„Nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel
viclean!” (Mt. 6,13)
„Diavolul este mincinos şi tatăl minciunii!” (In. 8,44)
„Diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să
înghită!” (I Pt. 5,8)
„Chiar satana se preface în înger al luminii!” (II Cor.
11,14)
„Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită!” (Mt.
26,41)
„Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu!” (Lc. 22,31)
Sfinţii Părinţi luminaţi prin cunoaştere vie, izvorâtă din
experienţa harului Duhului Sfânt al Adevărului, ne învaţă că cea mai mare
izbândă a diavolului este să ne facă să credem că nu există. Din acest motiv,
în loc să-i spună pe nume, de multe ori oamenii preferă să folosească tot felul
de expresii în aparenţă echivalente: „influenţe negative”, „dispoziţii
pesimiste”, „forţe oculte” şi altele. Procedând aşa, oamenii socot că dau
dovadă de o gândire cultă, superioară, progresistă, intelectuală, care afirmă
categoric şi indiscutabil că existenţa diavolului este un mit învechit, propriu
mentalităţii celor trăitori în epoci obscurantiste, lipsite de „iluminismul” şi
„pozitivismul” progresului ştiinţific şi tehnologic din vremea noastră.
Ceea ce intrigă, însă, e faptul că ori de câte ori oamenii
ajung în situaţia de a se justifica pentru aspectele mai puţin lăudabile ale
faptelor pe care le săvârşesc, recurg întotdeauna la una şi aceeaşi explicaţie:
„Numai diavolul e de vină !”. Şi astfel îi vedem cum ne aduc grăbiţi, în
apărarea lor, dinaintea ochilor, toată mulţimea scrierilor ascetice, patristice
şi filocalice care expun (uneori cu lux de amănunte) în mod convingător
argumentele şi dovezile implicării nefaste a duhurilor rele în viaţa lumii şi a
oamenilor. După care, însă, iarăşi îi descoperim declamând de la tribunele
conferinţelor publice despre bigotismul şi închistarea vechilor concepţii
religioase …!
În lumina Adevărului revelat prin Sfânta Tradiţie şi Sfânta
Scriptură, Biserica lui Hristos ne învaţă că „La început a făcut Dumnezeu Cerul
şi pământul” (Fac. 1,1). Sfântul Vasile cel Mare scrie că prin „Cer” se
înţelege lumea nevăzută sau duhovnicească, a duhurilor netrupeşti sau
fără-de-materie, iar prin „pământ” se face referire la lumea cea văzută sau
materială, în care locuiesc oamenii trupeşti. Numărul acestor făpturi
duhovniceşti nu ne este cunoscut. Sfântul Prooroc Daniel scrie că ar fi
„miriade de miriade” (Dan. 7,10) de astfel de oşteni cereşti. Ceea ce ştim,
însă, este că cel mai luminos dintre aceşti slujitori ai slavei dumnezeieşti
(numit, din acest motiv, Lucifer, şi rânduit pesemne în ceata heruvimilor) a
refuzat din mândrie de a mai sluji Celui Care l-a creat, începând o mişcare de
răzvrătire împotriva Acestuia, atrăgând după sine „a treia parte din stelele
cerului” (Apoc. 12,4). În lupta care a urmat între aceşti îngeri răzvrătiţi şi
îngerii care au rămas statornici întru slăvirea Domnului Savaot, oştile
îngerilor fideli au fost conduse la biruinţa asupra legiunilor de îngeri
necredincioşi de către Arhanghelul Mihail, cel numit şi Arhistrategul sau
Mai-Marele Voievod al oştilor cereşti. Strigătul lui care a zguduit bolţile
cerului şi a oprit căderea produsă de răzvrătirea împotriva Celui Sfânt este
amintit până astăzi în cadrul solemn al Dumnezeieştii Liturghii: „Să stăm bine!
Să stăm cu frică! Să luăm aminte!”. Urmarea directă a căderii îngerilor
răzvrătiţi din Cer a fost înrăirea şi întunecarea lor definitivă, ceea ce a
produs transformarea lor din îngeri sfinţi, luminoşi, frumoşi, buni şi
slujitori ai Adevărului, în demoni spurcaţi, întunecaţi, urâţi şi răi,
izvoditori şi săvârşitori ai minciunii, repetând veşnic în cugetele lor: „Nu
vom sluji Ţie!”.
Referindu-se la acest eveniment capital produs în sânul
lumii îngereşti, Sfântul Prooroc Isaia exclamă cu durere: „Cum ai căzut tu din
ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii!” (Is. 14,12). Şi Însuşi
Mântuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor Săi: „Am văzut pe satana ca un
fulger căzând din Cer!“ (Lc. 10,18). Spun Sfinţii Părinţi că Preabunul Dumnezeu
a hotărât că va umple Cerul din care au căzut mulţime neînchipuit de mare de
îngeri (prin răzvrătire, neascultare şi nerecunoştinţă) cu oameni zidiţi „după
chipul şi după asemănarea” Lui (Fac. 1,26). Ceea ce pizmaşul diavol, însă, nu a
putut suporta fără a încerca să-şi strecoare veninul urii sale faţă de Dumnezeu
în sufletele protopărinţilor neamului omenesc, Adam şi Eva, cei dintâi oameni
din Grădina Raiului. Şi astfel, prin viclenia şi perfidia care i-au devenit
caracteristice, s-a grăbit să-L clevetească în urechile oamenilor pe Cel Care
i-a făcut, sugerându-le să năzuiască a deveni ei înşişi „dumnezei” pe calea pe
care el însuşi o alesese. Şi anume nu pe cea a supunerii faţă de voia Celui
Sfânt (prin ascultarea faţă de cuvântul Său) ci, dimpotrivă, prin împlinirea
voii proprii şi prin neascultarea de porunca divină. Şi astfel i-a făcut să-şi
dorească să mănânce din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, crezând că
astfel nu numai că nu vor muri, ci chiar vor deveni asemenea Domnului Dumnezeu:
„Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi
veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul!” (Fac. 3,5).
Sfânta Scriptură ne descoperă faptul că odată săvârşit
păcatul, starea lăuntrică a omului s-a tulburat grozav. Ruşinea şi teama au pus
stăpânire pe el. Vederea lui Dumnezeu a
fost tulburată de zăpăcirea minţii sub presiunea uriaşă a unor valuri
năprasnice de gânduri înviforate îndreptate împotriva Părintelui Ceresc, ceea
ce l-a făcut pe Adam să se ascundă de la faţa Lui, cunoscând că atât el, cât şi
femeia sa sunt goi trupeşte, când de fapt sufletele li se despuiaseră de harul
inocenţei şi al nevinovăţiei: „S-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului
Dumnezeu printre pomii Raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a
zis: «Adame, unde eşti?» Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi
m-am ascuns!»“ (Fac. 3,8-10). Şi de aceea spun Sfinţii Părinţi că, văzând răul
care-l cuprinsese pe sărmanul om – „din iubire de oameni, pentru ca răutatea să
nu fie fără de moarte” (Rugăciunea de dezlegare), Bunul Dumnezeu i-a scos pe
oameni din Rai, îndepărtându-i astfel de Pomul Vieţii, pentru ca nu cumva
mâncând din rodul lui să ajungă a se înveşnici în jalnica stare de cădere: „Şi
au scos Domnul Dumnezeu afară pre Adam şi l-au pus pre el în preajma Raiului
desfătării; şi au pus heruvimi şi sabie de foc învârtitoare, ca să păzească
drumul către Pomul Vieţii” (Fac. 3,24).
Pierzând harul vieţii veşnice, omul a pierdut harul înţelepciunii
sfinte – aceea pe care o dorea Solomon, fiul regelui David, mai mult decât
orice alte bogăţii ale lumii: „Dă-mi mie acum înţelepciune şi ştiinţă!” (II
Par. 1,10). Prin căderea sa în păcatul neascultării şi al înfruptării din rodul
pomului oprit, omul s-a întunecat, din duhovnicesc a devenit pământesc, chinuit
de diavol şi prins în robia silnică a
morţii. Această vrăjmăşie iremediabilă între om şi diavol a fost remarcată în
Scripturile Sfinte prin consemnarea hotărârii divine: „Duşmănie voi pune între
tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul -
iar tu îi vei înţepa călcâiul!” (Fac. 3,15). Altfel spus, diavolul îl va pândi
neîncetat pe om, până la sfârşitul vieţii sale, căutând să-i fure sufletul. Nu
degeaba înţelepciunea patristică ne avertizează: „În cele ce te va găsi
sfârşitul, în acelea vei fi judecat!” („Patericul egiptean”). Şi de aceea, bine
ar fi să ne petrecem vremea acestei vieţi trecătoare întru pocăinţa înnoirii
celei duhovniceşti, prin lucrarea virtuţilor spre dobândirea harului
dumnezeiesc al Celui Înviat întru unirea mistică cu Acesta, căci „pe cel ce
vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. 6,37).
O primă ispravă a lucrării diavoleşti în istoria lumii de
după cădere o constituie fratricidul despre care Scriptura aminteşte că s-a
săvârşit într-o lume câtuşi de puţin aglomerată ori strâmtorată de mulţimea
conflictelor de interese; deşi erau încă singurii descendenţi ai primilor
oameni, totuşi „Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât”
(Fac. 4,8)! Aşadar, uciderea aceasta n-a avut nici un fel de pretexte de ordin
ideologic, politic, economic sau financiar; a fost de-a dreptul produsul
invidiei, adică al zavistiei (şi al urii ivite din aceasta) pentru simplul fapt
că Dumnezeu a căutat cu bunăvoinţă spre jertfa lui Abel, dar nu şi spre cea a
lui Cain. Scripturile Vechiului Legământ nu contenesc a relata apoi şi despre
toate relele şi răutăţile care au continuat (şi continuă) a frământa şi a
chinui (până astăzi) sărmanul neam omenesc, din pricina înmulţirii nesăbuite a
poftelor, păcatelor, patimilor, orgoliilor, vanităţilor şi înfumurărilor
înălţării egoiste de sine. Absurditatea acestora a făcut din omul zidit de
Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa”, dintr-un adevărat rege al zidirii
văzute sau împărat al făpturii (înzestrat cu puteri sufleteşti şi trupeşti
deosebite), o biată slugă împlinitoare a poftelor diavolului cel „de la început
ucigător de oameni şi care nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr
întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos
şi tatăl minciunii” (In. 8,44). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel se căina cu
amar: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc - pe acela
îl săvârşesc!” (Rom. 7,19).
Iată cum consecinţele răzvrătirii îngerilor răi s-au
răsfrânt indirect asupra oamenilor din pricina încăpăţânării şi neascultării
lor: „În ziua în care vei mânca din el - vei muri negreşit!” (Fac. 2,17).
Altfel spus, căutând cu dinadinsul să ne facem voia, n-am făcut decât să ne
„pricopsim” cu moartea – atât a sufletului, cât şi a trupului: un „câştig” de
care chiar nu aveam nevoie!… Şi care s-a dovedit atât de nefast încât doar prin
puterea neţărmuritei iubiri a lui Dumnezeu pentru făptura mâinilor Sale am mai
ajuns să cunoaştem izbăvirea de sub povara cumplită a unei asemenea osânde!
Această minune s-a săvârşit prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu la noi şi
întruparea Lui ca om sub vremi din pântecele Preacuratei Fecioare Maria: „Iată
Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” (In. 1,29).
În toată înverşunarea răutăţii şi îndărătniciei sale,
diavolul nu a încetat nicidecum să-şi manifeste cu cruzime înfiorătoare
dispreţul şi ura cu care s-a străduit permanent să facă de ocară pe toţi fiii
oamenilor – anume parcă pentru a-I face în ciudă Celui Care i-a creat cu atâta
gingăşie şi preţuire încât Psalmistul exclama cu uimire: „Ce este omul că-ţi
aminteşti de el?!” (Ps. 8,4). Astfel încât va cuteza cu neruşinare (argumentând
chiar scripturistic, cu citate biblice!) să-L ispitească în Carantania până şi
pe Iisus Cel din Nazaretul Galileii (pe Care Îl vedea doar ca pe un om
obişnuit, la fel ca toţi ceilalţi). A avut însă surpriza cu totul neaşteptată
de a fi respins într-o manieră atât de categorică şi deplină, încât n-a mai
putut decât să se îndepărteze umilit şi derutat: „Sfârşind toată ispita, s-a
îndepărtat de la El” (Lc. 4,13). Aceasta pentru că fusese înfrânt pe toate cele
trei planuri de atac cu care obişnuia să îngenuncheze omenirea cu fiecare
individ în parte: cu neînfrânarea – „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca
pietrele acestea să se facă pâini!” (Mt. 4,3), cu necredinţa – „Dacă Tu eşti
Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: «Îngerilor Săi va porunci
pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră
piciorul Tău»!” (Mt. 4,6), şi cu pofta de stăpânire: „Ţie Îţi voi da toată
stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui
voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta!” (Lc.
4,6-7).
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi om deplin, în
toate asemenea nouă – afară de păcat, Iisus Unsul Domnului, restabileşte în
umanitatea asumată în persoana Sa desăvârşita asemănare cu Dumnezeu Cel Ce a
făcut-o, refăcând astfel chipul lui Dumnezeu din om (oarecând desfigurat prin
patimi, mândrie şi neascultare) şi devenind prin aceasta „Adam Cel de-pe-urmă cu duh dătător-de-viaţă”
(I Cor. 15,45): „Eu şi Tatăl Meu una suntem!” (In. 10,30), „Nu caut voia Mea,
ci voia Celui Care M-a trimis!” (In. 5,30). „Nu numai cu pâine va trăi omul”
(Lc. 4,4): de acum gata cu grija exclusivă pentru trup şi pântecele său;
accentul doririi şi al cugetării se va pune de aici înainte pe grija pentru
suflet şi mântuirea lui: „Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca,
nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca!” (Lc. 12,22), doar este scris:
„Aruncă spre Domnul grija ta - şi El te va hrăni!” (Ps. 54,25). Nu degeaba se
tânguia Adam cel de demult (prin Sfinţii Părinţi care-i căinau căderea):
„frumos era la vedere şi plăcut la mâncare rodul ce m-a omorât!” (Sfântul Ioan
Damaschinul). Şi de aceea Iisus „a postit patruzeci de zile şi patruzeci de
nopţi iar la urmă a flămânzit” (Mt. 4,2). Domnul a flămânzit ca să ne arate că
poftele pot fi stăpânite numai prin înfrânare, iar nu prin înfruptarea cu nesaţ
din tot ceea ce imaginaţia sufletului născoceşte şi transmite spre lucrare
trupului.
Lucrarea de ispitire pe care diavolul o săvârşeşte neîncetat
asupra oamenilor poate atinge trepte de la cele mai grosiere până la cele de o
subţirime greu de închipuit. Şi de aceea în „Rugăciunea Domnească” spunem cu
toţii: „Şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel viclean!” (Mt.
6,13). De veacuri întregi Sfinţii ostaşi şi bravi nevoitori neînfricaţi în
lupta cu patimile ne învaţă că starea de sănătate a minţii adevăratului creştin
înseamnă trezvia neînduplecată hrănită prin puterea rugăciunii neîncetate
făcute în Numele lui Iisus: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5,17), ne strigă
Apostolul. De ce? Pentru că pe de o parte imaginaţia nestăpânită stârneşte
poftele şi dorinţa de plăceri prin închipuiri şi năluciri ale păcatului, iar pe
de altă parte neastâmpărul minţii iscodeşte pururea toate lucrurile, zămislind
astfel îndoiala ca frământare sau luptă interioară între năzuinţa de a şti şi
neputinţa de a pricepe, dublată de tentaţia de a nu crede - în ciuda oricăror
evidenţe: „Oare va putea da şi pâine, sau va putea întinde masă poporului
Său?!” (Ps. 77,24); „Aruncă-Te jos, că scris este: «Îngerilor Săi va porunci
pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră
piciorul Tău»!” (Mt. 4,6); „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!” (Mt. 4,7)
– sosit-a însă neîntârziat răspunsul…
Aceasta pentru că orice minune îşi are temeiul, locul şi
timpul său. Dumnezeu nu face minuni ca să demonstreze cuiva că poate face ce
vrea El, fără să-I pese de cei din jur. Minunile nu sunt nişte numere de
iluzionism de la circ, menite să stârnească aplauze furtunoase din
perplexitatea uluirii spectatorilor. Ci ele reprezintă legătura vie şi reală
dintre credinţa dreaptă a omului (aflată în deplin acord şi desăvârşită armonie
cu cuvântul lui Dumnezeu) şi puterea Acestuia de-viaţă-făcătoare şi
de-lumină-dătătoare: „Preaslăveşte pe Fiul Tău pentru ca şi Fiul să Te
preaslăvească!” (In. 17,1) – e ruga Fiului lui Dumnezeu către Părintele Ceresc,
după cum şi îndemnul Său către ucenici şi Apostoli: „Daţi-le voi să mănânce!”
(Mc. 6,37), şi „au luat douăsprezece coşuri pline cu fărâmituri şi cu ce-a
rămas din peşti” (Mc. 6,43) din cele „cinci pâini şi cei doi peşti” (Mc. 6,38),
după ce au hrănit cu ele „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de
copii” (Mt. 14,21). Îndoiala în credinţă ucide sufletul numai din pricina
faptului că în adâncul ei stă ascunsă, de fapt, trufia încercării absurde de a
reduce măreţia de negrăit a puterii dumnezeieşti făcătoare de minuni la
firescul unor simple fenomene naturale explicabile prin formulări de concepte
omeneşti. Numai o astfel de mândrie învăluită în justificări şi pretexte duce
la iscodiri, la răstălmăciri şi la devieri tendenţioase, pe firul cărora
diavolul strecoară cu meşteşugire înşelarea. Înşelare care, odată produsă şi
statornicită în cugetare, în grăire şi în făptuire - aduce eşecul. Pentru că
nimeni dintre cei care nu-şi caută mântuirea şi izbăvirea de necunoaştere, de
nepricepere şi de neînţelegere (prin smerirea părerii proprii în schimbul
primirii unui sfat preţios din partea cuiva mai bătrân sau mai cuvios) nu poate
scăpa de înşelare: „Cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele!” (Sfântul Ioan Scărarul).
Căci persistarea în propriile păreri nefondate şi cu nimic întemeiate pe
adevărul învăţăturilor profetice, apostolice şi patristice, înseamnă pur şi
simplu moartea sufletului mai înainte de moartea trupului - numită în
literatura de specialitate „căderea din har” sau chiar „înşelarea diavolească”.
De aceea, în pustia Carantaniei, Iisus dă omului răspunsul cel mai categoric de
care au nevoie atât trupul cât şi sufletul său: „Domnului Dumnezeului tău să te
închini - şi numai Lui Unuia să-I slujeşti!” (Lc. 4,8), căci „fără Mine nu
puteţi face nimic!” (In. 15,5); aceasta pentru că doar „Eu sunt Calea, Adevărul
şi Viaţa” (In. 14,6), ca Cel Ce ştiu dinainte de a fi lumea răutatea şi
perfidia lucrării viclene şi ucigătoare a diavolului: „Am văzut pe satana ca un
fulger căzând din Cer” (Lc. 10,18). Şi de aceea scrie Sfântul Evanghelist Matei
că după ispitirea de către diavolul în pustie, Iisus a ieşit la propovăduire:
„De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a
apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt. 4,17). Propovăduire la care demonii înşişi
reacţionează înfricoşaţi: „Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” (Lc.
4,34), „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Lc. 4,41). Căci de frica lui Iisus se
zguduia iadul întreg şi se cutremurau legiunile diavoleşti, fiind biruite prin
puterea de neînfrânt a smereniei dumnezeieşti: „S-a deşertat pe Sine, chip de
rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2,7), pentru ca „întru Numele
lui Iisus tot genunchiul să se plece - al celor cereşti şi al celor pământeşti
şi al celor de dedesubt!” (Filip. 2,10), căci „şi demonii cred - şi se
cutremură” (Iac. 2,19) de puterea Numelui lui Iisus!
Prin urmare, ne punem întrebarea: oare ni se mai cade nouă,
creştinilor, să mai tremurăm ca nişte frunze în faţa ispitelor drăceşti?! Dacă
de la Sfântul Botez în inima omului Se sălăşluieşte în chip tainic Hristos Cel
Înviat iar diavolul e scos afară prin puterea Duhului Sfânt, dacă apoi avem
permanent lângă noi strajă cerească pe sfântul înger păzitor – de cine să mai
avem frică?! Nu strigă proorocul: „Cu
noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi! Auziţi până la marginile
pământului: cei puternici, plecaţi-vă! De vă veţi întări, iarăşi veţi fi
biruiţi! Şi orice sfat veţi sfătui, îl va risipi Domnul, iar cuvântul pe care
îl veţi grăi nu va rămâne întru voi - căci cu noi este Dumnezeu!” (Is.
8,9-10)?! Dacă armele şi mijloacele mântuirii sunt toate la noi – întreita
afundare în apa sfinţită cu focul divin, ungerea cu Sfântul şi Marele Mir întru
pecetluirea cu darul Duhului Sfânt, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui
Hristos Cel Înviat din morţi, însemnarea cu Semnul Crucii – „armă asupra
diavolului de care se cutremură şi se îngrozeşte nesuferind a căuta spre
puterea ei” (Troparul Crucii), „Ceaslovul”, „Psaltirea”, „Acatistierul”,
anafura, agheasma, untul-de-lemn înşeptit sfinţit de preoţi în Taina Sfântului
Maslu, mărturisirea cu căinţă şi iertarea tuturor păcatelor în Taina Sfintei
Spovedanii – oare ni se mai cuvine nouă să trândăvim sub înrâurirea şoaptei diavoleşti
care ne repetă stăruitor în urechile inimii: „Nu pot!, Nu ştiu!, Nu vreau!”?!
Oare de ce?! Nu cumva ne place să fim victimele propriilor noastre neputinţe şi
ale propriei noastre nepăsări, socotindu-ne atât de „sporiţi” încât am avea
(chipurile) ispite peste puterile omeneşti? - (asta, aşa, ca o îndreptăţire
searbădă, deşartă chiar!, pentru toate eşecurile din viaţa noastră?!)… Aşa
încât iute ne grăbim să explicăm tot ceea ce de fapt n-am făcut (sau am făcut
greşit), dând vina - bineînţeles! - atât
pe Dumnezeu (că El ne-a părăsit pe noi, nu noi pe El…), cât şi pe potrivnicul
Lui, diavolul cel învechit în răutate... Au fost însă de-a lungul vremii şi
situaţii în care bietul sarsailă s-a văzut el însuşi depăşit în eforturile sale
de isprăvile imaginaţiei şi stăruinţei omului de a face rău aproapelui său! Şi
de aceea ar putea spune: „Cine, eu?! Nici prin cap nu mi-a trecut! De la om am
învăţat să fac asta şi asta; deodată cu el progresez şi eu «cultural» şi
«ştiinţific»!”. Pentru că într-adevăr omul alege mai degrabă nepăsarea şi
lenea, magia şi ocultismul, fermecătoria şi vrăjitoria, şi în general toate
lucrurile întunericului, crezând că astfel va obţine efectul scontat, ceva bun
şi de durată, fără prea mult efort şi fără ca să mai fie nevoit să se străduiască
prea tare sau să cheltuiască cine ştie ce avuţii… „Chiar aşa – de ce să
postesc? De ce să mă rog? De ce să mă ostenesc? La ce bun atâta nevoinţă – când
e atât de simplu să trăieşti aşa, ca toţi ceilalţi!”. În loc să-ţi recunoşti
neputinţele, incompetenţa şi delăsarea… – chiar, de ce să fii tu ăla vinovat,
necredincios şi ticălos, când de fapt diavolul este de vină?! Doar se ştie că
satana lucrează prin semeni, nu? Şi doar e clar că din cauza atacurilor
duşmanilor şi a vrăjilor tuturor vrăjitorilor şi vrăjitoarelor tu nu ai
serviciu, nu ai bani, nu ai viitor, nu ai familie, din cauza lor trăieşti în
neorânduială şi nu ai nici un rost în viaţă! Şi bineînţeles că tot din cauza
diavolului bei fără măsură până îţi pierzi minţile, fumezi otrăvindu-te, desfrânezi
spurcându-ţi trupul în fel şi chip – că doară dracul te-a dus de mână la păcat
şi te-a asigurat că dacă nu faci păcatul vei muri pe loc!... Doar el este
vinovat de toate: şi de crime, şi de avorturi, şi de răzbunări, şi de droguri,
şi de perversiuni, şi de dezmăţ … de toate orgiile - el singur este vinovat! …
Omenirea n-are nici o vină!
Numai că, gândind astfel, oamenii nesocotesc faptul că
diavolul are puterea îngrădită de către Dumnezeu, fiind doar un tolerat în
creaţia Lui. Pentru că de la Învierea lui Hristos a fost legat să nu mai poată
lucra asupra omului - decât numai cu încuviinţarea chiar a omului! Omul însuşi
îi permite să intre în casa lui, în inima lui, în mintea lui, în toată avuţia
sa – pe care el singur o dă diavolului din proprie iniţiativă. Exprimări
precum: „Fir-ai al dracului!”, „Lua-te-ar dracu’!” ori „Du-te dracului!” sunt
tot atâtea „binecuvântări” omeneşti ce-l încântă nespus pe încornoratul care
astfel îşi arogă stăpânirea şi îşi pretinde drepturile de luare în posesie – de
la cel mai mic fir de praf până la sufletul sărmanului om! … E de ajuns doar să
strecoare vreo sugestie în gândul omului – şi gata, omul o şi împlineşte cu
fapta!... Şi deşi îi ştie cursele, totuşi se lasă amăgit, atras şi înşelat ca
un nepriceput! Aceasta deoarece credinţa creştinilor înşişi în Evanghelia
propriei lor mântuiri (chiar şi astăzi, după două mii de ani de rugăciune) e
îndoielnică şi şovăielnică: „A, o fi fost în vremea aceea, acolo, în Evanghelie
– dar nu astăzi şi aici, în lumea noastră!”… Şi aşa se face că încă de la cea
dintâi stârnire şi instigare a diavolului, iată-ne pregătiţi să-i facem pe plac
săvârşind toate relele, împlinindu-i toate poftele nelegiuite, tăvălindu-ne în
patimi de ocară – numai să nu-l pierdem de „prieten”!... Oare chiar numai
diavolul e de vină?! Oare omul chiar nu are nici un fel de vină?... Iar dacă
propria noastră conştiinţă nu ne va răspunde la aceste întrebări, atunci
haideţi să citim mai atent Sfânta Scriptură: „Largă este poarta şi lată este
calea care duce la pieire - şi mulţi sunt cei care o află! Şi strâmtă este
poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă - şi puţini sunt care o află…”
(Mt. 7,13-14). „Nimeni nu poate să slujească la doi domni - căci sau pe unul îl
va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va
dispreţui! Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui mamona!” (Mt. 6,24).
„Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să
înghită!” (Pt. 5,8). „După ce duhul necurat a ieşit din om umblă prin locuri
fără apă, căutând odihnă - şi nu găseşte! Atunci zice: mă voi întoarce la casa
mea, acolo de unde am ieşit… Şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte
şapte duhuri, mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici - iar cele de pe
urmă ale omului aceluia se fac mai rele decât cele dintâi!” (Mt. 12,43-45).
„Fiţi treji, privegheaţi!” (I Pt. 5,8). „Fiţi tari,
neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului!” (I Cor. 15,58). „Pentru
aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea
rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare! Staţi deci tari, având
mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii!” (Ef.
6,13-14), „să fie mijloacele voastre încinse iar făcliile voastre aprinse!”
(Lc. 12,35). „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” (Mt. 16,16) -
„iar Eu pe această piatră voi zidi Biserica Mea - şi porţile iadului nu o vor
birui!” (Mt. 16,18). „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit
să vă dea vouă împărăţia!” (Lc. 12,32). „Iată, vin curând - iar plata Mea cu
Mine este, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui!” (Apoc. 22,12).