Moto: „Doamne, nu am om, care să
mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se
coboară înaintea mea.” (In. 5, 7)
„Voieşti să te faci sănătos ?” (In.
5, 6)
„De acum să nu mai păcătuieşti,
ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (In. 5, 14)
„Te voi urma oriunde vei merge.”
(Mt. 8, 19)
De-a lungul veacurilor noţiunea de „om” a fost în
toată istoria gândirii una dintre cele mai complexe şi mai greu de definit.
Ceea ce este evident, însă, în mulţimea scrierilor literare şi a sistemelor
filosofice (fie ele de factură creştină sau nu) e că noţiunea de „om” nu a fost
niciodată despărţită de cea de „Dumnezeu”; în legătura cu aceasta, nu degeaba
Părinţii pustiei întrebau: „dar om te-ai făcut ?” În creştinism vorbim (odată cu Apostolul) atât
de „omul cel dintâi, pământesc” (I Cor. 15, 47), Adam cel de demult, cât şi de
„omul cel de-al doilea, ceresc” (I Cor. 15, 47), Dumnezeu-Omul: „Făcutu-s-a
omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de
viaţă.” (I Cor. 15, 45).
Axa Adam-Hristos s-a dovedit a fi cea mai lungă axă
a timpului pe parcursul căreia Dumnezeu a căutat să-l împace pe om cu Sine.
Omul supărat (fără motiv) pe Dumnezeu a căutat (la sfat străin de Duhul Cel Bun
- „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la
pământul dreptăţii” - Ps. 142,10)
să ajungă să fie asemenea Lui Dumnezeu, dar cumva altfel; căci a ignorat icoana
însăşi a existenţei sale: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac.
1, 26). Acest chip şi această asemănare au fost de fapt obiectul examenului
suprem de conştiinţă pentru întreaga umanitate în faţa lui Dumnezeu –
Creatorul; examen din păcate nepromovat de om – şi, culmea ! – atât înainte,
cât şi după Înviere ! „Oare nu erau morminte în ţara Egiptului, de ce ne-ai
adus să murim în pustie ?” (Ieş. 14, 11) – este expresia răzvrătirii unui popor
care vedea zilnic de-a lungul pelerinajului său către Pământul Făgăduinţei
minuni peste minuni. Apoi întâlnim aceeaşi atitudine de respingere la Naşterea
lui Iisus: „Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte
şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele
lui, de doi ani şi mai jos” (Mt. 2, 16); ba chiar: „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul
despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă
închin Lui” (Mt. 2, 8) – îndemn mincinos, a cărui viclenie a fost dovedită de
către înger noaptea, în visul bătrânului Iosif, prin dumnezeiasca purtare de
grijă pentru salvarea lumii: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în
Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca
să-L ucidă” (Mt. 2, 13). Acelaşi mod de a vedea lucrurile (altfel de cum sunt)
este evident şi în atitudinea arhiereilor Ana şi Caiafa care optează pentru o
„rezolvare” profund imorală a situaţiei în care se aflau; opţiune, însă, şi ea
prevăzută de către Cel Atotştiutor şi, prin urmare, dobândind un tâlc de taină
în istoria mântuirii neamului omenesc: „este mai de folos să moară un om pentru
popor, decât să piară tot neamul”(In. 11,50) căci „dacă-L lăsăm aşa toţi vor
crede în El”(In. 11,48). Lucrurile, de altfel, scapă de sub control atunci când
hotărârea jertfirii Celui Nevinovat se ia în urma unui fals proces judiciar,
înscenat tot din slăbiciune omenească – de această dată, a lui Ponţiu Pilat: „judecaţi-L
după Legea voastră”(In. 18,31). Un răspuns în aparenţă pertinent, dar în
realitate plin de iresponsabilitate. Spălarea mâinilor lui Pilat în faţa
poporului nu a fost nicidecum un gest de demnitate ci, dimpotrivă un gest de
laşitate.
Adevărul este veşnic şi de origine divină iar el a
fost propovăduit între oameni de Însuşi Izvorul Adevărului – Iisus, Fiul lui
Dumnezeu. Relativizarea adevărului reprezintă o lucrare proprie omului trupesc,
căzut în sfera pământescului. Iată, de pildă, o întrebare la care Iisus dă ca
răspuns Adevărul, dar fără să-I pronunţe Numele – adică „Dumnezeu”. O întrebare
pusă lui Dumnezeu Însuşi de către om: „Nu ştii că am putere să Te eliberez şi
putere am să Te răstignesc ?” (In. 19, 10). Cât de limpede se vede traiectoria
acestei decăderi – de la adevărul absolut, în stare pură, dumnezeiască, la
adevărul relativ, formulat după nivelul minţii căzute – în această tentativă de
şantaj politic-social la care recurge vremelnicul guvernator ! „Pot orice” - îşi
închipuie bietul om; în realitate, nu poţi – pentru că faptele tale sunt rodul
unor convingeri – care pot fi întemeiate pe adevăr sau pe minciună, pot fi
sănătoase, – dar pot fi şi bolnave. Răspunde Iisus: „N-ai avea nici o putere
asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus.” (In. 19, 11).
Abordarea problemei sociale prin transpunerea ei în
plan spiritual este o lucrare care ţine tot de puterea Duhului Sfânt. Dacă ai
lucrare duhovnicească, poţi face binele pentru că, fiind în acord cu Duhul
Sfânt, fapta va fi bună. Dar dacă eşti în afara lucrării Duhului Sfânt, fapta
va fi rea – adică una de slujire a celui rău, făcută la sfatul şi din sugestia
diavolului. Comportamentul lui Pilat în timpul judecării lui Iisus nu vădeşte
decât un om cu o gândire marcată de principiul unei anumite corectitudini – dar
aceasta doar ca urmare a educaţiei (romane) primite – însă total lipsită de
asimilarea ei interioară prin aderarea personală cu convingere la ea. Prin
urmare atitudinea lui Pilat poate fi interpretată ca una de compromis,
„diplomatică”; dar, analizată în esenţa ei, este de fapt o stare de nepăsare,
de dezinteres şi o lipsă crasă de responsabilitate morală. „Nu găsesc nici o
vină în Omul Acesta” (Lc. 23, 4) – arată că mintea lui Pilat urma în cugetarea
ei principiul corectitudinii; dar, a te complace în acelaşi timp în starea de
corupţie, fără a te implica sufleteşte pentru aproapele tău – aceasta trădează
o anumită automulţumire, o autosuficienţă de un egoism feroce. Singurul adevăr
rostit de Pilat (fără voia lui şi fără intenţia de a face vreun bine) este
cuprins în aceste cuvinte: „Iată Omul !” (In. 19, 5). Pentru prima dată este
arătat societăţii căzute modelul absolut al dreptăţii; „aşa ar trebui să fiţi
toţi !” spune Pilat de fapt; „El este Cel Care trebuie urmat”. Altădată, un alt
om (căruia însă îi vorbise Dumnezeu Însuşi în pustie - Lc. 3, 2) afirmase:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), „Acesta
era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că
mai înainte de mine era” (In. 1, 15).
Prelungirea acestei slăbănogeli sufleteşti o găsim,
iată, şi în anumite manifestări ale Sfântului Apostol Petru: „Fie-Ţi milă de
Tine Doamne” (Mt. 16, 22), sau în afirmaţiile gratuite, netrecute în prealabil
prin filtrul inimii şi al minţii, rostite din exces de zel sau în euforia
vreunui moment mai deosebit: „Te voi urma oriunde vei merge” (Mt. 8, 19) ori
„cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte” (Lc. 22, 33). Dar oare
se poate alătura modul acesta teoretic de gândire celuilalt mod, practic, de
manifestare în clipa în care împrejurările constrângătoare nu-ţi mai îngăduie
să exagerezi sau să te exprimi din preaplin de râvnă, astfel încât brusc apare inexplicabil
un decalaj considerabil în raportul dintre ceea ce te crezi şi îţi doreşti să
simţi şi ceea ce eşti tu de fapt în sinele tău şi în firea ta: „Petru se
blestema şi se jura: Nu cunosc pe omul acesta !” (Mt. 26, 74). Oare cine a
rostit aceste cuvinte: Petru cel din grădina Ghetsimani, care a văzut cu
proprii săi ochi vindecarea de către Iisus a urechii lui Malhus, sluga
arhiereului, pe care chiar Petru o tăiase ? Sau Petru cel care şi-a văzut
vindecată soacra „prinsă de friguri” (Mt. 8, 14) ? Ori Petru care fusese cu
Ioan şi cu Iacov pe Tabor atunci când Îl văzuseră pe Iisus schimbat la faţă şi
strălucind mai mult ca soarele ?... Tocmai derapajele unei astfel de cugetări
sunt ţintite pedagogic de către Iisus-Mântuitorul în lucrarea Sa de restaurare
a omului căzut, pentru a-l reclădi pe principiul sănătos al „omului om” – adică
întru Dumnezeu, întru Sine. Căci ce a urmărit Hristos ca Apostolul Său, Petru,
să simtă în inima lui atunci când după Înviere, l-a întrebat de trei ori la
rând: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti ?” (In. 21, 16) Oare ce trebuia să
răspundă Petru ? Oare ce am răspunde noi înşine într-o astfel de situaţie, câtă
vreme viaţa noastră nu corespunde nicidecum învăţăturilor şi îndrumărilor
Scripturilor Sfinte sau nici măcar poruncilor
Decalogului ? Oare cum ne va fi întâlnirea cu Hristos la Judecată, atunci când
El ne va întreba: „M-aţi iubit voi pe Mine ?” Adevărat spune Scriptura „n-au
putut să-i răspundă” (Lc. 14, 6) „Toţi s-au abătut, împreună
netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps.
13, 3).
Acesta este „Omul-Hristos”: „cine dintre voi Mă
vădeşte de păcat ?” (In. 8,46) Slăbiciunea lui Petru se situează între
neputinţa firii omeneşti şi taina fiecărei persoane în parte. În mod indirect,
Hristos vrea să-l înveţe că mântuirea nu se câştigă prin afirmaţii gratuite sau
din pietisme de conjunctură, ori dintr-un impuls de moment al înfierbântării
sângelui. Mucenicia a fost singura cale pe care sfinţii au dobândit mântuirea
din puterea credinţei şi a nădejdii depline în Hristos şi în cuvântul
Evangheliei Lui. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel în acest sens: „Căci de
vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune
pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia
propovăduirii.” (I Cor. 1, 21). Aşadar, slăbiciunea lui Petru a fost una
omenească, firească, iar nu expresia unei atitudini izvodite din necredinţă sau
din ură faţă de Iisus-Domnul, ori din lipsa dragostei pentru El. Hristos a vrut
să-i descopere lui Petru puterea (ascunsă în inimă) înţelegerii lucrurilor nu
din firea nestăpânită şi năvalnică, ci din înţelepciunea Duhului „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge
ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.” (Mt. 16, 17). Profund ruşinat de întreita sa
lepădare, de auzul cântecului cocoşului şi de neputinţa vădită în neîmplinirea
propriilor sale promisiuni („Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi
lepăda de Tine ! Şi toţi ucenicii au zis
la fel” – Mt. 26, 35) în
cele din urmă Petru recunoaşte pe de o parte lucrarea lui Dumnezeu în viaţa din
afară a omului, iar pe de altă parte lucrarea Duhului Sfânt în lăuntrul omului:
„Doamne, Tu ştii
toate, Tu ştii că Te iubesc !” (In. 21, 17). Cu alte cuvinte, doar
Dumnezeu singur ştie cât ne cere, cât ne dă şi cât ne trebuie. Nu prisoseşte
oricui sfinţenia sau vederea duhovnicească, nici harismele, minunile şi toate
celelalte daruri ale Duhului Sfânt care uneori ne duc mai presus de înţelegerea
obişnuită, comună.
Un alt
slăbănog al firii omeneşti, Iuda Iscarioteanul, alege să fie fals şi duplicitar
din chiar clipa în care devine ucenic al lui Hristos, deşi Acesta îi acordă
încrederea şi prietenia Sa deplină până în ultima lui clipă – cea a căderii
definitive. „Unul dintre voi Mă va
vinde” (Mt. 26, 21) – este strigătul lui Dumnezeu către lume;
„ştiu totul despre voi – şi ce gândiţi în sinea voastră, şi când ‹‹cugetaţi cele rele în inimile voastre››
(Mt. 9, 4)”. Aprins de râvnă tot atât cât şi stârnit de
curiozitate şi frământat de nedumerire, Petru îl îndeamnă pe Ioan să întrebe: „Doamne, cine este ?” (In.
13, 25). Iar Iuda (surprins cu mâna în blid) deşi ştia prea bine tot ceea ce
punea la cale, întreabă ca un neştiutor: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule ?” (Mt. 26, 25).
În acest moment, Hristos dovedeşte atât că respectă întru totul libertatea
omului, cât şi că lasă loc puterii conştiinţei să se trezească: „Tu ai zis.” (Mt. 26, 25).
Deci nu Dumnezeu a hotărât mai dinainte ce va fi, ci noi înşine hotărâm răul
sau binele nostru. Nu e deloc corectă expresia „aşa i-a fost scris” pentru că
nu este în acord cu afirmaţia limpede a Scripturii: „Mântuitorul voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină.” (I Tim. 2, 4). Aşadar: cine te opreşte,
Iudo, să te mântuieşti ?!... Finalul tragic al apostolului-vânzător se leagă de
cuvântul (aproape apocaliptic, am spune) din Evanghelie: „nu am om !” (In. 5, 7).
Într-adevăr,
fapta de trădare a lui Iuda nu a fost săvârşită între oameni, ci între
vrăjmaşii Luminii, între slujitorii întunericului: „Şi a intrat satana în Iuda” (Lc. 22, 3). Ca
om creat de Dumnezeu şi purtând chipul Lui, iată că şi Iuda are sclipiri de
conştiinţă în inima sa: „Am greşit
vânzând sânge nevinovat” (Mt. 27, 4) zise, „aruncând arginţii în templu” (Mt. 27, 5).
Răspunsul (pe măsură) vine necruţător şi fără întârziere de la aceleaşi slugi
ale întunericului: „Ce ne priveşte
pe noi ? Tu vei vedea” (Mt. 27,4). Deci „nu a găsit om care să îl arunce” (In. 5, 7) –
drept pentru care „ducându-se, s-a
spânzurat” (Mt. 27, 5). Actul de curmare a vieţii (suicidul) este
unul lesne de înţeles pentru omul „fără om” – adică fără duhovnic, fără reper,
fără direcţie, fără Dumnezeu, fără încărcătura spirituală de Sus a Duhului
Sfânt. Dacă reperăm imaginea apostolilor de după Înviere, iată că ei primesc şi
direcţie şi motivaţie şi îndemn de viitor: „voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu
putere de Sus” (Lc. 24, 49).
Ajuns la
scăldătoarea Vitezda, în pridvorul lui Solomon, la Poarta Oilor, Hristos vede „zăcând mulţime de bolnavi”
(In. 5, 3); exact aşa cum este pe faţa a tot pământul: pretutindeni mulţime de
bolnavi care au nevoie de „tulburarea apei”, de harul tămăduitor al lui Iisus,
de ungerea cu untdelemnul cel sfinţit în chipul crucii spre vindecare de toată
boala şi de toată neputinţa. Să nu uităm însă că, răspunzând acestei realităţi
a răspândirii bolilor în lume, Hristos trimite şi la doctor: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci
cei bolnavi” (Mc. 2, 17). Aceasta pentru că există boli care ţin de
medic şi de tratament (lucru demonstrat deja de ştiinţa medicală), după cum
există şi maladii de sorginte demonică – a căror vindecare este posibilă doar
în şi prin Hristos-Mântuitorul (cauzele unora ca acestora fiind tocmai
slăbiciunea şi necredinţa): „Credeţi
că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. 9, 28)… „Cred, Doamne ! Ajută necredinţei mele” (Mc.
9, 24). Iată, mereu aceeaşi stare de şovăire care Îl obligă pe Dumnezeu să Îşi
retragă harul atunci când omul îi subestimează prin îndoială lucrarea şi
puterea: „eu ştiu ?... om mai vedea noi !”.
Răstimpul de
tămăduire îşi are axa izbânzii marcată între două puncte indiscutabile: trezvia
şi rugăciunea. La aceste două lucrări duhovniceşti (păzirea neîncetată a minţii
printr-o neobosită luare aminte la sine) trimite cuvântul Sfântului Apostol
Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat”
(I Tes. 5, 17). Adică, exact lucrul pe care nu îl facem – indiferent de
situaţie, că suntem sau că nu suntem supuşi la vreo constrângere. Mai degrabă
preferăm să analizăm noi pe toate, feţele, posibilităţile aflate la îndemână şi
să răsucim în fel şi chip ideile de rezolvare a problemei cu care ne
confruntăm, decât să ne încredinţăm pur şi simplu, trup şi suflet, Domnului
Dumnezeu. Iar celălalt cuvânt - „privegheaţi
şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Mt. 26, 41) – vorbeşte
despre faptul că de cele mai multe ori preferăm ispita şi ne găsim imediat
scuzele şi justificările, dar niciodată nu alegem demnitatea omenească şi
curajul bărbătesc: „Ai căzut ? Ridică-te, şi te vei mântui !” („Apoftegmata
Patrum”); „ia-ţi patul tău şi
umblă !” (In. 5, 8) căci „iertate îţi sunt păcatele tale !” (Lc. 5, 20)
Pricina
căderii şi a slăbănogirii pe care o provoacă este tocmai suma cumulată a
tuturor păcatelor săvârşite de-a lungul vieţii şi statornicite sub formă de
patimi ca deprinderi ale firii personale. Veteranul bolnavilor şi slăbănogilor
strânşi în speranţa vindecării la scăldătoarea Vitezda nu este un necunoscător,
ci întruchipează însăşi suferinţa acumulată în răbdare; poate că este lipsit de
curaj şi de suficientă nădejde, dar sigur este înarmat cu îndelunga-răbdare: „era bolnav de treizeci şi opt de ani”(In.
5,5). Ironia situaţiei unor astfel de bolnavi (cu sufletul sau cu trupul)
constă în faptul că noi, ceilalţi, nu ne punem niciodată întrebarea dacă
suferinţa lor este pe merit sau este spre slava lui Dumnezeu: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui,
ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In. 9, 3) căci „pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi
biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte” (Evr. 12, 6). De
aceea putem spune că veteranul cu pricina are un atu în plus din faptul că
vedea din când în când, la tulburarea apei, pe cei ce se vindecau în chip minunat
în apa mişcată de către înger; astfel capătă nădejdea că poate într-o zi se va
izbăvi şi el. Cel mai greu lucru însă este că nu-şi poate aranja nicidecum o
„cădere” în scăldătoare, atâta timp cât venirea îngerului spre învălurirea apei
nu urma vreun anumit program prestabilit: „se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa”
(In. 5, 4). „Cu timp şi fără de
timp” (II Tim. 4, 2) zicea cândva Apostolul… Harul vine pe
neştiute, minunile se săvârşesc tainic şi fără veste: „cine
este cel ce s-a atins de Mine ?” (Lc. 8, 45) întreabă Domnul, în
condiţiile în care „mulţime multă îl urma pe Iisus şi
Îl îmbulzea” (Mc. 5, 24)… Dar oare, Iisuse, cine nu Te atinge pe Tine şi
de câţi nu Te-ai atins Tu fără ca noi să ne dăm seama măcar ? Căci „Duhul suflă unde voieşte” (In.
3, 8) iar „celor ce vor crede, le
vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi,
şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va
vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”
(Mc. 16, 17-18).
Atunci când,
la Poarta - zisă - Frumoasă, Petru a vindecat un paralitic, a zis celor
prezenţi: „pe acesta pe care îl
vedeţi şi îl cunoaşteţi, l-a întărit Numele lui Iisus şi credinţa cea întru El
i-a dat lui întregirea aceasta a trupului” (FA. 3, 16). În
dumnezeiasca Sa pedagogie, Iisus ţinea cont de faptul că omul acela bolnav era
stăpânit de gândul că nu va reuşi vreodată să sară la timp în apă pentru a se
vindeca – şi totuşi încă mai aştepta pe marginea scăldătorii. Şi, deodată, în
acel tablou dezolant, plin cu tot felul de infirmi şi bolnavi de boli cronice
sau chiar incurabile - iată că apare un
om cu chef de ironie, de „umor sec” ! După treizeci şi opt de ani de paralizie,
cunoscut şi arhicunoscut de toată lumea ca „veteranul aşteptării” (poate chiar
de unii veniţi mult timp după el şi plecaţi deja însănătoşiţi, ca unii care, foarte
atenţi la momentul pogorârii îngerului, i-o luau mereu înainte) şi apăsat de
multe alte neajunsuri proprii unui om grav bolnav (foame, sete, durere
permanentă, lipsă de igienă şi de ajutor) – nu prea i-a fost uşor să audă
adresându-i-se o întrebare oarecum retorică (rostită pe un ton fie autoritar,
fie compătimitor sau poate de simplă bunăvoinţă). O astfel de întrebare riscă
să sune mai degrabă ca o ironizare sau ca o luare în râs: „Voieşti să te faci sănătos ?” (In. 5, 6) – de
parcă slăbănogul ar fi venit acolo ca să „admire” peisajul sinistru al lumii
căzute pradă bolii - din care el însuşi făcea parte… Iisus, nerugat de nimeni,
Şi-a asumat această cruce şi lucrare, după cuvântul proorocului: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi
cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Is. 53, 4), şi al
apostolului: „a suferit crucea,
n-a ţinut seama de ocara ei” (Evr. 12, 2). La asemenea întrebare
provocatoare, slăbănogul are o reacţie neaşteptată. Îl recunoaşte ca Domn şi-I
răspunde: „nu am om, care să mă
arunce în scăldătoare, când se tulbură apa” (In. 5, 7). „Nu am
om” dezvăluie faptul că suferinţa
trupească devine mult mai profundă şi mai greu de suportat prin dimensiunea
spirituală pe care i-o dă singurătatea, lepădarea şi părăsirea lui de către
semenii săi: e vorba tocmai de timpul scurs fără a fi convins pe cineva să-l
ajute împingându-l în apă; în atâta amar de vreme nu a reuşit să stârnească în
sufletul cuiva compasiunea faţă de suferinţa lui… „om pe lângă om” spune o
vorbă din bătrâni. Iată, în plin Ierusalim, călcată în picioare la modul cel
mai grosolan, chiar cea dintâi poruncă a Legii ! De unde până unde „iubire de
aproapele ca de tine însuţi” când individualismul era legea tuturor: „fiecare
pentru sine”. Plus lipsa trezviei, de vreme ce se cerea o permanentă veghe în
aşteptarea îngerului binefăcător, întocmai ca în pilda celor zece fecioare: „la miezul nopţii s-a făcut strigare:
Iată, Mirele vine !” (Mt. 25, 6) „şi cele ce erau gata au intrat cu El la nuntă iar uşa s-a
închis” (Mt. 25, 10).
Aşa şi acum:
obişnuinţa de a aştepta în nepăsare izbăvirea sau ajutorul nu simplifică în
vreun fel problemele noastre înaintea lui Dumnezeu: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea !” (In. 16, 33)
căci „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi
cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12). Până la urmă, când vezi
minunile pe care Dumnezeu le-a săvârşit cu alţii, prinzi şi tu râvnă şi curaj
ca să insişti în rezolvarea problemei. Adică, în căutarea Omului de care ai
nevoie pe calea mântuirii. Mântuire care nu se oferă gratis, nu se dă de-a
gata, ci se caută. Pentru mântuire se transpiră, se varsă lacrimi şi sudoare.
Pentru mântuire se trudeşte şi se osteneşte cu nemăsurată vreme, clipă de
clipă. În lucrarea de mântuire din moarte şi de izbăvire de diavol stau două
repere importante: unu – dacă-ţi doreşti să te mântuieşti (adică dacă îţi
doreşti să fii cercetat de Hristos) şi, doi – dacă ai găsit calea care duce la
Hristos. Calea este ridicarea şi pocăinţa, fuga de greşeală şi de păcat: „ia-ţi patul tău şi umblă”
(In. 5, 8). Legătura cu Dumnezeu vine necondiţionat prin Biserică, adică prin
slujitorul ei, prin duhovnic – acela îţi va aminti permanent şi va avea grijă
să îţi repete pururea: „Iată că
te-ai făcut sănătos” (In. 5, 14) – dar nu e de ajuns că te-ai
spovedit, ci trebuie şi să păstrezi lucrarea binelui pe calea dreptăţii în
Duhul Adevărului. Mulţumirea lui Dumnezeu nu este prescura cu lumânărică, ea
vine din „inima înfrântă şi
smerită” (Ps. 50, 18).
Iar apogeul
ridicării din slăbănogirea sufletească sau trupească (şi care este recunoştinţa
deplină faţă de binefacerile primite de la Dumnezeu – „slavă Ţie, Doamne, slavă
Ţie !”) se împlineşte în ascultarea îndemnului divin: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai
rău !” (In. 5, 14) Aceasta pentru că întoarcerea la păcat înseamnă întoarcerea
în moartea sufletească: „Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi
au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui
Dumnezeu şi puterile veacului viitor, - cu neputinţă
este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei
răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură”
(Evr. 6, 4-6). Omul de care avem nevoie în viaţă pentru ridicarea noastră
trebuie primit şi cerut de la Dumnezeu în toate rugăciunile noastre, deopotrivă
personale şi obşteşti: „Doamne, nu
am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa”
(In. 5, 7); „cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va
călăuzi cineva ?” (FA. 8, 31) „Şi a zis Pavel: dă-mi voie să vorbesc către popor !”
(FA. 21, 39)
„De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va
suferi ? Că la Tine este milostivirea.” (Ps. 129, 3-4) „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au
acoperit păcatele” (Ps. 31, 1)
