„A suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi
Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi
ţine, vor fi ţinute.” (In. XX, 22-23)
„Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi
legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.”
(Mt. XVIII, 18)
„Pentru păcatele mele cele multe mi se
îmbolnăveşte trupul, şi slăbeşte sufletul meu” (Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu)
„Doamne Dumnezeule, Mieluşelul lui
Dumnezeu, Fiul Tatălui, Cel Ce ridici păcatul lumii, miluieşte-ne pe noi, Cel
ce ridici păcatele lumii ! ”(Doxologia
Mare)
„Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic,
cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în Numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin !” (Molitfelnic)
Învăţăturile Sfintei Evanghelii cuprinse în parabolele Mântuitorului au rămas la
fel de actuale acum, în vremea noastră, ca şi atunci, în urmă cu două mii de
ani. Pentru că atât conţinutul poftei cât şi forma păcatului au rămas aceleaşi.
Singurul lucru nou care se petrece în lume este păcătuirea sau îndreptarea
fiecărui om prin propria sa voinţă. Voinţă care poate fi pusă în lucrare fie
spre săvârşirea binelui, a faptelor bune, spre împlinirea virtuţilor (ca
răspuns la întrebarea lui Iisus - „Voieşti să te faci sănătos ?” – In. V, 6), fie spre săvârşirea răului, a
faptelor rele, adică a păcatelor. Cuvântul Scripturii - „duhul este osârduitor,
dar trupul este neputincios” (Mt. XXVI, 41)
ne arată desigur faptul că putem greşi şi păcătui chiar şi fără să voim în mod
intenţionat aceasta. Concepţia duhovnicească a Sfântului Apostol Pavel (anume
formulată pentru a sensibiliza inima împietrită în nesimţire şi nepăsare prin
păcătuirea fără măsură şi fără oprire) este exprimată în constatarea aducătoare
de smerenie: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe
acela îl săvârşesc…” (Rom. VII, 19)
Acesta este un cuvânt care totuşi poate da un anumit curaj omului care
păstrează o urmă de conştiinţă în raţiunile vieţuirii sale pe pământ. Şi tot
marele Pavel formulează magistral povaţa părintească (pe cât de elegantă în
exprimare, pe atât de categorică în cuprindere): „Toate îmi sunt îngăduite, dar
nu toate îmi sunt de folos !” (I Cor. VI,
12) Altfel spus, orice alegere făcută în viaţă cu discernământ este o
lucrare duhovnicească pusă ca o barieră în calea păcatului. Spunea Sfântul
Antonie cel Mare că „de va vrea omul se va mântui, iar de nu va vrea nu se va
mântui”; şi iarăşi: „de va voi omul – le poate pe toate câte le voieşte.” (Patericul Egiptean)
Pentru a înţelege anumite forme ale
păcatului, trebuie să avem în vedere starea de după cădere a firii umane. Zice
Scriptura: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu” (I Cor. XV, 45) şi „l-a lăsat în mâna
sfatului său” (Sirah 15,14) Avem
aşadar de a face cu o forţă de sine voitoare care gravitează în jurul unui
punct. Atunci când te situezi în punctul numit „Adevăr” vei gravita în jurul
lui Dumnezeu, adică în jurul virtuţii:„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (In. XIV, 6) Când gravităm în jurul
altui punct, opus Adevărului, (numit „minciună” sau „adevăr strâmbat”) atunci
deja nu mai vorbim de Adevărul absolut, Hristos - „Lumina lumii” (In. VIII, 12), ci vorbim de „tatăl
minciunii” (In. VIII, 44) – diavolul.
Aşadar, dacă nu mai gravităm în jurul Adevărului şi al virtuţii, atunci
gravităm în jurul păcatului: doar „Adevărul vă va face liberi” (In. VIII, 32) pentru că „oricine
săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (In.
VIII, 34) Robie care înseamnă
suprimarea dreptului de a fi cu Dumnezeu.
Ce este interesant, însă, e că (pe orice
poziţie s-ar situa) omul va reacţiona la fel. Adormindu-i conştiinţa, el nu mai
realizează depărtarea sa de Dumnezeu. Şi totuşi, insistă ca Dumnezeu să-l
asculte şi să-i împlinească cererile. Ba, mai mult decât atât – dacă în vechime
strămoşul Adam a putut reproşa Domnului: „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu
mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fac.
III, 12), astăzi oamenii au de făcut reproşuri mult mai puerile: „dacă
Dumnezeu e bunătate şi iubire şi dragoste - atunci cum de suportă atâtea rele
şi nedreptăţi pe pământ ?” Dar nimeni nu se întreabă întru sine cum de nu ne
pedepseşte Dumnezeu pentru mulţimea atâtor fărădelegi, de vreme ce pe Adam l-a
pedepsit doar pentru o singură gustare din rodul pomului cunoştinţei binelui şi
răului ?!... O astfel de atitudine nu reprezintă altceva decât tot o călcare a
voii lui Dumnezeu şi o ofensă la adresa sfinţeniei Lui.
Oamenii vremurilor de astăzi nu mai vor
să cunoască şi să recunoască gravitatea păcatelor săvârşite - fie din nepăsare,
fie din lene, din uitare sau dezinteres. Cu toate că orice conştiinţă care se
trezeşte mărturiseşte adevărul că noi, oamenii, suntem fii Unui Dumnezeu
Răscumpărător Care Şi-a revărsat întreaga Sa iubire peste lume prin jertfa
Fiului Său pe Cruce... Şi, mai mult decât atât, pentru a ne arăta în chip
desăvârşit dragostea Sa părintească şi sfântă, ca unor fii adevăraţi nu
nelegitimi, ne mai şi dă să-I mâncăm propriul Său Trup şi să-I bem propriul Său
Sânge, „carnea euharistică”: „ şi Cuvântul S-a făcut trup !” (In. I, 14). La un asemenea prea-plin de
iubire se adaugă şi faptele Cuvântului întrupat, Iisus Hristos – Cel Care,
vreme de trei ani şi jumătate, a vindecat pe toţi cei bolnavi, a hrănit
mulţimile flămânde, a tămăduit toată neputinţa în popor, arătând adâncă şi
neţărmurită milă faţă de făptura umană, faţă de om – „regele creaţiei”. Prin
însăşi viaţa Sa, pur şi simplu a explicat lumii că toate nesfârşitele
suferinţe, boli şi neputinţe sunt rezultatul lucrărilor diavolului şi ale
slugilor sale asupra omului care a pierdut legătura cu Dumnezeu: „ca să se
împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul, care zice: «Acesta
neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat !»” (Mt. VIII, 17) Căci „n-ai răbdat, Stăpâne,
pentru îndurările milei Tale, să vezi neamul omenesc chinuit de diavol, ci ai
venit şi ne-ai mântuit pe noi”(„Taina Sfântului Botez”); adică n-a suferit Cel
Preafrumos ca frumuseţea chipului divin şi chemarea la asemănare întipărite în
om prin chiar actul creării lui, să fie mutilate de păcat şi batjocorite spre
râsul diavolului. Cât dor şi câtă dragoste şi ce desăvârşire a revărsat Sfânta
Treime atunci când a cugetat întru Sine să facă o făptură care pe toate să le
întreacă şi să stăpânească toată zidirea, … o icoană fidelă a lui Dumnezeu Cel
nemărginit şi necuprins în persoana lui Adam – un microcosmos cu putinţă de
văzut şi de atins, frumos şi delicat, făcut cu multă înţelepciune de către
Dumnezeu, Ziditorul său: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră !”
(Fac. I, 26)… Câtă iubire cuprinsă în
strădania Creatorului de a-l asemăna pe om cu Sine Însuşi ! Aceasta este toată
desăvârşirea iubirii Sfintei Treimi pentru creaţia Sa. Iar la toată această
bunăvoinţă, omul s-a gândit să mulţumească Domnului Dumnezeu prin „sfătuirea de
taină” cu vrăjmaşul şi potrivnicul Său, diavolul, şi prin urmarea cu
rigurozitate a îndemnurilor acestuia: „în ziua în care veţi mânca din el vi se
vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu !” (Fac. III, 5); ceea ce a şi făcut ca omul, ajuns „dumnezeu” prin
sine, să fie izgonit de la faţa Dumnezeului Celui viu şi adevărat. De-acum
ajutorul omului este împletit cu blestem din partea lui Dumnezeu: „blestemat va
fi pământul pentru tine ! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele
vieţii tale ! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba
câmpului ! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce
în pământul din care eşti luat.” (Fac.
III, 17-19) Iar primul semn al slăbănogirii omului este tocmai alungarea
lui de la faţa lui Dumnezeu: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce !” (Fac. III, 19) Cu alte cuvinte, nu mai
eşti omul mistic, înduhovnicit, cum erai la început, luminos şi strălucitor.
Căci ai pierdut nestricăciunea, pentru că ai pierdut lumina dumnezeiască. Prin
neascultare, omul coruptibil, supus căderii, a ajuns corupt şi căzut. Am fost
creaţi să fim călăuziţi şi păziţi de Dumnezeu prin cuvânt iar nu prin literă,
fără Lege scrisă, căci „litera ucide, iar Duhul face viu” (II Cor. III, 6) Din nefericire, litera ucide tocmai pentru că –
tot Scriptura o spune: „ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut
din Duh, duh este !” (In. III, 6) De
aceea, ceea ce dobândesc teologii cei adevăraţi, luminătorii Bisericii,
rugătorii din pustie, prin trăire autentică şi aspre nevoinţe ascetice – nu e
decât ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit ca dar dintru început, atunci când ne-a
creat. E drept că Adam nu gustase încă dulceaţa Învierii, pentru ca să cunoască
pe deplin, în chip matur, valoarea necuprinsă a iubirii pe care i-o dăruise
Dumnezeu ca unui rege al întregii zidiri…
Un alt pas pe calea slăbănogirii, după
trupul cel de lut, a fost îmbrăcarea în „haine de piele”, tâlcuite ca fiind
mortalitatea biologică, firea animalică marcată de dulceaţa simţirii
materialnice: „a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de
piele şi i-a îmbrăcat” (Fac. III, 21)
Câtă slăbiciune şi câtă umilinţă, totuşi, să pierzi calitatea duhovnicească a
puterii lucrării cuvântului şi să primeşti în schimb plăcerea propriei cărni,
din pricina neatenţiei şi a lipsei de trezvie faţă de împlinirea poruncii lui
Dumnezeu ! Iată cum lucrează păcatul în om: deşi Adam ştie că nu e bine să nu
asculte şi să calce porunca, totuşi, mânat de poftă, o face - şi greşeşte:
„femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii Raiului putem să mâncăm; numai din
rodul pomului celui din mijlocul Raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din
el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi !»” (Fac. III, 2-3) Atunci – de ce a mai mâncat ?!... Tocmai pentru că
a fost ispitit spre plăcerea simţurilor şi spre nesaţul poftei !... Şi iată ce
descoperire grozavă a făcut omul după gustarea din pomul oprit: „au cunoscut că
erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte” (Fac. III, 7) Aceasta este starea de
slăbănogire pe care o aşterne timpul peste om şi peste conştiinţa lui !
În schimb, dacă atunci mai avea o
conştiinţă (căci, ruşinându-se, „s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa
Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului” - Fac.
III, 8), acum umanitatea nu numai că nu se mai ruşinează, ba chiar se
afişează încă şi mai despuiată şi mai destrăbălată decât atunci !... Atunci
ascunzându-se doar de faţa Singurului Dumnezeu (deşi fără nici un rost, de
vreme ce El Însuşi ştia preabine cum i-a creat), iar astăzi smintind prin
dezmăţ până şi pe cei care încă nu s-au golit de tot la suflet, la minte şi la
inimă… Intimitatea proprie firii umane e la originea ei un lucru îngeresc,
fiind transmisă omului pe calea sufletului care este de provenienţă divină; la
zidirea fiecărei persoane umane mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri,
heruvimii cei cu ochi mulţi şi „serafimii cei cu câte şase aripi - cu două
acoperindu-şi feţele, cu două picioarele iar cu două înălţându-se, zboară,
cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind: «Sfânt, Sfânt,
Sfânt, Domnul Savaot ! Plin este cerul şi pământul de slava Ta !»” (Isaia VI, 2-3), puterile trupeşti
nefiind nici bărbaţi, nici femei - pentru că „nici nu se însoară, nici nu se
mărită” (Mc. XII, 25) Dar lumea
căzută a făpturilor omeneşti necinsteşte icoana creaţiei dumnezeieşti prin cele
mai sinistre urgii ale plăcerilor nestăpânite potrivnice firii, care nu pot
duce decât la întrebarea lui Hristos din Sfânta Evanghelie: „Ce este mai lesne a
zice: «Iertate sunt păcatele tale !», sau a zice: «Scoală-te şi umblă !» ?” (Mt. IX, 5) Oare câţi dintre noi mai
merităm iertarea sau mila lui Dumnezeu de vreme ce nici măcar nu mai
conştientizăm măsura fărădelegilor noastre ? Omul a ajuns să fie supus atât
slăbănogirii trupeşti, prin moartea dobândită de Adam prin mâncarea din pomul
oprit la sfatul diavolului („în ziua în care vei mânca din el, vei muri
negreşit !” - Fac. II, 17), cât şi
slăbănogirii sufleteşti, ca rezultat direct al păcatelor trupeşti săvârşite
prin simţuri spre plăcerea carnală, prin lăcomie, îmbuibare şi poftă
nestăpânită – până la moartea conştiinţei, atunci când tot alaiul patimilor
ajunge un lucru firesc şi intră în normalitate. Aici intervine Dumnezeu, în
Taina dezlegării prin pocăinţă – cheia împăcării cu Dumnezeu.
Dezlegare făcută în Numele Tatălui –
prin mila Lui faţă de lume şi răscumpărarea ei prin jertfa Fiului Său – pentru
ca aceasta să nu fie zadarnică, ci spre restaurarea desăvârşită a omului după
chipul Raţiunii divine: „Legea Ta cugetarea mea este !” (Ps. CXVIII, 174)
Dezlegare făcută în Numele Fiului –
aceea prin care se va mântui tot omul care păstrează în inima sa învăţăturile
sfinte şi tainele minunate descoperite de către Fiul lui Dumnezeu şi Fiul
Omului: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !”
(In. XIV, 21) Această dezlegare de
păcate este condiţionată şi de o altă etapă: iertarea lor. Ori iertarea implică
oprirea păcatului şi înlocuirea oricărui viciu cu virtutea opusă acestuia.
Altfel dezlegarea nu e lucrătoare pentru că nu e ziditoare: „iertate îţi sunt păcatele
tale” (Mc. II, 5), „de acum să nu mai
păcătuieşti !” (In. V, 14) Scris este
că: „Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule !” (Mt. IX, 2) Semnalăm aici un lucru
foarte important consemnat de către Sfinţii Părinţi: este nevoie să părăseşti
păcatul cât încă îl mai poţi face pentru ca să iei cununa cea veşnică; pentru
că, dacă te-a părăsit păcatul pe tine (din neputinţa firii), aceea nu este
virtute înaintea lui Dumnezeu. E adevărat că slăbănogul menţionat în Evanghelie
era suferind; dar avea credinţă şi părăsise deja de mult păcatul, şi de aceea a
îndrăznit să se aproprie de Hristos şi să primească iertarea şi dezlegarea
suferinţei sale: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă !” (In. V, 8) Aici stă probabil toată înţelepciunea cuprinsă în textul
evanghelic: slăbănogirea te poate distruge mai rău decât păcatul în sine, prin
laşitatea pe care ţi-o induce. Adică prin lipsa de curaj faţă de datoria de a
răspunde pentru fapta săvârşită. Adam, auzind paşii lui Dumnezeu, s-a ascuns;
n-a mai putut înfrunta întâlnirea cu El. Cântă Proorocul: „Fericit bărbatul
care n-a umblat în sfatul necredincioşilor !” (Ps. I, 1), „Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în Domnul” (Ps. II, 12), iar Apostolul adaugă:
„Fericit este bărbatul care rabdă ispita !” (Iac.
I, 12) „Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta; când mă necăjesc, degrab mă
auzi; ia aminte spre sufletul meu şi-l mântuieşte pe el !” (Prochimenul Mare, Vecernia Duminicii iertării) Omul lipsit de
bărbăţie se ascunde de responsabilitatea păcatului săvârşit şi de urmările lui:
„dar dacă Dumnezeu e bun şi milostiv, de ce nu ne iartă ?” s-ar întreba iarăşi
cârtitorii. Dar ce ai făcut tu concret spre mântuirea şi curăţirea ta, ca să
fii iertat ? Ca să fii iertat tu, ca om căzut din ispitirea diavolului, Hristos
a murit pe Cruce. Zice Sfântul Apostol Pavel: „lumea este răstignită pentru
mine, şi eu pentru lume” (Gal. VI, 14)
căci „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. II, 20)
Şi, în fine, dezlegare făcută în Numele
Duhului Sfânt: aceasta este „Cinzecimea” particulară a fiecăruia dintre noi,
petrecută în mod personal, doar între noi şi Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt ne
curăţim solzii nevederii duhovniceşti, găsim calea de a ne reveni întru sine,
precum fiul cel risipitor; descoperim pocăinţa vameşului, găsim drumul
Damascului – acolo unde Hristos ne învăluie nu numai în Lumina Botezului, dar
şi în iubirea Sfintei Euharistii. El vrea ca noi să ne întoarcem cu totul către
Dânsul, slujindu-L şi cu mintea, şi cu inima, şi cu sufletul, şi cu tot trupul.
El vrea să devenim cu toţii mădulare ale Lui, fiecare în parte. Căci Duhul
Sfânt Însuşi doreşte să Se pogoare nu doar în chip de limbi ca de foc, ci ar
vrea să Se reverse din belşug în şuvoaie de cascade, pentru a ne face vase
sfinţite ale Bisericii lui Hristos. Aşa s-au preamărit sfinţii diaconi, preoţi
şi arhierei ca slujitori ai harului Legii celei noi. Aşa au izvorât mir
moaştele celor afierosiţi Domnului prin har, credinţă şi fapte bune – trupurile
cele smerite ale Sfinţilor, osemintele lor vindecătoare: „bucura-se-vor oasele
cele smerite !”(Ps. 50,9), prin necontenita rugăciune: „Rugaţi-vă neîncetat !” (Tes. V, 17)
„Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine
!” (Ps. L, 12), „Duhul Tău Cel Bun să
mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps.
CXLII, 10), „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar
cui se iartă puţin, puţin iubeşte” (Lc.
VII, 47) „că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă !” (Mt. IX, 13) Numai oamenii fără de
Dumnezeu, care nu mai au credinţa cea adevărată, pot spune astăzi precum cei de
acum două mii de ani: „Cine este Acesta care grăieşte hule? Cine poate să ierte
păcatele decât Unul Dumnezeu ?!” (Lc. V,
21) Lor, însă, Iisus le va răspunde: „Nu vă cunosc pe voi !” (Mt. XXV, 12) pentru că „nu oricine Îmi
zice: «Doamne, Doamne !» va intra în împărăţia cerurilor” (Mt. VII, 21), căci „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă -
iar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt.
XI, 12)
„Iar Iisus, cunoscând gândurile lor,
răspunzând a zis către ei: Ce cugetaţi în inimile voastre ? Ce este mai uşor ?
A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală şi umblă ? Să ştiţi că
Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele !” (Lc. V, 22-24) „Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi
au slăvit pe Dumnezeu, Cel Care dă oamenilor asemenea putere” (Mt. IX, 8): „în Numele Meu, demoni vor
izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de
moarte de vor bea nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se
vor face sănătoşi !” (Mc. XVI, 17-18)
„Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în
Adevăr !” (In. IV, 24)
