„Doamne,
armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă” (Slujba Sfântului Maslu)
„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât
numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită
pentru mine, şi eu pentru lume !” (Gal. 6, 14)
„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce
pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui
Dumnezeu” (I Cor. 1, 18)
„Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea
ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea
ta, că El este Domnul tău” (Ps. 44, 12-13)
„Mireasă a Tatălui, Maică a Fiului şi
Biserică preacinstită a Sfântului Duh” (Sf. Ioan Damaschinul)
„Cine este Aceasta, curată ca zorile şi
frumoasă ca dimineaţa ? Este împărăteasa rugăciunii, este rugăciunea întrupată !”
(Ilie Miniat- „Panegric la Naşterea Maicii Domnului”)
„Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a
omului împărat care a făcut nuntă fiului său” (Mt. 22, 2)
„Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au
fost vrednici” (Mt. 22, 8)
„Prietene, cum ai intrat aici fără haină
de nuntă ?” (Mt. 22, 12)
„Taina aceasta mare este; iar eu zic în
Hristos şi în Biserică” (Efes. 5,32)
Încărcătura duhovnicească a cuvintelor
Sfintei Scripturi exprimă chemarea caldă a lui Dumnezeu către lume, vădită în
mod special şi deplin prin Persoana şi lucrarea Fiului Său, Care ne confirmă:
„M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui care M-a trimis pe
Mine” (In. 6, 38). Cel Care L-a trimis este de fapt şi de drept Împăratul. El
Însuşi, Stăpânul împărăţiei şi Chivernisitorul întregii zidiri, a grijit de-a
lungul veacurilor taina nunţii Fiului Său prin pregătirea arătării Cuvântului
lui Dumnezeu în lume din Fecioară, precum grăieşte Isaia: „Iată, Fecioara va
lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Is. 7, 14).
Această lucrare de împlinire a voii
Celui Preaînalt prin Fiul Său este desăvârşită prin lucrarea sfinţitoare a
Duhului Sfânt „Care de la Tatăl purcede” (In. 15, 26). El lucrează împreună cu
Fiul, cu o singură voinţă şi întru totul de aceeaşi putere: „Eu şi Tatăl Meu
una suntem” (In. 10, 30). În răstimpul mesianic în care Iisus lucrează taina
mântuirii pe pământ, petrecând la vedere cu oamenii, ca Om şi Dumnezeu, Duhul
Sfânt Îl descoperă permanent ca Fiu al lui Dumnezeu – la Iordan „Peste Care vei
vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste El, Acela este” (In. 1, 33) şi pe
Tabor „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit” (Mt. 17, 5). După
ce Hristos S-a înălţat întru slavă la Tronul Tatălui, atunci Fiul Îl
preamăreşte pe Duhul Sfânt: „Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni
la voi” (In. 16, 7), „şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de
suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li
s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi
s-au umplut toţi de Duhul Sfânt” (F. A. 2, 2-4). În Persoanele Sfintei Treimi
este vorba atât de unitatea de fiinţă cât şi de iubirea deplină, atât de
conlucrarea permanentă între Ipostasurile Dumnezeieşti, dar şi de Viaţa cea Una
– fiinţa dumnezeirii: „Cred într-Unul Dumnezeu”. Sfântul Vasile cel Mare scrie
că, deşi purcede de la Tatăl – pentru că a lucrat la mântuirea lumii cu Fiul –
după învierea Acestuia, Duhul iradiază pretutindeni din Trupul înviat al lui
Hristos. Aceasta se vede cel mai bine în Taina Sfintei Liturghii, la epicleză,
atunci când preotul înalţă mâinile spre Cer, rugându-se: „Duhul Tău Cel Sfânt
nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie!”, „şi fă
adică pâinea aceasta Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în
potirul acesta Cinstit Sângele Hristosului Tău”. Iată că, împărtăşindu-ne din
Sfintele Taine, ne umplem de Duhul dumnezeiesc: „Deschide-voi gura mea şi se va
umple de Duhul !” (Catavasier).
De aici începe nunta Fiului veşnicului
Împărat. Aici vedem chemarea la Împărăţie, atunci când spune: „a trimis pe
slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă” (Mt. 22, 3). Toată această
chemare este înmănuncheată în făgăduinţa Răscumpărătorului: „Duşmănie voi pune
între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi
capul” (Fac. 3, 15). De aici, peste istoria umanităţii căzute va străluci raza
milei dumnezeieşti, Raza Tatălui – Iisus Hristos, aşa precum ne arată Sfântul
Apostol şi Evanghelist Matei: „steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea
înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul” (Mt. 2, 9).
Trâmbiţa mai înainte vestitoare a mântuirii lumii din păcat şi din moarte
străbate veacurile Sfintelor Scripturi de la prooroc la prooroc, din profeţie
în profeţie şi din generaţie în generaţie, din verset în verset – până ce
Fecioara Maria va încredinţa lumea de venirea Fiului lui Dumnezeu la ea pentru
ca să o mântuiască: „Iată roaba Domnului ! Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1,
38). Câtă frumuseţe în cântarea de nuntă a Miresei celei neispitite de nuntă:
„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Lc.
1, 35). Iată câte daruri de nuntă, iată ce coroană din pietrele scumpe ale
smereniei: „roaba Domnului” (Lc. 1,38) ! Cum să fie roabă şi neînsemnată Cea
care trăieşte taina iubirii Tatălui? „A poftit Împăratul frumuseţea ta” (Ps.
44, 13) ! Cum să nu fie adânc de smerenie Preacurata Fecioară care glăsuieşte Elisabetei:
„Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este Numele Lui” (Lc. 1,49) !
Cum să nu fie Împărăteasă şi Doamnă Cea care va mărturisi cu propriile Ei
cuvinte: „de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. 1,48) ! Şi totuşi, iată
că Elisabeta, în cântecul de laudă adusă Fecioarei, rosteşte în taina Duhului cuvinte ce străbat
umanitatea precum fulgerul de la răsărit la apus şi de la miazăzi la
miazănoapte: „de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu ?” (Lc.
1,4 3). Iată nuntă nemaiîntâlnită: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta,
îmbrăcată în haină aurită şi preaînfrumuseţată” (Ps. 44, 11). Ce nuntă cu har
şi slavă, ce putere nemaipomenită vreodată la o fecioară: „Bucură-te, ceea ce
eşti plină de har, Domnul este cu tine !” (Lc. 1, 28). Nuntă vestită de îngeri,
venită cu sol din Cer aducător de crini din grădina Raiului lui Dumnezeu,
precum viersuieşte cântarea: „mă spăimântez a striga ţie: Bucură-te Mireasă,
pururea Fecioară !” (Troparul Acatistului Buneivestiri). Iar Psalmistul David,
Regele lui Israel, cântă din psaltire: „Pentru aceasta popoarele te vor lăuda
în veac şi în veacul veacului” (Ps. 44, 21).
Acestea toate nu pot izvorî decât din
nevoinţă sfântă şi lucrare, din voinţa şi dorinţa şi dragostea de a fi cu
Dumnezeu: „Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor !” (Ps. 83, 1)
„mai mult decât mii de comori de aur şi argint” (Ps. 118, 72). Puterea şi
frumuseţea fecioriei Miresei nenuntite sunt miezul stăpânirii Ei împărăteşti –
Tron de heruvimi, Biserică sfinţită vie
şi Rai cuvântător. Atât sufletul cât şi trupul Fecioarei au odihnit pe
Dumnezeul Cel veşnic în inima ei curată şi în braţele ei de mamă, pentru ca Cel
ce S-a deşertat de slavă să Se întrupeze, precum tot David cântă: „Toată slava
fiicei Împăratului este în lăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi
preaînfrumuseţată” (Ps. 44, 15).
Daruri ca acestea s-au dobândit desigur
din credinţa aleşilor lui Dumnezeu: Avraam şi Sarra, Sfântul şi Dreptul Iov,
Sfântul şi Dreptul Simeon, Sfinţii şi Drepţii Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi
Ana. Iată, sterpiciunea zămisleşte nesterpiciunea, nerodirea naşte şi rodeşte !
Iată crucea suferinţei împletită în slava nunţii celei tainice cu crucea
umilinţei, precum şi este scris: „Blestemat cel ce nu are sămânţă în Sion şi nu
are urmaşi în Ierusalim”(„Viaţa Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana”) (aşa cum
suna blestemul Legii celei Vechi pentru cei neroditori de prunci). Dar nădejdea
credinţei şi puterea rugăciunii duc la Dumnezeu lacrima Anei, mama proorocului
Samuel, plânsul Elisabetei lui Zaharia, cea bătrână şi stearpă, care va naşte
pe Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan, dar şi tânguirea Anei dreptului
Ioachim, care aude glas din Cer: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi
suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu”
(Viaţa Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana). Şi iată că Rodul a fost dăruit
Bisericii, de unde purcede şi lumina zorilor mântuirii: „cea stearpă naşte pe
Hrănitoarea vieţii noastre !” (Troparul Praznicului).
Puterea nunţii mistice este necuprinsă
şi de nepătruns. În ciuda tuturor sacrificiilor spirituale săvârşite de-a
lungul unei vieţi de slujire sfântă neîncetată, peste proorocii Domnului se
abate nerecunoştinţa şi indiferenţa, ba chiar ura şi răutatea oamenilor: „Am
pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt
gata” (Mt. 22, 4). Îndemnul rămâne categoric de la Învierea lui Hristos până
astăzi: „Veniţi la nuntă !” (Mt. 22, 4). Nepăsarea împinge lucrurile spre grija
cea lumească, deşi Nunta cea mare a Fiului de Împărat prezintă un cu totul alt
îndemn, de o altă dimensiune: „toată grija cea lumească să o lepădăm !” –
toată, nu doar o parte !... Iar chemarea de taină din inima Jertfei celei fără
de sânge, prin glasul slujitorului sfinţit, grăieşte: „Nimeni din cei legaţi cu
pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să-Ţi slujească Ţie !”. Duhul
puterii dumnezeieşti voitor de mântuire a lumii duce cuvântul lui Dumnezeu până
la marginile acesteia, „la răspântiile drumurilor” (Mt. 22, 9), „la drumuri şi
la garduri” (Lc. 14, 23), „în pieţe şi uliţe” (Lc. 14, 21) „la săraci şi la
neputincioşi, la orbi şi la şchiopi” (Lc. 14, 21) - la tot omul lipsit de
Dumnezeu. Iată, însă, cum răspund cei de atunci ca şi cei de azi, oamenii
dintotdeauna: „Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul
la neguţătoria lui” (Mt. 22, 5) … adică la cele ale lumii – toate preocupările
materiale, obişnuitul cotidian cu focul lui continuu în goana după himere
nălucitoare de căpătuire pe de o parte, iar pe de altă parte – vârtejul
ameţitor al simţurilor, dedarea la împlinirea poftelor aducătoare de plăceri
trupeşti şi căutarea cu dinadinsul a senzaţiilor care râvnesc exclusiv şi
nesăţios „extazul” cărnii; toate acestea nefiind altceva decât adevărate
idolatrii ale vieţuirii pământeşti, tot atâtea „altare” închinate căderii
sufleteşti, prin porţile cărora omul intră la vârsta adolescenţei cu toată
frumuseţea feciorelnică a inocenţei şi curăţiei tinereţii, nepătat şi
neîntinat, pentru a ieşi la vârsta deplinătăţii maturităţii bărbăteşti deja
sluţit şi întunecat, întinat în fel şi chip cu deasupra de măsură, cu sufletul
înnegurat, stors de puteri şi vlăguit de excese, cuprins de lehamitea
plictisului, blazării şi dezgustului, mai aflându-şi sens pe calea vieţii doar
prin aburii de mahmureală din beţia patimilor care l-au copleşit definitiv –
precum mărturiseşte şi Sfântul Simeon Metafrastul într-una din rugăciunile din
„Rânduiala sfintei împărtăşiri”: „am ajuns cu totul sălaş dracilor”. Odată cu
îndrăcirea sufletească apare şi acest sens al „neguţătoriei” fiecăruia dintre
noi: lupta cu conştiinţa până la amorţirea ei, urmată apoi, desigur, doar de
nesfârşitele şi inutilele încercări disperate de ieşire din problemele vieţii
şi de izbăvire de necazuri, de boli, de sărăcie şi de lipsuri, de neîmpliniri,
de frustrări şi de conflicte şi de multe altele ca acestea.
Şi aşa începe periplul spiritual al
creştinului de azi - din biserică în biserică, din preot în preot, din duhovnic
în duhovnic, punctat din când în când de oprirea provizorie la câte o locaţie
de împărţire a „premiilor” la tombola mântuirii – tot atâtea surogate
scripturistice, texte măsluite şi versete răstălmăcite – poate şi ceva mijloace
de subzistenţă temporară. Odată cu aceste rătăciri paralele creştinismului
autentic, apostolic şi sobornicesc, scutite de povara crucii şi de necesitatea
luptei pentru izbăvirea de patimi pe calea mântuirii, cu conştiinţa gata
adormită … vine şi îndelung aşteptata delăsare, adevărată îndepărtare de
Dumnezeu: mai întâi prin alunecările în amestecul cu grupările sectare,
raţionaliste şi negativiste, ale modernităţii contemporane, iar apoi prin hula
directă la adresa Dumnezeului Celui Viu: „nu mă ajută cu nimic, n-am nevoie de
El !”… Şi aşa se împlineşte cuvântul Scripturii cu cei necredincioşi: „punând
mâna pe slugile Lui, le-au batjocorit şi le-au ucis” (Mt. 22, 6). În acest
sens, istoria Bisericii e plină de mărturiile mucenicilor în lupta lor
necruţătoare dusă împotriva păcatului şi a desfrâului – începând de la mărturia
Sfântului Ioan Botezătorul, apărător neînfricat al Adevărului - „Nu-ţi este
îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău Filip !” (Mc. 6, 18) – răsună până
astăzi mustrarea adresată lui Irod Tetrarhul, şi până la cea a Sfântului Nifon,
Patriarhul Constantinopolului, atunci când se afla în Ţara Românească la curtea
domnitorului Radu cel Mare.
Aşadar, clipa de foc din ceasul
Înfricoşătoarei Judecăţi, în Ziua cea de Apoi, la a doua venire a lui Hristos
„pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Mt. 24, 30) va fi ceasul
cercetării tuturor vrăjmaşilor Crucii lui Hristos – începând de la „Anna
arhiereul şi Caiafa şi Ioan şi Alexandru şi câţi erau din neamul arhieresc” (Fapte
4, 6) şi de la toţi prigonitorii păgâni şi ajungând până la Hitler şi Stalin
cei susţinuţi de tot staff-ul întunecat al lagărului ateismului european, care
s-au impus ca duşmani ai Adevărului şi ai Bisericii. Acela va fi ceasul în
care, precum în revărsarea apelor potopului universal a fost pierdută toată
suflarea de sub cer sau, precum cu foc şi cu pucioasă s-a pogorât răzbunarea
asupra Sodomei şi Gomorei, Hristos Domnul „pe cel fărădelege îl va ucide cu
suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Lui” (II Tes. 2, 8):
„trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat
foc” (Mt. 22, 7). Cuvântul apocaliptic clar „Nu vă cunosc pe voi !” (Mt. 25, 12)
consună întru totul cu sentinţa „Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost
vrednici” (Mt. 22, 8) ! Chemarea din Scripturi se aude şi în următoarele
versete ale parabolei: „au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi
s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi” (Mt. 22, 10).
Cântă Psalmistul: „Chema-va cerul de sus
şi pământul, ca să judece pe poporul Său !” (Ps. 49, 5), iar Apostolul adaugă:
„întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al
celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filip. 2, 10). „Răspântiile
drumurilor” (Mt. 22, 9) reprezintă de fapt toate satele şi oraşele, aşezările
rurale şi aglomerările urbane, acolo unde locuiesc oamenii - „câţi veţi găsi” (Mt.
22, 9). Dintre ei unii au trecut deja din lumea aceasta, în vreme ce alţii nici
n-au mai apucat să se nască, fiind omorâţi încă din pântecele mamelor lor, iar alţii sunt rătăciţi prin „adâncurile
iadului” (Is. 7, 11): „A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad,
ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam - şi pe
Lazăr în sânul lui” (Lc. 16, 22-23) şi l-a auzit zicându-i: „Au pe Moise şi pe
prooroci; să asculte de ei” (Lc. 16, 29) căci „dacă nu ascultă de Moise şi de
prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi” (Lc. 16, 31).
Judecata lumii acesteia începe de la Tronul lui Dumnezeu, Împăratul Cel veşnic:
„va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El. Atunci va
şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i
va despărţi pe unii de alţii” (Mt. 25, 32). Pe cei din umbra Crucii şi din
lumina Învierii, care au părtăşie cu Fiul Împăratului şi hainele „albe, spălate
în Sângele Mielului” (Apoc. 7, 14) îi va chema: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui
Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt. 25,
34). Aici este şi taina mesajului nunţii. Poate că mulţi s-au întrebat de-a
lungul vremurilor – ce or fi strigat oare slujitorii trimişi către cei poftiţi ?
Desigur, e firesc să te interesezi şi să afli despre un asemenea eveniment
măreţ – unde va avea loc, cine îl pregăteşte şi cine este cel căruia i se
dedică ? Iată ce zice Evanghelia: un „împărat a făcut nuntă fiului său” (Mt.
22, 2). Nu precizează locul şi nu dă nume, în schimb descoperă valoarea
spirituală a locului, adică împărăţia cerurilor, în care va fi nunta; şi
aceasta încă de la cele dintâi cuvinte ale Scripturii: „La început a făcut
Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1, 1). La o asemenea nuntă, închinările şi
cântările se vădesc a fi cu totul neobişnuite: „Cu noi este Dumnezeu,
înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi !” (Is. 8, 9); şi iarăşi: „Doamne al
Puterilor, fii cu noi. Căci pe altul afara de Tine ajutor intru necazuri nu
avem. Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi !” (Pavecerniţa mare). Şi tot
profetul Isaia vesteşte de mai înainte împotrivirea neamurilor („Dar ei, fără
să ţină seama, s-au dus” - Mt. 22, 5; şi orice ar încerca să facă mai apoi,
chiar şi ucidere, pedeapsa oricum îi va ajunge – zice Domnul): „Şi orice sfat
veţi sfătui, îl va risipi Domnul! Şi cuvântul pe care îl veţi grăi nu va rămâne
întru voi - căci cu noi este Dumnezeu !” (Is. 8, 10). Căci toată slava, cinstea
şi închinăciunea se cuvine a fi aduse Dumnezeului Savaot Cel în Treime slăvit:
„Căci trei sunt care mărturisesc în Cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi
Aceşti trei Una sunt” (I In. 5,8). Iar
Cel ce este Mire poartă un Nume necunoscut în Ceruri de către Sfinţii îngeri:
„se cheamă Numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat” (Is. 9, 5). Numele
de Mire îl va purta şi pe pământ. Atunci când fariseii şi saducheii indignaţi
vor întreba despre sfetnicii Fiului de Împărat – „De ce ucenicii lui Ioan şi
ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc ?” (Mc. 2, 18), El le
va răspunde: „Pot, oare, prietenii Mirelui să postească cât timp este Mirele cu
ei ? Câtă vreme au pe Mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile, când
se va lua Mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile” (Mc. 2, 19-20). La
fel va fi şi în Ziua Judecăţii (când vor fi cer nou şi pământ nou)
preînchipuită în pilda celor zece fecioare. Atât cele înţelepte, cât şi cele
fără de minte, trebuiau să vegheze întru trezvie, având untdelemn în candelele
lor: „la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, Mirele vine! Ieşiţi întru
întâmpinarea Lui !” (Mt. 25, 6). „Şi a venit Mirele - iar cele ce erau gata au
intrat cu El la nuntă … şi uşa s-a închis !” (Mt. 25, 10).
Odată plinită sala ospăţului de nuntă şi
uşile închise, „a intrat împăratul ca să privească pe oaspeţi” (Mt. 22, 11).
Dar oare ce semne distincte caută Împăratul ? Mai întâi, lumina feţei:
„Străluci-vor în ziua răsplătirii ca nişte scântei” (Sol. 3, 7) pentru că
„sfinţii vor judeca lumea” (I Cor. 6, 2). Ce au drepţii ? Lumina izvorâtă din
Jertfa Crucii şi din Mormântul Învierii lui Hristos: „s-a însemnat peste noi
lumina feţei Tale, Doamne” (Ps. 4, 6). Apoi, mintea curată şi feciorelnică în
lucrare: „Fiica Babilonului, ticăloasa ! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie
fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi
pruncii tăi de piatră !” (Ps. 136, 8-9) – adică va zdrobi gândurile cele rele
şi murdare de Piatra-Hristos, „Piatra cea din capul unghiului” (Efes. 2, 20),
„Păstorul Cel mare” (Ev. 13, 20), prin rugăciunea făcută în Numele Lui, şi
toate cugetele inimii bântuite de patimi, care năpădesc sufletul, îl hăituiesc
şi îl slăbesc până la deznădejde din pricina lipsei de lucrare spirituală: „În
dimineţi voi judeca pe toţi păcătoşii pământului, ca să nimicesc din cetatea
Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea !” (Ps. 100, 10). Altfel spus,
gândurile şi simţirile inimii se curăţesc toate prin rostirea permanentă a
rugăciunii lui Iisus: „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5,17); şi tot Sfântul
Apostol Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. 2, 20).
Apoi, mai caută şi o pocăinţă sinceră şi curată, haina botezului neîntinată,
plânsul şi suspinul negrăit al inimii stăruitor până la a smulge din sine
„boldul morţii care este păcatul” (I
Cor. 15, 56): „de bună voia mea mă voi mărturisi Domnului” (Ps. 27, 10). „Pe
cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6, 37) pentru că „n-am venit ca
să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (In. 12, 47).
Alt lucru pe care îl caută Dumnezeu la
oaspeţii nunţii este împlinirea dreptăţii, necăutarea la faţa omului,
nepărtinirea, depărtarea cu tot dinadinsul de fărădelegi şi de păcate, pentru
izbăvirea şi curăţirea de acestea. Potrivit Legii iudaice, desconsiderarea
celui sărman şi căutarea părtinitoare la faţa omului era unul dintre păcatele
cele mai grele: „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia ?” (Rom. 14, 4). În
lucrarea de împlinire a dreptăţii, verdictul dat de judecătorii rânduiţi de
Lege (cărturari şi farisei) trebuia să fie corect întru totul, iar nu
influenţat de vreun câştig bănesc sau de vreo tovărăşie lumească şi interesată.
Dreptatea Legii Sfinte trebuia să troneze peste toţi şi peste toate, dregătorii
arătând astfel teamă şi respectul cuvenit faţă de Dumnezeul pe care Îl slujeau.
Judecătorul părtinitor, mânat de vreun interes sau influenţat prin mită,
dovedea prin aceasta că Îl dispreţuieşte pe Dumnezeu, considerându-L mai slab
decât oamenii, fie ei judecători sau judecaţi. Nu putem fi mai milostivi şi mai
drepţi decât Dumnezeu Însuşi cu propria Lui Lege ! În lucrarea intitulată
„Antichităţi iudaice”, istoricul Iosif Flavius scria: „Dreptatea este tăria lui
Dumnezeu iar cel ce o respectă Îl cinsteşte de fapt pe Dumnezeu. Cel cu funcţie
mare de răspundere şi judecată, atunci când se arată părtinitor, se pretinde a
fi mai puternic chiar şi decât Dumnezeu Însuşi”. De aceea, în Cartea Deuteronom
stă scris: „Să ascultaţi pe fraţii voştri şi să judecaţi drept pricina ce ar
avea un om atât cu fratele lui, cât şi cu cel străin” (Deut. 1, 16).
Iată cât adevăr vădeşte Scriptura: „A
poftit Împăratul frumuseţea ta !” (Ps. 44,13), „stătut-a împărăteasa de-a
dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi preaînfrumuseţată” (Ps. 44, 11). Iată
cum cinsteşte Mirele pe Mireasa Sa, iar
aceasta pe Mirele Ceresc, pe Dumnezeu şi Omul ! Iată cum se cinsteşte
nunta cea cerească, văzând pe arhanghelul venit din Cer pentru a aduce flori
din grădina Raiului întru Vestirea cea Bună !
Iată că printre nuntaşi Domnul „a văzut
acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă” (Mt. 22, 11). A cui să fi
fost vina ? A Împăratului oare ? Sau a slujitorilor care vestiseră nunta ? Ori
a nuntaşului care, grăbit, n-a mai ţinut cont de măreţia evenimentului ? Iată
ce zice Apostolul: „aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat,
sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în
împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efes. 5, 5) – „care se ia prin
străduinţă şi doar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12). Desigur,
pricina pentru care haina nu a mai fost pe măsura marii sărbători se află în
neglijenţa nuntaşului: „sfârşit creştinesc vieţii noastre şi răspuns bun la
Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos să cerem !”. „Privegheaţi – pentru că nu
ştiţi nici ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului !” (Mt. 25, 13).
Mirarea împăratului – „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă ?” (Mt.
22, 12) este tocmai şi mirarea tuturor celor care constată şi astăzi că, după
atâtea veacuri de creştinism la umbra Crucii lui Hristos, după atâta jertfă
martirică şi liturgică neîncetată, după atâta cateheză şi pregătire teologică
(în seminarii şi în facultăţi, cu profesori de religie, cu nenumărate emisiuni
spirituale de radio şi televiziune, cu atâtea lucrări de literatură biblică şi
patristică, ascetică şi mistică) – totuşi, încă mai este posibil ca la nunta
Fiului de Împărat din Cer să ajungă oameni fără haină de nuntă ! Adică fără
haină albă sufletească, luminată prin apa Botezului şi curăţită cu lacrima
Pocăinţei, ci întinată prin păcate şi nespălată, spre deosebire de cei ce
„şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului”(Apoc. 7, 14)
„Cel Ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29).
„Prietene” - este semnul bunătăţii şi
bunăvoinţei lui Dumnezeu Care „nu voieşte moartea păcătosului, ci ca păcătosul
să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iez. 33, 11) ci „voieşte ca toţi
oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) prin
Fiul Său Iisus Hristos: „Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici
unul !” (In. 18, 9).
Poate cineva acuza Biserica de lipsă de
bunăvoinţă atunci când vine vorba de nunta Fiului de Împărat –permanenta
Euharistie ? Poate cineva să pretindă că nu i s-a adus la cunoştinţă şi că nu a
avut la îndemână calea către viaţa cea veşnică a împărăţiei lui Dumnezeu ?!...
De aceea, răspunsul lui Dumnezeu la ceea ce putem numi astăzi nunţi de
ignoranţă şi de nepăsare – valuri de lene şi aburi de trândăvie, ceaţă a
necunoaşterii şi răceală a dezinteresului individual şi social, comoditate în
masă prin simplificarea mântuirii la combinări de trei luate câte una: botez,
nuntă, înmormântare (acesta fiind singurul rezultat al „strădaniilor” oricărui
simplu creştin ortodox de azi, de care „ruşine este până a le şi grăi !” - Efes.
5, 12, şi de care dacă nu ar fi ştiut, păcat n-ar fi avut !) – acest răspuns va
cădea ca trăsnetul peste destinul unui popor care s-a lepădat cu vârf şi
îndesat de zestrea şi de moştenirea lăsate lui de înaintaşi: „Legaţi-l de
picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară !” (Mt. 22,
13). Adică în locul lipsit de Dumnezeu, acolo unde mâna nu mai poate săvârşi
fapta cea bună şi nici picioarele nu mai pot păşi pe „cărările vieţii” (Pilde
2, 19): „Mormântul lor va fi casa lor în veac, locaşurile lor din neam în neam,
deşi numit-au cu numele lor pământurile lor…” (Ps. 48, 11). „Blestemat să fie
tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă !” tună proorocul (Ier.
48,10); „cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi.
Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici ! Că Tu pe
poporul cel smerit îl vei mântui, iar ochii mândrilor îi vei smeri” (Ps. 17, 28-30).
„Nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi
întindă drepţii întru fărădelegi mâinile lor !” (Ps. 124, 3) şi „în cer va fi
multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte !” (Lc. 15, 7).
