„Crucii Tale ne închinăm Stăpâne
și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim!”
(Troparul Praznicului)
„Doamne, armă asupra diavolului
Crucea Ta o ai dat nouă !” (Tropar, Taina Sfântului Maslu)
„Învăţătorule, care poruncă este
mai mare în Lege ?” (Mt. 22, 36)
„Ce vi se pare despre Hristos ?
Al cui Fiu este ?” (Mt. 22, 42)
„Cel ce crede în Fiul are viaţă
veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu
rămâne peste el.” (In. 3, 36)
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut
vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea
Lui în noi este desăvârşită.” (I In. 4,
12)
„Dumnezeu este lumină şi nici un
întuneric nu este întru El.” (I In. 1, 5)
„Dacă vrea cineva să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Mt. 16, 24)
„El este jertfa de ispăşire
pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale
lumii întregi.” (I In. 2, 2)
„Cine zice că este în lumină şi
pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum.” (I In. 2, 9)
„Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu
are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl.” (I In. 2, 23)
Indiferent de
forma de manifestare spirituală a religiei proprii unui popor din lume,
problema supremului și a desăvârșirii a fost privită întotdeauna ca dorinţă de
bine și perfecţiune. Iar conceptul de „eliberare” sau de „odihnă” a sufletului
îl găsim prezent în mai toate doctrinele mistice elaborate și dezvoltate de-a
lungul istoriei credinţelor și ideilor religioase. Fiecare dintre acestea
prezintă propria concepţie despre divinitate, precum și idolii sau profeţii
săi, dezvoltând ritualuri și asimilând simboluri care (într-o măsură mai mare sau mai mică) tind să
umple golul sufletesc al acelor căutători ai Adevărului care, prin naștere și
educaţie, se raportează la învăţătura și practicile tradiţiei spirituale din
care face parte. Desigur, în afara Revelaţiei Dumnezeiești, șansa omului la un
oarecare echilibru spiritual ţine mai mult de planul psihologic al săvârșirii
faptelor bune și al adoptării unei conduite morale în viaţă, decât de
dimensiunea „magică” a simbolisticii ritualiste proprii.
La această
stare de lucruri s-a ajuns din pricina sălbăticirii omului de la ascultarea
faţă de Legea Lui Dumnezeu, ceea ce a produs o adevărată involuţie spirituală,
care l-a obligat la efortul de căutare a sinelui pierdut, ajungând astfel să-și
inventeze puzderie de „protectori” închipuiţi – desigur, după mulţimea ideilor
izvodite din mintea proprie firii căzute din lumină la întuneric și din ceresc
în pământesc: „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor
celor fără de minte şi s-a asemănat lor !” (Ps 48,21). Într-o asemenea stare,
cunoașterea Adevărului a devenit ceva trunchiat, pervertit, preschimbat, chiar
dacă a fost îmbogăţită de-a lungul vremurilor cu mereu alte și alte forme de
venerare și închinare, toate provenind în fond dintr-una și aceeași rădăcină
primordială – aceea a nevoii de a răspunde dorului năpraznic după Absolut. Cu
timpul, toate aceste forme au devenit o „lege” în afara Legii – adică datini,
obiceiuri și predanii omenești, fără nici un temei în Sfintele Scripturi.
Căpătând la un moment dat chiar și expresie scrisă fixă și definitivă, fiecare
dintre aceste credinţe și idei religioase rămân simple produse ale fiinţei
omenești înzestrate încă de la crearea ei de către Dumnezeu cu putere
cugetătoare și cuvântătoare, care, însă, oricât de speculativ-filozofice,
pragmatic-știinţifice sau estetic-artistice ar fi, nu rezolvă nicidecum
problema cunoașterii Adevărului și nici nu-i redă comuniunea pierdută cu
Dumnezeul Treimic, omul neavând parte (în interiorul acestor tradiţii) de darul
Duhului Sfânt, ca în creştinism, prin
întreita afundare a Sfântului Botez.
Dar dorul
Binelui, simţământul de iubire, cel de compasiune și de milostivire nu lipsesc
totuși din sufletul omului. Mai mult chiar, înzestrat fiind cu puterea de a
înţelege pentru a discerne, și cu voinţa de a alege, pus în faţa tabloului Universului
creat în care-și află existenţa, omul este ajutat să-și înalţe cugetul prin
toate cele văzute la Creatorul nevăzut al tuturor, indiferent de tradiţia și
practica religioasă de la care se revendică: ,,Pentru că ceea ce se poate
cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către oameni, fiindcă Dumnezeu le-a
arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se
din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom 1, 20); „Cerurile
spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria !” (Ps 18, 1).
În acest sens, cazul femeii canaaneence care, deşi provenind din ţinuturi
locuite de un neam păgân și idolatru, totuși „venind, s-a închinat Lui, zicând:
Doamne, ajută-mă !” (Mt 15, 25), este pilduitor pentru a arăta puterea smereniei
și a nădejdii izvorâte din credinţa descoperirii Dumnezeului Celui Viu și
Adevărat: „Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga,
zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David ! Fiica mea este rău chinuită de
demon ! (Mt 15, 22). Tăcerea Lui Iisus dintru început, ca și refuzul Său
aparent de mai apoi, stârnesc mărturisirea de credinţă a femeii în chipul
desăvârșitei smerite-cugetări: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din
fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor !” (Mt 15, 27). Iar un răspuns
ca acesta aduce după sine răspunsul Domnului Dumnezeu Însuși cu privire la
mântuirea neamurilor: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum
voieşti !” (Mt 15, 28). Cu alte cuvinte, de veţi afla credinţa în Adevăratul
Dumnezeu și vă veţi închina Crucii și Învierii Lui veţi afla izbăvirea de rele
și mântuirea din moartea cea veșnică !
În ciuda
faptului că, de-a lungul istoriei, iudeii au purtat adevărate războaie (uneori
cumplite) pentru a distruge obiceiurile idolatre și fărădelegile popoarelor
păgâne ale Canaanului, totuși, Iisus nu le-a urât și nu le-a îndepărtat, ci a
dorit ca să se îndrepte și să le răscumpere. Astfel, această femeie
canaaneeancă este tocmai exemplul reprezentativ că păgânii au acces la Hristos.
Și Sfântul Apostol Pavel confirmă lucrul acesta atunci când atrage atenţia
romanilor asupra faptului că ,,păgânii care nu au Lege, din fire fac ale Legii”
(Rm 2, 14), căci legea lor este legea firii, a omeniei din noi: ,,Omul bun, din
vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune” (Lc 6, 45). Acest cuvânt al
Mântuitorului s-a adeverit limpede în cazul sutașului cu sluga bolnavă. Pe
lângă faptul că recunoaște valoarea spirituală a învăţăturii Lui Iisus, ostașul
roman vădește în dialogul purtat cu Hristos şi o sfântă preţuire a valorii
cuvântului: ,,Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub
acoperământul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la
Tine. Ci spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Căci şi eu sunt om pus
sub stăpânire, având sub mine ostaşi, şi zic acestuia: Du-te, şi se duce, şi
altuia: Vino, şi vine, şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (Lc 7, 6-8).
„Nevrednicia” de care amintește centurionul putea avea multiple chipuri: fie
cugeta că poziţia sa socială măruntă l-ar fi încriminat în relaţia cu poporul
iudeu, fie și-a dat seama că el și toţi ai săi, păgâni fiind, nu au nici un
amestec cu rigorismul Legii mozaice, fie se gândea chiar să nu-i supere pe
mai-marii sinagogii, dacă l-ar fi văzut primindu-L pe Iisus ca oaspete în casa sa,
cumva uneltitor la adresa orânduielii sociale a vremii... Oricum ar fi, simplul
fapt că Îl cinstea pe Iisus și-I preţuia învăţătura (de vreme ce apelează la El
pentru ajutor) dovedește clar că-I respectă valoarea și puterea și Îl
recunoaște ca Învăţător și Vindecător. Calitatea credinţei sale este confirmată
indirect și de către bătrânii iudeilor trimiși la Iisus ca mijlocitori pentru
el: ,,Vrednic este să-i faci lui aceasta căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a
zidit sinagoga” (Lc 7, 4-5). Concluzia trasă de Hristos – ,,nici în Israel n-am
aflat atâta credinţă !” (Lc 7, 9) – adeverește încă o dată faptul că, iată, un
roman păgân, idolatru fiind, luminat sufletește prin credinţă, găsește calea
Legii, face ale Legii, și ajunge la înţelegerea puterii dumnezeiești, neavând
Lege !
Același
dezastruos tablou uman (om pe lângă om, om contra om) al neîmplinirilor Legii
celei Vechi îl regăsim și în cazul omului căzut între tâlhari pe drumul de la
Ierusalim la Ierihon. Ni se vorbește despre o încălcare grosolană a Legii, prin
tentativă de ucidere și jaf, direct potrivnică poruncilor Decalogului: ,,Să nu
ucizi !”, ,,Să nu furi !”, ,,Să nu pofteşti casa aproapelui tău şi nimic din
câte are el !” (Ieş 20, 13-17). ,,Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a
căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat,
lăsându-l aproape mort” (Lc 10, 30). Iată, aceasta era morala vremii ! În ciuda
faptului că pe atunci nu existau mijloacele audio-vizuale moderne de promovare
și răspândire a violenţei și criminalităţii, totuși, vestea despre o asemenea
oroare s-a împrăștiat pretutindeni cu repeziciune, încât devenise subiect
predilect de discuţie în aproape toate părţile Ţării Sfinte. Nu degeaba Iisus
relatează întreaga întâmplare într-un moment critic, tot ca o pildă - tocmai
pentru un propovăduitor al Legii. Dimensiunea dramatică a problemei constă în
faptul că nici măcar slujitorii Templului și ai Legii nu au depus un minim de
efort pentru a-l salva pe cel rănit și jefuit, manifestând o incredibilă
indiferenţă faţă de cel ce se lupta cu spasmele morţii: ,,Din întâmplare un
preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi
un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături…” (Lc 10, 31-32).
Aceasta era mentalitatea bolnavă a vremii: ,,nu mă priveşte, nu mă amestec !”
Iată că astfel de grave erori de procedură au pus imaginea Legii Vechi într-o
umbră care L-a făcut pe Hristos sa atragă atenţia că: ,,n-am venit să stric
Legea, ci am venit ca să o plinesc !” ( Mt. 5, 17). Trebuia găsit remediul care
să stârnească izvorul milei, al omeniei și al bunătăţii: prin Cruce, în Legea
Lui Hristos: ,,Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul ! Precum Eu
v-am iubit pe voi - aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul !” ( In. 13, 34). La
o primă vedere poate să nu pară cine știe ce, dar ni se cere nici mai mult nici
mai puţin decât să fim noi înșine hristoși (,,Eu am zis: «dumnezei sunteţi şi
toţi fii ai Celui Preaînalt !»” – Ps. 81, 6) gata de jertfă, plini de iubire și
de dăruire pentru a ne asemăna cu El: ,,Mai mare dragoste decât aceasta nimeni
nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi !” (In. 15, 13). Iisus atât de mult a iubit lumea, încât S-a
jertfit pe Sine Însuși pentru ea, nu a suferit să vadă neamul omenesc chinuit
de diavol. Chin care vine tocmai din lipsa Lui Dumnezeu de la noi, din noi și
dintre noi: ,,Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu” (In. 14, 23).
,,Un om” (Lc.
10, 30): Mântuitorul nu menţionează nici nume, nici chip, nici ţară , nici
etnie, nici popor. Cel care-L găsește și îi acordă primul ajutor, însă, este un
samarinean (adică un reprezentant tot al unei etnii provenite din iudaism și
rezultate dintr-un amestec nelegiuit cu păgânătatea asiro-babiloniană). Acela
dovedește bunătate, milă și omenie: ,,Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile,
turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o
casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a
dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi
întoarce, îţi voi da” (Lc. 10, 34-35). Prin el, se oferă o nouă formă de
educaţie morală lumii păgâne a vremii: binele făcut bine până la capăt. Dacă
tot ești implicat, atunci valoarea lucrului săvârșit trebuie să-și aibă finalul
corespunzător: mulţumirea sufletească. Absenţa binelui din ideea de moralitate
a supușilor Legii Vechi Îl face pe Iisus să pună accent în Legea Harului tocmai
pe virtutea iubirii, dându-i valoare de jertfă unică și nemaiîntâlnită, cu
trupul și cu sufletul. Temeiul este Dumnezeu Însuși, Creatorul a toată
existenţa, Căruia I se cuvine toată slava, mulţumirea, cinstea și
închinăciunea: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău şi cu tot cugetul tău!
Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 22, 37-39)... Dilemă
nerezolvată din păcate până astăzi, după mai bine de două mii de ani de valuri
de iubire, adevărată maree fără de sfârșit a dragostei între făpturi, de acte
de creaţie și cultură – poezii, muzică, cântece, folclor, cărţi, acţiuni – dar
toate fără temei și fără sens. Pentru că, în cele din urmă, Sfânta Scriptură se
dovedește a fi singura carte care cuprinde temelia, adâncul, și esenţa iubirii
pe pământ: ,,Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt !” (I Cor 13, 2). Aceasta este
Epopeea dragostei sau Imnul iubirii, ale cărui versuri au străbătut în lung
și-n lat pământul prin cuvintele inspirate ale Sfântului Apostol Pavel:
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu
pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă,
nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de
nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le
nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată !” (I Cor 13, 4-8).
Realitatea
înconjurătoare ne demonstrează că satana, ,,stăpânitorul lumii acesteia” (In
12, 31), a reușit să insufle duhul răutăţii, al urii, al invidiei, al
dezbinării, al uciderii, al agitaţiei și stresului, din pântecele mamei, de la
pruncul încă nenăscut, și până la bolnavul zăcând pe patul de suferinţă care se
teme să mănânce Sfânta Euharistie, hrana pentru viaţa cea de veci, ca să nu
moară !... Dragostea, izvorul vieţii, din care toate se nasc (așa precum
odinoară lumea însăși s-a ivit din dragostea nemărginită a Lui Dumnezeu) este
contestată până și în locul ei cel sfânt, în religia iubirii, în creștinătate.
Ca rezultat direct al necredinţei lor, oamenii au pierdut harul sfânt al
dragostei, încă o dată împlinindu-se astfel cuvântul Dumnezeului Întrupat,
Iisus Hristos: ,,Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi
se vor urî unii pe alţii. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea
multora se va răci !” (Mt 24, 10-12).
Problema
aceasta a bulversat de altfel lumea întreagă, încă din vremurile Vechiului
Legământ. De pildă, unii dintre cărturari, semeţi aristocraţi și severi
cunoscători de literă a Legii, se văd confruntaţi cu privirea atotpătrunzătoare
a Lui Iisus, fiind astfel supuși unui test indirect sugerat în Sfânta
Evanghelie: ,,Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele
în inimile voastre ?” (Mt 9, 4). Oare chiar nu aţi auzit niciodată ce înseamnă
desăvârșirea în lucrarea spirituală ? Adevărat zic vouă: ,,cel ce urăşte pe
fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce,
pentru că întunericul a orbit ochii lui !” (I In 2, 11), iar ,,oricine se uită
la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui !” (Mt 5, 28). E
drept, nu prea mai era „în ton” cu cele ce deja se petreceau în vremea de
atunci a Legii, și nici „în pas” cu mersul istoriei: ,,Şi stăruind să-L
întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel
dintâi piatra asupra ei !” (In 8, 7). Un motiv de înverșunare în plus pentru
toţi fariseii ca să-L urască pe Iisus încă și mai mult pentru că le vădise
,,partea din lăuntru a paharului şi a blidului, pline de răpire şi de lăcomie”
(Mt 23, 25). Desigur, cel mai mult Iisus i-a controversat pe propovăduitorii
Legii Vechi în situaţii precum cea în care un învăţător de Lege, pretins
desăvârşit cunoscător al rânduielilor ei, nu a mai reușit să-și adune gândurile
în dialogul cu Iisus și a izbucnit retoric: ,,Şi cine este aproapele meu ?” (Lc
10, 29). Sau, atunci când un altul dintre farisei, și el învăţător de lege,
și-a permis la rândul său să-L ispitească iarăși pe Iisus: ,,Învăţătorule, care
poruncă este mai mare în Lege ?” (Mt 22, 36). Această expresie, „mai mare”,
vorbește despre un fel de cântar al minţii omului, obișnuită fiind să raţioneze
mereu cu măsuri materiale. În realitate, nu există porunci ,,mai mari” sau
,,mai mici”, restricţii ,,mai grele” sau „mai ușoare”; doar noi, oamenii,
adoptăm tot felul de scări valorice. În Împărăţia Lui Dumnezeu însă mergem doar
în har și lumină: ,,Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale !”
(Ps 41, 9), ,,Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne;
suişuri în inima sa a pus !” (Ps 83, 6); ,,Merge-vor din putere în putere,
arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion !” (Ps 83, 8). ,,Cerul şi pământul
vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt 24, 35) - şi cât de mărunte
pot să ni se pară uneori lucruri care de fapt mari sunt întru Împărăţia Lui
Dumnezeu: ,,Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o
iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate !” (Mt 5, 18).
Iată, de pildă, un astfel de exemplu de lucru aparent neînsemnat, dar decisiv
chiar în privinţa supravieţuirii: ,,După aceea s-au adunat Efraimiţii şi au
purces spre Ţafon şi au zis către Ieftae: «Pentru ce te-ai dus să te baţi cu
Amoniţii, iar pe noi nu ne-ai chemat cu tine ? Vom arde dar casa ta cu foc,
împreună cu tine». Iar Ieftae a zis: «Eu şi poporul meu am avut cu Amoniţii
ceartă mare şi eu v-am chemat, dar voi nu m-aţi scăpat din mâinile lor. Văzând
însă că nu este nici un izbăvitor, mi-am pus viaţa în primejdie şi m-am dus
împotriva Amoniţilor şi Domnul i-a dat în mâinile mele. De ce dar aţi venit să
vă bateţi cu mine ?» Atunci a adunat Ieftae toţi oamenii din Galaad şi s-a
bătut cu Efraimiţii şi au bătut locuitorii Galaadului pe Efraimiţi, zicând:
«Voi sunteţi nişte fugari din Efraim, Galaadul însă e între Efraim şi
Manase».Şi au luat Galaaditenii vadul Iordanului de la Efraimiţi şi când
vreunul din Efraimiţi zicea: «Îngăduie-mi să trec», atunci oamenii din Galaad
îi răspundeau: «Nu cumva eşti Efraimit ?» Acela răspundea: «Nu !» Ei însă îi
ziceau: «Zi: Şibbolet»; el însă zicea: «Sibbolet», că nu putea zice altfel.
Atunci ei îl luau şi-l junghiau acolo la vadul Iordanului. Şi au căzut în
vremea aceea din Efraimiţi patruzeci şi două de mii !” (Jud 12, 1-6) – aşadar,
pentru simplul fapt că nu puteau pronunţa sunetul „ș” în loc de „s” !
La fel stau
lucrurile și cu întrebarea care nu ne va mântui defel pe noi, creștinii, dacă
vom mai stărui prea mult în ea: ,,Şi cine este aproapele meu ?” (Lc 10, 29).
Răspunsul este simplu: un om ,,căzut între tâlhari” (Lc 10, 30). Oricine are
nevoie de sprijin și de ajutor. Datoria iubirii creștine îl absolvă de orice
apartenenţă etnică sau rang social, de orice tip de caracter sau viciu, și îi
dă numele de „om” (Luca 10, 30). Un străin, un prieten, un dușman – toţi au
nevoie de ajutorul nostru și de mila Lui Dumnezeu. Oare nu ne-a îndemnat
Mântuitorul: ,,Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri !” (Lc 6, 27-28) ? Dacă aștepţi plată
pentru binele făptuit, întreabă iarăşi Hristos: ,, Şi dacă iubiţi pe cei ce vă
iubesc, ce răsplată puteţi avea ? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc
pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea ?
Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac” (Lc 6, 32-33).
Pentru că
poftirea fructului oprit a stat la începutul ofilirii dragostei dintre oameni
pe pământ, trebuie să amintim faptul că diavolul, îngerul căzut, este
potrivnicul planului Lui Dumnezeu de mântuire a lumii, ca unul care a crezut că
va reuși să schimbe rânduielile existenţei lumii după pofta sa, nu după voia
Domnului Dumnezeu. Iată-l mai întâi la sfat cu Eva (un fel de troc ascuns) în
urma căruia Adam se vede dezbrăcat și gol și ajunge să fie scos și izgonit de
Dumnezeu din grădina plină de lumină a Raiului. Lucifer, iniţial un fel de
căpetenie a sfinţilor îngeri, odată cu căderea din pricina trufiei, a pierdut
si lumina sfinţeniei și stăpânia ostășiei îngerești, răzvrătind și trăgând
împreună cu el mulţime de alţi îngeri în căderea din Lumina cea de Sus: ,,Cum
ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii !” (Is 14, 12).
Văzând însă în Rai o făptură nouă, plină de lumină și de frumuseţe cerească,
s-a umplut de mânie, de ură, de invidie și de zavistie, ca și de toate
celelalte odrasle ale răutăţii. Astfel încât a ticluit vicleșug pierzător de
îndată ce a auzit binecuvântarea pe care Dumnezeu a dat-o celor dintâi oameni:
,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi
peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate
vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul !” (Fac 1, 28). Atât de
mult l-a încrâncenat pe diavol această bunăvoinţă a Lui Dumnezeu faţă de om,
încât a hotărât pe loc să-i fure moștenirea dăruită - și Raiul și pământul, și
lucrarea și stăpânirea acestuia. Astfel,
odată cu căderea sa în păcatul neascultării, Adam a pierdut statutul de
stăpânitor peste cele create de Dumnezeu pe care le primise în dar în calitatea
sa de rege al întregii zidiri văzute. Răzvrătind toată creaţia, diavolul a
reușit să pună pe om în divergenţă cu Dumnezeu. A reușit să le strice relaţia
frumoasă dintru început, atunci când Adam stătea la sfat cu Dumnezeu ca între
prieteni. În plus, profitând de naivitatea și de neascultarea lui Adam și-a
asumat cu de la sine putere titlul de stăpânitor al acestui veac, al lumii
căzute: „stăpânitor al întunericului acestui veac” (Ef 6, 12) - pentru ca să
guverneze o lume fără Dumnezeu. Ceea ce pare sumbru-apocaliptic este faptul că
a reușit să îndepărteze din ce în mai multă lume de Dumnezeu, împingând-o în
mocirla păcatelor, făcându-i pe oamenii căzuţi pradă multitudinii feluritelor
patimi si vicii să considere o astfel de vieţuire ca fiind ceva normal și
firesc, și nicidecum o adevărată degradare a umanităţii – rânjindu-și sarcastic
apoi izbânda înaintea Domnului Dumnezeu Atoateziditorul...
Cel Preaînalt
însă i-a pregătit celui viclean înfrângerea la modul cel mai iscusit cu putinţă
- „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”: „Așa precum Mi-ai
îmbrăcat tu în întuneric omul creat de Mine ca zidire de lumină, învăţându-l că
așa este normal să fie –,,veţi fi ca Dumnezeu !...” (Fac 3, 5)– tot așa și Eu,
Dumnezeu, o să-ţi pregătesc ţie toată lumina de care ar fi trebuit să ai parte,
de care ar fi trebuit să te bucuri și de care de voie te-ai lepădat cu totul,
și o voi aduce pentru ca să te înfășor în ea – să văd, ce vei simţi atunci ?!...”.
Şi iată: portarii iadului s-au spăimântat, alergând în străfundurile iadului și s-au făcut ca niște morţi;
peceţile s-au rupt, porţile s-au deschis la glasul Celui Înviat: ,,Cine este
acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război
!” (Ps 23, 8) se întrebau demonii din iad, nemaivăzând vreodată atâta revărsare
de lumină: „acum toate s-au umplut de Lumină - și cerul, și pământul și cele de
dedesubt !” (Canonul Învierii). Satana a înghiţit toate acestea, iar Sfântul
Apostol Pavel ironizează și iadul și moartea: ,,Unde îţi este, moarte, biruinţa
ta ? Unde îţi este, moarte, boldul tău ?” (I Cor 15, 55). Acum, umilit și
rușinat întru totul de slava Învierii, diavolul dă semne că ar vrea să se
ascundă – oare cu ce scop ? Orbit de lumina Lui Hristos, ar vrea să creadă că
va putea din nou să-I joace o farsă Acestuia... Dar hotărârea s-a luat: ,,Şi a
prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat
pe mii de ani. Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra
lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani” (Apoc
20, 2-3). Așa încât duhurile rele mai mare război aduc asupra oamenilor, știind
câte beneficii a adus Hristos umanităţii prin puterea celor șapte Sfinte Taine:
să te sfinţești și să te îndumnezeiești într-o clipită, să mori și să înviezi
cu Hristos totodată, să te curăţești pe loc de păcat, și să te vindeci de
îndată, ba chiar să dai simţului cărnii putere de taină încât să iasă rod
feciorelnic din împreunare trupească – iată tot atâtea minuni dumnezeiești care
înfruntă mândria diavolească, punând-o la nesfârșite cazne de strădanii
blestemate în râvna nelegiuită de a mai smulge câte un suflet din via Lui
Hristos, din turma Lui cuvântătoare, despre care Blândul Păstor zisese:
,,aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să
nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi !” (In 6, 39).
Cuvântul
acesta, „mântuire”, nu este în fond altceva decât o formă mai adâncă și mai
deplină a altor cuvinte precum „eliberare”, „ușurare”, „fericire”. Această
stare de adevărată fericire este tocmai starea de a fi permanent cu Dumnezeu şi
a fi pururea ca Dumnezeu, adică întru asemănare cu El. A încercat un tertip
satana și a doua oară, cu Adam Cel de pe urmă, cu Iisus, ca și cu Adam cel
dintâi: ,,Acestea toate Ţi le voi da Ţie dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei
închina mie” (Mt 4, 8). De data aceasta, însă, Cel Ce Se întrupase ca om din
Fecioară, nu mai dorea (precum omul cel dintâi) să fie stăpânitor prin sfat
străin... De aceea și cântarea sfântă glăsuiește lin: „Rai de taină ești
Născătoare de Dumnezeu” - pentru că desăvârşit tăinuit L-a purtat pe Dumnezeu
în pântecele său Fecioara, restaurându-se astfel în integritatea ei firea
omenească prin Fiul Ei, Iisus Hristos, Dumnezeu Întrupat, astfel încât diavolul
nu a bănuit nimic... ci doar s-a trezit izbit de cuvinte dumnezeiești rostite
din gură de om: ,,Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot Cuvântul ce
iese din gura Domnului” (Deut 8, 3), învăţându-se astfel minte, sărmanul, că
doar Dumnezeu este Atotstăpânitorul: ,,Piei, satano, căci scris este: «Domnului
Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti ! (Mt 4, 10) şi ,,să
nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău !” (Mt 4, 7). Cuvântul proorocului Moise
din capitolul al optulea al „Cărţii Deuteronom” preînchipuia umbrit Taina
Sfintei Euharistii, calea înveșnicirii umanităţii în cer și pe pământ. Sfânta
Liturghie este și va rămâne în veșnicie cântul iubirii dumnezeiești, permanentă
redescoperire a Jertfei Lui Dumnezeu mântuitoare a omului. Iar Sfânta Biserică
tresaltă de bucuria cerului și a pământului, a îngerilor și a oamenilor
deopotrivă: „Isaie, dănţuiește ! Fecioara a avut în pântece și a născut Fiu pe
Emmanuel, pe Dumnezeu și Omul !”
Atâta noian de
iubire s-a revărsat din Cer peste lume încât dragostea a fost dăruită tuturor,
și nu doar ca gând sau chip de arătare – „am văzut Lumina cea adevărată !” – ci
mai ales ca dorinţă nestăvilită de dăruire totală până la jertfire: ,,S-a
smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce !”
(Filipeni 2, 8). O moarte asumată însă nu ca un act de răzbunare sau ca un gest
demonstrativ, ci din preaplinul de iubire și de compătimire – dar și ca zălog:
,,Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică !” (In 3, 16). Iată
că aici dimensiunea duhovnicească a Crucii își vădește valenţele universale,
făcând posibilă trecerea umanităţii de pe pământ la cer prin lumină: ,,Eu sunt
Lumina lumii !” (In 8, 12). Vârful înfipt în pământ reprezintă de fapt puterea
de restaurare și de conservare a tot ceea ce este viu prin lucrarea Duhului
Sfânt, așa precum era la Pomul Vieţii care făcea roade dătătoare de viaţă
hrănindu-se din pământul Raiului. Crucea, Pomul Vieţii de astăzi se hrănește:
din altarul bisericii, strălucind de pe cupola acesteia; din inima creștinului,
atunci când este purtată pe pieptul său; din pacea cimitirelor care adăpostesc
trupuri ce așteaptă la umbra crucilor învierea cea de obște (precum s-a vestit
mai înainte prin proorocul Iezechiel); și se hrănește din cuvântul și lucrarea
Lui Dumnezeu împlinite cu fapta în viaţa și trăirea fiilor Bisericii. Aceasta
face ca Sfânta Cruce să primească multe nume, unele știute și cunoscute, altele
tăinuite (și descoperite doar după feluritele lucrări și harisme ale ei).
Probabil că nu
există nimeni atât de ipocrit încât să afirme sus și tare că întreaga creștinătate
iubește din toată inima crucea smereniei; oamenii își au fiecare felul său de a
fi și întâlnim la tot pasul atitudini și atitudini... Crucea suferinţelor
trupești (sau a încercării credinţei prin boală) este una dintre cele mai
mântuitoare, pricinuitoare de cununi și aducătoare de lumină. Anevoioasă este
și crucea familiei (asumată în Hristos la adevărata ei valoare), purtată în
frica și cu toată dragostea de Dumnezeu. Crucea văduviei aduce cu ea, uneori,
numeroase încercări, și poate chiar lacrimi - unele mai dulci, iar altele mai
amare; aceasta doar Dumnezeu o știe, după lucrarea fiecăruia în parte la
mântuirea sufletului său. Crucile de pe Golgota au fost cele care au simbolizat
modul lumii de a trăi răstignirea. Iată, Crucea Lui Hristos: lumină, viaţă,
iubire, mântuire, iertare, smerenie si desăvârșire; are ca și cuvânt de seamă:
„mai mult chiar și decât dragostea” – căci lepădarea de sine este începutul
nașterii din Duh a omului nou (deplin asemănător Lui Hristos - ,,fără tată,
fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al
vieţii, ci rămânând preot pururea” - Evrei 7,3), scris fiind: ,,Dacă vrea
cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze
Mie !” (Mt 16, 24). De aceea și Sfântul Apostol Pavel scria: ,,Iar mie, să
nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin
care lumea este răstignită pentru mine iar eu pentru lume !” (Gal 6, 14); ,,nu
eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal 2, 20). Și tot Marele Pavel
spune două lucruri importante: ,,Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu
însumi (adică cu Hristos și pentru Hristos );
dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel”
(I Cor 7, 8); și iarăși: ,,cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o
mărită şi mai bine face !” (I Cor 7, 38) – adică o lasă să vieţuiască în
feciorie, pentru slujirea Lui Hristos. Această asumare „monahală” a Crucii Lui
Hristos este Golgota fiecăruia în parte pe calea mântuirii, după Lege și
împlinind Legea. Și are ca final dobândirea câștigului spiritual al asemănării
cu Dumnezeu, agonisirea mântuirii, darul Duhului Sfânt Dătătorul de viaţă,
veşnica fericire: ,,Dar nu vă bucuraţi de aceasta (că duhurile vi se pleacă) ci
vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri !” (Lc 10, 20); ,,Adevărat
grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă sau fraţi sau surori sau mamă
sau tată sau copii sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie - şi să nu ia
însutit: şi acum, în vremea aceasta, de prigoniri, şi case şi fraţi şi surori
şi mame şi copii şi ţarine, - iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică !” (Mc
10, 29-30). Pentru că ,,cel ce va face şi va învăţa - acesta mare se va chema
în împărăţia cerurilor !” (Mt 5, 19). Căci
,,ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său ?...” (Mc 8, 37).
Purtarea Crucii
creștine este astăzi cea mai acută problemă și care necesită o incontestabilă
fineţe. Nici nu ne trece prin minte măcar că pierderea crucii și rătăcirea
drumului Crucii se poate întâmpla într-o clipeală de ochi: ,,Femeia lui Lot s-a
uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare” (Fac 19, 26). ,,Nimeni care pune
mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu !”
(Lc 9, 62). Împărăţia Lui Dumnezeu este locul unde ,,sunteţi împreună cetăţeni
cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef 2, 19). De aceea zis-a Domnul:
,,Mulţi sunt chemaţi - dar puţini aleşi !” (Mt 22, 14). Pentru această cruce, a
sfinţeniei, doar lumina de har a Duhului Sfânt poate alege vase vrednice de
proslăvire, precum zice Apostolul: ,,Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în
credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru
mine” (Gal 2, 20); ,,Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Ef
5, 25). Pentru că Crucea Lui Hristos are în ea hrană, viaţă și putere,
revărsând pururea lumină. Iar Sfântul Apostol Ioan ne aduce aminte atât de
îndemnul Mântuitorului: ,,Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru
mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci
pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (In 6, 27) pentru că ,,Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi
nu veţi bea Sângele Lui - nu veţi avea viaţă în voi !” (In 6, 53), cât și de
cuvintele Lui: ,,Eu sunt Pâinea cea vie, care S-a pogorât din Cer. Cine mănâncă
din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru
viaţa lumii este Trupul Meu !” (In 6, 51). ,,Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea
Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă
păcătoşi” (Rom 5, 8).
De la Cina cea de Taină, după căderea Lui
Adam, și până la sfârșitul veacurilor, Crucea va răsări, ca pom de viaţă
dătător (precum vestește Scriptura – ,,unul din ostaşi cu suliţa a împuns
coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă !” - In 19, 34) Botez și Euharistie,
Apa cea Vie și Pâinea cea Cerească. Pâinea Lui Dumnezeu va hrăni toate
popoarele pământului. Mielul Cel junghiat vine la noi și Se întrupează în toate
Sfintele Altare: ,,Eu am venit ca lumea viaţă să aibă - şi din belşug să aibă !” (In 10, 10). Iar ca o
cunună strălucitoare a celor nouă chipuri ale fericirii din „Predica de pe
Munte” a Mântuitorului, în lumina Sfintei Cruci îl vom descoperi pe cel de al
zecelea: ,,Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului !” (Apoc 19, 9). Așa se
va împlini și dorinţa tuturor urmașilor lui Adam – când fericirea nu va mai
muri niciodată: ,,aşa pururea vom fi cu Domnul !” (I Tes 4, 17).
Crucea
tâlharului pocăit poartă cu sine modelul omului care, după ce și-a recunoscut
păcatele, e gata să şi moară pentru Hristos, numai să nu mai păcătuiască:
,,Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta !” (Lc 23, 42). Iată,
deși răstignit după dreptate pe cruce, își dă seama că are șansa vieţii veșnice
și că această șansă este tocmai taina de a fi acolo, cu Iisus. Răspunsul
sosește pe măsura zdrobirii inimii și a căinţei lui împletite cu rugăciunea
simplă, sinceră și curată: ,,Adevărat grăiesc ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai
!” (Lc 23, 43). „Astăzi” al Lui Dumnezeu este prezent în fiecare clipă din
viaţa noastră. Uneori avem șansa de a purta o greutate a crucii chiar peste
voinţa sau dorinţa noastră; dar, de cele mai multe ori, ea aparţine celor cu
ţarini, celor cu boi, celor cu femei: ,,Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat
şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. Altul a zis: Cinci perechi de
boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis şi el:
Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni” (Lc 14, 18-20). Nu știm căile
Domnului; proorocul însă ne îndeamnă: ,,Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi
cărările Lui !” (Mc 1, 3). Tot ocolind momentul întâlnirii noastre cu Hristos –
nu cumva să ne trezim că nu vom mai lua cununa cea neveştejită a mântuirii
:,,Iar când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după
regulile jocului” (II Tim 2, 5). Iar crucea tâlharului nepocăit vădește întru
sine toată impresia acestei lumi despre ea însăși. Aici se află concentrată
toată formularea zisă știinţifică a viziunii ateiste a oamenilor despre
Dumnezeu, despre cer și pământ, despre iad și demoni. Astfel, la un trăitor
luminat din vremea noastră au venit unii dintre cei care socotesc că
învăţăturile despre iad și diavol sunt doar niște mituri biblice bune pentru
cei lipsiţi de școală, de pregătire teologică și de cultură generală,
întrebându-l cine mai crede astăzi că există draci. Iar învăţatul le-a răspuns:
„Porcii mai cred în draci - că altfel nu s-ar fi aruncat în mare !” Să nu uităm
mândria fiului risipitor care, deși avea bani, fumuri, păreri, ifose, impresii,
a ajuns un biet porcar flămând care se hrănea din mâncarea porcilor pe care-i
păzea, tot mai mult flămânzind... Să nu fim tocmai noi aceia care, hulind
lucrarea Domnului Dumnezeu sau ignorând lucrarea diavolului în lume, din lene
sau din comoditate, să ne trezim luaţi de Dumnezeu precum zice Psalmistul: ,,Nu
mă lua la jumătatea zilelor mele, că anii Tăi, Doamne, sunt din neam în neam !”
(Ps 101, 25); ,,Moartea păcătoşilor este cumplită” (Ps 33, 20), ,,pierit-a
pomenirea lor în sunet !” (Ps 9,6). ,,Că s-a stins întru durere viaţa mea şi
anii mei în suspinuri…” (Ps 30, 10).
Iată, acestea
sunt doar câteva aspecte ale crucii tâlhărești pe care o necinstim, deși în
fond tot cruce este. La Judecata de Apoi vom da cu toţii socoteală de
creștinescul semn aflat de strajă la mormânt, ca și de toată necinstea dovedită
pe parcursul vieţii. Crucea aceea la fel de bine putea să aparţină unui cuvios.
Nu este vinovată ea că ţine sub povara ei doar un tâlhar lipsit de minte și de
inimă: ,,Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu !” (Ps 13, 1). Iar
purtarea crucii fără trezvie și fără responsabilitate este tot o fărădelege, o
călcare a Legii. Zis-a Domnul prin gura proorocului Său: ,,Pentru ce tu
istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta ? Tu ai urât
învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu
el şi cu cel desfrânat partea ta puneai !” (Ps 48, 17-19). Vom fi trași la
răspundere şi pentru faptul că, deși am stat pe cruce, totuși nu avem lumina
Crucii Lui Hristos, nu avem viaţă: ,,Şi vor merge aceştia la osândă veşnică,
iar drepţii la viaţă veşnică !” (Mt 25, 46).
,,Nici n-a mai
îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe” (Mt 22, 46). ,,Şezi de-a
dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale !” (Ps
109, 1) ,,Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut
înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Cor 1, 30).
Pacea Duhului Sfânt va fi în noi când vom purta ,,totdeauna în trup omorârea
lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru” (II Cor
4, 10) - ,,Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ !” (I Cor 6, 20). ,,Iar mie, să
nu-mi fie a mă lăuda - decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos !” (Gal
6, 14). ,, Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele - de acesta
şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi
a sfinţilor îngeri !” (Lc 9, 26); şi iarăşi: ,,Oricine va mărturisi pentru Mine
înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care
este în ceruri !” (Mt 10, 32). ,, Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va
pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela
îl va scăpa !” (Mc 8, 35)
Părintele Calistrat
Mănăstirea
Vlădiceni (Iași)
