„Daţi-le
voi să mănânce !” (Mt. XIV, 16)
„Nu
numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.”
(Mt. IV, 4)
„Pâinea
noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi !” (Mt. VI, 11)
„A
fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.” (Lc.
XXIV, 35)
„Ochii
lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.” (Lc.
XXIV, 16)
„Luând
cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi,
frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor.” (Mt. XIV, 19)
„Aduceţi-vă
aminte, fraţilor, de osteneala şi de truda noastră, lucrând zi şi noapte, ca să
nu fim povară nici unuia dintre voi.” (I
Tes. II, 9)
De la facerea lumii acesteia văzute şi a
tuturor celor din ea, fiecare vieţuitoare în parte şi toate laolaltă au avut
nevoie vitală de hrană pentru a putea supravieţui – iar oamenii s-au confruntat
permanent cu această problemă. Dar mai mult, nu în vremea petrecerii în Rai
(acolo unde nu se punea nicidecum problema pâinii zilnice şi a hranei
pământeşti), ci mai ales de la căderea în păcatul neascultării şi izgonirea din
Eden. Cunună a creaţiei întregi, omul avea binecuvântarea Creatorului său
pentru a mânca din roadele Pomului Vieţii - atâta timp cât s-a aflat într-o
stare duhovnicească plină de har şi de lumină, hrănindu-se cu o asemenea hrană
nestricăcioasă şi nepreţuită precum cea din toţi pomii Raiului: „Din toţi pomii
din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu
mănânci !” (Fac. II, 16-17).
Gustarea cea de moarte aducătoare din
rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului reprezintă cumva tocmai începutul
legăturii omului cu viaţa din afara Raiului, de când s-a văzut silit să cultive
pământul pentru a-şi agonisi hrana: „Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei
hrăni cu iarba câmpului ! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta.” (Fac. III, 18-19) Insuflat de Duhul
Sfânt, Psalmistul David, Regele Profet, adevereşte: „pâinea inima omului o
întăreşte” (Ps. CIII, 17). Ca o luare
aminte, Scriptura hotărăşte: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu
mănânce” (II Tes. III, 10). Iar
pentru cei necredincioşi, zice: „În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar
vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii” (Ps. CXXVI, 2) – adică munca altuia, sau pâinea nemuncită: „iată,
plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o,
strigă; şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iac.V, 4).
Cercetând adâncul înţelesurilor
Scripturii, vom descoperi faptul că noţiunea de „pâine” cunoaşte numeroase
tâlcuri simbolice de taină. E de ajuns, pentru început, să cercetăm lucrarea
aceasta minunată de rodire proprie pământului, pentru a ne da seama de mila şi
de puterea lui Dumnezeu: „toate cu înţelepciune le-ai făcut !” (Ps. CIII, 25). Porunca dată pământului
de a rodi este o lege veşnică şi neschimbată pentru hrănirea omenirii. Acest
uriaş hambar viu al hărniciei Duhului lui Dumnezeu dă formă şi gust materiei
pentru a ne putea hrăni. Cine ar putea explica vreodată cum un bob de grâu
aruncat în pământ şi putrezind acolo, ajunge să aducă roadă multă ? Cum
germenul dă viaţă noii plante care, ca mugur, se hrăneşte din sămânţa aceea,
din bobul îmbibat cu apă, iar pământul devine mediul hrănitor al plantei care
se va face spic ? „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când
cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”
(In. XII, 24). Şi iarăşi: „lege le-a
pus şi nu o vor trece” (Ps. CXLVIII,6).
A zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă
într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu
sămânţă în sine, după fel, pe pământ !” (Fac.
I, 11) Ca o dovadă vie stă sămânţa - mică şi neînsemnată, aruncată şi
purtată de vânt, care devine împlinitoare şi lucrătoare a poruncii divine:
creşte şi rodeşte după felul ei.
Plecând de la această contemplare a
măreţiei divine a lucrării de hrănire a întregii creaţii, Mântuitorul Hristos
ne îndeamnă: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici
nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi
voi cu mult mai presus decât ele ?” (Mt.
VI, 26) Aşadar: „Voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi
îngrijoraţi. Căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru ştie
că aveţi nevoie de acestea; căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea
se vor adăuga vouă” (Lc. XII, 29-31).
Oare câte guri nu erau de hrănit în vremea peregrinării prin pustiu a acelui
popor evreu numeros, cu toţi ai săi mari şi mici, voinici şi prunci, tineri şi
bătrâni, bărbaţi şi femei ? Iar deşertul Sinaiului, ca şi cea mai mare parte a
pământurilor Egiptului, nu prea avea cu ce să-i îndestuleze… Şi totuşi, Domnul
Savaot a purtat grijă de poporul Său: „cu pâine cerească i-a săturat pe ei.
Despicat-a piatră şi au curs ape şi au curs râuri în pământ fără de apă” (Ps. CIV, 39-40) A dat poporului „mană”,
această hrană cerească fiind chiar un dar divin; era culeasă de oameni de pe
pământul pe care cădea şi mâncată întocmai ca o hrană caldă (aceea la care se
gândeşte bietul om flămând – pâine caldă). Astfel și-a arătat Dumnezeu
dragostea Sa de Creator plin de grijă părintească pentru poporul pe care Şi l-a
ales de moştenire Luişi şi pe care l-a ocârmuit prin pustie. În această mană
cerească descoperim simbolul Sfintei Pâini Dumnezeieşti, Euharistia Noului
Legământ, după cuvântul Mântuitorului: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a
pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (In. VI, 51).
Cuvântul acesta, „pâine”, îşi păstrează
întreg sensul său propriu şi obişnuit (acela de „hrană”) dar totodată câştigă
şi un înţeles de „pâine” a credinţei, a nădejdii, a încrederii în Dumnezeu „Cel
ce dă hrană la tot trupul” (Ps. CXXXV,25).
Iată că întâlnim astfel o distincţie între pâinea „materială” (ca hrană a
trupului) şi „pâinea cea vie” (Viaţa-Hristos, hrana sufletului). În cărţile
Vechiului Legământ ni se prezintă două mărturii aspre ale felului în care
răspunde Dumnezeu preocupării excesive a omului pentru hrana trupului şi nu
pentru hrana sufletului. Ieşiţi din pământul Egiptului şi flămânzind în pustie,
evreii au început să cârtească în chip hulitor faţă de Salvatorul lor, motivând
că în ţara Faraonului aveau mâncare din destul, chiar dacă îşi petreceau viaţa
în robie şi în muncă silnică. Ce zice, însă, Solomon cel Înţelept? „Mai bună
este o bucată de pâine uscată în pace, decât o casă plină cu carne de jertfe,
dar cu vrajbă” (Sol.XVII, 1). Când
hrana trupului devine zid între om şi Dumnezeu iar credinţa şi nădejdea nu mai
lucrează, atunci omul îşi consumă hrana întru păcat. Se face rob al trupului,
adică al poftei şi al nesaţiului: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit” (Ps. XXXIII, 10). Oricum o astfel de
răsplătire nu-i concludentă faţă de mâhnirea pe care i-o provoacă lui Dumnezeu
nerecunoştinţa şi nerăbdarea noastră în împrejurările mai grele ale vieţii:
„deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi” (Ps. CIII, 29). Atunci când poporul cârtea că moare de foame,
Domnul Dumnezeu i-a trimis păsări zburătoare spre mâncare: „a plouat peste ei
ca pulberea cărnuri” (Ps. LXXVII, 31)
„şi i-a săturat pe ei” (Ps. CIV, 39).
Dar când se credeau de acum mulţumiţi şi sătui, cu provizii suficiente, abia
atunci Dumnezeu Şi-a arătat mânia, asprimea şi dreptatea: „mâncarea le era încă
în gura lor, când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei
sătui ai lor” (Ps. LXXVII, 34-35). La
fel atunci când, după ce i-a hrănit cu mană în pustie (ei tot neavând încredere
în El), au început să adune provizii mai mult decât era nevoie, Dumnezeu S-a
supărat şi a oprit darul ceresc, iar tot ce a fost adunat în plus nu a mai
putut fi consumat.
Din astfel de întâmplări reiese limpede
că ceea ce doreşte Dumnezeu de la oameni este cu totul altceva decât ceea ce
dorim noi oamenii de la El. Zis-a Domnul: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul şi-l supuneţi” (Fac. I, 28)
Dar oare ce poate să însemne această putere de a stăpâni pământul ?... Oricum,
cu totul altceva decât ceea ce cred oamenii că înseamnă. Ascultând cântările
liturgice de laudă ale Bisericii, vom auzi zilnic intonându-se versetul:
„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mt. V, 5) Cu alte cuvinte, în nici un caz nu-l fac pe om stăpân
sau proprietar peste pământ documentele juridice, aşa cum cred oamenii
necredincioşi! Auzi ce zice Scriptura: „Al Domnului este pământul şi plinirea
lui” (Ps. XXIII, 1) Iar omului îi
zice cu ton ironic, dar părintesc: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. III, 19), „în sudoarea fetei tale
îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat” (Fac. III, 19). Iată pământul moştenit,
fericirea Raiului pierdut - regăsit încă din primele veacuri creştine de cei
dintâi asceţi, nevoitori şi luptători pentru mântuire: tocmai în nesfârşitul
pustiurilor egiptene, palestiniene, ale Siriei şi Ierusalimului ! Căci de
atunci cântă Biserica: „Înflorit-a pustia ca şi crinul !”
Iată deci cum ar trebui să fim stăpânii
pământului;nu chinuindu-l cu garduri şi cu ziduri, cu titluri de proprietate şi
legi făcute de mâini omeneşti, ci sfinţindu-l cu faptele şi cu vieţuirea
noastră: „omul sfinţeşte locul !”. Doar aşa se va preface „pustiul în iezer de
ape, iar pământul cel fără de apă în izvoare de ape” (Ps. CVI, 35), aşa cum au reuşit să facă aceşti asceţi, mari
trăitori ai unirii cu Hristos în viaţa lor pământească, redobândind starea
adamică, uneori fiind hrăniţi de către sfinţii îngeri, iar alteori hambarele
mănăstirilor lor umplându-li-se în chip minunat cu grâu şi cu merinde în urma
rugăciunilor lor curate ! Nenumărate sunt astfel de exemple în Vieţile Sfinţilor – de la Antonie cel
Mare şi Pahomie cel Mare până la Teodosie cel Mare şi Eftimie cel Mare sau
Maria Egipteanca, ori tot atâţia nenumăraţi pustnici care trăiau vreme
îndelungată, ani de zile, doar cu câte o traistă de pesmeţi, fără a mai simţi
nimic altceva decât foamea şi setea de Dumnezeu; căci dorul de Hristos a luat
locul nesaţiului gurii şi al pântecelui ! De un asemenea har face pomenire
Sfânta Biserică în „Rugăciunea de binecuvântare a colivei”: „Doamne, Care pe
cei trei tineri şi pe Daniil în Babilon fiind hrăniţi cu verdeţuri i-ai arătat
mai frumoşi decât i-ai arătat pe cei hrăniţi cu multe desfătări…”. Tocmai
pentru a înfiera alergarea după hrana trupului în mod nesocotit, cântă
Psalmistul: „iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Ps. XXXIII,10).
Şi astfel a ajuns omenirea din stăpână a
pământului slugă a pământului şi roabă a nesăturării pântecelui. De-a lungul
vremii s-a intervenit prin tot felul de metode ştiinţifice pentru ca pământul
să fie obligat să-i dea omului ce şi cât îi cere: recolte bogate, munţi de
pâine, de grâne şi de roade. La toate acestea însă, Dumnezeu, văzând ce face
omul cu pământul, „l-a lăsat la mâna sfatului său” (Sir. XV, 14); şi astfel, „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de
dânşii” (Ps. II, 4): a luat harul
bucatelor ! Acestea nu mai dau săturare, aşa cum s-a întâmplat cu mulţimile din
pustie la înmulţirea pâinilor. Din „cinci pâini şi doi peşti” (Mt. XIV, 17) au mâncat „ca la cinci mii
de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt.
XIV, 21) iar la urmă „au strâns rămăşiţele de fărâmituri: douăsprezece
coşuri pline” (Mt. XIV, 20). Iar noi,
astăzi, mâncăm mai mult de douăsprezece coşuri de pâini şi peşti doar pentru ca
la urmă să culegem trupuri bolnave, contaminate chimic, pline de boli digestive
cronice şi afectate iremediabil de obezitate şi de multe alte maladii
incurabile: tot atâţia oameni nefericiţi ajunşi robi pântecelui şi pământului…
Iar pentru păcatele lăcomiei omeneşti,
până şi pământului i-a dat Dumnezeu boli şi dăunători de tot felul, şi multe
alte pedepse care l-au sălbăticit atât ca răspuns la acţiunile omului asupra
lui, cât şi în sine, ca natură – prin alunecări de teren, secete şi inundaţii,
molime şi uscăciune, încât „spinii şi pălămida” (Fac. III, 18) au ajuns să fie podoaba frumuseţii lui! Atunci când
Solomon Îl iubea pe Dumnezeu şi preţuia Înţelepciunea Lui, în toată fala şi
mândria lui regală, totuşi, Dumnezeu îl compara pe strălucitul rege pământesc
cu iarba pământului: „nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca
vreunul dintre crini !” (Lc. XII, 27).
Iată câtă frumuseţe a legăturii dintre stăpânul credincios şi întinderea
stăpânirii sale - împărăţia câmpului
plină de ierburi moi şi flori frumos mirositoare (precum în Raiul cel pierdut),
ne descoperă aceste cuvinte ale Mântuitorului !
Pentru a pune un hotar definitiv
abuzului de încredinţare a omului pe seama nădejdii în hrana cea trecătoare şi
stricăcioasă (adică în pâine mai mult decât în Dumnezeu), în Carantania, pe
Muntele Ispitirii, Hristos i-a răspuns diavolului: „Nu numai cu pâine va trăi
omul” (Mt. IV, 4), deşi acesta nu-i
ceruse decât un lucru mic – o hrană nemuncită, necinstită, nemeritată. Era
desigur un mod al lui, diavolesc, de a-L ironiza pe Dumnezeu: „zi ca pietrele
acestea să se facă pâini !” (Mt. IV, 3);
ca şi cum ai cere unui om: „zi pâinilor să se facă pietre” (ca o invitaţie la
îmbuibare). Aşadar, o încercare prin care satana a dorit să-L persifleze pe
Fiul lui Dumnezeu, necunoscându-I însă lucrarea şi neştiindu-I nici puterea:
„De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini !” (Mt. IV, 3). Răspunsul lui Iisus a fost
unul cu adevărat deplin Dumnezeiesc, fără ca satana măcar să priceapă ce
cuvinte se rosteau în auzul lui şi care era puterea lor ce avea să-i provoace
scârbă şi neputinţă în toată lucrarea lui demonică înveşnicită în rău şi în
lupta de a chinui neamul omenesc. Hristos îi zice: „Nu numai cu pâine va trăi
omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. IV, 4). Aceasta este de fapt rădăcina Euharistiei înseşi, ce
avea să se răspândească apoi pe faţa întregului pământ ! Iar cele „cinci pâini
şi cei doi peşti” (Mt. XIV, 17) sunt
primul simbol euharistic şi cea dintâi adeverire că numai Dumnezeu poate
binecuvânta, sfinţi şi hrăni toată făptura: „a fost cunoscut de ei la frângerea
pâinii” (Lc. XXIV, 35). Ori de câte
ori diavolul va voi să piardă un suflet, pocăinţa aceluia şi mâncarea din
pâinea cea vie îl vor salva şi îl vor izbăvi, unindu-l cu Hristos: „cel ce
mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (In. VI, 54) şi „la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte
la viaţă” (In. VI, 24). „Eu sunt
pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer ! Cine mănâncă din pâinea aceasta viu
va fi în veci” (In. VI, 51). Pe
batjocoritorul diavol însă, îl umilise deja credinţa de diamant a slugii
Stăpânului, Cinstitul Prooroc Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului,
atunci când la râul Iordan striga cu putere: „Dumnezeu poate şi din pietrele
acestea să ridice fii lui Avraam !” (Mt.
III, 9), vestindu-i astfel ispititorului de mai înainte răspunsul
Creatorului la ispitirea de a-I cere pâine din piatră: prin Cruce Domnul avea
să-i dea în schimb replica prefacerii pescarilor în Apostoli şi a păgânilor în
Mucenici prin har şi binecuvântare şi prin mâncarea din „pâinea cea vie” –
mulţime nenumărată de dreptcredincioşi temători de Dumnezeu !
Conflictul acesta dintre pâinea
colhoznică şi Pâinea Euharistică se vede şi astăzi, în vremea noastră, aşa
precum s-a şi văzut mereu în trecut pe pământ. Dar robii Domnului întotdeauna
vor străluci pe bolta Bisericii şi vor sta mărturie vie că se cuvine să
„căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui - şi toate celelalte
se vor adăuga vouă !” (Mt. VI, 33).
Zis-a Hristos: „cine nu adună cu Mine risipeşte” (Mt. XII, 30) Să avem grijă ca în ţarina Mântuitorului grâul
semănat de El să aducă boabă multă şi roadă pe măsură: „una o sută, alta
şaizeci, alta treizeci” (Mt. XIII, 8).
Cuvântul Sfintei Evanghelii este pâine şi hrană pentru suflet. Grija vieţii
este o necesitate firească şi biologică, dar grija de suflet şi pâinea cea vie
este o datorie supremă, sacră şi veşnică. A-I pretinde lui Dumnezeu servicii
de brutar sau de agronom ne e specific
doar nouă, celor ce raportăm credinţa exclusiv la umplerea cămărilor şi a
hambarelor. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a vestit mai dinainte că în vremurile
de pe urmă lumea se va deda la lucruri netrebnice şi stricăcioase, uitând de
cuvântul Scripturii şi de veşnicia vieţii celei viitoare: „Ştiu faptele tale;
că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte ! Astfel,
fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.”
(Apoc. III, 15) „fiindcă tu zici:
Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie - şi nu ştii că tu eşti
cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol !” (Apoc. XIII, 17).
Pentru aceasta e nevoie ca de când
suntem încă vrednici la minte şi la trup, în stare şi în putere, să căutăm din
vreme o dreaptă cumpănire între strădaniile pentru cele două pâini ale lumii.
Timpul câştigării pâinii celei pentru trup să nu fie mai lung şi mai preţios
decât timpul pe care ar trebui să-l acordăm Pâinii celei duhovniceşti, Sfintei
Euharistii: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” (Mt. XXVI, 26) „Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” (Liturghier).
Iar un alt lucru pe care îl va cântări Hristos în cumpăna Tronului
Înfricoşătoarei Judecăţi este acela ca - cele două pâini (puse în balanţa
dreptăţii dumnezeieşti) să fie de o măsură: hrana pentru trup şi rugăciunea
pentru suflet. În caz contrar, se va cântări mila noastră creştină la pâinea
zilnică a trupului: dacă am hrănit pe sărman, pe văduvă şi pe orfan, pe sărac
şi pe flămând, pentru că „jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi
smerită Dumnezeu nu o va urgisi !” (Ps. L,
18). Poate te-ai rugat mai puţin; dar, iată, ai miluit mai mult – şi atunci
greutatea pâinii pământeşti atârnă la Pâinea Vieţii, şi atunci nu vei mai auzi:
„Nebune ! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai
pregătit ale cui vor fi ?” (Lc. XII, 20)
aşa cum păţesc de obicei cei ce cugetă întru sine precum bogatul din Evanghelie:
„Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi” (Lc. XII, 18) şi „voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe
bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te !” (Lc. XII, 19). Să nu uităm nici de
bogatul cel nemilostiv: „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în
vison” (Lc. XVI, 19) „iar un sărac,
anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din
cele ce cădeau de la masa bogatului” (Lc.
XVI, 20-21). Şi nici de neizbânda strădaniei de auto-îndreptăţire a celor
daţi de-a stânga Dreptului Judecător: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând,
sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit
?!” (Mt. XXV, 44) - „Întrucât nu aţi
făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut !” (Mt. XXV, 45)
Grija vieţii m-a scos din Rai !
„Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi,
să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (Lc. XVI, 27-28); iar Patriarhul Avraam
răspunde: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei !” (Lc. XVI, 29) pentru că „dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci,
nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Lc. XVI, 31)
Iată, aşadar, în câteva rânduri de
inspiraţie biblică şi patristică, înfăţişată balanţa vieţuirii între cele două
pâini – cea omenească (hrană pentru trup), şi cea dumnezeiască, euharistică
(hrană pentru suflet). Să avem permanent grijă ca hrana noastră zilnică între
ogor şi altar să fie îngrădită cu harul lui Dumnezeu aşa precum a fost averea
Dreptului Iov: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu ? N-ai făcut Tu gard în
jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate
părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut
pământul ?” (Iov. I, 9). Dar Dumnezeu
a îngăduit ca diavolul să-l încerce pe Iov, ruşinându-l astfel pe ispititor.
Întrucât s-a dovedit că, atât bogat cât şi sărac, Iov nu s-a răzvrătit
niciodată împotriva Domnului Dumnezeu; ci doar a zis: „Gol am ieşit din
pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ ! Domnul a dat, Domnul a
luat; fie Numele Domnului binecuvântat !” (Iov.
I, 21) Iar Psalmistul, cântând mila şi bunătatea, exclamă: „dreptul se îndură
şi dă” (Ps. XXXVI, 21) dar „n-am
văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerşind pâine !” (Ps. XXXVI, 25) A milui pe sărac şi a
hrăni pe sărman înseamnă de fapt să fii darnic tot cu Dumnezeu: „cine pe sărac
ajută, pe Dumnezeu împrumută !” „Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa
lumii este trupul Meu !” (In. VI, 51)
pentru că „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă - şi din belşug să aibă !” (In. X, 10)
De aceea, precum Hristos a hrănit
mulţimile de oameni în pustie, această purtare de grijă revine astăzi, prin Apostoli,
Părinţilor ierarhi şi preoţilor Bisericii (în ceea ce priveşte hrănirea cu
Pâinea cea Vie, Sfânta Euharistie), dar şi tuturor creştinilor, fii ai
Bisericii lui Hristos – mai ales în ceea ce priveşte hrănirea celor săraci cu
pâinea „cea de toate zilele” (Iac. II,
15).
