„Ochi
aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte.”
(Mc. VIII, 18)
„Luminătorul
trupului este ochiul.” (VI, 22)
„Ridicat-am
ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu.” (Ps. CXX, 1)
„Ochii
Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila Lui.” (Ps. XXXII,18)
„Dacă
orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Mt. XV, 14)
„Vai
vouă, călăuze oarbe !” (Mt. XXIII,16)
„Călăuze
oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila.” (Mt. XXIII, 24)
„Fariseule
orb ! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată
şi cea din afară.” (Mt. XXIII, 26)
În cuprinsul nenumăratelor învățături
ale Sfintelor Scripturi, Sfinții
Prooroci și Apostoli, inspirați de Duhul
lui Dumnezeu, au folosit adesea diferite tehnici literare și mijloace
stilistice pentru a face trimitere atât la puterea naturală a ochilor de a
vedea lumina, cât și la neputința accidentală de a se mai bucura de aceasta din
pricina orbirii. Dincolo de aspectul fizic, material, trupesc al lucrurilor, se
face de fapt referire la aspectul spiritual,
duhovnicesc, al stării lăuntrice a sufletului care – potrivit lucrării pe care o
săvârșește – poate ajunge de la un preaplin al vederii dumnezeiești până la
golirea produsă de uitarea lui Dumnezeu: „toţi s-au abătut, împreună netrebnici
s-au făcut” (Ps. XIII, 3) Abaterea și
netrebnicia pe care le constată cu profundă amărăciune Psalmistul înseamnă
desigur întreruperea comuniunii dintre om și Dumnezeu, dintre pământ și cer,
dintre Sfinții Bisericii triumfătoare și credincioșii Bisericii luptătoare,
chiar și dintre semenii înșiși – cu proprii lor prieteni, cu rudele și
cunoscuții – prin necunoașterea, dezinteresul sau nevolnica pricepere a voii
sfinte a lui Dumnezeu, astfel pierzându-se din vedere lucrul cel mai important
din rânduiala vieții creștine: integrarea
în ceea ce numim comunitatea spirituală sau comuniunea duhovnicească.
Măsura vederii sau a nevederii omenești
poate fi cunoscută prin exprimarea și considerarea în deplină libertate a tot
ceea ce percepem prin raportarea la mediul înconjurător. Cel mai adesea vorbim
de vedere în sensul strict biologic–trupesc, ca despre cel mai important dintre
cele cinci simțuri, al cărui analizator – ochiul – este principalul senzor
anatomic care ne pune în legătură cu toate cele din jurul nostru. A vedea
înseamnă a stabili legătura interiorului cu exteriorul. Vederea furnizează nouă
informații din zece asupra mediului înconjurător, nu numai în diferențierea
luminozității, formelor și culorilor, dar și în orientarea în spațiu, în
menținerea echilibrului și a atenției. Cei mai mulți oameni se limitează la a
exprima vederea lucrurilor exclusiv prin percepția lor personală indiferent de
orice alte criterii. Dar nu e totul doar să vezi. De multe ori omul întreprinde
o vedere de ansamblu asupra realității, lipsită însă de spiritul de analiză. Cuvântul
Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan
„cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I
In. IV, 1) se referă tocmai la posibilitatea înșelării ca abatere sau rabat
de la perceperea realității: „însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. XI, 14) Putem așadar vorbi
despre vedere pur și simplu ca simț trupesc, fizic, biologic, și care poate
suferi unele deficiențe prin posibilele afecțiuni ale ochiului, ca organ a
cărui principală funcție este cea de a detecta lumina: „ era un om orb din
naştere” (In. IX, 1) Astfel de
deficiențe anatomice și fiziologice pot fi cauzate de diferiți factori interni
și externi de influențare a stării de sănătate și pot fi remediate (sau nu)
prin intervenția chirurgicală sau prin tratamente medicale corespunzătoare patologiei
oftalmologice. Un exemplu în acest sens este cazul clinic al orbului din
Evanghelie, căruia Iisus (ca „Cel prin Care cu adevărat toate s-au făcut”) „i-a
uns cu tină ochii” (In. IX, 6) pentru
a interveni (cu puterea Sa divină cu care l-a zidit pe om din țărână) în
reglarea sistemului de elemente oculare sensibil la schimbările de lumină și
capabil să le transforme în impulsuri nervoase: „Din veac nu s-a auzit să fi
deschis cineva ochii unui orb din naştere” (In.
IX, 32) Relevant și semnificativ este faptul că Iisus săvârșește minunea
spre slăvirea lui Dumnezeu: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să
se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (In.
IX, 3)
Orbirea trupească produsă în timpul
vieții pământești poate fi rezultatul accidental al multor cauze – uneori
necunoscute, alteori de-a dreptul inexplicabile, de la caz la caz, în funcție
de capacitatea individuală de prevenție a bolilor și de protecție a
organismului fiecăruia. Sfânta Evanghelie însă nu pe acest lucru pune accentul.
Și aceasta pentru că, în firescul duhovnicesc al lucrurilor, Scriptura ne
învață că „Domnul înţelepţeşte orbii” (Ps.
CXLV, 8) Adică le dăruiește o sporire a capacității de funcționare a
tuturor celorlalte simțuri de care dispun pentru a echilibra astfel deficitul
de sănătate. În cele ce urmează, însă, ne vom referi la vederea nu cu ochii
trupului, ci cu cei ai sufletului – pe care o pot dobândi cei care (precum cei
doi orbi pomeniți în pericopa evanghelică a Duminicii a șaptea de după Rusalii)
sunt dornici de a primi darul lui Dumnezeu.
„Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. IX, 28) Întrebarea lui Iisus pare
să fie o adevărată cercetare riguroasă, chiar stringentă, a stării sufletești
din punct de vedere duhovnicesc. „Zis-au Lui: Da, Doamne !” (Mt. IX, 28) Drept pentru care „Iisus,
văzând credinţa lor” (Mt. IX, 2) a
trecut direct la lucrarea dumnezeiască vindecătoare: „Atunci S-a atins de ochii
lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă !” (Mt. IX, 29) Iată un mod de a interveni spre corectarea vederii
despre care (științific) nu avem încă o explicație - ci doar spiritual, ca
putere divină ea însăși dăruită de Mântuitorul prin poruncă Apostolilor și
urmașilor lor, arhiereilor și preoților: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi,
înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi
luat, în dar să daţi !” (Mt. X, 8)
Pentru că Iisus „a scos duhurile numai cu cuvântul şi pe toţi cei bolnavi i-a
vindecat” (Mt. VIII, 16); „a văzut pe
soacra lui Petru zăcând, prinsă de friguri. Şi S-a atins de mâna ei, şi au
lăsat-o frigurile.” (Mt. VIII, 14-15) - avea credință mare femeia aceea, nu era
oricine, de vreme ce zice Scriptura că „s-a sculat şi Îi slujea Lui” (Mt. VIII, 15)
Și în cazul celor doi orbi Iisus
verifică barometrul stării de sănătate nu după rezultatul analizelor medicale
de laborator verificate prin prisma parametrilor de referință stabiliți
anterior, ci după trăirea duhovnicească autentică exprimată prin credință:
„După credinţa voastră, fie vouă !” (Mt.
IX, 29), indicând prin aceasta credința lucrătoare de fapte bune ca pe acea
stare lăuntrică a omului plăcută lui Dumnezeu. „Luminătorul trupului este
ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Mt. VI, 22) Iată cum lumina din
interior va răsări și în exterior: „și s-au deschis ochii lor !” (Mt. IX, 30) Au văzut și trupește și
duhovnicește totodată.
De aici putem trage câteva concluzii
referitoare la diferitele moduri de vedere spirituală accesibile omului. În
primul rând, vederea prin cunoașterea intelectuală. Aceasta poate forma un
punct de vedere sănătos, dobândit prin acumularea de informații interpretate ca
argumente ale cunoașterii. În acest sens Sfântul Apostol Petru scrie că „noi
v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui,
nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii
noştri” (II Petru I, 16) iar Sfântul
Apostol Cleopa remarcă și el la rândul său problema absenței argumentelor
cunoașterii atunci când Îi răspunde lui Hristos Cel Înviat că „nişte femei de
ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt, și,
negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au
spus că El este viu” (Lc. XXIV, 22-23)
În al doilea rând, vederea prin trăire
sufletească, adică prin convingerea profundă că Dumnezeu nu trebuie ispitit,
cercetat. Pe Dumnezeu poți doar să Îl rogi, devenind insistent cu El, să fii
perseverent, convins că poate să-ți împlinească cererea - și astfel reușești să
te rogi cu adevărat: „toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi
primit şi le veţi avea !” (Mc. XI, 24);
„cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide !” (Mt. VII, 7)
În al treilea rând, vederea prin
inteligența minții. Expresii precum „minte iute” sau „inteligență sclipitoare”,
„gândire rapidă”, om care „prinde repede” sau „înțelege ușor” – sunt deseori și
în mod obișnuit folosite în dialogul de la om la om cu privire la darul divin
primit de vreo persoană, așa cum a fost înzestrată prin harul Duhului Sfânt și
așa cum s-a format la ceea ce în popor se numește „școala vieții”.
Există însă și o vedere dobândită din
trăirea practică, aceea a modelului paterical, care formează conținutul și
esența înțelepciunii proprii bătrânilor îmbunătățiți și asceților cu
discernământ: „ - Dă-mi un cuvânt de folos, avva !; - Fiule, să ne rugăm ca
Duhul Sfânt să ne lumineze mintea spre cuvânt cu putere multă, lucrător !”
(„Patericul Egiptean”). Această cunoaștere din trăire și din practica nevoinței
rugăciunii neîncetate unite cu postul și cu privegherea au o cu totul altă
valoare înaintea Domnului Dumnezeu. A oferi sfaturi și povețe numai din
lecturile întreprinse, sau numai pe baza informațiilor dobândite exclusiv prin
studiu cărturăresc, ca simplu proces de acumulare a cunoștințelor generale
despre lucrările lui Dumnezeu – este ceva care ne va aduce la cuvântul
mustrător al lui Iisus: „Nu ştiţi ce cereţi !” (Mt. XX, 22) și al Apostolului Său, marele Iacov: „nu puteţi
dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu
cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în
plăceri” (Iac. II, 3) Nu degeaba, cu
alt prilej, Mântuitorul îi îndeamnă pe ucenicii Săi, în cele ce privesc trăirea
și practica vieții duhovnicești: „nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să
vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care
veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Mc. XIII, 11);
și iarăși, în același sens: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi
Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. XIV, 23) Deci, din punct de vedere
spiritual, omul începe să deschidă ochii cunoașterii, adică să pătrundă în
miezul tainei, în lucrarea ei, doar pe calea sacramentală a Euharistiei: „a
fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc.
XXIV, 35) Așadar, Sfânta Împărtășanie a fost atunci pentru ei (și rămâne și
astăzi pentru noi) calea prin care „le-a deschis mintea ca să priceapă
Scripturile” (Lc. XXIV, 45) și unicul
mod de întâlnire vie și adevărată cu Dumnezeu.
În ceea ce privește însă vederea
duhovnicească, este cazul să fim cu mare grijă și atenție, pentru că luptele
spirituale se duc necruțător pe toate fronturile: „mulţi sunt cei ce se luptă
cu noi din înălţimi !” (Ps. LV, 2);
„lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva
începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efes. VI, 12) Așa se face că, într-o
astfel de confruntare, Apostolii (nedumeriți și contrariați) Îl întreabă pe
Hristos – cu privire la demonul surd și mut: „De ce noi n-am putut să-l scoatem
?” (Mt. XVII, 19) Iar răspunsul vine
pe măsura lipsei lor de cunoaștere a duhurilor și a răutății lucrărilor lor:
„acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. XVII, 21) Același lucru macină
întreaga lume contemporană și astăzi, după două mii de ani de creștinism.
Hristos a rostit atât un îndemn puternic (și ferm totodată) - „cine are urechi de auzit, să audă !” (Mt. XIII, 9) – cât și un avertisment
plin de seriozitate: „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat
mult, mai mult i se va cere !” (Lc. XII,
48) Drept pentru care Iisus, rezolvând în chip minunat și mai presus de
fire problema orbirii trupești (vindecând nenumărații orbi pe care i-a întâlnit
în cale), ridică însă și problema mai grea a orbirii spirituale. Tocmai pentru
că în lucrarea de mântuire talantul trebuie înmulțit, nu îngropat: „se cuvenea
ca tu să pui banii mei la zarafi iar Eu, venind, aş fi luat ce este al Meu cu
dobândă” (Mt. XXV, 27) Părintele
Arhimandrit Cleopa amintea deseori în predicile Sfinției sale un cuvânt de la
Sfinții Părinți ai monahismului, care suna astfel: „rușinându-mă de cele ce învăț pe alții, voi
începe și eu a face cele de folos pentru
mântuire” (Convorbiri duhovnicești,
vol I)
În vremea noastră, cei doi orbi care vin
înaintea lui Hristos, cerșind harul vederii și mila iertării păcatelor,
reprezintă (credem noi) pe de o parte societatea „lumească”, zisă
„necredincioasă” sau „nebisericoasă”, iar pe de altă parte societatea
„eclezială”, zisă „credincioasă” sau „bisericoasă”. Societatea modernă, doldora
de „cunoștințe științifice” și „materialism dialectic și istoric”, vătămată
adânc de înfumurarea economiei și politicii atotbiruitoare, greu (sau deloc
chiar) își mai pleacă genunchii în fața Icoanei lui Hristos sau urechea la
sfintele Lui învățături. Pe de altă parte, dificultatea în care îl pune
Biserica (cu toate canoanele și legile ei aspre, cu mulțimea interminabilă a
rânduielilor și diversitatea amețitoare a tradițiilor, cu restricțiile și
prescripțiile ei complicate) pe bietul om modern „liber-cugetător” și
„emancipat” de orice prejudecăți, ajunge cu timpul să îl transforme pe acesta
într-un creștin de fațadă, în realitate un orb fără credință încercată, tocmai
pentru că nu mai primește tratamentul (dureros și amar prin osteneala pe care o
implică) necesar vindecării - prin ridicarea din sclavia confortabilă a
păcatului... Și astfel, precum spune marele Pavel, „îşi vor întoarce auzul de
la adevăr şi se vor abate către basme” (II
Tim. IV, 4), căutând „păstori” al căror cuvânt să le gâdile auzul și să le
spună doar ceea ce vor ei să asculte și să audă: „nu vor mai suferi învăţătura
sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după
poftele lor” (II Tim. IV, 3)
Adormirea conștiinței devine astfel miopia
necunoașterii, glaucomul încăpățânării și împotrivirii față de voia sfântă a
lui Dumnezeu și cataracta învățăturilor greșite care rătăcesc mintea omului,
abătând-o la „dumnezeu străin” (Ps. LXXX,
8), împingând pe credincios de la dreapta viețuire la formalism schizoid și
superficialitate bolnavă. „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai
auzit de la mine !” (II Tim. I, 13)
strigă Sfântul Apostol Pavel către urmașii săi. Așa doar pot creștinii să
aleagă calea spre Lumină: „Eu sunt Lumina lumii” (In. VIII, 12) „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. XIV, 6) ! Vederea sănătoasă este de
fapt întâlnirea cu Dumnezeu, păzirea poruncilor Lui, nădejdea de mântuire și
întărirea în credință: „Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă,
întăriţi-vă. Toate ale voastre cu dragoste să se facă” (I Cor. XVI, 13-14) Iar intrarea lui Iisus în lume se face prin ușa
inimii și a voinței fiecăruia dintre noi:
„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea
şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. VIII, 34)
De aceea, în fața lumii stă încă larg deschisă și primitoare ușa Bisericii care
ne cheamă pe toți la mântuire: „stâlpul şi temelia Adevărului” (I Tim. III, 15) Și tot așa cum
afecțiunile foarte delicate ale gingașilor ochi se descoperă greu, tot așa și
vederea duhovnicească greu se dobândește. Omul care o are nu știe că o are; îi
simte doar dulceața și îi recunoaște lucrarea: „arătând ucenicilor Săi slava Sa
pe cât li se putea” (Troparul Schimbării
la Față) – nu pe măsura lui Hristos, ci pe măsura lor de cuprindere. La
râul Iordan, la Botezul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul vedea deopotrivă
trupește - „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Mt. III, 2), cât și duhovnicește:
„Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel
ce botează cu Duh Sfânt !” (In. I, 33)
Cine mai vede astăzi pe Duhul Sfânt ?! „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia
vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. V, 8)
Și Sfântul Apostol Pavel a ajuns să intre în lucrarea Duhului Sfânt dincolo de
pricepere: „a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le
grăiască” (II Cor. XII, 4) „fie în
trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu” (II Cor. XII, 2)
Această lucrare sublimă a vindecării
ochilor sufletești (adică de tămăduire a minții) se poate realiza numai prin
păzirea cu strășnicie a sfintelor învățături revelate nouă din Cer: „ştiu de
unde am venit şi unde Mă duc” (In. VIII, 14);
„Mă duc la Cel ce M-a trimis” (In. XVI, 5)
și „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în
veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L
vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!
Nu vă voi lăsa orfani” (In. XIV, 16-18)
Biserica are cea mai mare
responsabilitate și putere în vindecarea umanității decăzute (cu condiția ca
sfințiții ei slujitori să cunoască bine boala, altfel ...„dacă orb pe orb va
călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” - Mt.
XV, 14); avem în acest sens exemplul dureros al acestor „călăuze oarbe” (Mt. XXIII, 16): „Vai vouă, cărturarilor
şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un
ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei îndoit decât voi” (Mt. XXIII, 15) Lipsa de instruire
spirituală face din lucrătorii viei orbii teascului duhovnicesc care
sălbăticesc via. Poruncile devin obiceiuri, obiceiurile devin lege, legea
devine neorânduială, neorânduiala devine obișnuință, obișnuința devine boală,
boala slăbănogește trupul și chinuiește sufletul – iar în final sufletul îl
pierde pe Dumnezeu: „Nu vă cunosc pe voi !” (Mt.
XXV, 12) Dar oare - „Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit şi nu
în Numele Tău am scos demoni şi nu în Numele Tău minuni multe am făcut ?” (Mt. VII, 22)... la care Hristos iarăși
le va răspunde: „Nu vă cunosc pe voi !” (Mt.
XXV, 12) „căci Numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între
neamuri” (Rom. II, 24) Păcatul
săvârșit cu voia – dar minimalizat ridicol la nivel de „ispitire vrăjitorească”,
toate patimile proprii puse în cârca „negativismului” altor persoane sau a tot
felul de „influențe malefice” – magie albă, magie neagră, descântec sau tarot –
toate acestea și toate cele asemenea lor nu sunt altceva decât semne evidente
de orbire a povățuitorului care le crede valabile, le acceptă lucrarea, le
predică și le propovăduiește ca „explicații” și „tâlcuiri” duhovnicești ale
răului din viața omului, mai tari chipurile chiar și decât Legea și Puterea
Domnului Dumnezeu... „Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude Numele Tău,
Doamne !” (Ps. CXLI, 7); „Privegheaţi
şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită !” (Mt.
XXVI, 41); „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea
Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. VI, 14);
„Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos ?” (Rom. VIII, 35)
„Atunci S-a atins de ochii lor, zicând”
(deopotrivă și nouă și creștinătății întregi): „După credinţa voastră, fie vouă
!” (Mt. IX, 29)... „Şi s-au deschis
ochii lor !” (Mt. IX, 30)
Dacă vom avea o credință sănătoasă,
luminoasă, întemeiată pe învățătura și Jertfa lui Hristos, atunci vom culege și
bucuria și roadele Învierii Lui: „bucurie Evei în locul întristării i-ai
dăruit” (Binecuvântările Învierii).
Dacă vom fi șovăielnici, lași, fricoși, leneși și comozi, așteptând „ajutor
social” de la Dumnezeu până și în viața duhovnicească, atunci probabil că vom
auzi glasul lui Hristos, zicându-ne: „Iată, vin curând şi plata Mea este cu
Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui” (Apoc. XXII, 12) „În Cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni
care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna !” (Apoc. XXI, 27) Și, - ferească Dumnezeu! -, nu cumva să ajungem să
pățim ca Iuda care „aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a
spânzurat” (Mt. XXVII, 5)... Pentru
că nu bogăția materială și nu banii au puterea de a cumpăra mila lui Dumnezeu,
ci inima bună și curată, înfrântă și smerită – aceea ne va mântui ! „Pe cel ce
vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In.
VI, 37) „iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela” (Mt. IX, 31)
