„Spre judecată
am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie
orbi.” (In. IX, 39)
„Dacă aţi fi
orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne
asupra voastră.” (In. IX, 41)
„Mulţi dintre ei
ziceau: Are demon şi este nebun. De ce să-L ascultaţi ?” (In. X, 20)
„Cuvintele
acestea nu sunt ale unui demonizat. Cum poate un demon să deschidă ochii
orbilor ?” (In. X, 21)
Din punct de
vedere clinic, orbirea reprezintă o afecţiune incurabilă, de gravitate maximă,
care nu doar împiedică vieţuirea propriu-zisă ci şi, mai ales atinge problema
sensului vieţii înseşi. Orice părere s-ar formula în această privinţă, probabil
concluzia ar fi aceeaşi: dintre toate formele de suferinţă fizică şi psihică –
aceea a nevederii, rămâne cea mai grea şi cea mai mare – pentru că îl rupe cu
totul pe om de mediul său firesc de vieţuire. În adâncul de disperare în care
cade omul bolnav incurabil, totuşi Revelaţia Dumnezeiască îi descoperă un sens
chiar mai adânc. Cântă Psalmistul: „Domnul înţelepţeşte orbii !” (Ps. CXLV, 8) Marele lucrător al rugăciunii
lui Iisus, profund trăitor al misterului îndumnezeirii omului în Hristos,
Agapie cel orb de la Mănăstirea Valaam, zicea: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a
închis ochii trupului şi mi-a deschis ochii sufletului”. Înţelegem de aici că
pentru omul duhovnicesc nevederea nu este o piedică în calea întâlnirii şi a
unirii cu Dumnezeu.
Referitor la a
şasea Duminică după Paşti, pe care Sfinţii
Părinţi ai Bisericii au rânduit-o spre pomenirea vindecării orbului din
naştere, trebuie să specificăm faptul că sunt vizate două categorii de orbi:
una - a orbilor care vin spre Hristos şi-L recunosc ca Domn şi Dumnezeu - „Iisuse,
Fiul lui David, miluieşte-mă !” (Mc. X, 47)
-, şi a doua, a orbilor care Îl resping pe Iisus şi-L urăsc chiar, încercând
să-L omoare: „Până când ne scoţi sufletul ?” (In. X, 24) şi „au luat pietre iudeii ca să arunce asupra Lui” (In. X, 31) Pe lângă aceştia, există
orbi care au părerea că L-au găsit pe Dumnezeu şi orbi care nu reuşesc
nicidecum să-L găsească, pentru că nu au cale şi metodă de a-L afla. Este
neîndoielnic, aşadar, faptul că există orbi trupeşte şi orbi sufleteşte; că
unii sunt orbi din neştiinţă sau din
lipsă de cunoaştere, iar alţii din rea-voinţă şi din rea-credinţă; şi că,
dintre aceştia, iudeii şi saducheii şi cărturarii şi arhiereii şi învăţătorii
de Lege s-au dovedit a fi orbii cei mai de jos, categoria cea mai josnică –
orbi din invidie, din răutate şi din îndărătnicie, neprimind sub nici o formă
Cuvântul lui Dumnezeu: „Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L !” (Lc. XXIII, 21) altfel „nu eşti prieten al Cezarului” (In. XIX, 12)
Privitor la
orbii despre care ni se relatează în Sfânta Evanghelie, constatăm că neputinţa
lor prezintă mai multe dimensiuni spirituale. Iată, de pildă, Sfântul Apostol
şi Evanghelist Matei scrie că cei doi orbi care doreau să fie vindecaţi de
Iisus, au pornit singuri după El: „Mulţimea îi certa ca să tacă; ei însă şi mai
tare strigau, zicând: miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David !” (Mt. XX, 31) Întrebaţi de Iisus în ceea
ce priveşte credinţa lor - „Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. IX, 28) (adică să le redea vederea)
– răspunsul vine ferm şi categoric: „Da, Doamne !” (Mt. IX, 28) Ceea ce ne descoperă că aceşti orbi nu sufereau în
urma unor păcate săvârşite de ei (deci nevederea lor nu era o pedeapsă divină)
– precum vom şi vedea din răspunsul lui Iisus (consemnat de către Sfântul
Apostol şi Evanghelist Ioan): „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca
să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In.
IX, 3) Mântuitorul laudă atât
puterea lor de înţelegere, cât şi modul de a trata necazurile vieţii: „Îndrăzniţi
! Eu am biruit lumea !” (In. XVI, 33)
Aşadar, convinşi că Iisus poate face aceasta: „s-au deschis ochii lor” (Mt. IX, 30) Ochii li s-au deschis şi în
urma mărturisirii de credinţă, care devine leac, medicament şi totodată
rugăciune de dezlegare. Cuvintele lui Iisus devin tămăduitoare în unire cu
credinţa lor sinceră, cu inima lor curată şi cu îndrăzneala lor de necrezut: „se
ţineau după El, strigând şi zicând: miluieşte-ne pe noi !” (Mt. IX, 27) Odată unite cele omeneşti cu cele dumnezeieşti, se
clarifică atât starea de lucruri – necunoscută nici orbilor, care nu pricepeau
de ce întârzie Dumnezeu cu răspunsul la insistenţa rugăciunii lor sincere – cât
şi felul Domnului de a le încerca mărinimia şi tăria credinţei (puteau striga
şi fără a fi însă convinşi că e bine să stăruiască). Drept pentru care au
trecut la rostirea rugăciunii izvorâte din unirea minţii cu inima – lucru cert,
deoarece altfel Sfântul Matei nu ar fi scris că
„au venit la El orbii” (Mt. IX, 28);
dacă nu vezi, cum să ştii unde este Iisus ? Aici întâlnim acelaşi cuvânt al
Duhului Sfânt: „întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va
lumina; cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei” (Ps. CXXXVIII, 12)
Precum „luminătorul
trupului este ochiul” (Lc. XI, 34)
aşa şi mintea este luminătorul sufletului; deci L-au căutat nu cu ochii
trupului, ci cu ochii minţii, ai sufletului. De aici şi exprimarea de către
Iisus a „formulei” vindecătoare, care a făcut puzderie de minuni printre
păgâni: „După credinţa voastră, fie vouă !” (Mt.
IX, 29) Atunci când credinţa este adevărată iar nu prefăcută sau formală,
se împlineşte cuvântul Scripturii: cine „va crede că ceea ce spune se va face,
fi-va lui orice va zice” (Mc. XI, 23)
Odată vindecaţi, cei doi orbi Îl văd pe Iisus, Care trece de la bunătate la
asprime, cerându-le discreţie. Lucru nerespectat de ei. Dacă ar fi fost
preocupaţi doar de propriul interes, nu ar fi devenit propovăduitori; ba chiar
s-ar fi putut gândi că Iisus le va lua iarăşi darul vederii dacă nu împlinesc
porunca primită. Dar, pentru că acum gustaseră deja puterea lucrării lui Iisus
prin cuvânt – mai de preţ până şi decât propriul lor văz (rezultat direct al
ceea ce ei înşişi crezuseră din toată inima că El poate face), „ieşind, L-au
vestit în tot ţinutul acela” (Mt. 9, 31). Zis-a Mântuitorul: „Eu am venit ca lumea
viaţă să aibă - şi din belşug să aibă !” (In.
X, 10)
Iată, aşadar, că
adevărata credinţă, pe lângă confortul sănătăţii trupeşti şi confortul
sufletesc al împăcării cu Dumnezeu, aduce şi adevărata vedere duhovnicească,
cunoaşterea lui Dumnezeu din poruncile Lui. Lucru pesemne mult râvnit şi de
iudeii total contrariaţi de adâncimea de necuprins a învăţăturilor lui Iisus,
atunci când strigau: „Dacă Tu eşti Hristosul, spune-o nouă pe faţă. Iisus le-a
răspuns: v-am spus şi tot nu credeţi.” (In.
X, 24-25)
Despre acelaşi
lucru vorbim şi la orbul din Ierihon. Deşi împiedicat de mulţime să strige şi
să se roage ca să fie auzit de Iisus, el s-a încăpăţânat: „şi mai mult striga:
Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine !” (Lc.
XVIII, 39) Faptul că şedea la marginea drumului, ne arată că e bine să stăm
mereu cât mai aproape de calea cea dreaptă, cât mai aproape de învăţătura lui
Iisus. „Oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El” (Lc. XVIII, 40) – ceea ce înseamnă că Dumnezeu Se implică în viaţa
noastră. Aşa S-a oprit în casa lui Petru, vindecându-i soacra, aşa S-a oprit şi
la Zaheu vameşul: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. XIX, 9) Deşi orbirea poftei de cele
materiale îl depărtase de Iisus, totuşi nu l-a depărtat de bunul-simţ şi de
omenie. Aflat faţă în faţă cu Iisus, Zaheu îşi revine pe loc întru sine: „dacă
am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Lc. XIX, 8) În esenţă, gestul lui Zaheu este o recăpătare a
vederii folosului de a odihni pe Hristos în propria casă; în inimă făcând loc
lui Iisus, vom dobândi mântuirea: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. XIX, 9); şi iarăşi: „Dacă veţi auzi
astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Evr. III, 14)
Iată că orbul
din Ierihon este adus la Iisus din poruncă; nu a reuşit să ajungă singur. Deci ajungem
la Dumnezeu nu numai pe calea rugăciunii, nu numai „mistic”, ci şi „practic” –
prin compătimire: „şedea jos, pe marginea drumului.” (Mc. X, 46) „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută” - spune o
vorbă din bătrâni. Orbul era cunoscut ca fiind suferind, dar avea nădejde în
Iisus: „Ce voieşti să-ţi fac ?” (Mc. X, 51)
Răspunsul vine scurt şi concis: „Doamne, să văd !” (Lc.XVIII, 41). Odată
primită dezlegarea, vederea revine prin puterea dumnezeiască a lui Iisus.
Atunci şi mulţumirea celui vindecat e pe măsură: „mergea după El, slăvind pe
Dumnezeu” (Lc. XVIII, 43) Devine şi
el următor al lui Iisus, un misionar al Legii celei Noi. O astfel de minune nu
putea veni decât dintr-o credinţă sinceră, izvorâtă din cele auzite şi strânse
în suflet încă de când era un biet orb cerşind pe marginea drumului,
ascultându-i pe trecători vorbind despre câte făcea Iisus din Nazaretul
Galileii; căci despre El se întinsese vorba pretutindeni. „Auzind el mulţimea
care trecea, întreba ce e aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul” (Lc. XVIII, 36-37) La auzul acestor
cuvinte, a început imediat să strige rugăciunile de implorare către
Mântuitorul. Răspunsul a venit chiar din gura Celui pe Care Îl strigase: „Credinţa
ta te-a mântuit” (Lc. XVIII, 42) Adică
„M-ai convins, fie ca să ai parte de vedere, să ai ceea ce ţi-ai dorit – pe
lângă vederea sufletească şi vederea luminii fizice, materiale”. Doar El, „Lumina lumii” (In. VIII, 12) putea dărui lumină celor dintru întuneric.
În cazul orbului
din naştere, lucrurile sunt mult mai adânc privite din punct de vedere
spiritual. Iisus, Fiul din veşnicie al lui Dumnezeu, desăvârşit ascultător,
smerit şi blând, cu bunăvoirea Tatălui înnoieşte actul creaţiei prin tină şi
scuipat, vindecând ochii orbului, spre mirarea tuturor: „a făcut tină din
scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului” (In.
IX, 6) În contextul vremii de atunci, aflaţi permanent pe urmele lui Iisus,
fariseii şi cărturarii cereau mereu semne: „se sfădeau cu El, cerând de la El
semn din cer, ispitindu-L” (Mc. VIII, 11)
Dar, oare, toate aceste vindecări nenumărate – ce puteau fi altceva decât semne
? Cine ar mai fi putut săvârşi acele minuni pe care doar Iisus le înfăptuise şi
de care toţi erau uimiţi ? Sfânta Scriptură arată şi denumeşte limpede această
realitate prin cuvintele: „a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu !” (Mt. XII, 28) Realitate confirmată şi de
exclamarea celor ce se aflau de faţă la minunata tămăduire a orbului din
naştere: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere
!” (In. IX, 32) În chiar clipa aceea
martorii oculari mărturiseau unanim că doar prin voia şi puterea lui Dumnezeu o
astfel de minune putea fi împlinită: „De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar
putea să facă nimic” (In. IX, 33)
Aspectul acesta
al împletirii faptelor omeneşti cu răsplătirile dumnezeieşti este tocmai
legătura dintre om şi Dumnezeu. Nu e cu putinţă ca biata făptură să suspine şi
să umble în întuneric, iar Creatorul ei să stea nepăsător deoparte, fără să
intervină ! Ba chiar, intervine neaşteptat de iute – chiar şi fără cererea
expresă a celui suferind. Ca dovadă: încă din prima clipă a întâlnirii cu orbul
din naştere, Iisus Îşi descoperă Dumnezeirea Sfinţilor Săi ucenici şi apostoli
care, văzând pe cel nevăzător, probabil că în sinea lor îi şi hotărâseră deja
soarta: „o fi din pricina păcatelor lui sau ale părinţilor lui; lasă-l să
sufere dacă asta merită…”; dar Iisus (Care cunoaşte toate cele din lăuntrul
nostru, tainele inimii şi ascunzişurile ei, toate gândurile şi intenţiile)
răspunde curiozităţii lor într-un mod neaşteptat: s-a născut orb „ca să se
arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In.
IX,3) Şi fără a mai zăbovi asupra acestui aspect, Hristos le prezintă
apostolilor care este voia lui Dumnezeu pentru lumea căzută: ridicarea,
vindecarea, tămăduirea, curăţirea, restaurarea, mântuirea. Şi astfel,
tămăduieşte de fapt lipsa dragostei Duhului Sfânt din neascultarea lui Adam,
prin înnoirea creaţiei căzute: „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a
uns cu tină ochii orbului” (In. IX, 6)
Scuiparea pe pământ este un gest dumnezeiesc, tainic, al cărui tâlc rămâne
nedescoperit minţii ucenicilor. Natura căzută şi ea prin neascultarea lui Adam
ţine în sine sălbăticia răzvrătirii asupra omului căzut prin neascultarea de
Făcătorul-a-toate. Dar pământul (element esenţial în facerea omului), udat cu
saliva lui Iisus, redevine virgin, ca cel din Rai: „Mâinile Tale m-au făcut şi
m-au zidit” (Ps. CXVIII, 73) Orice
prezenţă demonică este izgonită din materia acum curăţită şi restaurată. Şi, de
fapt, tina devine „carne vie” care repară ochiul şi componentele lui (întocmai
ca în vedenia profetului Iezechiel: „iată, erau pe oase vine şi crescuse carne
şi pielea le acoperea pe deasupra” - Iez.
XXXVII, 8) La fel şi aici, materia pătrunsă de harul dumnezeiesc, redă
nervul optic, reface retina şi toate celelalte componente oculare despre care
nu se ştia mai nimic la vremea respectivă, în lumea de atunci: „trebuie să fac,
până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni
nu poate să lucreze” (In. IX, 4)
Vindecarea mai
presus de fire stârneşte o adevărată dispută teologică printre iudeii de la
Templul din Ierusalim, deoarece s-a petrecut în zi de sâmbătă prin spălare: „Mergi
de te spală în scăldătoarea Siloamului” (In.
IX, 7) Tocmai această spălare este hotarul care leagă binele săvârşit de
Iisus în zi de sâmbătă de vindecarea din Cer. Aici stă întreagă dilema care îi
bulversează complet pe iudei – fie ei cărturari sau farisei: cum asta – Cerul
să calce legea sâmbetei, ziua de odihnă, sabatul ?! Cum să se explice o astfel
de neconcordanţă ?... Şi tot Iisus o rezolvă: „Sâmbăta a fost făcută pentru om,
iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei” (Mc. II, 27-28) La rândul lor, părinţii
celui orb, oameni simpli şi cuminţi, în faţa agresivităţii iudeilor
contestatari, se prefac că nu ştiu şi nu pricep nimic din cele ce se petrec, şi
lasă totul pe seama fiului lor pentru că este matur; aşa e corect – el a trăit
minunea, el să mărturisească: „Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi
singur despre sine” (In. IX, 21) A-L
recunoaşte pe Iisus ca Domn, a mărturisi că Iisus este Hristosul, însemna să te
expui pericolului de a fi exclus din sinagogă. Orbirea iudeilor n-a fost deloc
uşoară; greutatea suferinţei sufleteşti a fost mai mare decât povara bolii
trupeşti. Înşişi mai-marii poporului, arhiereii Ana şi Caiafa, neînţelegând
nimic, au redus totul la concluzia plină de veninul urii şi al prostiei: „Acesta
huleşte !” (Mt. IX, 3) Iar cărturarii
şi învăţătorii de Lege s-au arătat încă şi mai vrednici de plâns: „Încă nu ai
cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam ?” (In.
VIII, 57)... Nu cunoşteau săracii nici veşnicia lui Dumnezeu, nici taina
Întrupării lui Iisus din Fecioară: „Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi
nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa ?” (In.
VI, 42)
Au încercat să-L
blasfemieze pe Iisus, spunând orbului vindecat că Cel Ce îl tămăduise ar fi de
fapt un păcătos: „Noi ştim că Omul Acesta e păcătos” (In. IX, 24) Răspunsul inteligent al orbului acum luminat şi la
ochi şi la minte, vine ca o sentinţă dogmatică incontestabilă: „Şi noi ştim că
Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi
face voia Lui, pe acesta îl ascultă” (In.
IX, 31) Aici practic este exprimată Legea cea sfântă cuprinsă în învăţătura
lui Iisus, o învăţătură a aşteptării mântuirii împlinite prin credinţă şi
nădejde. De ce oare slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda a aşteptat vreme de
treizeci şi opt de ani, văzând minune după minune şi vindecare după vindecare,
zăbovind întru răbdare – dacă nu tocmai pentru că nădăjduia că va veni Acela
Care are puterea să-l vindece ? Şi orbul purtase o suferinţă uriaşă încă de la
naştere, nevăzând nimic din copilărie şi până la maturitate. De fapt, invidia
fariseilor, pizma cărturarilor şi răutatea iudeilor era ceaţa care încerca să
ascundă „făclia sub obroc” (Mt. V, 15)
Atât controversa stârnită în problema nerespectării sabatului, cât şi toate
întrebările puse retoric la adresa minunii sunt tocmai expresia orbirii furiei
nestăpânite din sufletele celor ce degeaba vedeau semn după semn şi minune după
minune. Zice Hristos: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi !” (Mc. VIII, 18) Iar orbul răspunde
îndărătniciei celor ce-l interogau: „acum
v-am spus - şi n-aţi auzit ?!” (In.
IX, 27) Uimit pe deoparte de claritatea faptelor iar pe de alta de lipsa
lor de înţelegere, orbul intuieşte imediat ura şi invidia care îi măcinau,
drept pentru care se pregăteşte să le descopere viclenia prin ironizarea
întunericului necunoştinţei care umplea gândurile lor. Şi-i atinge în punctul
cel mai sensibil. Era deja informat cu privire la părereile arhiereilor Ana şi
Caiafa, se edificase pe deplin în privinţa ideilor lor: „Dacă-L lăsăm aşa toţi
vor crede în El” (In. XI, 48), „mai
de folos este să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (In. XI, 50) Şi atunci, orbul purcede la
demersul de a scoate în evidenţă chinul lor sufletesc nejustificat: „dacă nu
faceţi nici o minune şi nici n-aţi făcut vreodată, şi dacă vă ţineţi de o lege
moartă şi searbădă – de ce vă mai împotriviţi ?!”. Aşa că îi ia pe ocolite, ca
să-i aducă de fapt la punctul de maximă ruşinare. Şi, în auzul tuturor celor
care se minunau de tămăduirea lui, orb din naştere fiind, îi întreabă: „De ce
voiţi să auziţi iarăşi ?” (In. IX, 27);
după care loveşte orbirea lor sufletească în toată întunecimea ei de nepătruns:
„Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui ?” (In. IX, 27) Neputinţa lor în faţa lui s-a văzut tocmai din furia
şi mânia care le-a umplut sufletele: armele omului slab care, atunci când nu
are răspuns, produce gâlceavă şi zgomot pentru a deturna realitatea şi a crea
confuzie. O confuzie evidentă, declarată chiar de către fariseii înşişi prin
replici care se doreau a fi justificative: „Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui
Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este” (In. IX, 29) Iată mărturie limpede că nu cunoşteau nici Legea şi
nici proorociile Vechiului Legământ ! Ce spune Moise ? - „Prooroc din mijlocul
tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău, pe Acela
să-L ascultaţi” (Deut. XVIII, 15)
Aici, orbul (ca
un luminat de Hristos, căci „Domnul înţelepţeşte orbii” - Ps. CXLV, 8) face loc tâlcuirii teologice: „Tocmai în aceasta stă
minunea: că voi nu ştiţi de unde este” (In.
IX, 30) Altfel spus, decât să-i contestaţi minunile, n-ar fi mai bine să
cercetaţi de unde vine Omul Acesta Care le poate face ?... Aşa se face că un
simplu orb îi ruşinează deşi nu pot primi învăţătură şi sfat nici în ruptul
capului: „În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi ?” (In. IX, 34) Cât de greu este să
recunoşti că, de fapt, nu ştii nimic, că nu cunoşti adevărul aşa cum este el,
după dreptate ! Te arde sufletul plin de infatuare atunci când incompetenţa te
surclasează de pe o poziţie nemeritată, la care te-ai cocoţat cu aroganţă, orb
fiind de fapt, neinstruit şi neluminat… Aşa s-au cuibărit ura şi invidia
orbirii sufleteşti în inimile mai-marilor Legii celei vechi, neputând înţelege
lucrările lui Iisus, deşi le spusese: „Cine are urechi de auzit să audă” (Mt. XI, 15), cine are ochi de văzut - să vadă ! „Să nu
socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să
împlinesc” (Mt. V, 17) Şi tot orbul
le dă o ultimă lecţie de logică inspirată, de trăire şi de cunoaştere a Legii: „De
n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic” (In. IX, 33) confirmând astfel spusele lui Hristos, adresate
umanităţii întregi: „fără Mine nu puteţi face nimic !” (In. XV, 5) căci „cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine
nu adună cu Mine risipeşte” (Mt. XII, 30)
Finalul tuturor
acestor întâmplări este însă mult mai profund: Iisus Se descoperă pe Sine
orbului, în mod direct, ca Fiu al lui Dumnezeu: „L-ai şi văzut ! Cel ce
vorbeşte cu tine - Acela este !” (In. IX, 37) Acesta este punctul cel mai
înalt al trăirii mistice duhovniceşti: să Îl priveşti pe şi să vorbeşti cu
Iisus Hristos Mântuitorul faţă către faţă. Deşi orb din naştere fiind, totuşi
să-I porţi icoana în inimă cu nădejde şi să-L recunoşti din fapte. Privindu-L
cu ochii minţii, ai sufletului, ca şi cu ochii trupului, ai cunoaşterii – să
poţi exprima aceeaşi trăire pe care a avut-o în clipa aceea cel vindecat de
orbire: „Cred, Doamne ! Şi s-a închinat Lui” (In. IX, 38) Câtă diferenţă între acest apostol misionar atins de
mila lui Iisus şi vindecat pentru credinţa lui, şi celălalt apostol care, deşi
trăind alături de Hristos, mâncând împreună cu El, pune ipocrit întrebarea: „Nu
cumva sunt eu, Învăţătorule ? Răspuns-a lui: tu ai zis.” (Mt. XXVI, 25) Într-un asemenea punct, măsura răbdării lui Iisus
încheie scurt discuţia cu orbirea sufletească a vicleniei desăvârşite: „Ceea ce
faci, fă mai curând !” (In. XIII, 27)
Pentru că „de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Mt. VI, 23), în urma unei false
„îndreptări”, având pe diavolul în el, Iuda „ducându-se, s-a spânzurat” (Mt. XXVII, 5) În vreme ce, „ieşind
afară, Petru a plâns cu amar…” (Lc. XXII,
62)
Mila lui Iisus
este tocmai balsamul Duhului Sfânt care vindecă orice cădere – atât din afară
cât şi din lăuntru: „mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele” (Ps. XXII, 7); „fie, Doamne, mila Ta
spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine !” (Ps. XXXII, 20) Mântuirea vine din interior, din hotărârea de a
merge spre Iisus, în întâmpinarea Lui: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate
afară” (In. VI, 37); dar „cei ce
viclenesc de tot vor pieri” (Ps. XXXVI, 9)
Aceasta este singura formă de orbire a omului care nu poate fi nici iertată şi
nici vindecată vreodată. Nu degeaba Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul
Domnului, rostise cândva o sentinţă aspră, dar dreaptă: „Pui de vipere, cine
v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie ?” (Mt. III, 7) - „pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor !”
(Mt. III, 2) Pocăinţa este singura
cale sigură de a deschide ochii sufletului către Izvorul Luminii: Hristos
Iisus, „Lumina lumii” (In. VIII, 12)
