„S-a înfăţişat pe Sine viu după pătimirea Sa
prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi
vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu.” (Fapte I, 3)
„Ci veţi lua putere, venind Duhul
Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi
în Samaria şi până la marginea pământului.” (Fapte
I, 8)
„Ridicându-Şi mâinile, i-a
binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la
Cer.” (Lc. XXIV, 50-51)
„Puterea Lui Dumnezeu a lucrat-o
în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în Ceruri.” (Ef. I, 20)
„De acum veţi vedea pe Fiul
Omului şezând de-a dreapta Puterii” (Mt.
XXVI, 64)
În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că atât
Învierea cât şi Înălţarea cu Trupul la Cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos
au fost răspunsul lui Dumnezeu-Tatăl la jertfa Fiului adusă din iubire pentru
neamul omenesc: „Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi
aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri” (Ef.
I, 20) Cele două evenimente unice în istoria lumii, petrecute la un
interval de timp de patruzeci de zile distanţă unul faţă de celălalt, au fost
rezultatul lucrării Sfintei Treimi Înseşi, toate Persoanele Sfintei Treimi
fiind implicate în săvârşirea lor.
După Învierea lui Iisus Hristos
din morţi, trupul Său omenesc acum deplin pnevmatizat sau înduhovnicit, adică
îndumnezeit, a dobândit puteri suprafireşti (din unirea ipostatică a celor două
firi, divină şi umană, în Persoana Mântuitorului realizându-se comunicarea
însuşirilor proprii fiecăreia) spre a împlini cu totul voia Tatălui Ceresc,
astfel preamărindu-Se tocmai prin desăvârşita ascultare faţă de Tatăl: „Eu şi
Tatăl Meu una suntem” (In. X, 30)
„pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In. V, 30) Lucrul acesta stă la temelia
însăşi a izbânzii lucrării dumnezeieşti de sfinţire şi preaslăvire a firii
omeneşti. Prin urmare, putem spune şi că Iisus prin Sine şi cu de la Sine
putere S-a înălţat la Cer. Firea divină comunicând sau transmiţând firii umane
energiile sfinţitoare, astfel Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al Omului
deopotrivă, a putut să Se înalţe la locaşurile cereşti până la Tronul Slavei
dumnezeieşti în sânul Sfintei Treimi. Împreună-Lucrător cu Tatăl şi cu Fiul
este veşnic Duhul Cel Sfânt, care rămâne nedespărţit în jertfa de mântuire a
lumii săvârşită de bunăvoie de către Fiul.
De-a lungul vieţii Sale
pământeşti, dusă în desăvârşită ascultare şi sfântă supunere faţă de voia
Tatălui Ceresc, Mântuitorul Hristos a sfinţit pas cu pas firea omenească în
care S-a îmbrăcat prin întrupare, din ce în ce mai mult până la realizarea
deplină a posibilităţii de îndumnezeire a firii create, prin Învierea Sa din
morţi din voia şi cu puterea Tatălui. În acest sens, Părintele Profesor Dumitru
Stăniloae scria în cartea sa Iisus
Hristos, Lumina lumii şi Îndumnezeitorul Omului că „omenitatea lui Hristos
a suferit o amplificare obiectivă, fără a ieşi din graniţele proprii naturii
sale”. Altfel spus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Iisus Hristos Mântuitorul
lumii, unind în Ipostasul Său unic cele două naturi (precum spune Dogmatica
Sfântului Ioan Damaschin – „prin unire fără amestecare sau contopire”) a
îndumnezeit în chip desăvârşit firea omenească, înălţând-o intactă în sânul Sfintei Treimi, deplin transfigurată
prin har.
Privită în adâncimea
semnificaţiilor ei teologice, Înălţarea lui Hristos cu Trupul la Cer nu
reprezintă nicidecum un gest gratuit de demonstrare a superiorităţii absolute a
Creatorului faţă de creatură, ci ea s-a săvârşit pentru un scop foarte precis
şi bine-determinat. Iisus Hristos, Om şi Dumnezeu, înălţându-Se la Tatăl, lumea
aflată în puterea Lui va rămâne sub umbrirea şi lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Dacă la râul Iordan şi pe muntele Tabor venirea Duhului Sfânt în chip de
porumbel, respectiv de nor luminos, a împlinit un rol de confirmare, de
adeverire prin glasul Părintelui Ceresc - „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru
Care am binevoit !” (Mt. III,17), iar
la Buna Vestire din Nazaretul Galileii („Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi
puterea Celui Preaînalt te va umbri !” - Lc.
I, 35) darul ceresc s-a dăruit Fecioarei Maria pentru viaţa ei desăvârşit
curată şi întru totul sfântă şi neprihănită, plină de virtuţi şi părtaşă
adâncului smereniei celei mai presus de fire, în schimb prin Înălţarea lui
Iisus, darul Duhului Sfânt este făgăduit firii omeneşti căzute, salvate şi
restaurate prin Înviere, ca şi întregii făpturi. Atunci venirea Duhul Sfânt se
făcea cu scop teofanic, pentru a arăta curăţia, lumina, calea şi izvorul
adevărului, descoperindu-Se pe Sine lumii din voia Tatălui, prin dragostea şi
smerenia Fiului. Acum, prin Înălţare, Îl va primi orice făptură umană care va
crede: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui” (Mc. XVI,16) Aşadar, la baza acestei revărsări din preaplinul de
har al Duhului Sfânt stă credinţa. Iar credinţa omului se întemeiază pe
dragostea Domnului Iisus faţă de om: „dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va
veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. XVI, 7)
Mângâietorul nu Se pogoară în
deşert; El vine şi Se revarsă peste un model anume pentru a-l umple de lumină.
Iar acest model este firea omenească; şi prin ea, se revarsă peste toată lumea
izbăvită din robia păcatului şi a morţii prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu pe
Cruce şi Învierea lui din morţi. Prin Înălţarea Sa la Cer, Iisus Mântuitorul
înalţă întreagă firea omenească la Dumnezeu şi o aşează de-a dreapta Tatălui în
sânul Sfintei Treimi, devenind astfel Mijlocitorul între creatură şi Dumnezeu
Cel Care a zidit-o. Într-una din lucrările sale de teologie, scriitorul rus
Serghei Bulgakov spunea: „Sfânta Treime este întoarsă spre lume prin
divino-umanitatea Fiului, astfel încât împreună-lucrarea lui Dumnezeu cu omul
nu mai cunoaşte hotar. Odată jertfit Hristos prin Cruce şi înviat, restaurează
firea umană veşnic; de aceea înălţat, preamărirea lui Iisus devine deplină:
«Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (In. I, 29)” Mielul este un simbol al permanentei jertfiri a lui
Hristos în Sfânta Liturghie. Jertfa liturgică Îi conferă deplin lui Iisus până
la sfârşitul veacurilor calitatea de Marele Arhiereu Slujitor în veac – până la
sfârşitul istoriei umanităţii şi dincolo de ea. În Cartea Apocalipsei citim că putem fi mântuiţi şi curăţiţi numai
prin Sângele Mielului: „Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei,
fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu Sângele Tău,
oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul.” (Apoc. V, 9)
Prin Înălţarea Sa la Cer, Hristos
nu pierde legătura cu umanitatea: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la
sfârşitul veacului” (Mt. XVIII, 20)
El continuă să sufere pentru păcatele noastre ca şi pentru toate neputinţele
care ne chinuiesc şi din povara cărora ne eliberează prin dragostea Sa
atotbiruitoare în jertfa Sfintei Liturghii euharistice: „Luaţi, mâncaţi, acesta
este Trupul Meu” (Mt. XXVI, 26),
„beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care
pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. XXVI, 28)
Conform Sfântului Maxim
Mărturisitorul există trei stări ale odihnei duhovniceşti, trei „sâmbete”: cea
dintâi, curăţirea trupului prin făptuirea morală; cea de-a doua, curăţirea
minţii prin contemplaţie; iar cea de-a treia curăţirea inimii sau iluminarea
lăuntrică. Orânduirea acestor trei „lucrări odihnitoare” nu poate fi schimbată
deoarece omul trupesc este primul care are nevoie de curăţire. Mai întâi, în
ascultare totală faţă de Tatăl („Eu şi Tatăl Meu una suntem” - In. X,30), Iisus Hristos S-a născut fără de păcat şi fără de sămânţă
bărbătească dintr-o Mamă-Fecioară întru totul curată, lipsită de orice fel de
întinăciune. Iubirea faţă de lumea căzută face din Iisus „Mielul de jertfă”
împlinind prin aceasta cuvântul proorocului Isaia: „Şi din ranele Lui noi toţi
ne-am vindecat” (Is. LIII,5) Mila
care izvorăşte din inima Sa face ca jertfa sângeroasă de pe Crucea înfiptă în
locul Căpăţânii, pe Golgota, să-şi afle prelungirea nesângeroasă în Sfânta
Liturghie. Sfânta Euharistie nu este altceva decât prelungirea Tainei
Răscumpărării şi expresia neîncetată a suferinţei nevăzute a Mântuitorului
Iisus Hristos pentru deplina revenire a umanităţii la Tatăl. Hristos Se implică
permanent, continuu, în răscumpărarea şi mântuirea noastră: „nimeni nu vine la
Tatăl Meu decât prin Mine” (In. XIV, 6)
căci „Eu sunt uşa oilor” (In. X, 7)
Maica Domnului mijloceşte permanent pentru lume la Fiul Ei, Hristos-Domnul:
„tot poate rugăciunea Maicii la îmblânzirea Stăpânului” (Paraclisul Maicii
Domnului) Iar Mântuitorul Hristos Însuşi nu adastă pasiv prin sălăşluirea cu
firea omenească în sânul Sfintei Treimi la eforturile şi strădaniile şi
năzuinţele tuturor sufletelor aflate în căutarea Lui şi dornice de mântuire. Ci
El Însuşi, Hristos Iisus Mântuitorul, în Cer Se roagă de-a dreapta Tatălui
pentru toţi oamenii şi pentru lumea întreagă, prin aceasta săvârşind lucrarea
Sa arhierească veşnică. Evreilor, Sfântul Apostol Pavel le scria că „avem
Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu” (Evr. IV, 14) iar romanilor că „Hristos
este Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care şi este de-a dreapta lui
Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi !” (Rom.
VIII, 34)
Iisus a făgăduit apostolilor că
Îl va ruga pe Tatăl Său şi Dumnezeul tuturor să le trimită pe Duhul Sfânt
Mângâietorul: „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie
cu voi în veac” (In. XIV,16) În
viziunea unor teologi precum Serghei Bulgakov şi Dumitru Stăniloae,
Cincizecimea constituie încununarea lucrării Sale de mântuire în lume.
Cincizecimea este epicleza cosmică universală, al cărei Slujitor veşnic este
Hristos Marele Arhiereu, Care în Liturghia mântuitoare a lumii săvârşită prin
Jertfa de pe Cruce a chemat pe Duhul Sfânt de la Tronul Tatălui pentru întreaga
umanitate, iar ca răspuns la ruga Lui, dragostea Tatălui L-a revărsat peste
toată lumea - jertfa pentru care S-a jertfit: „n-am venit ca să judec lumea ci
ca să mântuiesc lumea” (In. XII, 47)
Prin Cincizecime, Înălţarea lui Hristos îşi descoperă sensul deplin: sfinţirea
întregii creaţii. Teologi precum Oliver Clement, Paul Evdochimov şi Serghei
Bulgakov afirmă acelaşi tâlc profund al Cincizecimii - ca rost al Înălţării cu
Trupul la Cer a Mântuitorului Iisus Hristos.
Teologia dogmatică ortodoxă
afirmă că Duhul Sfânt încuviinţează rugăciunea Fiului către Tatăl, consimţind
la pogorârea Sa ipostatică sub forma limbilor ca de foc. Deci Duhul Sfânt este
trimis de Fiul de la Tatăl: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi
trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi despre Mine” (In. XV, 26)
Aici Fiul împreună lucrează cu Duhul Tatălui. Dacă atunci când, după ce S-a
născut ca om din pântecele pururea-Fecioarei Maria, Duhul Îl creştea şi Îl
întărea pe Pruncul Iisus cu vârsta şi cu înţelepciunea - „iar Copilul creştea
şi Se întărea cu Duhul, umplându-Se de înţelepciune” (Lc. II, 40), acum, după Învierea Fiului şi Înălţarea Lui la Cer,
Duhul Se supune Fiului. Hristos poruncea apostolilor Săi prin Duhul Sfânt:
„poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales” (Fapte I, 2) El le împărtăşeşte pe Duhul Sfânt prin cuvânt, suflând
asupra lor: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In.
XX, 22-23), şi iarăşi: „oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în
cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. XVII, 18), întărindu-i pentru
misiunea pe care avea să le-o dea spre mântuirea lumii: „mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh” (Mt. XXVIII,19)
Fiul lui Dumnezeu „Cel de o
fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei), după
Învierea Sa din morţi şi Înălţarea cu Trupul la Cer, de-a dreapta Tatălui,
împlinindu-Şi promisiunea făcută ucenicilor Săi la Cina cea de Taină – „Eu voi
ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul
Adevărului” (In. XIV, 16-17),
împreună-lucrând cu Tatăl, le trimite pe Duhul Sfânt „Care de la Tatăl purcede”
(In. XV, 26) Din dragoste pentru
lume, Iisus le tâlcuieşte apostolilor rostul mai adânc al Înălţării Sale cu
Trupul la Cer: „dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (In. XVI, 7)
Iisus spune ucenicilor:
„Datu-Mi-s-a toată puterea, în Cer şi pe pământ” (Mt. XXVIII,18) Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte aceste cuvinte
astfel: „numai după ce firea omenească va fi intrat în Cer, împlinind împăcarea
deplină dintre om şi Dumnezeu, Se va putea pogorî Duhul Sfânt peste oameni”.
Înălţarea Domnului instaurează
timpul Bisericii. Odată cu Cincizecimea începe şi fiinţarea Bisericii. Bucuria
apostolilor care se întorc la Ierusalim este tocmai semnul că Duhul Sfânt era
în inima lor: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea,
bunătatea, facerea de bine, credinţa” (Gal.
V, 22) Înălţarea cu Trupul la Cer constituie încununarea întregii lucrări
mesianice a lui Iisus de-a lungul vieţii Sale pământeşti. Dar ea inaugurează şi
o nouă perioadă spirituală în istoria lumii. Odată cu Înălţarea se produce şi
începutul reunificării creaţiei care fusese sfâşiate de păcat. În „Tâlcuirea”
sa la Rugăciunea Tatăl nostru, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că
„Hristos S-a înălţat la Cer cu Trupul primit, unind prin Sine Cerul cu pământul,
unind prin aceasta cele sensibile cu cele inteligibile, şi a arătat firea cea
creată ca „una” de la o extremitate la alta a părţilor ei”. Acelaşi lucru,
exprimat mai concentrat, îl susţine Sfântul Apostol Pavel: „Cel Ce S-a pogorât,
Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple”
(Efes. V, 10) În sânul Sfintei Treimi Fiul nu va înceta să
Se roage Tatălui pentru noi toţi şi să lucreze necontenit pentru ca să ne
înalţe către El: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi
la Mine” (In. XII, 32)
Prin cele şapte Sfinte Taine ale sale, Biserica
împărtăşeşte creştinilor harul Duhului Sfânt. Prin agonisirea Duhului Sfânt
(care este sensul şi scopul vieţii creştine) oamenii se curăţesc, se
desăvârşesc, se înduhovnicesc, şi astfel dobândesc şi ei posibilitatea
înălţării cu trupul la cer, la Dumnezeu. Biserica este singurul organism viu,
divino-uman, care (având Cap pe Hristos) poate continua opera de mântuire a
lumii în Numele şi cu puterea lui Iisus Hristos, pentru a împlini scopul final
al creării lumii înseşi – îndumnezeirea omului prin har: „Dumnezei sunteţi şi
toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. LXXXI,
6) prin unirea cu Dumnezeul Psalmistului: „Cel ce faci pe îngerii Tăi
duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps.
CIII, 5) Rostul mântuitor al lui Iisus Hristos se împlineşte în istorie
prin ascultarea faţă de Tatăl Atotţiitorul, ca Pantocrator al lumii venit în ea
pentru a-i face posibilă înveşnicirea vieţii ei: „Eu am venit ca viaţă să aibă
şi din belşug să aibă” (In. X, 10)
Iar viaţa lumii vine din hrănirea cu „Pâinea Cea vie, care S-a pogorât din Cer”
(In. VI, 51), „Aceea din Care, dacă
mănâncă cineva, nu moare” (In. L, 51)
Fără această Pâine vie, adică Sfânta Euharistie, Duhul Sfânt nu Se va sălăşlui
vreodată în noi.
Fără lucrarea proniatoare a lui
Dumnezeu, lumea s-ar pierde în haos. Rolul lui Hristos înălţat în sânul Sfintei
Treimi de-a dreapta Tatălui, se leagă de rodul existenţei noastre înseşi. Lui
Hristos I se atribuie trecerea noastră din existenţa istorică în planul
veşniciei. Tot de la Hristos ne vine şi izbăvirea: „căci toată darea cea bună
şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”.
Iisus este Stăpânul absolut al creaţiei întregi şi în această calitate va veni
să judece viii şi morţii, zidind cer nou şi pământ nou. Crezând în Iisus,
primim şi noi prin credinţa în El puterea de a ne înălţa la El: „noi cei vii,
care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe
Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (I Tes. IV, 17) Spune Apostolul că „toţi ne vom schimba, deodată,
într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi” (I Cor. XV, 51-52) şi astfel ne vom afla la Înfricoşătoarea
Judecată. Nu ştim dacă aceasta va fi într-un chip asemănător Înălţării cu
Trupul la Cer a lui Hristos; dar sigur vom fi chemaţi la Judecată pe norii
cerului. Cuvântul acesta trimite la lumea nevăzută, care se va descoperi
ochilor noştri pentru mai multe motive. Întâi, pentru a-i ruşina pe cei ce n-au
crezut în viaţa de după moarte şi în existenţa lumii de dincolo de lumea
văzută. Apoi, pentru ruşinarea celor ce au stricat Legea cea Nouă a Scripturii,
falşii profeţi şi hristoşii mincinoşi: „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului
şi vor plânge toate neamurile pământului” (Mt.
XXIV, 30) care nu au cinstit Sfânta Cruce, despre care Sfântul Apostol
Pavel scria: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului
nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru
lume !” (Gal. VI, 14) Apoi pentru
bucuria şi mângâierea celor ce au nădăjduit în Iisus Hristos şi au primit
învăţătura Sfintei Scripturi, împlinind-o cu fapta în viaţa lor. Pentru a-i
răsplăti pe cei drepţi cu vederea lui Iisus aşa cum şi-au dorit şi au suspinat
încă din trup în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Pentru a primi veşnica
binecuvântare a lui Hristos Iisus, Dreptul Judecător: „Veniţi, binecuvântaţii
Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt. XXV, 34); „şi vor merge drepţii la
viaţă veşnică !” (Mt. XXVI, 46) „Înalţă-Te
peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta !” (Ps. LVI, 7) căci „nimeni nu s-a suit în
Cer, decât Cel Ce S-a coborât din Cer, Fiul Omului, Care este în cer” (In. III, 13) Până şi un filosof precum
Immanuel Kant era conştient că „singura morală care poate fi valabilă pentru
toţi cei credincioşi e aceea care e garantată de Dumnezeu”. „Apostolii plecând,
au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei.” (Mc. XVI, 20) Mântuitorul trebuia să Se înalţe pentru ca să fie
pururea cu noi. Şi este cu noi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin !
