar
celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind,
au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi
zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat.
Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi
eu am avut milă de tine ? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna
chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel
Ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile
voastre” (Mt. 18, 30-35).
„Nu
spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele şi
Preacuratele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului !”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
