Sfânta Treime - Izvorul iubirii şi al Sfinţilor

„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră !” (Fac. 1, 26)

„Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul !” (Fac. 11, 7)

„Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (In. 15, 26)

„Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor; iar de nu, să ştiu.” (Fac. 18, 21)

„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema !” (Lc. 1, 35)

Dintre toate cărţile Sfintei Scripturi prezenţa lui Dumnezeu în lume prin lucrările Sale atât cele văzute cât şi cele nevăzute este cântată probabil cel mai frumos în „Cartea Psalmilor” de către David, regele lui Israel: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria !” (Ps. 18, 1). Şi tot în rugăciunile sale Psalmistul David cântă lucrarea Dumnezeului unic în fiinţă şi întreit în persoane: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor !” (Ps. 32, 6). Iar cu privire la zidirea omului, proorocul viersuieşte cu dulceaţă: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale !” (Ps. 118, 73).

Acestea sunt doar câteva dintre nenumăratele versete prin care, sub inspiraţia Duhului Sfânt, ne este arătată măreţia lui Dumnezeu, dar nu în chip filozofic, ci teologic – revelată prin trăire şi cunoaştere. În „Cartea Facerii” ni se prezintă atotputernicia dumnezeiască în lucrare, având ca temei dragostea de a Se descoperi pe Sine prin actul creaţiei: „în ziua a şaptea S-a odihnit Domnul de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut” (Fac. 2, 2). Din punct de vedere dogmatic, învăţătura ortodoxă (unica mântuitoare, fiind revelată din Cer) ne arată un Dumnezeu unic în fiinţă („Cred într-Unul Dumnezeu”) dar întreit în feţe sau ipostasuri – de unde şi numele de Sfânta Treime. Astfel, avem ipostasul sau persoana Tatălui – veşnicul născător al Fiului din sânurile Sale mai înainte de toţi vecii; El este Cel nenăscut. Vedem aici calitatea Lui de Tată veşnic, izvorul necuprins de minte şi nedescris de cuvânt a-toată-iubirea, mai presus de toată puterea gânditoare şi cuvântătoare, Cel ce veşnic iubeşte pe Fiul pe Care L-a născut din sânurile Sale fără de mamă şi în Care revarsă veşnic întreaga Sa iubire – afirmaţie confirmată în Sfintele Scripturi prin mărturia Sfinţilor Apostoli şi Evanghelişti  Matei, Marcu şi Luca despre „glasul din Cer” auzit atât la râul Iordan cât şi pe muntele Tabor: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit !” (Mt. 3, 17).

Avem apoi ipostasul sau persoana Fiului, Care este în ascultare desăvârşită de Tatăl, având calitatea veşnică de Cel Născut din Tatăl: „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Simbolul Credinţei). Eterna filiaţie a Mântuitorului Iisus Hristos este afirmată limpede şi mărturisită explicit în Crez: „Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut”. De altfel, Hristos Însuşi, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, S-a descoperit pe Sine atât Sfinţilor Săi ucenici şi apostoli cât şi tuturor celor care-L ascultau: „Eu şi Tatăl Meu una suntem !” (In. 10, 30), „ Eu nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis !” (In. 5, 30); „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez !” (In. 5, 17). Naşterea din sânurile Tatălui mai înainte de toţi vecii îi conferă egalitatea cu Tatăl în lucrarea de creaţie atât a lumii văzute cât şi a celei nevăzute. Lui Îi încredinţează Tatăl misiunea chenozei sau a deşertării de slava cea dumnezeiască pentru venirea în lume ca om prin actul întrupării sub vremi din preacuratele sângiuri ale pururea-Fecioarei Maria spre mântuirea neamului omenesc: „care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”. Prin întruparea sau înnomenirea Sa sub vremi din Maică Fecioară fără de sămânţă bărbătească, persoana Fiului lui Dumnezeu Şi-a păstrat calitatea de Fiu, calitatea de născut, fără ca prin aceasta să I se micşoreze întrucâtva măreţia, ci a păstrat în Sine cele două firi (atât pe cea divină cât şi pe cea umană) unite şi neamestecate: om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Ele nu s-au contopit una în alta, aşa precum au susţinut (fiecare la vremea lor) învăţăturile ereticilor de tot felul, ci au fost unite fără de amestecare. Aceasta precum tot Simbolul Credinţei ne învaţă: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.

Ipostasul sau persoana Duhului Sfânt (cea de a treia din Sfânta Treime) este descrisă în Crez prin următoarele cuvinte: „Cred şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, care a grăit prin prooroci”. Acesta îşi păstrează veşnic calitatea de Cel purces din Tatăl: „Care de la Tatăl purcede” (In. 15, 26). Rolul sau lucrarea principală a Duhului Sfânt este aceea de a ne curăţa şi de a ne sfinţi, pentru ca noi să agonisim harul Său în inimile noastre în vederea iluminării lăuntrice şi a unirii noastre prin întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu – precum Îl şi invocă rugăciunea „Împărate ceresc”: „vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte Bunule sufletele noastre !”. Rolul curăţitor, sfinţitor şi luminător al Duhului Sfânt se împlineşte astfel tocmai prin scopul unirii noastre cu Dumnezeu. Fără harul Duhului Sfânt nici o lucrare a Bisericii nu şi-ar mai afla sensul şi validitatea. Duhul Sfânt sfinţeşte şi desăvârşeşte tot ceea ce este materialnic, transformând duhovniceşte tot ceea ce atinge. În aceasta stă şi taina sfinţeniei sfinţilor care, fără agonisirea şi atingerea harului Duhului Sfânt nu ar fi putut dobândi nestricăciunea. De aici strigătul din veacuri al Bisericii: „pe Acela Bunule nu-L lua de la noi ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie !” (Troparul Ceasului al treilea), urmând prin aceasta proorocilor din vechime care, sub inspiraţia nemijlocită a Mângâietorului, grăiau lumii răspicat: „Aşa zice Domnul !” (Ieş. 4, 22), „Aşa grăieşte Domnul !” (Ieş. 8, 1) „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă !” (I Reg. 3, 9), precum şi marele David rostea cu umilinţă: „Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine !” (Ps. 50, 12); şi iarăşi, numindu-L şi „bun”, adică folositor, necesar, de trebuinţă: „Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps. 142, 10). Cercetând Scripturile Sfinte vom vedea că Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul atât la opera de desăvârşire a creaţiei, cât şi la opera de mântuire a lumii: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit !” (Ps. 32, 9); „atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7) şi astfel „făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu” (I Cor. 15, 45).

Încă de la primul verset al Scripturii întâlnim un termen semnificativ pentru prezentarea cronologică a evenimentelor din lumea lui Dumnezeu: „Întru  început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1, 1). Iată un început în care nu vom găsi nici trecutul, nici prezentul şi nici viitorul lui Dumnezeu. Sub înrâurirea Duhului Sfânt cuvântul Scripturii vorbeşte despre „astăzi”-ul puterii divine, care pentru mântuire nu e timp, nu e ceas, nu e vreme, nu e clipă – ci este veşnicie. Această veşnicie a lui Dumnezeu este mai mare decât viaţa şi moartea noastră. Cântă Biserica: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază şi prin curăţie se înalţă, luminează-se întru unimea Treimii cu sfinţenie de taină !” (Catavasier). Dacă vom cerceta cele despre începutul cerului, nu vom găsi nici timp nici spaţiu; putem vorbi aşadar de o curgere nemăsurată. Astfel este taina lui Dumnezeu pe care nu o poate înţelege ştiinţa, pentru că nu are cum pătrunde raţiunea stricăcioasă şi muritoare în veşnicia Domnului Dumnezeu: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa !” (Fapte 1, 7). Ca dovadă în acest sens stă eşecul lui Adam, al omului oarecând strălucitor şi plin de harul Duhului Sfânt, de a vedea în fiinţa lui Dumnezeu, urmând sugestiei demonice că, încercând aceasta, ar deveni ca Dumnezeu; acest eşec l-a transformat în pământ, materia din care a fost alcătuit: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce !” (Fac. 3, 19). În consecinţă, o frică grozavă a străbătut fiinţa lui Adam, care „s-a ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului” (Fac. 3, 8) căci nu L-a mai putut privi, fiind nevoit să-I asculte judecata şi sentinţa dintre pomii Raiului printre care stătea pitulat, având în jurul său acoperăminte cusute din frunze de smochin din pricina ruşinii resimţite pentru propria sa goliciune. Deja îi lipsea ceva din asemănarea dintru început cu Ziditorul său: îi lipsea lumina Duhului Sfânt. Fusese creat după chipul lui Dumnezeu şi în vederea desăvârşitei asemănări cu El: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Odată pierdut harul Duhului Sfânt, omul devine stricăcios şi supus păcatului. De aceea este scos din grădina Raiului pentru ca să lucreze pământul; pământ care şi el, pentru a fi folositor omului, a trecut prin opera de desăvârşire a Sfintei Treimi: „La început” (Fac. 1, 1) (un alt fel de început, neidentificabil minţii omeneşti, nici ca timp nici ca spaţiu) pământul „era netocmit şi gol” (Fac. 1, 2). Era adică acoperit de apă, ca un uriaş aluat ascuns sub ape: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2). Ce făcea oare Duhul Sfânt ? Simplu: săvârşea lucrarea de desăvârşire a zidirii potrivit cu voinţa Tatălui, alegând uscatul de ape, hotărând proporţiile dintre continente, punând hotare munţilor şi văilor, izvoarelor apelor, mărilor şi oceanelor. Mărturie despre aceasta dă „Cartea Sfântului şi Dreptului Iov” cel mult-răbdător: „Unde erai tu, când am întemeiat pământul ? Spune-Mi, dacă ştii să spui ! Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat ? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului ?” (Iov 38, 4-6). Duhul Sfânt semăna felurile seminţelor tuturor ierburilor şi arborilor regnului vegetal, hotarele şi legile firii lor; developa culorile florilor, forma copacilor, a ierburilor, a pajiştilor, a poienilor ce aveau să împodobească pământul pentru a nu mai fi „netocmit şi gol” (Fac. 1, 2). Avea apoi să aleagă sămânţa şi felul şi hotarele firii tuturor vieţuitoarelor şi vietăţilor ce aveau să mişune pe tot pământul şi prin ape; calcula apoi relaţia dintre cantitate şi dimensiune pentru a fi toate unele altora de folos în echilibrarea ecosistemelor şi a biotopurilor de pe faţa întregului pământ.

În Psalmul de deschidere a Slujbei de seară a Bisericii ni se prezintă pe larg lucrarea de viaţă făcătoare a Duhului lui Dumnezeu: „Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi; dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce !” (Ps. 103, 29-30). Şi iarăşi, într-o privire de ansamblu, glasul Domnului Dumnezeu Însuşi grăieşte prin gura proorocului Său: „Ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii. Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este !” (Ps. 49, 11-12) căci „a Mea este lumea şi plinirea ei. Oare, voi mânca Eu carne de taur, sau sânge de ţapi voi bea ?!” (Ps. 49, 13-14). Întreaga măreţie a creaţiei se poate astfel contempla prin lumina care a umplut tot pământul de pe tăria cerului ce poartă norii de ploaie din vistieriile vânturilor, ca şi din necuprinsul cerului înveşmântat cu toată podoaba – soarele şi luna şi stelele, luminătorii cei mari ca şi cei mici: „Când stelele au fost făcute toţi îngerii Mei M-au lăudat cu glas puternic !” (Iov. 38, 7). Acestea toate întrucât pământul întreg a fost dat omului, ca rege al creaţiei, spre a-i fi de folos, iar luminătorii ca repere de măsurare a vremurilor: „Făcut-ai luna spre vremi; soarele şi-a cunoscut apusul său” (Ps. 103, 20); „soarele, spre stăpânirea zilei, luna şi stelele spre stăpânirea nopţii” (Ps. 135, 8-9).

După căderea omului în păcat, lucrarea Sfintei Treimi s-a intensificat asupra acestuia prin planul de mântuire a lui din robia morţii şi a iadului. Răscumpărarea începe deopotrivă cu blestem („blestemat va fi pământul pentru tine !” - Fac. 3, 17), dar şi cu făgăduinţa izbăvirii: „duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul !” (Fac. 3, 15). Pământul intră în conflict cu Adam cel căzut prin nesupunere. Natura trebuie domesticită pentru că şi ea suferă, sălbăticită fiind din pricina căderii adamice. Pământul nu mai poate rodi singur: „în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta !” (Fac. 3, 19), „spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului !” (Fac. 3, 18). Prima cercetare a umanităţii din partea Sfintei Treimi a fost după potop, în ţara Senaar, atunci când oamenii au început să zidească cetatea Babilonului şi au încercat să înalţe un turn al cărui vârf să ajungă la cer: „Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul !” (Fac. 11, 7).

Pentru mântuirea neamului omenesc Dumnezeu a lucrat tot prin oameni. Deşi a căzut, căderea omului nu a fost una iremediabilă şi veşnică, pentru că ea s-a petrecut sub influenţa diavolului. Căderea lui Adam constă în faptul că el a schimbat regula în timpul jocului; nu ai voie să-ţi schimb profesorul îndrumător în timpul cursului. Omul se afla în etapa de formare spirituală şi duhovnicească. Dumnezeu îl pregătea pentru ca să poată înţelege şi primi lucrarea Luminii şi puterea ei. Dar nu a mai apucat să pătrunde dincolo de înţelegere, deşi sta la sfat ca între prieteni cu Bunul Dumnezeu, care îl pregătea pentru intrarea în lumea cea nevăzută, după instruirea prin contactul cu lumea cea văzută. Legătura omului cu natura înconjurătoare şi toată acea supunere dintru început a ei înaintea lui, precum ne spune Scriptura, arată limpede că Adam se bucura de o evidentă superioritate. Altfel spus: „Adame, prin făpturi te vei sui la Mine !”. Tot aşa precum şi astăzi cei din neamurile păgâne, necunoscătorii de Dumnezeu, pot urca inteligibil spre Creator prin intermediul creaţiei. Această lege a firii va fi legea de judecată pentru necunoscătorii de dogmă şi de Dumnezeu la sfârşitul lumii. Superioritatea lui Adam consta tocmai în măiestria împletirii spiritului cu materia, în acea „stare de duh” a omului înduhovnicit, adică a misticului care trăieşte răpirea la Cer şi petrece permanent în comuniune lăuntrică cu Dumnezeu.

Aşa S-a silit Preabunul Dumnezeu din iubire de oameni să lucreze mântuirea lumii, chiar cu participarea celui căzut în păcat şi devenit „vas de necinste” (Rom. 9, 21). E adevărat, căderea din har s-a petrecut cu acordul liberului arbitru cu care omul a fost înzestrat, dar Dumnezeu nu i-a pedepsit şi pe urmaşii lui Adam şi ai Evei pentru greşeala protopărinţilor lor, ci a ridicat „vase de cinste” chiar din sânul neamului omenesc. N-ar fi cu putinţă aici o enumerare completă a tuturor acelora asupra cărora Dumnezeu Şi-a revărsat harul, cinstindu-i prin aceasta pentru devotamentul lor faţă de Adevărul cel Viu. Dar putem aminti faptul că Duhul Domnului Dumnezeu a lucrat în istorie strălucirea chipurilor de patriarhi şi prooroci, judecători şi regi, profeţi şi preoţi ai Vechiului Legământ, prin care s-a prevestit darul de mântuire a  tuturor oamenilor prin Persoana Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Cine ar putea explica în cuvinte legătura dintre Adam şi Dumnezeu după căderea omului în păcat ? Scriptura nu ne spune că Dumnezeu i-ar fi întors spatele celui creat după chipul Său. Ba dimpotrivă ne relatează faptul că, pentru a-i mai descreţi cumva fruntea din supărare, l-ar fi ironizat chiar cu fineţe, precum scrie Sfântul Grigorie Teologul: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul !...” (Fac. 3, 22). Aceasta este fără îndoială o dojană (de părinte iubitor) a Creatorului care vrea ca cel ce a greşit să înţeleagă unde şi cum a greşit, iar nu să zacă în nepăsarea păcatului. Cântecul adamic străbate veacurile istoriei neamului omenesc ca o doină a pământului în taina Universului, a Raiului pierdut odinioară (cu privire la care tradiţia consemnată în „Hronograful” bizantinului Gheorghios Kedrinos afirmă că Adam a plâns din pricina izgonirii din Rai vreme de o sută de ani la uşa acestuia – iată cât dor de Dumnezeu simţea Adam în inima sa !). Iar David Proorocul şi Psalmistul ne dezvăluie prin harul Duhului Sfânt cuvintele înduioşătoare ale plânsului său rugător către Cel Preaînalt: „Să nu-ţi întorci faţa Ta de la credinciosul Tău, când mă necăjesc. Degrabă mă auzi ! Ia aminte la sufletul meu şi-l mântuieşte pe el !” (Ps. 68, 20-21). Nu era un plâns obişnuit, ci era plânsul de la poarta Raiului pierdut, precum zice Scriptura: „a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâietoare, să păzească drumul către pomul vieţii” (Fac. 3, 24). Iar Adam a rămas să petreacă tot pe lângă Rai, nu departe de Dumnezeu: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden” (Fac. 3, 24).

Acelaşi dialog nemijlocit se va păstra şi între Dumnezeu şi fii lui Adam, Cain şi Abel. Aceeaşi legătură directă va fi şi cu toţi patriarhii. Prin întâlnirea patriarhului Avraam la stejarul Mamvri cu cei „trei Oameni” (Fac. 18, 2) – unică în istoria biblică a Vechiului Testament, Dumnezeu va arăta limpede lumii întregi că îl iubeşte pe om şi că prin om lucrează. Convorbirea dintre Avraam şi Dumnezeu se vădeşte a fi de-a dreptul familiară, plină de omenie şi prietenie. Aici se şi contrazice cumva ideea că „nu poate vedea omul faţa lui Dumnezeu şi să trăiască” (Ieş. 33, 20). Bineînţeles că la Mamvri vorbim despre o teofanie posibilă ochiului şi minţii omeneşti exclusiv printr-o mare taină de îngăduinţă şi iubire a lui Dumnezeu. La patriarhul Avraam arătarea Sfintei Treimi s-a făcut în acelaşi chip (precum mult mai târziu se va petrece) ca şi la pustnicul Alexandru de Svir, când cei „trei Oameni” (Fac. 18, 2) – Sfânta Treime i Se va arăta acestui om ales, trăitor în Legea cea Nouă a harului pe la mijlocul veacului al XVI-lea de la Hristos.

Scriptura ne relatează faptul că Dumnezeu i-a vorbit şi patriarhului Noe vestindu-i potopul şi învăţându-l să pregătească o corabie spre izbăvirea de acesta: „Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu” (Fac. 6, 8) şi „atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: «Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ !” (Fac. 6, 13) „iar cu tine voi face legământul Meu; şi vei intra în corabie tu şi împreună cu tine vor intra fiii tăi, femeia ta şi femeile fiilor tăi” (Fac. 6, 18). „Şi a început Noe lucrul - şi precum îi poruncise Domnul Dumnezeu aşa a făcut !” (Fac. 6, 22). Iată că Dumnezeu nu-Şi desparte dragostea de omul făcut de Dânsul după chipul şi asemănarea Sa. Vedem însă că nici patriarhului Avraam nu i-au trebuit prea multe semne, ci încă de la cea dintâi chemare a fost gata a împlini porunca Domnului: „După aceea a zis Domnul către Avraam: «Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului !»” (Fac. 12, 1-3). „Deci a plecat Avraam, cum îi zisese Domnul” (Fac. 12, 4). Răsplata desăvârşitei lui ascultări şi supuneri este tocmai bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de cel ce avea să devină „tatăl multor popoare”: „Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ. Apoi a zis: «Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău !»” (Fac. 18, 1-3). Iată semnul treimic al pâinii puse pe masă dinaintea celor trei Oameni: „Frământă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă azime !” (Fac. 18, 6). Dumnezeu chiar îi povesteşte lui Avraam scopul Său pe cale şi cele ce aveau să se împlinească: „Tăinui-voi Eu oare de Avraam, sluga Mea, ceea ce voiesc să fac ?” (Fac. 18, 17). Aceleaşi lucru se va repeta şi cu Isaac, cu Iacov şi cu toţi patriarhii. Credinţa patriarhului Avraam nu cunoaşte măsură sau limite. Pacea lăuntrică a împlinirii duhovniceşti îi va spori până şi copilului Isaac mirarea şi îi va înălţa minunat cugetul mai presus de fire: „Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: «Tată !» Iar acesta a răspuns: «Ce este, fiul meu ?» Zis-a Isaac: «Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă ?»” (Fac. 22, 7); „Avraam însă a răspuns: «Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale !»” (Fac. 22, 8).

Apoi, dintre fii lui Iacov, Iosif cel insuflat de Duhul Sfânt tâlcuieşte visele Faraonului egiptean: „Visul lui Faraon este unul: Dumnezeu a vestit lui Faraon cele ce voieşte să facă” (Fac. 41, 25). La fel, profetul Moise va vedea rugul din vârful muntelui Sinai, care ardea şi nu se mistuia, şi va auzi glasul lui Dumnezeu zicându-i: „Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt !” (Ieş. 3, 5). Apoi, toate acele minuni şi plăgi aduse de Dumnezeu ca pedeapsă peste ţara lui Faraon – şi mai ales despicarea Mării Roşii în două cu toiagul: „Iar tu ridică toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării şi o desparte şi vor trece fiii lui Israel prin mijlocul mării ca pe uscat” (Ieş. 14, 16). Decalogul însuşi, tablele Legii cu cele zece porunci, va vădi limpede legătura omului cu Dumnezeu şi lucrarea lui în lume: „Să-Mi faci jertfelnic de pământ şi să aduci pe el arderile de tot ale tale, jertfele de izbăvire, oile şi boii tăi. În tot locul unde voi pune pomenirea Numelui Meu, acolo voi veni la tine, ca să te binecuvintez !” (Ieş. 20, 24). Apoi, de-a lungul veacurilor Vechiului Legământ, Ilie, Enoh, Samuel, Iezechiel, Elisei, David, Solomon, Daniel şi toţi ceilalţi asemenea acestora sunt mărturia vie a vorbirii nemijlocite a omului cu Dumnezeu pentru lucrarea de mântuire a lumii. Insuflate prin puterea divină, aceste vase alese ale Duhului Dumnezeiesc au scris, rostit şi proorocit cele viitoare, au pecetluit prezentul şi au arătat trecutul aşa cum a fost, întocmai ca într-o oglindă, fie şi dacă ar fi să ne gândim numai la faptul că vreme de trei mii de ani învăţătura despre Dumnezeu a fost transmisă prin viu grai şi abia apoi a fost înscrisă în cărţile Pentateuhului cu mulţime de amănunte despre date, nume, locuri, întâmplări şi minuni care par a se fi petrecut aievea doar de puţin timp, iar nu cu mii de ani mai înainte.

Însă, odată cu venirea lui Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, odată cu întruparea Lui din Fecioara Maria, evidenţa lucrării mântuitoare a Sfintei Treimi în lume se va face la fiecare pas: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema !” (Lc. 1, 35). „Eu şi Tatăl Meu una suntem !” (In. 10, 30). Atât la râul Iordan cât şi pe muntele Tabor avem adevăratele teofanii depline: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit !” (Mt. 3, 17), „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L !” (Mt. 17, 5). Apoi, la Cincizecime, atunci când Duhul  Se va pogorî în chip de limbi ca de foc peste Apostolii lui Hristos: „S-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt !” (Fapte 2, 2-4). Avem mărturia Fiului:„Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi !” (In. 16, 7); „va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede” (In. 15, 26). Această prezenţă a Fiului lui Dumnezeu în lume va fi vădită prin minuni şi vindecări: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte !” (Lc. 7, 22) şi va fi încununată de jertfa pe Cruce la Golgota, pentru a dărui lumii nesecatul izvor de viaţă veşnică prin Sângele şi Trupul lui Iisus – Euharistia mântuirii, Darul cel mai sfânt al Duhului Sfânt pentru oameni: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute !” (In. 20, 22-23); „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19). În Legea cea Nouă a Harului, lucrarea desăvârşită a Sfintei Treimi se descoperă în chip vizibil prin săvârşirea celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii, întrucât toate acestea încep cu formula: „Binecuvântată este Împărăţia: a Tatălui şi  a Fiului şi a Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”.

Sfintele Scripturi profetice şi apostolice ne dau mărturii clare că prin harul Învierii, Hristos a hotărât  rânduiala celor trei trepte preoţeşti spre slujirea tainei îndumnezeirii omului: arhieria, preoţia şi diaconia, arătând cu de-amănuntul şi disciplina şi lucrarea şi slujirea cuvenită şi cuviincioasă, potrivit fiecărei trepte în parte: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii” (I Tim. 3, 2); „Preoţii care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (I Tim. 5, 17); „Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure femei, să-şi chivernisească bine casele şi pe copiii lor !” (I Tim. 3, 12). Aceasta pentru că singura cale de a umple lumea de Lumină este trăirea tainei Crucii lui Hristos prin asumarea ei de către fiecare dintre noi prin jertfă, spre adevărata şi deplina trăire după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie !” (Mc. 8, 34).

Treimea lucrează întotdeauna ca un întreg. Duhul Sfânt este cel care ni-L descoperă pe Fiul Tatălui din trăirea Tainelor prin contemplarea lor. Vederea mistică, duhovnicească, se primeşte prin umplerea de harul Duhului Sfânt: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6), „Eu sunt uşa oilor […]: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla !” (In. 10, 7-9) pentru că „aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul” (In. 6, 39). Cei dintâi răscumpăraţi şi mărturisitori ai mântuirii au fost martirii şi mucenicii care au adus vărsarea sângelui lor ca jertfă pentru păcatele lumii asemenea Mântuitorului Hristos „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29). Căci asemenea lui Iisus, toţi aceşti martiri, mărturisitori şi mucenici au murit din dragostea lor pentru Cer, şi de aceea ei vor fi judecători ai lumii: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea ?” (I Cor. 6, 2). Pentru că faptele lor sunt temelia creştinătăţii. Iar după sângele cel curs din trupurile lor, Biserica s-a împodobit cu altă jertfă, nesângeroasă, numită „mucenicie duhovnicească”: nevoinţele pustnicilor şi ale cuvioşilor părinţi, ale cuvioaselor maici şi ale tuturor sfintelor femei care au trăit pentru Hristos în lume vieţuire întru totul modestă şi austeră, fiecare după a sa putere vărsând sânge duhovnicesc – adică pătimirile cele de bunăvoie: „Dacă vrea cineva să vină după Mine” (Mt. 16, 24) – să o facă din toată inima şi din tot cugetul şi din tot sufletul, căci scris este: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el !” (In. 14, 23). Căci cine îşi cinsteşte trupul primit de la Dumnezeu, acela cinsteşte templul Duhului Sfânt, care este casa sufletului: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi !” (I Cor. 3, 16-17).

Aici curge şi se revarsă izvorul sfinţeniei din Sfânta Treime. De aici se trage puterea sfintelor moaşte şi făptuirea de minuni prin ele, slava sfinţilor dăruiţi de Dumnezeu cu harul neputrezirii trupurilor lor. Sfintele moaşte nu sunt lucruri făcute de mână omenească: „Duhul suflă unde voieşte” (In. 3, 8), şi astfel „bucura-se-vor oasele cele smerite” (Ps. 50, 9). Aşa s-a umplut Sinaxarul Bisericii de nume de bărbaţi sfinţi şi de femei sfinte care s-au nevoit pentru Dumnezeu cu mărinimie de suflet.

Prin urmare, dacă cineva ar dori să înţeleagă câteva idei generale despre puterea de taină din lucrările Sfintei Treimi, nu trebuie numaidecât să citească tratate de teologie dogmatică. Trebuie însă să ştie că puterea Tatălui este revărsată în dragostea şi lucrarea Fiului Care pe toate le face în virtutea deofiinţimii Sale cu Tatăl din iubire şi că mântuirea lumii se desăvârşeşte prin harul Duhului Sfânt care sfinţeşte, curăţeşte şi luminează tot ceea ce atinge cu această putere divină de negrăit în cuvinte şi de nedesluşit cu mintea omului – putere care face din mort viu, din materialnic nematerialnic, din lucru stricăcios lucru nestricăcios: „Zi numai cu cuvântul !” (Mt. 8, 8). Mărturie în acest sens avem tot Sfintele Scripturi: „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45) Cel ce „luminează pe tot omul care vine în lume” (In. 1, 9); şi „s-au deschis ochii lor de L-au cunoscut” (Lc. 24, 31). Mai mult, Duhul Sfânt pune stavilă pornirii nesocotite a raţiunii minţii, izvodite din inima necurăţită, căci „în Cetate nu va intra nimic pângărit” (Apoc. 21, 27); „nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9-10), pentru că „stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (I Cor. 15, 50). Nimic necurat nu va pătrunde vreodată în taina iubirii treimice. Atunci când Lucifer, întâistătătorul oştirilor cereşti şi sfetnic îngeresc al Celui Preaînalt, a încercat să pătrundă Taina Dumnezeirii, s-a prăbuşit în abis. Şi astăzi, ca şi în trecut, antinomiile Sfintei Treimi au bulversat nenumărate minţi iscoditoare, atât din rândul cercetătorilor ştiinţifici cât şi din cel al filosofilor speculativi. Cum să fie cu putinţă să existe un Dumnezeu unic în trei Persoane sau Ipostasuri – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt ? Aceasta este problema care a fost pricină de sminteală şi piatră de poticnire şi pentru toţi ereziarhii istoriei Bisericii lui Hristos, dintre care unii s-au împiedicat de taina Persoanei Fiului, alţii de taina Persoanei Duhului, pentru că nu au înţeles că Ipostasul Fiului, Cuvântul Tatălui, Mântuitorul, şi Ipostasul Duhului Sfânt, Mângâietorul, sunt mâinile lui Dumnezeu prin care Tatăl cel Ceresc lucrează în chip arătat în lume şi în veac, aceste Ipostasuri divine fiind viaţa şi lumina lumii în lucrarea mântuirii.  „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 16): Hristos–Adevărul „care din Tatăl S-a născut”şi Duhul Adevărului „care de la Tatăl purcede” lucrează neîncetat dintr-una şi aceeaşi voinţă a Tatălui Atotţiitorul.

Până nu trăieşti în harul Sfintei Treimi prin împlinirea poruncilor Ei de curăţire, luminare şi îndumnezeire, nu poţi vorbi despre Ea în cuvinte. Trebuie trăită integral şi simţită experimental dulceaţa lucrării Ei în noi: „judecăţile Tale sunt mai dulci decât mierea şi fagurele” (Ps. 18, 11), „Legea Ta cugetarea mea este”(Ps. 118, 77). Ca în orice lucrare cerească şi pământească, cuvântul, sfatul stă la baza oricărei împliniri: „La început era Cuvântul” (In. 1, 1) – iată-L cu Dumnezeu: „şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1). „Eu şi Tatăl Meu una suntem !” (In. 10, 30). „Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2). Cuvântul: „Să fie lumină! Şi a fost lumină !” (Fac. 1, 3) – din această Lumină şi întru această Lumină purcede lucrarea vederii dumnezeieşti. Dar ca să vezi Lumina, trebuie să ai deschişi către Dumnezeu ochii sufletului (ai minţii şi ai inimii) pentru ca să vezi ca Dumnezeu: „Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina” (Fac. 1, 4). Ce constată Cuvântul ? „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi !” (Mc. 8, 18). Sunt oameni care nu văd dincolo de taină, ci văd doar trupeşte: „Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa ? Cum spune El acum: M-am coborât din cer ?” (In. 6, 42); „Încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam ?!” (In. 8, 57). Avem nevoie de vederea veşniciei, nu doar a materiei trecătoare, pentru ca să-L vedem pe Dumnezeu prezent în creaţia Sa: „facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1). Din această vedere prin pricepere a întocmirii precise a lumii pe temeliile şi temeiurile orânduirii ei de către Dumnezeu, ne putem uşor da seama de grija Fiului lui Dumnezeu pentru restaurarea lor. Tatăl restaurează Cerul cu toate oştirile miilor miliardelor de îngeri: „şi s-a făcut tăcere în cer !” (Apoc. 8, 1); Fiul Tatălui restaurează omul; iar „Duhul Tatălui” (Mt. 10,20) restaurează şi sfinţeşte zidirea întreagă. În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae scrie că: „Treimea este suprema taină a existenţei prin care se explică toate şi fără de care nimic nu ar avea sens şi nu s-ar explica nimic”. Tatăl înfiază lumea prin Fiul Care o restaurează prin Întrupare, Înviere şi Înălţare şi o duce Tatălui la Tron, şi lucrând prin Duhul Sfânt pentru ca să o desăvârşească şi să o îndumnezeiască; toată această lucrare vine numai din jertfă şi iubire. De aceea putem găsi o reprezentare a lumii întregi sub chipul celor trei cruci de pe Golgota. Crucea lui Hristos revarsă viaţa, lumina şi iubirea împlinite în lucrarea de mântuire a omului, prin eliberarea lui din robia păcatului şi a morţii, şi unirea veşnică cu Dumnezeu: „sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 9). Iar cele două cruci tâlhăreşti nu pot revărsa lumină şi viaţă, pentru că sângele vărsat pe ele nu a curs din trupuri care să fi trăit în lumina faptelor bune pe calea vieţii. Tâlharii cei răstigniţi au ei înşişi nevoie de mila Celui Sfânt, putând fi miluiţi şi mântuiţi doar în funcţie de propria lor voinţă liberă pentru că: „gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea !” (Ps. 113, 13). În momentul culminant, unul din cei doi simte şi vede Lumina prin cercetarea lui de către harul Duhului Sfânt picurat în inima sa prin Sângele lui Hristos, primind astfel iertarea vindecătoare a rănilor sufletului său din Lumina Celui Ce va învia: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai !” (Lc. 23,43). Raiul este tocmai acea stare de lumină şi îndumnezeire din jurul Tronului Treimii. Lumea pricepe Treimea după propria sa trăire. Zis-a Domnul: „Nu ştiţi ce cereţi !” (Mc. 10, 38); „Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc !” (In. 8, 14); „Mă duc la Tatăl Meu” (In. 16, 10), „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc” (In. 14, 2) pentru ca să „moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt. 25, 32).

Puterea de a învinge urmările răului a fost puterea iubirii dumnezeieşti jertfelnice: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică !” (In. 3, 16) pentru că Iisus „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce !” (Filip. 2, 8). În fond, lipsa de iubire este de fapt starea de trăire a neputinţei. Când vedem necazurile şi nefericirile celor din jurul nostru, ele nu sunt decât consecinţele lipsei de iubire. Dumnezeu nu-i poate obliga pe oameni să-L iubească şi să se iubească. Dar Se străduie să le cultive implicit harul iubirii prin cele două necesităţi – cea de mântuire şi cea de vedere a lui Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8), pentru că mântuirea înseamnă tocmai a iubi: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată !” (I Cor. 13, 1-8).

Iar dacă cineva ar insista întrebând cu privire la necesitatea iubirii (pentru că nu putem fi forţaţi să iubim), răspunsul ne duce simplu tot la Golgota: „toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării” (II Cor. 5, 18); „avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept !” (I In. 2, 1) „căci El este pacea noastră” (Efes. 2, 14). Pentru că acolo, pe Golgota, s-a încheiat tratatul de pace între lumea cerească şi lumea pământească. Deşi din iubire Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Unul-Născut în lume, totuşi, omul L-a ucis cu cruzime şi din ură. Dar Dumnezeu Tatăl a iertat păcatul omului la rugămintea Fiului: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !” (Lc. 23, 34). În grădina Ghtetsimani, Mântuitorul îl întrebase pe Petru: „Oare ţi se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ?” (Mt. 26, 53). Hristos a venit pe pământ cu scopul suprem de a arăta lumii că „Dumnezeu este lumină” (I In. 1, 5): „Eu sunt Lumina lumii !” (In. 8, 12); „Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Duhul Sfânt !” (Octoihul Mic). Dar oamenii nu au avut ochi pentru a vedea Lumina ci „au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele !” (In. 3, 19). Deşi Hristos îi îndemnase: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul” (In. 12, 35) şi „credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii !” (In. 12, 36). Hristos a venit ca Răscumpărător şi pentru drepţii Vechiului Legământ, iar pentru noi, cei din Legea cea Nouă, răscumpărarea vine  şi ne uneşte cu Dumnezeu prin Euharistie, vine din sfânta şi dumnezeiasca împărtăşire: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (In. 6, 54); „Răscumpăratu-ne-ai pre noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tău, pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns – nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie !”. „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe Tron ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul, pe toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins !”

„Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi Numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu”(Apoc. 19,13)

„Slugile Lui Îi vor sluji. Şi vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor !” (Apoc. 22,3-4)

„Cine are urechi - să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor !” (Apoc. 2, 7)

„Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor !” (Apoc. 22, 5)

„Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul !” (Apoc. 22, 13)

„Cine n-a fost aflat scris în Cartea Vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc !” (Apoc. 20, 15)

„Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu !” (Apoc. 21, 7)

„Ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu Tatăl Său; Lui fie slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin !” (Apoc. 1, 6)

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi !” (II Cor. 13, 13)

Pescuirea de oameni - talant şi lucrare pentru Dumnezeu

„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins.” (Lc. 5, 5)

„După cuvântul Tău, voi arunca mrejele.” (Lc. 5, 5)

„Un om, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa.” (Mt. 25, 14)

„Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui.” (Mt. 25, 15)

„Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune !” (Mt. 25, 21)

„Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat ?” (Mt. 25, 26)

„Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua !” (Mt. 25, 29)

„Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară !” (Mt. 25, 30)

„Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos !” (Lc. 5, 8)

„A zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni !” (Lc. 5, 10)

Problema chemării lăuntrice la mântuirea în Hristos reprezintă preocuparea de căpătâi a oricărui creştin botezat în Numele Sfintei Treimi şi altoit în trunchiul viei-Hristos: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In. 15, 5). De-a lungul veacurilor creştine toţi sfinţii, teologi cu viaţa şi cu ştiinţa şi trăitori ai tainei îndumnezeirii firii omeneşti, au experiat întâlnirea cu Hristos Cel înviat în mod mistic sau duhovnicesc. Evident, vorbirea despre Dumnezeu nu este unul şi acelaşi lucru cu trăirea în Dumnezeu; experienţele spirituale ale marilor mistici ai Bisericii au demonstrat aceasta pe tot parcursul istoriei creştinătăţii. Anume că - cel care L-a întâlnit pe Dumnezeu fie şi numai o singură dată, nu-L va mai putea uita niciodată: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă ? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine !” (Is. 49, 15). Poate tocmai din acest motiv a şi rostit Mântuitorul Iisus Hristos aceste cuvinte: „cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor, iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 19).

Ca drept dovadă că Sfânta Evanghelie consemnează limpede răspunsul Stăpânului la osteneala slujitorului: „unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu !” (In. 12, 26). Iar ca şi cuvânt de răsplătire auzim un îndemn de laudă şi de apreciere: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău !” (Mt. 25, 21). Oare poate fi o izbândă mai mare ca aceasta – ca bucuria mântuirii să o faci părtaşă chiar izvorului din care ea provine, şi anume la bucuria Domnului Dumnezeu ? Scris este: „aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte” (Lc. 15, 7). Dacă pentru un păcătos întors de la minciună la adevăr şi scos de la întuneric la lumină saltă cerul de bucurie, oare cu cât mai mult fi-va slăvită odihna dreptului plăcut lui Dumnezeu ? „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Ps. 115, 6).

„Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Mt. 16, 26). Sfinţii Părinţi ne învaţă că o singură floare din Rai este mai scumpă decât toate bogăţiile pământului. Şi totuşi noi, oamenii, pământeşti şi stricăcioşi fiind, în loc să fim extaziaţi de puterea făcătoare de minuni a rugăciunii către Dumnezeu sau uimiţi înaintea moaştelor sfinţilor plini de darurile sau harismele Duhului Sfânt, ne trezim extaziaţi privind cu poftă nesăţioasă strălucirea înşelătoare a lucrurilor materiale, făcute de mâini omeneşti – care nu au nici viaţă nici veşnicie, ci sunt pieritoare; ba chiar valoarea lor însăşi nu stă nicidecum neapărat în utilitatea lor, ci este dată tot de inteligenţa minţii geniale a omului care le-a născocit. Dar dacă Dumnezeu n-ar fi dăruit El Însuşi această inteligenţă şi inventivitate şi putere copilului Său, omul, ele nici măcar nu ar fi existat ! La unele ca acestea glasului Regelui Prooroc Solomon exclamă: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni !” (Eccl. 1, 2). Iată glasul Domnului: „O, omule ! Nu ţi-am dat ştiinţă şi tehnică pentru ca să fugi de Mine, ci ţi le-am dat pe toate în stăpânire tocmai pentru ca să Mă poţi cunoaşte şi să te apropii mai uşor de Mine şi de Cer…”.

Pentru a pune în cumpăna judecăţii din conştiinţa de sine a omului aspectul material-pământesc şi pe cel nematerial-duhovnicesc al vieţii, Fiul lui Dumnezeu rosteşte următoarea întrebare: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Mt. 16, 26), continuând apoi cu îndemnul la chibzuinţă şi înţelepciune: „Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură !” (Mt. 6, 20). Pentru toate aceste bogăţii ale lumii (doar de Dumnezeu ştiute şi cunoscute) Sfânta Evanghelie reprezintă cea mai puternică mărturie cu privire la necunoaşterea de către om a tainelor lui Dumnezeu.

Şi astăzi, după douăzeci de veacuri de luptă îndârjită împotriva păcatului, Biserica lui Hristos scoate în apărarea sufletului omenesc toate armele duhovniceşti şi resursele spirituale posibile: în primul rând Euharistia, Jertfa liturgică, iar apoi catehizarea prin intermediul seminariilor şi al facultăţilor teologice, afirmarea existenţei lui Dumnezeu în sufletele copiilor prin munca profesorilor de religie, dar şi mijloacele moderne de comunicare în masă cu scopul de a face auzit în societate glasul Bisericii şi voia cea sfântă a lui Dumnezeu. Dar lupta acerbă cu păcatul se dă mai ales prin sfinţiţii slujitori şi duhovnici, care au datoria şi menirea de a face auzit în lume (prin predica de la amvonul bisericii şi prin conferinţele de la catedra şcolii) răsunetul de trâmbiţă al glasului Scripturilor. În acest sens cuvântul preotului trebuie să evoce profetic strigătul din veac al Arhanghelului la ceasul înfricoşătoarei răzvrătiri a îngerilor: „Să stăm bine ! Să stăm cu frică ! Să luăm aminte !” (Sfânta Liturghie) căci chiar dangătului clopotului din turlă nu este altceva decât glasul Bisericii biruitoare a Sfinţilor din Cer, care umplu văzduhul cu lauda lor heruvimică şi serafimică: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Is. 6, 3). Dar dacă ne imaginăm că totul ar fi perfect în viaţa noastră, atunci ne izbim de cuvintele Mântuitorului care ne avertizează categoric: „Nu ştiţi ce cereţi !” (Mt. 20, 22).

Ca drept dovadă că şi azi, la început de veac şi de mileniu (deja al treilea de la Hristos), atunci când sunt întrebaţi de ce sunt ortodocşi, creştinii noştri nu sunt în stare să răspundă clar şi teologic ci, precum neştiutorii de carte, afirmă cu seninătate: „pentru că aşa a dat Dumnezeu !” sau „pentru că aşa am văzut la părinţii noştri !” ori „pentru că m-a dojenit cutare să am grijă de suflet să nu ajung în iad, pentru că nu-i bine ce fac !”. La o astfel de ignoranţă amorfă, de cele mai multe ori li se dă un răspuns direct pe măsura nepăsării, a lenei şi a necunoaşterii lor de Dumnezeu: „Ei, ce – s-a întors vreodată cineva de pe lumea cealaltă ca să ne spună ce-i acolo ? Nu ştie nimeni dacă dincolo de mormânt mai e ceva; aici şi acum sunt şi Raiul şi iadul !”. Pentru unii ca aceştia Sfintele Scripturi vestesc: „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24,16). Aşa se face că nepăsătorii moderni ai contemporaneităţii, prinşi în mreaja încâlcită şi sufocantă a agoniselii materiale deşarte, au în faţă două căi lungi, pustii şi lipsite de indicator: omul merge unde vrea ! Cea dintâi este cea de la urechi la inimă – pentru a voi şi a simţi nevoia de chemare la lucrarea cuvântului lui Dumnezeu (şi care constă de fapt în pătrunderea în adâncimile tainelor lucrării Lui în lume); cea de a doua cale este cea de la inimă la faptă: pentru că mulţi aud cuvântul lui Dumnezeu, le sună plăcut în urechi, li se pare că este frumos şi că dă îndemn la curaj şi la voinţă – dar nu chiar atât încât să-l împlineşti practic, cu fapta, cu aplicare directă şi imediată în viaţa ta personală. Iar aceasta pentru că nici nu simţi nevoia de a te implica în ascultarea de voia lui Dumnezeu şi nici nu ai acea sensibilitate lăuntrică a inimii care să te apropie de El pentru a conlucra cu Dânsul: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23).

La un moment dat Mântuitorul Hristos ne dezvăluie măsura ignoranţei mulţimilor cu privire la cunoaşterea dogmei Sfintei Treimi, zicând: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 11, 27) – desemnând prin aceasta pe omul sfinţit prin credinţă. În cazul Sfinţilor Apostoli, mărturia cu privire la ei provine chiar din gura Mântuitorului: „de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc. 5, 10). Iată, aşadar, noua autoritate a Bisericii lui Iisus Hristos: apostolia. Astfel, Biserica este „una, sfântă, sobornicească şi apostolească” (Simbolul Credinţei), „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15) şi dumnezeiască, „câştigată cu însuşi Sângele Său” (Fapte 20, 28); va fi întemeiată după Înălţarea cu trupul la Cer a lui Iisus, la Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, atunci  când apostolii „s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi” (Fapte 2, 4). Prin aceasta Biserica devine forul spiritual suprem al istoriei, cu autoritate profetică, apostolică, şi evanghelică: „Şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască, şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii. Deci a rânduit pe cei doisprezece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru; pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacov, şi le-a pus lor numele Boanerghes, adică fii tunetului şi pe Andrei, şi pe Filip, şi pe Bartolomeu, pe Matei, şi pe Toma, şi pe Iacov al lui Alfeu, şi pe Tadeu, şi pe Simon Cananeul, şi pe Iuda Iscarioteanul, cel care L-a şi vândut” (Mc. 3, 14-19). Pe lângă faptul că i-a numit „apostoli” şi „pescari de oameni”, i-a mai numit şi ucenici: „zis-a Domnul către ucenicii Săi” (Lc. 17, 1).

Această noţiune de „ucenicie” în viaţa duhovnicească face trimitere nemijlocită la prietenie şi bunătate, la apropiere şi cunoaştere, la conlucrare şi descoperire: „căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 11, 27). Dintr-o asemenea stare încep să rodească darurile sau talanţii, care se regăsesc în toţi oamenii pământului (indiferent de neam, de cultură sau de pregătire intelectuală). Iar talantul poate fi material (ţinând de cultura şi educaţia lumească) sau spiritual, de natură sacramentală duhovnicească. În cazul acesta vorbim de harisme, care sunt o manifestare a Duhului Sfânt prezent în inima omului, în trupul şi în sufletul lui: „ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă !” (In. 10, 10). „Luaţi Duh Sfânt” (In. 20, 22): iată, la prima vedere un mod gratuit de a dărui; numai că, la o analiză mai atentă, se dă pentru că: „sunteţi ucenicii Mei” (In. 13, 35) şi „apostoli ai lui Hristos” (I Tes. 2, 6). Mai mult, tot prin lucrare dumnezeiască, face apostolilor un dar de pricepere unic în lume şi în istorie: „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45); pe lângă faptul că deja le rânduise să vadă cu proprii lor ochi toate minunile şi tămăduirile din anii de activitate mesianică, zicându-le: „Fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi !” (Lc. 10, 23). Este evident faptul că posibilitatea de a contempla, ca martori oculari şi trăitori direct implicaţi, tainele dumnezeieşti – nu a fost dată oricui. De altfel câţi dintre fii oamenilor nu şi-ar fi dorit să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, vorbind, dormind, lăcrimând, săvârşind minuni sau rugându-Se Tatălui Celui care-L adeverea la Iordan şi pe Tabor, şi-L preamărea la Răstignire, Înviere şi Înălţare. De aceea ne spune Scriptura despre apostoli că „s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc. 24, 52-53).

Poate că într-adevăr nu au depus prea mari eforturi pentru dobândirea unor asemenea daruri, dar Dumnezeu avea să îngăduie asupra lor destule ispite şi încercări. În acest sens, spaima, frica îndurată de ei la răstignirea Domnului, ne-a arătat tuturor că şi ei au fost oameni cu slăbiciuni „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos !” (Lc. 5, 8), iar asta nu pentru a desconsidera harul sau lucrarea Duhului Sfânt, ci pentru a scoate în evidenţă faptul că osteneala în via lui Hristos sau pe ogorul Domnului nu e după daruri, ci e după credinţă. În învăţăturile Sale Hristos afirmă nu doar o dată: „şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa !” (Mt. 21, 21). Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu cei din pilda talanţilor: cel cu cinci şi cel cu doi talanţi s-au ostenit şi i-au înmulţit, aducând prin osteneala lor alţi cinci, respectiv doi talanţi, făcând aceasta din convingere şi cu bună ştiinţă, fără să mai pună lucrul la îndoială, în balanţa minţii omeneşti căzute: „Dar dacă voi pierde ? Dacă nu-mi iese ?”, ci au trecut la treabă după vorba din bătrâni care zice că „cine nu riscă nu câştigă”. E drept că în cazul lor nu era implicat nici un risc, ci, ca nişte neguţători experimentaţi în lucrul cu talanţii, au ştiut să-i lucreze; tot un proverb din popor zice că „acolo unde pune omul voinţa, pune şi Dumnezeu mila”.

Aşa au mers ei cu Dumnezeu şi au câştigat, căci scris este: „cel ce nu adună cu Mine risipeşte” (Lc. 11, 23). Precum de altfel a păţit cel cu un singur talant. Situaţia lui ridică o problemă delicată între valoare şi non-valoare. În general se zice că e bine să ştii că ştii dar că nu e rău nici când nu ştii că ştii. Aici se remarcă talantul în timpul lucrării şi se cunosc roadele, după un alt cuvânt al Evangheliei: „au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută” (Mc. 4, 8) de boabe, din pilda spicului care a rodit în ţarină. În schimb, pentru cel cu un singur talant, pe care l-a îngropat, s-a împlinit cuvântul: „E bine să ştii că nu ştii, nu este bine când nu ştii că nu ştii şi e foarte rău atunci când nu vrei să ştii că nu ştii”. De altfel aşa au apărut şi s-au format sectele: „vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29).

Într-o situaţie asemănătoare se află şi cei care zic că lucrarea spirituală e prea grea: „nu merge, nu fac faţă şi nici nu văd roadele”. Dar „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). Roada aceasta  reprezintă împlinirea formării duhovniceşti a „pescarului de oameni”. O pregătire bună, o bună cunoaştere şi o lucrare eficientă presupun râvnă, înseamnă trăire şi experienţă, nu lene, laxitate şi lucru de mântuială. Scrie Apostolul: „Nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu” (Ef. 6, 6).

Ce vede Iisus ? „A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele” (Lc. 5, 2) - cum e firesc, ca pescar verifici mrejele, coşi găurile, repari ochiurile de plasă rupte pentru ca să nu scape peştii prin ele. Ce spune Cartea Regulei Pastorale a Sfântului Grigorie Dialogul ? „Pentru fiecare suflet în parte altfel de crâsnic să foloseşti pentru ca să-l pescuieşti în corabia mântuirii şi să-l aduci la Hristos”. Cu texte scoase de la naftalină, cu predici de factură post-mortem şi cu vorbe moarte nu vom pescui niciodată peşti vii, însufleţiţi. Cuvântul prinde viaţă în omul plin de viaţă. Ce spune Sfântul Apostol Pavel ? „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Iar glasul Evangheliei strigă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea !” (In. 7, 37).

O pescuire devine minunată şi aduce rod mult de peşti mari şi mici numai atunci când cel ce aruncă mreaja lucrează în apele dreptei credinţe. Adică după o pregătire aparte şi o trăire specială. Duhul Sfânt este Cel ce îndeamnă, luminează şi descoperă căile potrivite şi modalităţile corecte de a pescui – atât sufletul mare (cu un viitor poate plin de talanţi), cât şi sufletul mai mic – pentru ca toţi „la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2,4). Cuvântul ucenicului truditor din greu – „toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins” (Lc. 5, 5) se explică într-un chip duhovnicesc prin cuvântul Învăţătorului: „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult !” (Mt. 6, 23). Acest cuvânt de altfel descoperă cumva starea jalnică a omului prins sub puterea Legii Vechi în noaptea grea a păcatului. Pentru că noaptea propriu-zisă nu reprezintă o răutate ci o stare de lucruri firească: „Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte” (Fac. 1, 5). Dar atâta timp cât peştii nu au reacţionat la mişcarea volocului şi astfel n-au ajuns în mreje – fie că în plasă era vreo spărtură, fie nada era deja prea cunoscută. Doar zic unii credincioşi: „asta ştiu”, „asta cunosc”, „asta am mai auzit”; dar nu zic: „nimic nu fac din toate câte ştiu” ! Vedem că pescarul, deşi caută să-şi justifice cumva nepriceperea sau neputinţa vădită în practicarea meşteşugului prinderii peştilor, totuşi, la cuvântul Luminii (adică la porunca Învăţătorului) răspunde: „după cuvântul Tău, voi arunca mrejele !” (Lc. 5, 5).

În acest moment, spre deosebire de Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Apostol Ioan consemnează un cuvânt-cheie al Mântuitorului: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei !” (In. 21, 6). Aceasta înseamnă că învăţătura de credinţă trebuie să fie neapărat sfântă, profetică, apostolică şi neapărat dreaptă – adică ortodoxă. Este singura care poate prinde „mulţime mare de peşte, încât să li se rupă mrejele” (Lc. 5, 6). Mrejele rupte care trebuiau cârpite – „dregându-şi mrejele” (Mt. 4, 21) – reprezintă propovăduirea Vestirii celei bune altor neamuri, prin cărturari învăţaţi, misionari şi mărturisitori, simbolizând cumva şi faptul că apostolii se vor răspândi pretutindeni pe marea lumii acesteia şi îi vor amuţi ca pe nişte peşti fără de glas pe ritorii păgâni cei mult-vorbitori, întorcându-i la lumina lui Hristos-„Lumină spre descoperirea neamurilor” (Lc. 2, 32), umplând totodată corabia Bisericii plutitoare pe marea vieţii cu mulţimea peştilor prinşi cu undiţa Sfântului Botez, gata parcă să o scufunde sub greutatea lor. Aşa i-am văzut de-a lungul veacurilor pe adevăraţii creştini: dând năvală la Adevăr şi fiind gata să moară pentru Hristos: „cei ce au primit cuvântul lui Petru s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41) iar „cei ce auziseră cuvântul au crezut şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii” (Fapte 4, 4). În acest eveniment cu adevărat profetic al pescuirii minunate putem descoperi prevestirea mulţimii martirilor din primele trei veacuri creştine, de până la anul 313 al Edictului de la Mediolanum dat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare pentru oprirea persecutării creştinilor.

Atunci când vânturile furtunoase şi valurile învolburate se năpustiseră asupra corabiei încât toţi credeau că stă gata să se scufunde – „El, sculându-Se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci ! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare” (Mc. 4, 39). Şi iată că de atunci şi până astăzi, prin fiecare licăr şi susur tainic din liniştea rugăciunii săvârşite la ceas de noapte, pătrundem cu mintea mrejele Scripturilor, paginile „Filocaliei” şi ale „Vieţilor de Sfinţi”, descoperind în ele câte o şoaptă divină de suflet ziditoare, numai bună de agăţat în undiţa cuvântului propovăduirii. Şi astfel, încetişor şi grijuliu, sub privirea blândă din icoană a Mântuitorului Hristos, cu vâsla linguriţei de împărtăşire, mai momeşti în mreaja tainelor mântuirii, pentru împărăţia cerurilor, câte un peştişor mai mare sau mai mic, în apele dulci ale Botezului, cu undiţa Pocăinţei, scăldat şi curăţit fiind prin lacrimi luminătoare de suflet şi de conştiinţă. Aici doar vrednicia înmulţirii talanţilor îşi poate spune cuvântul, unii pescari aducând cinci, alţii doi peşti sau „unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Mt. 13, 23). Precum zice Evanghelia, aceştia umplu împărăţia lui Dumnezeu cu sufletele drepţilor. Iar Dreptul Judecător rosteşte: „vrednic este lucrătorul de plata sa !” (Lc. 10, 7). Aceasta este tot o lucrare a Mântuitorului Hristos, căci El dă curaj atât pescarilor de oameni cât şi neguţătorilor de talanţi: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc. 5, 10).

Aşadar: şi apa şi peştii, şi mreaja şi corabia au existat şi vor exista cât va fi lumea. Nu înseamnă însă că, dacă cineva şi le însuşeşte, gata el a şi devenit pescar. Dumnezeu Îşi alege pescarii Săi indiferent de voinţa lumii şi de legile ei: „şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Lc. 6, 13). La fel ca şi în slujirea celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii, în fiinţa cărora tot Hristos trimite Duhul, iar „Duhul suflă unde voieşte” (In. 3, 8). Nu scrie nicăieri că trecând prin rânduiala hirotoniei, numindu-te cleric şi dispunând în voie de locaş, de altar, de veşminte şi de odoare – ai şi devenit făcător de minuni iar Dumnezeu stă la dispoziţia ta. Dintre nenumăraţii făcători de minuni ai Bisericii, foarte puţini au fost hirotoniţi. Ca dovadă că ajungi să săvârşeşti minuni nu dacă ai hirotonia neapărat, ci dacă ai credinţa. Ca şi cleric săvârşeşti cele sfinte după rânduială, iar credinţa îţi verifică lucrarea. Un singur suflet dacă ai ajutat să se mântuiască, mila Domnului îţi va acoperi mulţime de păcate. Căci, ca păstor sufletesc al unei comunităţi de credinţă – oare câte şanse nu ai ca să-ţi faci loc în Cer, printre sfinţi, ajutând la mântuirea miilor de suflete încredinţate ţie de către Duhul Sfânt tocmai pentru ca să lucrezi împreună cu Hristos la mântuirea lor ? În această privinţă, aproape totul stă la îndemâna pescarului care dispune de tezaurul tradiţiei mai-marilor săi străbuni: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa !” (Ev. 13, 7). Oare cât peşte nu s-a prins până la tine suflete al meu ? Câtă trudă s-a depus şi câte mreje s-au folosit pentru ca şi tu, la rândul tău, să poţi pescui în corabie, pe mare, cu undiţa cuvântului şi cu potirul credinţei ! Iar cel mai mare dar este astăzi la mreajă, momeala sfântă a Trupului şi Sângelui lui Hristos, de care peştii se apropie şi la care dau năvală ca să mănânce, ca să crească şi să trăiască.

Trebuie însă ca pescarul să aibă grijă din când în când să verifice şi soiul peştilor – dacă nu cumva, prinzând gustul cărnii şi al sângelui, devin peşti răpitori. Există şi din aceia care nu trebuie a fi primiţi la hrana sfântă: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi” (Mt. 7, 6); „să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului !” (I Cor. 11, 28-29). În asemenea cazuri talantul pescarului va lucra nu numai prin undiţa cuvântului şi mrejele rugăciunii, ci va tocmi toate câte sunt de cuviinţă pentru ca tradiţia vie a pescuitului să nu piardă peştii buni şi să rămână doar cu peşti răpitori, cei care sunt din alte ape: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta” (In. 10, 16). Pentru că talantul păstorului de suflet este la fel ca şi talantul pescarului, la fel ca şi cel al vierului, la fel ca şi cel al semănătorului, la fel ca talantul stăpânului viei care a plătit câte un dinar tuturor lucrătorilor de peste zi, indiferent de răstimpul lucrat. Scrie Sfântul Apostol Pavel: „El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători” (Efes. 4, 11). Nu toţi avem acelaşi dar şi aceeaşi lucrare, căci „stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor. 15, 41). La fel se întâmplă şi în strădania de mântuire a lumii prin păstori: „cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; iar lupul le răpeşte şi le risipeşte” (In. 10, 12), în vreme ce „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale !” (In. 10, 11).

Aşa şi astăzi: nu vom da socoteală cu privire la câţi creştini am botezat, am cununat sau am înmormântat; aceasta este slujba Bisericii. Şi nici nu contează câţi oameni vin la biserică. Nu mulţimea oamenilor dă valoarea lucrării preoţeşti, căci „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 22, 14). Ci cu toţii vom fi întrebaţi, ca mame şi ca taţi, câţi copii am crescut în dragoste de Dumnezeu, câţi am salvat din patimi, din păcate, din droguri şi din vicii – precum zice Sfânta Evanghelie: „în pieţele şi uliţele cetăţii” (In. 14, 21), „la drumuri şi la garduri” (In. 14, 23). Acolo este chemarea pescarului de oameni, nu în lacuri artificiale şi în bălţi sălbatice, pline de apele tulburi ale necredinţei, ale necunoştinţei şi ale nepăsării proprii locurilor în care se crede că nu este Dumnezeu.

Aici s-a speriat cel cu un singur talant, de l-a îngropat în pământ. Un astfel de gest are nenumărate semnificaţii. În primul rând nepăsarea păstorească şi poate neîncrederea în noi înşine şi în darul lui Dumnezeu (se ştie că harul se dă pe măsura darului de jertfă). Apoi, uneori, propria noastră neglijenţă faţă de îndatoririle sufleteşti. Apoi lenea, nepăsarea şi uitarea – cei trei uriaşi omorâtori ai sufletului. Apoi, mai grav, necredinţa – atât a „pescarului de oameni” contemporan, cât şi a „peştilor” înzestraţi cu raţiune şi chemaţi în mrejele mântuirii, care îi face de multe ori (atât pe unii cât şi pe alţii !) să limiteze puterea Euharistiei la chipul văzut al pâinii şi al vinului. Zis-a Domnul: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi !” (Mc. 8, 18). Dar celor aleşi, Hristos le spune deschis: „Mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Mt. 13, 17). La rândul nostru şi noi auzim cuvintele lui Hristos, aşa cum au fost scrise întocmai în Sfânta Evanghelie, pe când cei din vremea Vechiului Legământ prooroceau prin Duhul Sfânt, nevăzând Cuvântul Întrupat - „pe Carele noi astăzi văzându-L, pre Fecioara o fericim !” (Irmos).

Iată şi o altă viziune asupra celor care nu se pot mântui nici pe ei şi nici pe alţii: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat” (Mt. 25, 24). Aici putem descoperi formalismul găunos şi ritualismul bolnăvicios al unor manifestări aşa-zis ortodoxe, atunci când exagerarea şi lipsa de măsură distrug sufletele sau le vatămă şi le smintesc, astfel pierzându-le definitiv: „vai omului aceluia prin care vine sminteala !” (Mt. 18, 7) şi „vai şi vouă, învăţătorilor de Lege ! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici măcar cu un deget !” (Lc. 11, 46). Din astfel de lucruri putem uşor observa deosebirile care apar pe fondul diferenţelor de credinţă. De aceea, zis-a Domnul: „mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare !” (Mc. 9, 42). Cuvântul lui Hristos ne aduce aminte de binele făcut de El omului cu duh necurat care locuia în mormintele din ţinutul Gadarenilor: făpturile necuvântătoare, porcii, n-au putut suporta prezenţa duhurilor necurate în ei şi s-au aruncat în mare; în schimb, fapt foarte interesant şi semnificativ, omul – „zidire de mare preţ” (Părintele Arsenie Boca), făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26), iată că poate sta mult şi bine, nestingherit de nimic, cu legiuni de duhuri necurate în el, fără să caute izbăvirea de ele; ci, mai degrabă se leapădă de Hristos decât de patimi: „toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să iasă din hotarele lor” (Mt. 8, 34). Dar ce vedem ? – atât smintitul, cât şi smintitorul … nu au nici o treabă ! Cel smintit merge tot înainte, iscodind din sminteală în sminteală, până când se vinde diavolului cu totul, uitând că are suflet şi că vine vremea Înfricoşătoarei Judecăţi la care va trebui să răspundă pentru toate faptele, vorbele şi gândurile – ba chiar până şi pentru intenţiile sale; iar smintitorul stă liniştit pe temeiul socotelii că oricum toată lumea e la fel: alte vremuri, alţi oameni; alte timpuri, alte idei; trebuie să fii în rând cu lumea, nu poţi ieşi din tipare ! Prin tot felul de tertipuri şi subterfugii speculativ-juridice, omul îşi ascunde de fapt patimile, neputinţele, obişnuinţele şi plăcerile păcătoase. Şi chiar dacă ar avea o şansă de mântuire (cât de mare sau de mică, nu ştim !) totuşi nu o foloseşte în nici un fel ! Pentru că cel mai convenabil mod de a vieţui constă tocmai în a te complace în slăbiciuni şi laşităţi, autovictimizându-te: „şi aşa nu am nici o putere, oricum sunt pierdut !”. Asta înseamnă să îngropi până şi ultima fărâmă de rost cu care şi pentru care te-ai născut. Răspunsul Stăpânului răsună cu glas ca de tunet: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am vânturat ?” (Mt. 25, 26); „Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi !” (Mt. 25, 28) pentru că „cei ce viclenesc - de tot vor pieri !” (Ps. 36, 9). Iar „pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară !” (Mt. 25, 30), „acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 25, 30). „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut !” (Mt. 25, 45): „Vai şi vouă, învăţătorilor de Lege ! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici măcar cu un deget !” (Lc. 11, 46).