Motto:
„Marea
vieții văzându-o înălțându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin
alergând strig către Tine: «Scoate din stricăciune viața mea, mult-Milostive».”
(Catavasie)
„Iar
corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri,
căci vântul era împotrivă.” (Mt. 14, 24)
„Iar
la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.” (Mt. 14,
25)
„Îndrăzniţi
! Eu sunt; nu vă temeţi !” (Mt. 14, 27)
„Iar
Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.” (Mt.
14, 29)
„Puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ?” (Mt. 14, 31)
„Iar
cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.”
(Mt. 14, 33)
Miezul cel mai adânc al tainei mânturii
neamului omenesc este legatura dintre Dumnezeu și om realizată prin Întruparea
Lui Iisus, prin Moartea și Învierea Lui: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi
din belşug să aibă” (In. 10, 10). Pentru mintea omenească, Taina Întrupării
Fiului Lui Dumnezeu din Fecioară rămâne de nepătruns; taina rămâne în veci
taină ! Rod al iubirii dumnezeiești, Întruparea nu este nicidecum rezultatul
căderii adamice. Nu este alternativa Lui Dumnezeu la imperfecțiunea omenească,
ci este darul iubirii Lui supreme față de lucrul mâinilor Sale: „Mâinile Tale
m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118, 73), „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea,
încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (In. 3, 16) la moarte „și încă
moarte pe Cruce” (Filip. 2, 8). Venirea Fiului Lui Dumnezeu pe pământ a fost
atât deșertare, cât și dar. Deșertare ca împlinire a umanului (căci a luat chip
de om – „S-a Întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut
om”), și dar – ca Dumnezeu („Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”).
Controversa iscată în jurul Persoanei
Lui Iisus la vremea venirii Lui pe pământ, lipsa de înțelegere a Tainei „celei
din veac ascunse și de îngeri neștiute” (Nașterea din Fecioară, Zămislirea de
la Duhul Sfânt, Fecioria înainte de Naștere, Fecioria în timpul nașterii și
Fecioria de după Naștere a Mariei din Nazaretul Galileei) a bulversat întregul
eșafodaj de gândire al contemporanilor: „Au nu este Acesta teslarul, fiul
Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon ? Şi
nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi ? Şi se sminteau întru El” (Mc. 6, 3).
Dar Sfântul și Dreptul Simeon cel Bătrân mai dinainte vestise: „Iată, Acesta
este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care
va stârni împotriviri” (Lc. 2, 34). Va rămâne adică piatră de poticnire între
două lumi: cea a îngerilor (prin cutremurătoarea cădere a lui Lucifer cel ce se
dorea a fi Dumnezeu dintr-un narcisism personal –„ Sui-mă-voi
deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” Is. 14, 14) și cea a
oamenilor, prin căderea lui Adam la sugestia diavolului, insinuată prin
așa-zise „tâlcuiri” subversive: „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”
(Fac. 3, 5). Iar căderea a ajuns până la ieșirea din Rai și izgonirea de la
fața Lui Dumnezeu: „l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să
lucreze pământul, din care fusese luat.” (Fac. 3, 23), „Apoi a făcut Domnul
Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Fac. 3,
21).
Ceea
ce este relevant este tocmai faptul că mersul Lui Iisus pe apă ca pe uscat
(pomenit în pericopa evanghelică numită a „Umblării pe Mare” – „a venit la ei
Iisus, umblând pe mare” - Mt. 14, 25) este în deplină concordanță cu lucrarea
Lui Dumnezeu de la facerea lumii: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra
apelor” (Fac. 1, 2). Scopul era unul de veghere asupra materiei spre a o ține
curată, virgină, neîntinată – întrucât din pântecele ei trebuia să fie plăsmuit
omul: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în
faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7). Duhul
Sfânt dă viață – iar Viața lumii este Iisus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”
(In. 14, 6), „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12), „Întru El era viaţă şi viaţa
era lumina oamenilor” (In. 1, 4). Umblarea pe apă ca pe uscat descoperă puterea
dumnezeiască a Omului Iisus, Care vine pentru a săvârși și împlini porunca
Tatălui: „căci cele ce face Tatăl, acestea le face şi Fiul întocmai” (In. 5,
19).
Egalitatea între ipostasurile Sfintei
Treimi transpare tocmai din împreună-lucrarea și nedespărțirea lor. Persoanele
Sfintei Treimi lucrează pururea ca un întreg – unite și neamestecate, niciodată
separat vreuna de celelalte două. Iordanul și Taborul sunt locuri ale
Teofaniei. Acolo S-a revelat deplin lumii Treimea cea de o ființă. Prezența Fiului,
vederea Duhului Sfânt „ca un porumbel” (Mt. 3, 16) , respectiv „un nor luminos”
(Mt. 17, 5) și glasul Tatălui sunt mărturie veșnică a Sfintei Treimi în toată
plinătatea revelației pe măsura priceperii umanității: „Se zicea de unii că
Ilie s-a arătat, iar de alţii, că un prooroc dintre cei vechi a înviat” (Lc. 9,
8). Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul Prooroc al Vechiului Legământ și inelul
de legătură cu cel Nou a zis: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a
zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este
Cel ce botează cu Duh Sfânt” (In. 1, 33). De unde să-L cunoști pe Duhul Sfânt
dacă nu ai nimic comun cu El ? Fără nici o îndoială, Înaintemergătorul Domnului
s-a aflat sub oblăduirea nemijlocită a Duhului Sfânt încă din pruncie, ba chiar
încă din pântecele maicii sale: „Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt și cu glas
mare a strigat şi a zis: [...] De unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica
Domnului meu ?” (Lc. 1, 41-43). Iată așadar cum pruncul Sfintei Elisabeta L-a
simțit pe Mielul Lui Dumnezeu astfel încât „a săltat în pântecele ei” (Lc. 1,
41), închinându-se Dumnezeului Celui Viu. De altfel, Scriptura adeverește: „încă
din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt” (Lc. 1, 15).
De-a lungul istoriei, valurile lumii
acesteia s-au învolburat de nenumărate ori - prin lupte și războaie, prin
silnicii și nedreptăți, prin prigoniri și încercări care au avut ca scop mai
ales distrugerea creștinismului și ștergerea pomenirii Numelui Lui Iisus dintre
neamuri: „Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L !” (In. 19, 6), „Sângele Lui asupra
noastră şi asupra copiilor noştri !” (Mt. 27, 25). De două mii de ani încoace,
Iisus sălășluiește real (deși în chip nevăzut pentru ochii trupești) și
simbolic (sub chipul Pâinii și al Vinului) în lăuntrul tainic al sfintelor Lui
altare, pe Sfânta Masă, în Sfântul Potir: „Casa Mea, casă de rugăciune se va
chema” (Mt. 21, 13) – adică „Biserica Una Sfântă, Sobornicească și Apostolică”
(Simbolul Credinței) „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). Iisus adastă
deasupra lumii întregi prin Înălțarea Lui cu Trupul la Cer, acolo de unde
veghează „de-a dreapta Tatălui”, la mântuirea noastră.
„Iisus
a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul
celălalt” (Mt. 14, 22). Intepretarea spirituală a Sfintei Scripturi ne poate
conduce la numeroase concluzii și învățăminte de căpătâi pentru mântuire. Prin
apostoli, toți suntem îndemnați și chemați la botez și la mântuire: „mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh învăţându-le
să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20), dar „voi însă
şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Lc. 24, 49) –
vestindu-le prin aceste cuvinte Pogorârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii
sub chipul tainic al „limbilor ca de foc” (Fapte 2, 3). Desigur, putem înțelege
și accepta faptul că, nu întotdeauna „sila” înseamnă „a fi împins de la spate”.
A te sili înseamnă a te strădui, a vrea foarte mult, a dori cu putere: „Din
zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă
şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12), precum și cântă Psalmistul: „râvna
casei Tale m-a mâncat” (Ps. 68, 11), și iarăși „Fericiţi sunt cei ce locuiesc
în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda” (Ps. 83, 5). Silirea ucenicilor de a
intra în corabie înseamnă de fapt graba din dorința sinceră de a alerga spre
calea împărăției: „Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor” (In. 10, 7),
„pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6, 37). Pe seama acestui
fapt, a puterii Sfântului Botez și a lucrării Duhului Sfânt în creștinism,
preluăm învățătura mântuitoare chiar din gura Lui Hristos: „Eu sunt viţa, voi
sunteţi mlădiţele” (In. 15, 5) – pentru că noi, mlădițele, ne altoim în
Hristos, Vița cea veșnică, numai prin Duhul Cel Sfânt. Și spune Sfânta
Evanghelie: „Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind
învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă” (Mt. 14, 24)
Valuri negre au trecut peste Biserica
Lui Hristos începând cu cele trei veacuri de persecuții, trecând prin secole de
erezii și de iconoclasm și ajungând până la sectele modernității, ivite cu
miile din rațiunea bolnavă a așa-zișilor „cunoscători de Dumnezeu”. Așa s-a
fărâmițat lumea creștină în mii de „biserici” și „bisericuțe”, lepădând
„Biserica Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică”: „Vă rătăciţi neştiind
Scripturile” (Mt. 22, 29) (pe astfel de povățuitori numindu-i Hristos „călăuze
oarbe” - Mt. 15, 14): „vai omului aceluia prin care vine sminteala !” (Mt. 18,
17). Iar roadele credinței lor sunt consemnate de Sfântul Apostol Iuda: „nori
fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi
dezrădăcinaţi, valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele
rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie” (1,
12-13). Marele David mărturisește într-unul din psalmii săi: „Aproape este
Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr”
(Ps. 144, 18). La rândul său, Marele Pavel arată că Moise însuși, conducătorul
poporului evreu, a împlinit porunca Domnului atunci când a primit în pustie
botez duhovnicesc și hrană duhovnicească de la singurul și adevăratul Dumnezeu.
Toți cei ce urmau lui Moise au fost botezați în nor și mare, au mâncat aceeași
mâncare și au băut aceeași băutură duhovnicească: „Şi toţi, întru Moise, au
fost botezaţi în nor şi în mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare
duhovnicească; și toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau
din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos” (I Cor. 10, 2-4).
Așa și noi, cei de azi, mâncăm din Trupul Lui Hristos și bem din Sângele Lui
spre a ne împărtăși din Viața Lui: „Paharul binecuvântării, pe care-l
binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos ? Pâinea pe
care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos ? Că o pâine,
un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Cor. 10,
16-17).
Dezbinările valurilor eresurilor izbesc
neîncetat corabia mântuirii, vrând să o sfărâme: „Nu este de mirare, deoarece
însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. 11, 14) (iar ca luare
aminte pentru turma cea cuvântătoare cu privire la zilele din urmă Mântuitorul
spune: „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne
şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi” - Mc. 13, 22).
Iuțimea și urgia valurilor năpraznice au lovit în corabia Lui Hristos până
într-acolo încât au adus cu ele lepădarea de Cruce, necredința și ateismul: „Zis-a
cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu !»” (Ps. 13, 1). Iar necredința
zămislește false valori, lipsite de total de harul Duhului Sfânt și de
protecția Lui Dumnezeu: „am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3, 16), „fiindcă tu
zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie ! Şi nu ştii că tu
eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol !” (Apoc. 3, 17).
Umblarea Lui Iisus pe marea vieții prin lume este singura nădejde de mântuire pentru
oameni prin credință sănătoasă, puternică și prin dragoste sinceră față de
Biserica Lui Hristos - Corabia mântuirii noastre. Apa care încearcă pururea să
năvălească pe puntea corabiei, căutând mereu să înghită toată suflarea de la
bord, este tocmai împotrivirea diavolului la mântuirea lumii, care bate război
nevăzut cu ucenicii Lui Hristos, crezând că poate să dezbine Biserica pentru ca
să o destrame și să o distrugă (de altfel nu puțini sunt cei care, filozofi ai
minții și ai limbii lor babilonice, afirmă că și Ortodoxia va dispărea cândva
sau în orice caz va rămâne o religie uitată și învechită ca multe alte religii
ale popoarelor lumii, un basm, o legendă, un mit sau o simplă tradiție).
Cuvântul Mântuitorului însă răsună peste veacuri: „voi zidi Biserica Mea şi
porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18) iar pentru ucenicii și urmașii
sinceri ai sfinților apostoli, pentru toți dreptmăritorii creștini zice: „Nu te
teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia.”
(Lc. 12, 32)
În Biserica Lui Hristos, la cârmă, stau
Calea cea dreaptă și Adevărul - căci ele duc la Viață. Biserica nu cântărește
puterea valorilor după număr și cantitate. Harul și harismele Duhului Sfânt
sunt temelia, iar pavăză este credința: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru
încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, și încălţaţi
picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza
credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale
vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui
Dumnezeu” (Ef. 6, 14-17). Când Petru a cerut să meargă pe mare – „Doamne, dacă
eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă !” (Mt. 14, 28), Iisus Hristos i-a îngăduit
să o facă pentru simplitate, pentru râvnă și pentru credință: „El i-a zis: Vino
!” (Mt. 14, 29) Dar acum primește Petru cea dintâi lecție aspră cu privire la
aprinderea spre râvna cea fără chibzuială
(care nu numai că nu te înalță, dar nici nu te susține fără smerenie și
fără cunoaștere de sine, adică fără recunoașterea propriei nedesăvârșiri): vrea
cu Hristos și vrea pe apă; începe (și vede că poate) să meargă pe apă– dar
brusc își dă seama că nu și-a folosit rațiunea minții ci doar credința inimii -
căreia deodată nu-i mai vede sensul; drept pentru care dă curs rațiunii care îl
„trezește”: „Vai mie ! Vânt puternic, valuri peste tot în jurul meu, pericol de
înec ! Ce mă fac oare ?!”. Iată cum mintea Îl pierde pe Hristos din inimă,
punându-și problema valurilor și a vântului ! Așa apare controversa îndoielii
și a necredinței: „Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a
strigat” (Mt. 14, 30). Dacă bucuria și pacea sunt roadele Duhului Sfânt, nu-i
clar pentru oricine că tulburarea e de la diavol ? Sfântul Ioan Gură de Aur
spune limpede că: „Sufletul tulburat este tronul diavolului”.
La fel și în vremea noastră, mulți
descoperă frumusețea Ortodoxiei, mulți îi gustă și dulceața credinței, dar...
mulți încep, puțini sfârșesc: „mulți chemați, puțini aleși” (Mt. 20, 16); și o
altă mărturie: „largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi
strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă” (Mt. 7, 13-14).
Mai ales în împrejurări grele și în ceasuri de cumpănă se poate auzi geamătul
greu al lumii căzute și derutate, măcinate de ură, de răutate, de patimi
potrivnice, de orgolii și păreri vanitoase, scâncind asemeni unui prunc
neștiutor ținut în ghearele bolii: „Doamne, scapă-mă !” (Mt. 14, 30), strigă
Petru, „Doamne, ajută-mă !” (Mt. 15, 25), strigă și canaaneianca. Atât unul cât
și cealaltă (precum și cele cinci fecioare „fără de minte” – „Doamne, Doamne,
deschide-ne nouă !” – Mt. 25, 11) reprezintă umanitatea în întregul ei. Ei sunt
eroii sociali ai epocii lor, ca cei care vorbesc (în timpul lor istoric)
Domnului Dumnezeu despre patimile și neputințele vremurilor și ale oamenilor.
Desigur, răspunsul primit nu este unul și același pentru toți. Doar Hristos
este Calea și Adevărul mai dinainte proorocite și rânduite: Întruparea,
Pătimirea, Răstignirea, Moartea, Învierea și Înălțarea pentru „a noastră
mântuire” - și Viața cea Veșnică: Trupul Său dat nouă ca să-L mâncăm „pentru ca
lumea viață să aibă și s-o aibă din belșug” (In. 10, 10).
Pe deasupra tuturor talazurilor vieții
ce se izbesc necontenit în corabia mânată parcă doar de vânturi potrivnice (în
ochii necredincioșilor tot atâtea semne de naufragiu sigur) răsună blând glasul
Lui Hristos ca răspuns la nimicnicia și mărunțimea cugetului lumii fără de
Dumnezeu: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ?” (Mt. 14, 31). Căci
nici marele Moise oarecând (din pricina îndoielii) nu a putut gusta bucuria
pământului făgăduinței decât doar văzându-l cu ochii. Petru, ucenicul și
apostolul Lui Iisus Hristos, ne adeverește prin pilda sa faptul că în momentul
de cumpănă al primejdiei de a se îneca, a simțit mâna binefăcătoare și grabnic
ajutătoare a Lui Iisus venind în ajutorul neputinței Sale: „Iisus, întinzând
îndată mâna, l-a apucat” (Mt. 14, 31). Mărturie stă faptul că după Înviere,
îngerul le îndeamnă pe mironosițe să-l caute și pe Petru: „Dar mergeţi şi
spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea” (Mc. 16, 7). Deci
vestea cea bună a fost pentru toți aceeași: „Iisus i-a zis a treia oară:
Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti ? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia
oară: Mă iubeşti ? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc.
Iisus i-a zis: Paşte oile Mele” (In. 21, 17).
Triumfând creștinismul asupra idolatriei
păgânești iar Biserica renăscând din martirajul prigonirilor, din toate
încercările ideologice (ale ereziilor hristologice, ale pnevmatomahilor, ale
iconoclaștilor, ba chiar și ale ateismului comunist) și din toate bulversările
istorice de orice fel (precum cotropirile păgâne de jaf și de distrugere a
patrimoniului creștin de pretutindeni), Iisus a întins mâna spre lume și spre
Biserica Sa, lăsându-ne nouă, celor de azi, o „Biserică slăvită, neavând pată
sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de
prihană.” (Ef. 5, 27) Iar toți cei care au intrat și au rămas în corabia
Bisericii Ortodoxe (cu tot cu episcopi, preoți și credincioși, cler și popor),
după încercări și furtuni nenumărate „I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu
eşti Fiul lui Dumnezeu !” (Mt. 14, 33) De două mii de ani toți aceștia strigă
într-un glas că „este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl
tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Ef. 4, 5-6): „Cred
într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” (Simbolul Credinței), mărturisind întru
adevăr: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 14, 33), „Şi aceasta este
viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus
Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3), „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12), „n-am
venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea” (In. 12, 47), „Piatra pe care
au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la
Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri !” (Ps. 117, 22), Hristos „este pus spre căderea
şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri.”
(Lc. 2, 34)
