„Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !” (Troparul Învierii)
„Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor !” (Canonul Slujbei Învierii)
„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea !” (Ps. 117, 24)
„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca Unul-Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe Tron ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul pe toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins !” (Ceasul Paştilor)
„Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia !” (I Cor. 15, 22)
„Adam Cel de pe urmă cu duh dătător-de-viaţă” (I Cor. 15, 45)
„Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20)
„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor. 15,14)
„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Gal. 6,14)
„Ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24,16)
„A fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24,35)
„Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile!” (Lc. 24,45)
„Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?!” (Lc. 24,32)
În istoria lumii, neamul omenesc căzut în robia morţii a fost mântuit prin Întruparea, Răstignirea şi Învierea lui Iisus Hristos Cel născut din pururea-Fecioara Maria. Din acest motiv, Fecioara a fost numită de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii atât „Maica Vieţii” (fiind mama după trup a Fiului lui Dumnezeu - „Pâinea Cea vie, Care S-a pogorât din Cer, Pâinea pentru viaţa lumii” – In. 6,51), cât şi „Maica Luminii” („Eu sunt Lumina lumii!” – In. 8,12), fiind Născătoare-de-Dumnezeu, cea dintâi şi cea mai importantă mărturisitoare a tuturor minunilor săvârşite de Dumnezeu în chip tainic şi cu neputinţă de pătruns cu mintea omenească.
Nemărginită, însă, i-a fost şi suferinţa îndurată la calvarul Crucii lui Hristos. Maica Domnului a primit osândirea, batjocorirea, biciuirea şi răstignirea Fiului Ei de către oameni – cu cea mai adâncă smerenie şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Şi s-a rugat pentru iertarea celor care I-au răsplătit astfel lui Iisus toate binefacerile primite de la El, şi care se şi blestemau pe ei înşişi şi pe proprii lor copii: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27,25). Cu toată durerea răstignirii, cu toate chinurile suferite, cu toată vrăjmăşia unei omeniri care alege răul şi respinge binele, Fiul lui Dumnezeu nu poate lăsa lumea legată sub povara propriului ei blestem, ci o dezleagă dintr-o milă şi o iubire ce se revarsă asupra ei în cascade de lumină. Trăind pe Cruce în ultimele clipe ale vieţii Sale pământeşti tot amarul morţii, Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului va birui moartea – dar nu prin puterea suliţei sau a sabiei, ci prin puterea iubirii dumnezeieşti, în veşmântul căreia o va îmbrăca apoi prin strălucirea luminii slăvitei Sale Învieri din morţi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23,34); şi, astfel: „Săvârşitu-s-a!” (In. 19,30). Momentul acestei biruinţe este evocat ca atare în „Canonul Slujbei Învierii”: „Acum toate s-au umplut de lumină – şi Cerul şi pământul şi cele de dedesubt!”. „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din Cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei” (Mt. 28,2). Aspectul făpturilor cereşti diferă întru totul de cel al făpturilor pământeşti, iar lucrul acesta se vede din descrierea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei: „înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Mt. 28,3). Efectul pe care îl are apariţia făpturilor cereşti asupra făpturilor pământeşti este redat apoi prin cuvintele: „de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi” (Mt. 28,4). Mărturia îngerului cu privire la cele petrecute cu Iisus după învierea Sa din morţi face trimitere categorică la împreună-lucrarea Fiului cu Tatăl şi cu Duhul la mântuirea lumii, Lumina cea pururea-fiitoare întru care nu încape umbră de schimbare, mărturie cuprinsă şi în „Simbolul Credinţei”: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.
Fecioara Maria, care trăieşte taina învierii Fiului ei cu o putere a simţirii duhovniceşti pe care nimeni altcineva nu ar fi putut să o aibă, păstrează toate în inima ei aşa precum făcuse începând încă de la Bunavestire a Naşterii Fiului lui Dumnezeu din ea. Prin aceasta, ea a purtat mereu pe fruntea ei cununa dumnezeiască a smereniei. Cuvântul ei sublim de acceptare a voii lui Dumnezeu în viaţa ei şi a lumii întregi – „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1,38), reprezintă practic începutul mântuirii neamului omenesc din robia păcatului neascultării. Dovadă stă propria ei mărturie: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile! Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este Numele Lui!” (Lc. 1,48-49). Şi tot ea a sintetizat în mod magistral întreg cuprinsul Sfintelor Scripturi într-un singur cuvânt de îndemn şi de poruncă sfântă: „Faceţi orice vă va spune El!” (In. 2,5). Maica Domnului ştia toate cele ce aveau să fie, ca cea care trăia cea dintâi taina îndumnezeirii: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!” (Lc. 1,35). Iar prin aceasta, adâncul putinţei omeneşti s-a deschis nesfârşitului adânc dumnezeiesc, precum scrie Sfântul Marcu Ascetul în „Filocalie”. Căci Maica Domnului a fost tronul Dumnezeirii, purtătoarea cu trupul a Dumnezeului Celui adevărat, precum mărturiseau şi Sfinţii Părinţi cei adunaţi la cel de-al treilea Sobor a-toată-lumea în Efesul anului 431, că ea este cu adevărat Născătoare-de-Dumnezeu.
Încă de la Naşterea minunată şi mai presus de fire a Pruncului de Împărat în ieslea de la Betleem („Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut” - Mt. 1,25) şi până la Răstignirea lui Iisus pe Crucea de pe Golgota, Fecioara Maria a fost permanent prezentă în viaţa pământească a Mântuitorului lumii, fiind cea dintâi mărturie vie a iubirii lui Dumnezeu pentru lume şi a răspunsului pe care lumea l-a dat acestei iubiri prin persoana ei. „Iată mama ta!” (In. 19,27) – avea să-i spună Hristos celui mai tânăr dintre ucenicii Săi, Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, adeverind prin aceste cuvinte faptul că puterea iubirii Fecioarei pentru Dumnezeu şi pentru oameni a făcut-o „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”, căci „tot poate rugăciunea Maicii la îmblânzirea Stăpânului!” („Paraclisul Maicii Domnului”). Maica Domnului va rămâne mamă povăţuitoare şi mângâietoare Sfinţilor ucenici şi Apostoli ai Fiului ei, până la adormirea ei cu trupul cel de-viaţă-purtător care, deşi înmormântat de aceştia în grădina Ghetsimani, trei zile mai târziu nu va mai fi aflat în mormântul în care fusese pus.
Aşa şi la prăznuirea Izvorului Tămăduirii: nu întâmplător Stăpâna i-a poruncit împăratului Leon cel Înţelept să intre mai adânc în desişul pădurii prin care acesta se plimba; căci acolo a descoperit acel izvor de apă tămăduitoare de boli şi de neputinţe pentru toţi cei ce aveau să bea şi să se atingă de ea cu credinţă. Faptul că împăratul Bizanţului a zidit apoi biserică deasupra acestui izvor minunat mărturiseşte atât despre stăpânia împărătească a Maicii lui Dumnezeu, cât şi despre harul duhovnicesc al cuvintelor ei, dobândit prin adâncul de neajuns al sfinţeniei şi smereniei cu care a împlinit în viaţa sa voia sfântă a Celui Preaînalt. Fecioara a fost înveşmântată în lumina lui Hristos–Soarele Dreptăţii, precum mărturiseşte „Apocalipsa” Sfântului Ioan Teologul. „Poporul ce petrecea întru întuneric va vedea lumină mare; şi voi, cei ce petreceaţi în latura umbrei morţii - lumină va străluci peste voi!” (Is. 9,1), lumina învierii Fiului lui Dumnezeu din morţi, lumina dumnezeirii care a curăţit desăvârşit atât trupul, cât şi sufletul Fecioarei la Bunavestire a Întrupării Fiului lui Dumnezeu din ea – minune uimitoare posibilă prin desăvârşita feciorelnicie a credincioşiei ascultării ei de Dumnezeu: „Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1,38). Izvorul Tămăduirii nu este doar povestea unui rege înţelept şi a unui orb sărman, sau doar relatarea despre un izvor de apă din desişul unei păduri oarecare. Izvorul Tămăduirii îşi are sursa în chiar grădina Raiului, de la „Cel ce trimite izvoare în văi şi astfel prin mijlocul munţilor vor trece ape” (Ps. 103,11). El a pus în chip profetic minunat în creaţia Sa putinţa descoperirii adevărului de către omul ce avea să sufere stricăciunea păcatului: „duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul!” (Fac. 3,15). Iată de unde izvorăşte tămăduirea: din pântecele Evei celei Noi, „cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui” („Paraclisul Maicii Domnului”), care avea să nască de la Duhul Sfânt, din sânul neamului omenesc, pe Fiul lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Deşi zămislită şi născută pe cale firească (dar nu din aprinderea poftirii trupeşti, ci ca rod al stăruinţei în rugăciune), Fecioara Maria reprezintă cel dintâi vlăstar al firii omeneşti prin care se opreşte blestemul legii implacabile a naşterii spre moarte. Prin întruparea lui Iisus din ea, ea devine cel dintâi om viu care naşte Viaţă, pe „Adam Cel de pe urmă cu duh dătător-de-viaţă” (I Cor. 15,45); „cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Lc. 1,34). Fecioria roditoare a Preasfintei Fecioare Maria (fecioară mai înainte de naştere, fecioară în naştere şi fecioară după naştere) zămisleşte fără de păcat trup nestricăcios Fiului Dumnezeului Cel Viu: „Eu sunt Pâinea Cea vie, Care S-a pogorât din Cer” (In. 6,51). Astfel este oprită căderea oamenilor din Adam cel vechi şi începe ridicarea oamenilor în Hristos, Noul Adam, Cel născut din Fecioară fără a aduce vreo ştirbire sau vreo vătămare peceţilor fecioriei ei. Mai târziu, însă, după cuvântul proorocesc al Sfântului şi Dreptului Simeon cel Bătrân, sufletul Fecioarei va trece prin tăişul sabiei durerii şi suferinţei celei mai copleşitoare la vederea pătimirii şi răstignirii Fiului ei pe Crucea păcatelor întregii omeniri: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi!” (Lc. 2,34-35). Sângele lui Iisus este izvorul ţâşnit din „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii” (Ps. 117,22) iar Maica lui Hristos este muntele din care S-a desprins această Piatră, „muntele cu umbră deasă” (Av. 3,3) cel mai înainte vestit de prooroci. Umbră care se regăseşte în chip tainic până astăzi în lăuntrul sfintelor altare ale Mântuitorului Hristos, acolo unde, în intimitatea duhovnicească a rugăciunii tainice, se aduce Dumnezeiasca Jertfă a Sfintei Liturghii: Sfânta Euharistie cea curăţitoare şi luminătoare şi sfinţitoare şi tămăduitoare pentru toţi orbii, surzii, şchiopii, ologii şi leproşii neamului omenesc cumplit vătămat de stricăciunea păcatului.
Dacă ar fi să plecăm de la cuvintele marelui între prooroci Isaia – „Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu!” (Is. 7,14), putem comprima în timp şi spaţiu istoria vie a lui Dumnezeu Cel Care a fost dat la o parte din creaţie de către Adam prin refuzul ascultării de cuvântul Lui, şi implicit şi de către toţi „adam”-ii care i-au urmat până la naşterea Noului Adam din Fecioara Maria – Noua Evă. Pentru a re-crea şi restaura lumea, Dumnezeu nu i se mai adresează lui Adam căruia îi dăduse femeia spre ajutor şi îngrijire, ci alege să devină El Însuşi Adam şi să fie reprimit în lume de către o femeie-Fecioară, în purtarea de grijă a braţelor căreia Se va încredinţa El Însuşi pe Sine: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1,38). Prin aceasta, Fecioara Maria (şi, prin ea, firea omenească întreagă) devine Biserică sfinţită şi Rai cuvântător, viţa Strugurelui Celui de taină, cea numită cu multe nume, puntea de legătură între Cer şi pământ. Iar numele ei , pe care l-a vestit lumii Sfânta Elisabeta (cel de „Maica Domnului” - Lc. 1,43) cuprinde întru sine toată istoria rânduielilor dumnezeieşti de mântuire a lumii. Ea are întru sine, de la Duhul Sfânt, izvorul sfinţeniei, încă de la zămislirea ei de către bătrânii ei părinţi cei sfinţi şi drepţi şi temători de Dumnezeu. Căci atât Sfânta şi Dreapta Ana, cât şi Sfântul şi Dreptul Ioachim, au auzit glasul îngerului vestindu-le: „Ana, Ana!” şi „Ioachime, Ioachime! – rugăciunile voastre au străbătut Cerul până la mila lui Dumnezeu!”. Cei doi părinţi dumnezeieşti lasă din taina vieţii lor ca zestre Fecioarei sfinţenia credinţei şi a nădejdii şi a iubirii pentru Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov. Şi astfel, încă din pruncie ea va trăi aşteptarea înfiorată a venirii lui Mesia Cel vestit de prooroci, neştiind că ea însăşi va fi bobul ce va rodi Spicul Cel nearat – pe Hristosul Domnului. Ea umple miile de ani de la Adam la Hristos cu harul sfinţeniei ei personale (de Mireasă, Maică şi Fecioară) izvor de smerenie şi vindecare a firii omeneşti celei cumplit rănite de diavol, de stricăciune şi de moarte. Chipul Fecioarei oglindeşte în sine Treimea cea Sfântă prin dragostea, voinţa şi dorul de a împlini întruparea Fiului lui Dumnezeu (taină a tainelor, de negrăit în cuvinte omeneşti şi de netâlcuit nici măcar de către mintea îngerească), cu aceeaşi putere de voinţă şi de dragoste şi cu acelaşi dor pe care Dumnezeu Însuşi le are de a-l mântui pe omul căzut pradă robiei păcatului şi morţii. Şi de aceea Fecioara devine Eva cea Nouă, izvor de viaţă pentru tot neamul omenesc. Căci ea a fost Biserică mai înainte de Biserică, începătură celor mântuiţi. Căci, dacă Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi ca de foc în ziua Cincizecimii peste Sfinţii ucenici şi Apostoli ai lui Hristos la Ierusalim, peste Fecioara Maria Duhul Sfânt S-a pogorât încă din ziua Vestirii celei Bune a Întrupării Fiului lui Dumnezeu din ea, în Nazaretul Galileii. Şi astfel ea devine şi izvor de binecuvântare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Lc. 1,42).
Tăcerea Fecioarei este taina lucrării smereniei ei celei neţărmurite, căci nimeni nu ştie decât ceea ce e descoperit: „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Lc. 2,19) - ca şi isihaştii, despre care nimeni nu ştie cât de luminaţi au fost (sau sunt) de către Dumnezeu, pentru că ei nu se laudă vreodată. Aşa şi Preasfânta Fecioară: în linişte desăvârşită şi în pace adâncă primeşte toată înţelegerea cea mai presus de înţelegere a tainei răscumpărării omului şi îndumnezeirii lui prin Crucea şi Învierea lui Hristos: „Dumnezeului Care S-a făcut om îi corespunde omul care s-a îndumnezeit. Iar cea dintâi fiinţă umană îndumnezeită (în mod desăvârşit îndumnezeită) este prezentă în întregime în slava cea de pe urmă a celei de a doua veniri” (Sfântul Grigorie Palama). Mijlocirea de Maică pe care Fecioara Maria o aduce cu lacrimi pentru neamul omenesc la tronul Fiului ei reface inimile noastre pline de amărăciunea păcatului şi le preface în inimi calde, pline de evlavie şi de credinţă. Aşa se şi explică lucrarea isihiei în monumentala operă de sfinţire a lumii prin taina rugăciunii făcute de monahi în Numele lui Iisus sub neîncetata ocrotire şi veghere a Fecioarei. Căci rugăciunea ei a izvorât de-a lungul veacurilor şiruri nesfârşite de sfinţi care nu au trăit pe pământ decât pentru a-l sfinţi prin viaţa şi rugăciunea lor de necontenită jertfire. Prin ei şi prin sfinţenia pe care Dumnezeu le-a dăruit-o, lumea întreagă s-a sfinţit printr-o împărtăşire universală din harul cu care sfintele lor moaşte au umplut pământul din care fuseseră luaţi – „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Fac. 3,19). Căci dacă în timpul vieţuirii lor cu trupul pe pământ Sfinţii s-au hrănit (atât trupeşte-material, cât şi duhovniceşte-euharistic) din roada viţei şi din rodul grâului crescute din pământ şi aduse ca Daruri Cinstite de Jertfă liturgică pe Sfintele Altare ale credinţei în Iisus Cel Înviat, după ieşirea lor din lumea aceasta, în Liturghia cosmică a întregii firi a naturii, pământul se va hrăni, la rândul său, împărtăşindu-se din harul sfintelor lor trupuri. Căci lumea întreagă se sfinţeşte prin rugăciunea şi evlavia şi lucrarea Bisericii lui Hristos. „Omul sfinţeşte locul!”, spune o vorbă din bătrâni; iar glasul Bisericii adevereşte: „Ale Tale dintru ale Tale – Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate!”.
Adevărat este că pământul adăposteşte mii de moaşte necunoscute, mii de cuvioşi temători de Dumnezeu, mii de mucenici şi muceniţe – care toţi strălucesc pe Cerul Bisericii precum stelele pe bolta cerului acestei lumi, aşteptând „glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu” (I Tes. 4,16). Prin ei se face legătura între Învierea lui Hristos şi învierea noastră – „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15,20) căci „Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare” (Rom. 8,11), între lucrarea Fiului lui Dumnezeu în lume şi îndumnezeirea noastră prin Învierea Lui din morţi. Împreună-lucrarea Fiului cu Tatăl şi cu Duhul este evidentă în taina Fecioarei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema!” (Lc. 1,35). Iată Treimea în Rai la facerea omului („Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră!”- Fac. 1,26), şi iată Treimea pe pământ, la restaurarea omului: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam Cel de pe urmă cu duh dătător-de-viaţă” (I Cor. 15,45). Cel dintâi izvor de viaţă din Rai (Pomul vieţii) izvorăşte acum din pântecele Fecioarei. În Cer – Biserica triumfătoare a sfinţilor („împreună-cetăţeni şi casnici ai lui Dumnezeu” - Efes. 2,19), martori ai Învierii, iar pe pământ Biserica luptătoare, pentru care martori ai Învierii sunt Sfinţii Apostoli şi Sfintele Mironosiţe care vor duce taina până în ziua de astăzi: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6,14), căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor. 15,14), dar „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi!” (I Cor. 15,20).
Căci tot despre Înviere mărturiseşte şi Crucea lui Hristos (cea ascunsă din zavistie în pământ şi aflată prin osârdia Sfintei Împărătese Elena), şi crucea din Rai a tâlharului cel bun, şi mormântul gol, şi peceţile neatinse, şi „giulgiurile singure zăcând” (Lc. 24,12), şi degetul şi strigătul lui Toma – „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In. 20,28), şi Euharistia cea de la Emaus – „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24,35), şi focul din inimile Apostolilor Luca şi Cleopa – „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?!” (Lc. 24,32), şi (nu în cele din urmă) îngerii cei purtători de lumină a vestirii Învierii Fiului lui Dumnezeu: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?! Nu este aici, ci S-a sculat!” (Lc. 24,5-6). Dar şi Ierusalimul însuşi este martor al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!” (Is. 60,1); „mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora” (Mt. 27,52-53). „Voi însă şedeţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de Sus!” (Lc. 24,49).
