Hristos şi înălţarea firii umane la Dumnezeu

  

„S-a înfăţişat pe Sine viu după pătimirea Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu.” (Fapte I, 3)

„Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.” (Fapte I, 8)

„Ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la Cer.” (Lc. XXIV, 50-51)

„Puterea Lui Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în Ceruri.” (Ef. I, 20)

„De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Puterii” (Mt. XXVI, 64)

În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că atât Învierea cât şi Înălţarea cu Trupul la Cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost răspunsul lui Dumnezeu-Tatăl la jertfa Fiului adusă din iubire pentru neamul omenesc: „Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri” (Ef. I, 20) Cele două evenimente unice în istoria lumii, petrecute la un interval de timp de patruzeci de zile distanţă unul faţă de celălalt, au fost rezultatul lucrării Sfintei Treimi Înseşi, toate Persoanele Sfintei Treimi fiind implicate în săvârşirea lor.

După Învierea lui Iisus Hristos din morţi, trupul Său omenesc acum deplin pnevmatizat sau înduhovnicit, adică îndumnezeit, a dobândit puteri suprafireşti (din unirea ipostatică a celor două firi, divină şi umană, în Persoana Mântuitorului realizându-se comunicarea însuşirilor proprii fiecăreia) spre a împlini cu totul voia Tatălui Ceresc, astfel preamărindu-Se tocmai prin desăvârşita ascultare faţă de Tatăl: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (In. X, 30) „pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In. V, 30) Lucrul acesta stă la temelia însăşi a izbânzii lucrării dumnezeieşti de sfinţire şi preaslăvire a firii omeneşti. Prin urmare, putem spune şi că Iisus prin Sine şi cu de la Sine putere S-a înălţat la Cer. Firea divină comunicând sau transmiţând firii umane energiile sfinţitoare, astfel Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al Omului deopotrivă, a putut să Se înalţe la locaşurile cereşti până la Tronul Slavei dumnezeieşti în sânul Sfintei Treimi. Împreună-Lucrător cu Tatăl şi cu Fiul este veşnic Duhul Cel Sfânt, care rămâne nedespărţit în jertfa de mântuire a lumii săvârşită de bunăvoie de către Fiul.

De-a lungul vieţii Sale pământeşti, dusă în desăvârşită ascultare şi sfântă supunere faţă de voia Tatălui Ceresc, Mântuitorul Hristos a sfinţit pas cu pas firea omenească în care S-a îmbrăcat prin întrupare, din ce în ce mai mult până la realizarea deplină a posibilităţii de îndumnezeire a firii create, prin Învierea Sa din morţi din voia şi cu puterea Tatălui. În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae scria în cartea sa Iisus Hristos, Lumina lumii şi Îndumnezeitorul Omului că „omenitatea lui Hristos a suferit o amplificare obiectivă, fără a ieşi din graniţele proprii naturii sale”. Altfel spus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, unind în Ipostasul Său unic cele două naturi (precum spune Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin – „prin unire fără amestecare sau contopire”) a îndumnezeit în chip desăvârşit firea omenească, înălţând-o intactă  în sânul Sfintei Treimi, deplin transfigurată prin har.

Privită în adâncimea semnificaţiilor ei teologice, Înălţarea lui Hristos cu Trupul la Cer nu reprezintă nicidecum un gest gratuit de demonstrare a superiorităţii absolute a Creatorului faţă de creatură, ci ea s-a săvârşit pentru un scop foarte precis şi bine-determinat. Iisus Hristos, Om şi Dumnezeu, înălţându-Se la Tatăl, lumea aflată în puterea Lui va rămâne sub umbrirea şi lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Dacă la râul Iordan şi pe muntele Tabor venirea Duhului Sfânt în chip de porumbel, respectiv de nor luminos, a împlinit un rol de confirmare, de adeverire prin glasul Părintelui Ceresc - „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit !” (Mt. III,17), iar la Buna Vestire din Nazaretul Galileii („Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri !” - Lc. I, 35) darul ceresc s-a dăruit Fecioarei Maria pentru viaţa ei desăvârşit curată şi întru totul sfântă şi neprihănită, plină de virtuţi şi părtaşă adâncului smereniei celei mai presus de fire, în schimb prin Înălţarea lui Iisus, darul Duhului Sfânt este făgăduit firii omeneşti căzute, salvate şi restaurate prin Înviere, ca şi întregii făpturi. Atunci venirea Duhul Sfânt se făcea cu scop teofanic, pentru a arăta curăţia, lumina, calea şi izvorul adevărului, descoperindu-Se pe Sine lumii din voia Tatălui, prin dragostea şi smerenia Fiului. Acum, prin Înălţare, Îl va primi orice făptură umană care va crede: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui” (Mc. XVI,16) Aşadar, la baza acestei revărsări din preaplinul de har al Duhului Sfânt stă credinţa. Iar credinţa omului se întemeiază pe dragostea Domnului Iisus faţă de om: „dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. XVI, 7)

Mângâietorul nu Se pogoară în deşert; El vine şi Se revarsă peste un model anume pentru a-l umple de lumină. Iar acest model este firea omenească; şi prin ea, se revarsă peste toată lumea izbăvită din robia păcatului şi a morţii prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu pe Cruce şi Învierea lui din morţi. Prin Înălţarea Sa la Cer, Iisus Mântuitorul înalţă întreagă firea omenească la Dumnezeu şi o aşează de-a dreapta Tatălui în sânul Sfintei Treimi, devenind astfel Mijlocitorul între creatură şi Dumnezeu Cel Care a zidit-o. Într-una din lucrările sale de teologie, scriitorul rus Serghei Bulgakov spunea: „Sfânta Treime este întoarsă spre lume prin divino-umanitatea Fiului, astfel încât împreună-lucrarea lui Dumnezeu cu omul nu mai cunoaşte hotar. Odată jertfit Hristos prin Cruce şi înviat, restaurează firea umană veşnic; de aceea înălţat, preamărirea lui Iisus devine deplină: «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (In. I, 29)” Mielul este un simbol al permanentei jertfiri a lui Hristos în Sfânta Liturghie. Jertfa liturgică Îi conferă deplin lui Iisus până la sfârşitul veacurilor calitatea de Marele Arhiereu Slujitor în veac – până la sfârşitul istoriei umanităţii şi dincolo de ea. În Cartea Apocalipsei citim că putem fi mântuiţi şi curăţiţi numai prin Sângele Mielului: „Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu Sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul.” (Apoc. V, 9)

Prin Înălţarea Sa la Cer, Hristos nu pierde legătura cu umanitatea: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. XVIII, 20) El continuă să sufere pentru păcatele noastre ca şi pentru toate neputinţele care ne chinuiesc şi din povara cărora ne eliberează prin dragostea Sa atotbiruitoare în jertfa Sfintei Liturghii euharistice: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu” (Mt. XXVI, 26), „beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. XXVI, 28)

Conform Sfântului Maxim Mărturisitorul există trei stări ale odihnei duhovniceşti, trei „sâmbete”: cea dintâi, curăţirea trupului prin făptuirea morală; cea de-a doua, curăţirea minţii prin contemplaţie; iar cea de-a treia curăţirea inimii sau iluminarea lăuntrică. Orânduirea acestor trei „lucrări odihnitoare” nu poate fi schimbată deoarece omul trupesc este primul care are nevoie de curăţire. Mai întâi, în ascultare totală faţă de Tatăl („Eu şi Tatăl Meu una suntem” - In. X,30), Iisus Hristos S-a născut fără de păcat şi fără de sămânţă bărbătească dintr-o Mamă-Fecioară întru totul curată, lipsită de orice fel de întinăciune. Iubirea faţă de lumea căzută face din Iisus „Mielul de jertfă” împlinind prin aceasta cuvântul proorocului Isaia: „Şi din ranele Lui noi toţi ne-am vindecat” (Is. LIII,5) Mila care izvorăşte din inima Sa face ca jertfa sângeroasă de pe Crucea înfiptă în locul Căpăţânii, pe Golgota, să-şi afle prelungirea nesângeroasă în Sfânta Liturghie. Sfânta Euharistie nu este altceva decât prelungirea Tainei Răscumpărării şi expresia neîncetată a suferinţei nevăzute a Mântuitorului Iisus Hristos pentru deplina revenire a umanităţii la Tatăl. Hristos Se implică permanent, continuu, în răscumpărarea şi mântuirea noastră: „nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. XIV, 6) căci „Eu sunt uşa oilor” (In. X, 7) Maica Domnului mijloceşte permanent pentru lume la Fiul Ei, Hristos-Domnul: „tot poate rugăciunea Maicii la îmblânzirea Stăpânului” (Paraclisul Maicii Domnului) Iar Mântuitorul Hristos Însuşi nu adastă pasiv prin sălăşluirea cu firea omenească în sânul Sfintei Treimi la eforturile şi strădaniile şi năzuinţele tuturor sufletelor aflate în căutarea Lui şi dornice de mântuire. Ci El Însuşi, Hristos Iisus Mântuitorul, în Cer Se roagă de-a dreapta Tatălui pentru toţi oamenii şi pentru lumea întreagă, prin aceasta săvârşind lucrarea Sa arhierească veşnică. Evreilor, Sfântul Apostol Pavel le scria că „avem Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu” (Evr. IV, 14) iar romanilor că „Hristos este Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi !” (Rom. VIII, 34)

Iisus a făgăduit apostolilor că Îl va ruga pe Tatăl Său şi Dumnezeul tuturor să le trimită pe Duhul Sfânt Mângâietorul: „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (In. XIV,16) În viziunea unor teologi precum Serghei Bulgakov şi Dumitru Stăniloae, Cincizecimea constituie încununarea lucrării Sale de mântuire în lume. Cincizecimea este epicleza cosmică universală, al cărei Slujitor veşnic este Hristos Marele Arhiereu, Care în Liturghia mântuitoare a lumii săvârşită prin Jertfa de pe Cruce a chemat pe Duhul Sfânt de la Tronul Tatălui pentru întreaga umanitate, iar ca răspuns la ruga Lui, dragostea Tatălui L-a revărsat peste toată lumea - jertfa pentru care S-a jertfit: „n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea” (In. XII, 47) Prin Cincizecime, Înălţarea lui Hristos îşi descoperă sensul deplin: sfinţirea întregii creaţii. Teologi precum Oliver Clement, Paul Evdochimov şi Serghei Bulgakov afirmă acelaşi tâlc profund al Cincizecimii - ca rost al Înălţării cu Trupul la Cer a Mântuitorului Iisus Hristos.

Teologia dogmatică ortodoxă afirmă că Duhul Sfânt încuviinţează rugăciunea Fiului către Tatăl, consimţind la pogorârea Sa ipostatică sub forma limbilor ca de foc. Deci Duhul Sfânt este trimis de Fiul de la Tatăl: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (In. XV, 26) Aici Fiul împreună lucrează cu Duhul Tatălui. Dacă atunci când, după ce S-a născut ca om din pântecele pururea-Fecioarei Maria, Duhul Îl creştea şi Îl întărea pe Pruncul Iisus cu vârsta şi cu înţelepciunea - „iar Copilul creştea şi Se întărea cu Duhul, umplându-Se de înţelepciune” (Lc. II, 40), acum, după Învierea Fiului şi Înălţarea Lui la Cer, Duhul Se supune Fiului. Hristos poruncea apostolilor Săi prin Duhul Sfânt: „poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales” (Fapte I, 2) El le împărtăşeşte pe Duhul Sfânt prin cuvânt, suflând asupra lor: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. XX, 22-23), şi iarăşi: „oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. XVII, 18), întărindu-i pentru misiunea pe care avea să le-o dea spre mântuirea lumii: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. XXVIII,19)

Fiul lui Dumnezeu „Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei), după Învierea Sa din morţi şi Înălţarea cu Trupul la Cer, de-a dreapta Tatălui, împlinindu-Şi promisiunea făcută ucenicilor Săi la Cina cea de Taină – „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului” (In. XIV, 16-17), împreună-lucrând cu Tatăl, le trimite pe Duhul Sfânt „Care de la Tatăl purcede” (In. XV, 26) Din dragoste pentru lume, Iisus le tâlcuieşte apostolilor rostul mai adânc al Înălţării Sale cu Trupul la Cer: „dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (In. XVI, 7)

Iisus spune ucenicilor: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în Cer şi pe pământ” (Mt. XXVIII,18) Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte aceste cuvinte astfel: „numai după ce firea omenească va fi intrat în Cer, împlinind împăcarea deplină dintre om şi Dumnezeu, Se va putea pogorî Duhul Sfânt peste oameni”.

Înălţarea Domnului instaurează timpul Bisericii. Odată cu Cincizecimea începe şi fiinţarea Bisericii. Bucuria apostolilor care se întorc la Ierusalim este tocmai semnul că Duhul Sfânt era în inima lor: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa” (Gal. V, 22) Înălţarea cu Trupul la Cer constituie încununarea întregii lucrări mesianice a lui Iisus de-a lungul vieţii Sale pământeşti. Dar ea inaugurează şi o nouă perioadă spirituală în istoria lumii. Odată cu Înălţarea se produce şi începutul reunificării creaţiei care fusese sfâşiate de păcat. În „Tâlcuirea” sa la Rugăciunea Tatăl nostru, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că „Hristos S-a înălţat la Cer cu Trupul primit, unind prin Sine Cerul cu pământul, unind prin aceasta cele sensibile cu cele inteligibile, şi a arătat firea cea creată ca „una” de la o extremitate la alta a părţilor ei”. Acelaşi lucru, exprimat mai concentrat, îl susţine Sfântul Apostol Pavel: „Cel Ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Efes. V, 10)  În sânul Sfintei Treimi Fiul nu va înceta să Se roage Tatălui pentru noi toţi şi să lucreze necontenit pentru ca să ne înalţe către El: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (In. XII, 32)

Prin cele şapte Sfinte Taine ale sale, Biserica împărtăşeşte creştinilor harul Duhului Sfânt. Prin agonisirea Duhului Sfânt (care este sensul şi scopul vieţii creştine) oamenii se curăţesc, se desăvârşesc, se înduhovnicesc, şi astfel dobândesc şi ei posibilitatea înălţării cu trupul la cer, la Dumnezeu. Biserica este singurul organism viu, divino-uman, care (având Cap pe Hristos) poate continua opera de mântuire a lumii în Numele şi cu puterea lui Iisus Hristos, pentru a împlini scopul final al creării lumii înseşi – îndumnezeirea omului prin har: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. LXXXI, 6) prin unirea cu Dumnezeul Psalmistului: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. CIII, 5) Rostul mântuitor al lui Iisus Hristos se împlineşte în istorie prin ascultarea faţă de Tatăl Atotţiitorul, ca Pantocrator al lumii venit în ea pentru a-i face posibilă înveşnicirea vieţii ei: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In. X, 10) Iar viaţa lumii vine din hrănirea cu „Pâinea Cea vie, care S-a pogorât din Cer” (In. VI, 51), „Aceea din Care, dacă mănâncă cineva, nu moare” (In. L, 51) Fără această Pâine vie, adică Sfânta Euharistie, Duhul Sfânt nu Se va sălăşlui vreodată în noi.

Fără lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu, lumea s-ar pierde în haos. Rolul lui Hristos înălţat în sânul Sfintei Treimi de-a dreapta Tatălui, se leagă de rodul existenţei noastre înseşi. Lui Hristos I se atribuie trecerea noastră din existenţa istorică în planul veşniciei. Tot de la Hristos ne vine şi izbăvirea: „căci toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”. Iisus este Stăpânul absolut al creaţiei întregi şi în această calitate va veni să judece viii şi morţii, zidind cer nou şi pământ nou. Crezând în Iisus, primim şi noi prin credinţa în El puterea de a ne înălţa la El: „noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (I Tes. IV, 17) Spune Apostolul că „toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi” (I Cor. XV, 51-52) şi astfel ne vom afla la Înfricoşătoarea Judecată. Nu ştim dacă aceasta va fi într-un chip asemănător Înălţării cu Trupul la Cer a lui Hristos; dar sigur vom fi chemaţi la Judecată pe norii cerului. Cuvântul acesta trimite la lumea nevăzută, care se va descoperi ochilor noştri pentru mai multe motive. Întâi, pentru a-i ruşina pe cei ce n-au crezut în viaţa de după moarte şi în existenţa lumii de dincolo de lumea văzută. Apoi, pentru ruşinarea celor ce au stricat Legea cea Nouă a Scripturii, falşii profeţi şi hristoşii mincinoşi: „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului” (Mt. XXIV, 30) care nu au cinstit Sfânta Cruce, despre care Sfântul Apostol Pavel scria: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Gal. VI, 14) Apoi pentru bucuria şi mângâierea celor ce au nădăjduit în Iisus Hristos şi au primit învăţătura Sfintei Scripturi, împlinind-o cu fapta în viaţa lor. Pentru a-i răsplăti pe cei drepţi cu vederea lui Iisus aşa cum şi-au dorit şi au suspinat încă din trup în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Pentru a primi veşnica binecuvântare a lui Hristos Iisus, Dreptul Judecător: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt. XXV, 34); „şi vor merge drepţii la viaţă veşnică !” (Mt. XXVI, 46) „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta !” (Ps. LVI, 7) căci „nimeni nu s-a suit în Cer, decât Cel Ce S-a coborât din Cer, Fiul Omului, Care este în cer” (In. III, 13) Până şi un filosof precum Immanuel Kant era conştient că „singura morală care poate fi valabilă pentru toţi cei credincioşi e aceea care e garantată de Dumnezeu”. „Apostolii plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei.” (Mc. XVI, 20) Mântuitorul trebuia să Se înalţe pentru ca să fie pururea cu noi. Şi este cu noi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin !

Pricinile de nevindecat ale orbirii sufleteşti

„Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.” (In. IX, 39)

„Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră.” (In. IX, 41)

„Mulţi dintre ei ziceau: Are demon şi este nebun. De ce să-L ascultaţi ?” (In. X, 20)

„Cuvintele acestea nu sunt ale unui demonizat. Cum poate un demon să deschidă ochii orbilor ?” (In. X, 21)

Din punct de vedere clinic, orbirea reprezintă o afecţiune incurabilă, de gravitate maximă, care nu doar împiedică vieţuirea propriu-zisă ci şi, mai ales atinge problema sensului vieţii înseşi. Orice părere s-ar formula în această privinţă, probabil concluzia ar fi aceeaşi: dintre toate formele de suferinţă fizică şi psihică – aceea a nevederii, rămâne cea mai grea şi cea mai mare – pentru că îl rupe cu totul pe om de mediul său firesc de vieţuire. În adâncul de disperare în care cade omul bolnav incurabil, totuşi Revelaţia Dumnezeiască îi descoperă un sens chiar mai adânc. Cântă Psalmistul: „Domnul înţelepţeşte orbii !” (Ps. CXLV, 8) Marele lucrător al rugăciunii lui Iisus, profund trăitor al misterului îndumnezeirii omului în Hristos, Agapie cel orb de la Mănăstirea Valaam, zicea: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a închis ochii trupului şi mi-a deschis ochii sufletului”. Înţelegem de aici că pentru omul duhovnicesc nevederea nu este o piedică în calea întâlnirii şi a unirii cu Dumnezeu.

Referitor la a şasea Duminică după Paşti, pe care Sfinţii  Părinţi ai Bisericii au rânduit-o spre pomenirea vindecării orbului din naştere, trebuie să specificăm faptul că sunt vizate două categorii de orbi: una - a orbilor care vin spre Hristos şi-L recunosc ca Domn şi Dumnezeu - „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă !” (Mc. X, 47) -, şi a doua, a orbilor care Îl resping pe Iisus şi-L urăsc chiar, încercând să-L omoare: „Până când ne scoţi sufletul ?” (In. X, 24) şi „au luat pietre iudeii ca să arunce asupra Lui” (In. X, 31) Pe lângă aceştia, există orbi care au părerea că L-au găsit pe Dumnezeu şi orbi care nu reuşesc nicidecum să-L găsească, pentru că nu au cale şi metodă de a-L afla. Este neîndoielnic, aşadar, faptul că există orbi trupeşte şi orbi sufleteşte; că unii sunt orbi  din neştiinţă sau din lipsă de cunoaştere, iar alţii din rea-voinţă şi din rea-credinţă; şi că, dintre aceştia, iudeii şi saducheii şi cărturarii şi arhiereii şi învăţătorii de Lege s-au dovedit a fi orbii cei mai de jos, categoria cea mai josnică – orbi din invidie, din răutate şi din îndărătnicie, neprimind sub nici o formă Cuvântul lui Dumnezeu: „Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L !” (Lc. XXIII, 21) altfel „nu eşti prieten al Cezarului” (In. XIX, 12)

Privitor la orbii despre care ni se relatează în Sfânta Evanghelie, constatăm că neputinţa lor prezintă mai multe dimensiuni spirituale. Iată, de pildă, Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei scrie că cei doi orbi care doreau să fie vindecaţi de Iisus, au pornit singuri după El: „Mulţimea îi certa ca să tacă; ei însă şi mai tare strigau, zicând: miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David !” (Mt. XX, 31) Întrebaţi de Iisus în ceea ce priveşte credinţa lor - „Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. IX, 28) (adică să le redea vederea) – răspunsul vine ferm şi categoric: „Da, Doamne !” (Mt. IX, 28) Ceea ce ne descoperă că aceşti orbi nu sufereau în urma unor păcate săvârşite de ei (deci nevederea lor nu era o pedeapsă divină) – precum vom şi vedea din răspunsul lui Iisus (consemnat de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan): „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In. IX, 3) Mântuitorul laudă atât  puterea lor de înţelegere, cât şi modul de a trata necazurile vieţii: „Îndrăzniţi ! Eu am biruit lumea !” (In. XVI, 33) Aşadar, convinşi că Iisus poate face aceasta: „s-au deschis ochii lor” (Mt. IX, 30) Ochii li s-au deschis şi în urma mărturisirii de credinţă, care devine leac, medicament şi totodată rugăciune de dezlegare. Cuvintele lui Iisus devin tămăduitoare în unire cu credinţa lor sinceră, cu inima lor curată şi cu îndrăzneala lor de necrezut: „se ţineau după El, strigând şi zicând: miluieşte-ne pe noi !” (Mt. IX, 27) Odată unite cele omeneşti cu cele dumnezeieşti, se clarifică atât starea de lucruri – necunoscută nici orbilor, care nu pricepeau de ce întârzie Dumnezeu cu răspunsul la insistenţa rugăciunii lor sincere – cât şi felul Domnului de a le încerca mărinimia şi tăria credinţei (puteau striga şi fără a fi însă convinşi că e bine să stăruiască). Drept pentru care au trecut la rostirea rugăciunii izvorâte din unirea minţii cu inima – lucru cert, deoarece altfel Sfântul Matei nu ar fi scris că  „au venit la El orbii” (Mt. IX, 28); dacă nu vezi, cum să ştii unde este Iisus ? Aici întâlnim acelaşi cuvânt al Duhului Sfânt: „întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina; cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei” (Ps. CXXXVIII, 12)

Precum „luminătorul trupului este ochiul” (Lc. XI, 34) aşa şi mintea este luminătorul sufletului; deci L-au căutat nu cu ochii trupului, ci cu ochii minţii, ai sufletului. De aici şi exprimarea de către Iisus a „formulei” vindecătoare, care a făcut puzderie de minuni printre păgâni: „După credinţa voastră, fie vouă !” (Mt. IX, 29) Atunci când credinţa este adevărată iar nu prefăcută sau formală, se împlineşte cuvântul Scripturii: cine „va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice” (Mc. XI, 23) Odată vindecaţi, cei doi orbi Îl văd pe Iisus, Care trece de la bunătate la asprime, cerându-le discreţie. Lucru nerespectat de ei. Dacă ar fi fost preocupaţi doar de propriul interes, nu ar fi devenit propovăduitori; ba chiar s-ar fi putut gândi că Iisus le va lua iarăşi darul vederii dacă nu împlinesc porunca primită. Dar, pentru că acum gustaseră deja puterea lucrării lui Iisus prin cuvânt – mai de preţ până şi decât propriul lor văz (rezultat direct al ceea ce ei înşişi crezuseră din toată inima că El poate face), „ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela” (Mt. 9, 31). Zis-a Mântuitorul: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă - şi din belşug să aibă !” (In. X, 10)

Iată, aşadar, că adevărata credinţă, pe lângă confortul sănătăţii trupeşti şi confortul sufletesc al împăcării cu Dumnezeu, aduce şi adevărata vedere duhovnicească, cunoaşterea lui Dumnezeu din poruncile Lui. Lucru pesemne mult râvnit şi de iudeii total contrariaţi de adâncimea de necuprins a învăţăturilor lui Iisus, atunci când strigau: „Dacă Tu eşti Hristosul, spune-o nouă pe faţă. Iisus le-a răspuns: v-am spus şi tot nu credeţi.” (In. X, 24-25)

Despre acelaşi lucru vorbim şi la orbul din Ierihon. Deşi împiedicat de mulţime să strige şi să se roage ca să fie auzit de Iisus, el s-a încăpăţânat: „şi mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine !” (Lc. XVIII, 39) Faptul că şedea la marginea drumului, ne arată că e bine să stăm mereu cât mai aproape de calea cea dreaptă, cât mai aproape de învăţătura lui Iisus. „Oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El” (Lc. XVIII, 40) – ceea ce înseamnă că Dumnezeu Se implică în viaţa noastră. Aşa S-a oprit în casa lui Petru, vindecându-i soacra, aşa S-a oprit şi la Zaheu vameşul: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. XIX, 9) Deşi orbirea poftei de cele materiale îl depărtase de Iisus, totuşi nu l-a depărtat de bunul-simţ şi de omenie. Aflat faţă în faţă cu Iisus, Zaheu îşi revine pe loc întru sine: „dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Lc. XIX, 8) În esenţă, gestul lui Zaheu este o recăpătare a vederii folosului de a odihni pe Hristos în propria casă; în inimă făcând loc lui Iisus, vom dobândi mântuirea: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. XIX, 9); şi iarăşi: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Evr. III, 14)

Iată că orbul din Ierihon este adus la Iisus din poruncă; nu a reuşit să ajungă singur. Deci ajungem la Dumnezeu nu numai pe calea rugăciunii, nu numai „mistic”, ci şi „practic” – prin compătimire: „şedea jos, pe marginea drumului.” (Mc. X, 46) „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută” - spune o vorbă din bătrâni. Orbul era cunoscut ca fiind suferind, dar avea nădejde în Iisus:  „Ce voieşti să-ţi fac ?” (Mc. X, 51) Răspunsul vine scurt şi concis: „Doamne, să văd !” (Lc.XVIII, 41). Odată primită dezlegarea, vederea revine prin puterea dumnezeiască a lui Iisus. Atunci şi mulţumirea celui vindecat e pe măsură: „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu” (Lc. XVIII, 43) Devine şi el următor al lui Iisus, un misionar al Legii celei Noi. O astfel de minune nu putea veni decât dintr-o credinţă sinceră, izvorâtă din cele auzite şi strânse în suflet încă de când era un biet orb cerşind pe marginea drumului, ascultându-i pe trecători vorbind despre câte făcea Iisus din Nazaretul Galileii; căci despre El se întinsese vorba pretutindeni. „Auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul” (Lc. XVIII, 36-37) La auzul acestor cuvinte, a început imediat să strige rugăciunile de implorare către Mântuitorul. Răspunsul a venit chiar din gura Celui pe Care Îl strigase: „Credinţa ta te-a mântuit” (Lc. XVIII, 42) Adică „M-ai convins, fie ca să ai parte de vedere, să ai ceea ce ţi-ai dorit – pe lângă vederea sufletească şi vederea luminii fizice, materiale”. Doar  El, „Lumina lumii” (In. VIII, 12) putea dărui lumină celor dintru întuneric.

În cazul orbului din naştere, lucrurile sunt mult mai adânc privite din punct de vedere spiritual. Iisus, Fiul din veşnicie al lui Dumnezeu, desăvârşit ascultător, smerit şi blând, cu bunăvoirea Tatălui înnoieşte actul creaţiei prin tină şi scuipat, vindecând ochii orbului, spre mirarea tuturor: „a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului” (In. IX, 6) În contextul vremii de atunci, aflaţi permanent pe urmele lui Iisus, fariseii şi cărturarii cereau mereu semne: „se sfădeau cu El, cerând de la El semn din cer, ispitindu-L” (Mc. VIII, 11) Dar, oare, toate aceste vindecări nenumărate – ce puteau fi altceva decât semne ? Cine ar mai fi putut săvârşi acele minuni pe care doar Iisus le înfăptuise şi de care toţi erau uimiţi ? Sfânta Scriptură arată şi denumeşte limpede această realitate prin cuvintele: „a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu !” (Mt. XII, 28) Realitate confirmată şi de exclamarea celor ce se aflau de faţă la minunata tămăduire a orbului din naştere: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere !” (In. IX, 32) În chiar clipa aceea martorii oculari mărturiseau unanim că doar prin voia şi puterea lui Dumnezeu o astfel de minune putea fi împlinită: „De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic” (In. IX, 33)

Aspectul acesta al împletirii faptelor omeneşti cu răsplătirile dumnezeieşti este tocmai legătura dintre om şi Dumnezeu. Nu e cu putinţă ca biata făptură să suspine şi să umble în întuneric, iar Creatorul ei să stea nepăsător deoparte, fără să intervină ! Ba chiar, intervine neaşteptat de iute – chiar şi fără cererea expresă a celui suferind. Ca dovadă: încă din prima clipă a întâlnirii cu orbul din naştere, Iisus Îşi descoperă Dumnezeirea Sfinţilor Săi ucenici şi apostoli care, văzând pe cel nevăzător, probabil că în sinea lor îi şi hotărâseră deja soarta: „o fi din pricina păcatelor lui sau ale părinţilor lui; lasă-l să sufere dacă asta merită…”; dar Iisus (Care cunoaşte toate cele din lăuntrul nostru, tainele inimii şi ascunzişurile ei, toate gândurile şi intenţiile) răspunde curiozităţii lor într-un mod neaşteptat: s-a născut orb „ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In. IX,3) Şi fără a mai zăbovi asupra acestui aspect, Hristos le prezintă apostolilor care este voia lui Dumnezeu pentru lumea căzută: ridicarea, vindecarea, tămăduirea, curăţirea, restaurarea, mântuirea. Şi astfel, tămăduieşte de fapt lipsa dragostei Duhului Sfânt din neascultarea lui Adam, prin înnoirea creaţiei căzute: „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului” (In. IX, 6) Scuiparea pe pământ este un gest dumnezeiesc, tainic, al cărui tâlc rămâne nedescoperit minţii ucenicilor. Natura căzută şi ea prin neascultarea lui Adam ţine în sine sălbăticia răzvrătirii asupra omului căzut prin neascultarea de Făcătorul-a-toate. Dar pământul (element esenţial în facerea omului), udat cu saliva lui Iisus, redevine virgin, ca cel din Rai: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. CXVIII, 73) Orice prezenţă demonică este izgonită din materia acum curăţită şi restaurată. Şi, de fapt, tina devine „carne vie” care repară ochiul şi componentele lui (întocmai ca în vedenia profetului Iezechiel: „iată, erau pe oase vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra” - Iez. XXXVII, 8) La fel şi aici, materia pătrunsă de harul dumnezeiesc, redă nervul optic, reface retina şi toate celelalte componente oculare despre care nu se ştia mai nimic la vremea respectivă, în lumea de atunci: „trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (In. IX, 4)

Vindecarea mai presus de fire stârneşte o adevărată dispută teologică printre iudeii de la Templul din Ierusalim, deoarece s-a petrecut în zi de sâmbătă prin spălare: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului” (In. IX, 7) Tocmai această spălare este hotarul care leagă binele săvârşit de Iisus în zi de sâmbătă de vindecarea din Cer. Aici stă întreagă dilema care îi bulversează complet pe iudei – fie ei cărturari sau farisei: cum asta – Cerul să calce legea sâmbetei, ziua de odihnă, sabatul ?! Cum să se explice o astfel de neconcordanţă ?... Şi tot Iisus o rezolvă: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei” (Mc. II, 27-28) La rândul lor, părinţii celui orb, oameni simpli şi cuminţi, în faţa agresivităţii iudeilor contestatari, se prefac că nu ştiu şi nu pricep nimic din cele ce se petrec, şi lasă totul pe seama fiului lor pentru că este matur; aşa e corect – el a trăit minunea, el să mărturisească: „Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine” (In. IX, 21) A-L recunoaşte pe Iisus ca Domn, a mărturisi că Iisus este Hristosul, însemna să te expui pericolului de a fi exclus din sinagogă. Orbirea iudeilor n-a fost deloc uşoară; greutatea suferinţei sufleteşti a fost mai mare decât povara bolii trupeşti. Înşişi mai-marii poporului, arhiereii Ana şi Caiafa, neînţelegând nimic, au redus totul la concluzia plină de veninul urii şi al prostiei: „Acesta huleşte !” (Mt. IX, 3) Iar cărturarii şi învăţătorii de Lege s-au arătat încă şi mai vrednici de plâns: „Încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam ?” (In. VIII, 57)... Nu cunoşteau săracii nici veşnicia lui Dumnezeu, nici taina Întrupării lui Iisus din Fecioară: „Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa ?” (In. VI, 42)

Au încercat să-L blasfemieze pe Iisus, spunând orbului vindecat că Cel Ce îl tămăduise ar fi de fapt un păcătos: „Noi ştim că Omul Acesta e păcătos” (In. IX, 24) Răspunsul inteligent al orbului acum luminat şi la ochi şi la minte, vine ca o sentinţă dogmatică incontestabilă: „Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă” (In. IX, 31) Aici practic este exprimată Legea cea sfântă cuprinsă în învăţătura lui Iisus, o învăţătură a aşteptării mântuirii împlinite prin credinţă şi nădejde. De ce oare slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda a aşteptat vreme de treizeci şi opt de ani, văzând minune după minune şi vindecare după vindecare, zăbovind întru răbdare – dacă nu tocmai pentru că nădăjduia că va veni Acela Care are puterea să-l vindece ? Şi orbul purtase o suferinţă uriaşă încă de la naştere, nevăzând nimic din copilărie şi până la maturitate. De fapt, invidia fariseilor, pizma cărturarilor şi răutatea iudeilor era ceaţa care încerca să ascundă „făclia sub obroc” (Mt. V, 15) Atât controversa stârnită în problema nerespectării sabatului, cât şi toate întrebările puse retoric la adresa minunii sunt tocmai expresia orbirii furiei nestăpânite din sufletele celor ce degeaba vedeau semn după semn şi minune după minune. Zice Hristos: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi !” (Mc. VIII, 18) Iar orbul răspunde îndărătniciei celor ce-l interogau: „acum  v-am spus - şi n-aţi auzit ?!” (In. IX, 27) Uimit pe deoparte de claritatea faptelor iar pe de alta de lipsa lor de înţelegere, orbul intuieşte imediat ura şi invidia care îi măcinau, drept pentru care se pregăteşte să le descopere viclenia prin ironizarea întunericului necunoştinţei care umplea gândurile lor. Şi-i atinge în punctul cel mai sensibil. Era deja informat cu privire la părereile arhiereilor Ana şi Caiafa, se edificase pe deplin în privinţa ideilor lor: „Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El” (In. XI, 48), „mai de folos este să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (In. XI, 50) Şi atunci, orbul purcede la demersul de a scoate în evidenţă chinul lor sufletesc nejustificat: „dacă nu faceţi nici o minune şi nici n-aţi făcut vreodată, şi dacă vă ţineţi de o lege moartă şi searbădă – de ce vă mai împotriviţi ?!”. Aşa că îi ia pe ocolite, ca să-i aducă de fapt la punctul de maximă ruşinare. Şi, în auzul tuturor celor care se minunau de tămăduirea lui, orb din naştere fiind, îi întreabă: „De ce voiţi să auziţi iarăşi ?” (In. IX, 27); după care loveşte orbirea lor sufletească în toată întunecimea ei de nepătruns: „Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui ?” (In. IX, 27) Neputinţa lor în faţa lui s-a văzut tocmai din furia şi mânia care le-a umplut sufletele: armele omului slab care, atunci când nu are răspuns, produce gâlceavă şi zgomot pentru a deturna realitatea şi a crea confuzie. O confuzie evidentă, declarată chiar de către fariseii înşişi prin replici care se doreau a fi justificative: „Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este” (In. IX, 29) Iată mărturie limpede că nu cunoşteau nici Legea şi nici proorociile Vechiului Legământ ! Ce spune Moise ? - „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău, pe Acela să-L ascultaţi” (Deut. XVIII, 15)

Aici, orbul (ca un luminat de Hristos, căci „Domnul înţelepţeşte orbii” - Ps. CXLV, 8) face loc tâlcuirii teologice: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este” (In. IX, 30) Altfel spus, decât să-i contestaţi minunile, n-ar fi mai bine să cercetaţi de unde vine Omul Acesta Care le poate face ?... Aşa se face că un simplu orb îi ruşinează deşi nu pot primi învăţătură şi sfat nici în ruptul capului: „În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi ?” (In. IX, 34) Cât de greu este să recunoşti că, de fapt, nu ştii nimic, că nu cunoşti adevărul aşa cum este el, după dreptate ! Te arde sufletul plin de infatuare atunci când incompetenţa te surclasează de pe o poziţie nemeritată, la care te-ai cocoţat cu aroganţă, orb fiind de fapt, neinstruit şi neluminat… Aşa s-au cuibărit ura şi invidia orbirii sufleteşti în inimile mai-marilor Legii celei vechi, neputând înţelege lucrările lui Iisus, deşi le spusese: „Cine are urechi de auzit să audă” (Mt. XI, 15),  cine are ochi de văzut - să vadă ! „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. V, 17) Şi tot orbul le dă o ultimă lecţie de logică inspirată, de trăire şi de cunoaştere a Legii: „De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic” (In. IX, 33) confirmând astfel spusele lui Hristos, adresate umanităţii întregi: „fără Mine nu puteţi face nimic !” (In. XV, 5) căci „cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Mt. XII, 30)

Finalul tuturor acestor întâmplări este însă mult mai profund: Iisus Se descoperă pe Sine orbului, în mod direct, ca Fiu al lui Dumnezeu: „L-ai şi văzut ! Cel ce vorbeşte cu tine -  Acela este !” (In. IX, 37) Acesta este punctul cel mai înalt al trăirii mistice duhovniceşti: să Îl priveşti pe şi să vorbeşti cu Iisus Hristos Mântuitorul faţă către faţă. Deşi orb din naştere fiind, totuşi să-I porţi icoana în inimă cu nădejde şi să-L recunoşti din fapte. Privindu-L cu ochii minţii, ai sufletului, ca şi cu ochii trupului, ai cunoaşterii – să poţi exprima aceeaşi trăire pe care a avut-o în clipa aceea cel vindecat de orbire: „Cred, Doamne ! Şi s-a închinat Lui” (In. IX, 38) Câtă diferenţă între acest apostol misionar atins de mila lui Iisus şi vindecat pentru credinţa lui, şi celălalt apostol care, deşi trăind alături de Hristos, mâncând împreună cu El, pune ipocrit întrebarea: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule ? Răspuns-a lui: tu ai zis.” (Mt. XXVI, 25) Într-un asemenea punct, măsura răbdării lui Iisus încheie scurt discuţia cu orbirea sufletească a vicleniei desăvârşite: „Ceea ce faci, fă mai curând !” (In. XIII, 27) Pentru că „de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Mt. VI, 23), în urma unei false „îndreptări”, având pe diavolul în el, Iuda „ducându-se, s-a spânzurat” (Mt. XXVII, 5) În vreme ce, „ieşind afară, Petru a plâns cu amar…” (Lc. XXII, 62)

Mila lui Iisus este tocmai balsamul Duhului Sfânt care vindecă orice cădere – atât din afară cât şi din lăuntru: „mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele” (Ps. XXII, 7); „fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine !” (Ps. XXXII, 20) Mântuirea vine din interior, din hotărârea de a merge spre Iisus, în întâmpinarea Lui: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. VI, 37); dar „cei ce viclenesc de tot vor pieri” (Ps. XXXVI, 9) Aceasta este singura formă de orbire a omului care nu poate fi nici iertată şi nici vindecată vreodată. Nu degeaba Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, rostise cândva o sentinţă aspră, dar dreaptă: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie ?” (Mt. III, 7) - „pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Mt. III, 2) Pocăinţa este singura cale sigură de a deschide ochii sufletului către Izvorul Luminii: Hristos Iisus, „Lumina lumii” (In. VIII, 12)

Iisus Hristos şi samarineanca Fotini sau Duhul Adevărului – Apa cea Vie

             Motto: „Veniţi să vedeţi un Om Care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Acesta este Hristosul ?” (In. 4, 29)

„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.” (In. 4, 34)

„Noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” (In. 4, 42)

„Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul.” (In. 8, 31-32)

Ceea ce putem înţelege şi învăţa din întâlnirea dintre Iisus şi femeia samarineancă la fântâna lui Iacov este necesitatea unirii mistice cu Hristos pentru cunoaşterea Adevărului. Pildă în acest sens este însuşi protopărintele şi strămoşul neamului omenesc, Adam - cel care putea cunoaşte tainele vieţii fiind în Rai cu Dumnezeu, pe măsură ce Acesta i le descoperea într-o comunicare ca de la tată la fiu. În schimb, prin convorbirea dintre Eva şi şarpe – atunci când omul s-a pus la sfat cu diavolul – iată că omul însuşi devine mincinos, asemeni sfătuitorului său, tatăl minciunii: „el, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (In. 8, 44).

Această otravă pe care diavolul o varsă în sânul umanităţii prin falsa îndumnezeire, adică prin înşelare duhovnicească, a avut efect asupra întregii omeniri. Urmaşii lui Adam au alunecat din ce în ce mai mult pe panta rătăcirilor şi a erorilor de tot felul, din cauza îndepărtării continue de Dumnezeu şi de cuvântul Sfintelor Scripturi. Iar în Legea Darului, îndepărtarea de izvorul adevărului se întâmplă prin neascultarea de cuvântul lui Hristos: „Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi” (In. 8, 45). Cei mai înverşunaţi potrivnici ai Adevărului s-au arătat a fi dintre iudei – mai ales fariseii şi cărturarii care s-au temut permanent că Persoana şi lucrarea Lui Iisus vor umbri formalismul Legii vechi, care practica o simplă ispăşire exterioară a păcatului: „nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17). Astfel, Iisus a fost urmărit pretutindeni de îndărătnicia şi cerbicia lor, ca şi de lipsa de bunăvoinţă a celor mereu gata de a-I urmări şi răstălmăci fiecare gest şi mişcare sau cuvânt de învăţătură. Vâzându-le dezinteresul total faţă de Adevăr şi răutatatea din suflete, Hristos le-a răspuns: „cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi - pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu” (In. 8, 47). Între unii ca aceştia a trebuit să vină Iisus şi să Se jertfească (prin moarte pe cruce: „ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” – Filip. 2,8) pentru a mântui neamul omenesc şi lumea căzută.

Semnul că omul se află în Adevăr este aflarea lui sub harul divin. Niciodată nu va fi despărţit de Duhul Sfânt omul aflat în lucrare harică. Acesta este contextul în care convorbirea dintre femeia samarineancă şi Hristos se referă la problema rugăciunii şi a mântuirii. Deşi avea în faţă o femeie, Iisus i Se descoperă acesteia prin cuvânt: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (In. 4, 26). Lumea însăşi intră în dialog cu Dumnezeu prin această convorbire dintre samarineancă şi Hristos. Un dialog care ne dă de gândit. Cazul nu este singular. În Sfânta Evanghelie cel mai mult impresionează modul în care Iisus abordează problema păgânilor: „în Capernaum, sluga unui sutaş, care era la el în cinste, fiind bolnavă era să moară” (Lc. 7, 1-2). Acest păgân rosteşte un cuvânt smerit şi plin de bun-simţ, deşi era soldat, şi încă unul de alt neam: „spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea” (Lc. 7, 7). Iisus laudă deschis atitudinea sufletească plină de milă şi compasiune a acestui păgân faţă de semenul său – chiar dacă acesta îi era subordonat: „Zic vouă că nici în Israel n-am aflat atâta credinţă” (Lc. 7, 9). Practic, nu ni se spune ce fel de trăire avea sau ce rugăciuni făcea acest sutaş roman care vădea o predispoziţie reală spre o viaţă dusă în iubire sinceră şi curată faţă de semeni; într-un cuvânt, făcea ale Legii neavând Lege: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rom. 2, 15).

Alt caz pilduitor este cel al femeii canaanence – tot o păgână de neam, în plus având şi o fiică demonizată, aflată prin urmare în grozavă suferinţă. Femeia străbate cale lungă până la Iisus; odată ajunsă însă, întâmpină privirile piezişe şi atitudinea de răceală a celor care Îl urmăreau pretutindeni şi Îl pândeau ca să vadă cum se comportă faţă de cei de alt neam, conform Legii iudaice nefiind permis amestecul cu cei păgâni, care erau socotiţi necuraţi. Iisus spusese cândva către apostoli: „mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 10, 6). Atunci când vorbim de oile pierdute, trebuie să ne gândim şi la diaspora iudaică; evreii erau răspândiţi peste tot în lume, încă din timpul regelui David, atunci când s-au răzvrătit şi au plecat răspândindu-se printre neamuri. Regatul odată fărâmiţat, poporul s-a împrăştiat printre păgâni, doar seminţiile lui Iuda şi Veniamin rămânând sub sceptrul regelui David. Aşa s-a petrecut de-a lungul istoriei Vechiului Legământ fuziunea socială dintre neamurile păgâne şi iudei. Într-o asemenea conjunctură mulţi iudei s-au păgânizat, dar şi mulţi păgâni au deprins obiceiuri iudaice. Iată că femeia canaaneancă se leapădă de orice convenţii sociale, îşi lasă mândria şi toate prejudecăţile deoparte şi începe pur şi simplu să strige: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de un demon !” (Mt. 15, 22). În acest moment se descoperă un aspect-cheie al învăţăturii lui Iisus: verificarea în mod indirect a voinţei personale, adică a dorinţei sufleteşti sincere de conlucrare cu Mântuitorul. Din acest punct de vedere, celebra replică patericală: „Dumnezeule, fie că vreau eu, fie că nu vreau – Tu mântuieşte-mă !” apare cumva irelevantă pentru adâncirea sensurilor lucrării duhovniceşti. Femeia canaaneancă redă atât lumii iudaice de atunci cât şi nouă celor de astăzi, trăitori în Legea Harului, coordonata de intrare în conlucrare cu Iisus la maximă intensitate. Depăşind categoric aparenţa de normalitate şi de firesc a unei jertfe devenite simplu ritual formalist (făcute adică „de formă”), păgâna cuprinsă şi supusă unei constrângeri dure – durerea resimţită din reaua-pătimire a fiicei ei - canalizează toată puterea îndrăznirii prin curajul convingerii că mântuirea este cu putinţă ! Astfel, ea capătă forţa de a învinge orice obstacol, fie material, fie spiritual sau personal; pentru ea nu mai contează nici distanţa, nici osteneala, nici ruşinea sau umilinţa de a fi respinsă. Ea ştie un singur lucru: că Iisus este singura şansă şi singurul Izvor de izbăvire ! Cu siguranţă că aflase câte ceva din lucrurile extraordinare pe care le săvârşea Iisus; poate chiar simţise că Hristos este Domnul celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt: „întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filip. 2, 10). Poate chiar văzuse sau auzise despre izbăvirea vreunui demonizat sau tămăduirea vreunui lunatic. Cert este că ea insistă fără preget, cumva până la exasperarea celor din jurul lui Iisus: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră !” (Mt. 15, 23). Iniţial se izbeşte de Marele Zid al tăcerii lui Iisus: nici un semn, nici un gest de înduioşare, nici măcar o privire – deşi Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei scrie că atunci când „a văzut mulţime mare, I S-a făcut milă de ei” (Mt. 14, 14). Tăcerea aceasta divină, de fapt, nu este altceva decât puterea ce-l dezarmează pe om de părerea-de-sine, de impresiile false despre propria persoană, de părerea că ar fi cineva însemnat sau că ar reprezenta ceva important – când, de fapt, noi oamenii suntem doar ceea ce suntem: umbră, vis, nor, pânză de păianjen. Răspunsul Domnului Dumnezeu către un rugător al pustiei (consemnat în „Patericul Egiptean”) a cutremurat pe toţi nevoitorii de atunci şi până astăzi: „Doamne, şapte ani am strigat să mă ajuţi în ispită şi să mă izbăvesc, să-mi îndeplineşti dorinţa: cu ce am greşit de nu m-ai auzit ?! – Ba te-am auzit, dar am aşteptat ca să te curăţeşti; acum roagă-te încă şapte ani ca să-ţi îndeplinesc şi dorinţa !”

În cazul femeii canaanence, Iisus tace nu pentru a „măsura” trăirea femeii; tăcerea Lui este o măsură de despietrire a inimilor iudeilor nereceptivi şi cârcotaşi la binele făcut celor de alt neam; abia aşteptau prilej de cârteală ca să răstălmăcească atitudinea lui Iisus atunci când ar fi încuviinţat să o primească şi să o ajute pe păgână. Iată, însă, că Iisus nu răspunde nimic. Tace, de parcă n-ar auzi. Ba chiar, atunci când vorbeşte, îi dă un răspuns care pare să descurajeze orice iniţiativă sau speranţă: „Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 15, 24). Acest mod de a trata suferinţa femeii se pare că i-a înduioşat întrucâtva pe apostoli, care (din câte reiese din contextul povestirii) i-au făcut loc să se poată apropia de Iisus: „iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă !” (Mt. 15, 25). A-L numi „Domn” înseamnă a-I primi învăţătura şi a-L recunoaşte ca Stăpân al sufletului ei, mai presus de idolul canaanit din locaşul de închinare... Şi iarăşi Iisus supune unui test psihologic tăria de caracter a femeii. De această dată, referirea ipotetică la raportul dintre iudei şi păgâni ca la deosebirea dintre „fii” şi „câini”, ar fi putut dezgropa firea lăuntrică, ar fi putut stârni o reacţie neaşteptată în faţa unei asemenea încercări. Zicea cândva Iisus: „omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele” (Lc. 6, 45). Femeia canaaneancă însă s-a dovedit a avea un caracter cu totul ales; poate chiar o creştere şi o educaţie demnă de invidiat şi greu de conceput pentru un păgân, lucru deloc imposibil, dacă ne amintim de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rom. 2, 15). Cu o smerenie rar întâlnită, la auzul cuvintelor „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor” (Mt. 15, 26), ea îi uimeşte pe toţi cei din jur cu inteligenţa şi curajul cu care răspunde provocării implicite. În primul rând, ea nu se poate întoarce fără izbândă la fiica ei: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Mt. 15, 27). Aşadar, nici măcar nu pretindea pâinea, îi ajungeau fărâmiturile doar ! Impresionaţi, cei de faţă nu mai îndrăzneau nici să murmure. Doar glasul lui Iisus străbate – pentru a câta oară? – pustiul Vechiului Testament în sufletele celor care „au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu aud” (Ier. 5, 21): „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti !” (Mt. 15, 28). Credinţa este cea care provoacă exclamaţia lui Hristos–Dumnezeu, Care niciodată nu o lasă nerăsplătită: „orice veţi cere întru Numele Meu, aceea voi face” (In. 14, 13). Actul de credinţă trebuie însoţit de rugăciune – care este singura cale de convingere a lui Dumnezeu; dar la credinţă şi stăruinţă trebuie adăugate statornicia şi perseverenţa. Nu poţi abandona lupta doar pentru că ai impresia că nu te aude Dumnezeu; mulţi au pierdut Împărăţia Cerurilor nu atât pentru neîncrederea în ajutorul lui Dumnezeu, cât pentru neîncrederea în rostul propriilor lor eforturi.

În convorbirea dintre femeia samarineancă şi Hristos, însă, este implicată o altă categorie de păgâni. Samarinenii făcuseră parte cândva din regatul lui Israel. Atunci când invadatorii asirieni i-au dus pe evrei în robia babilonică, au populat provincia Samaria cu colonişti păgâni aduşi din alte părţi. Amestecul dintre aceşti venetici şi localnici a format o religie nouă cu elemente păgâne. Şi ei credeau în cele cinci cărţi ale lui Moise (cunoscute sub numele de „Pentateuh”), numindu-le chiar „Pentateuhul samarinean” – pe lângă cel iudaic statornicit deja ca Legea cea dreaptă a Vechiului Legământ. Din pricina acestui amestec cu elemente de păgânism, samarinenii nu au fost primiţi la reconstruirea Templului din Ierusalim de către Zorobabel. Preotul Manase i-a îndemnat însă să-şi ridice şi ei un templu pe muntele Garizim (distrus ulterior în jurul anului 129 î.Hr.). Aceste împrejurări istorice au dus la o vrăjmăşie cumplită între iudei şi samarineni. Ca să evite contactul direct cu aceştia din urmă, iudeii ocoleau Samaria în călătoriile lor, preferând un drum mai lung şi mai ostenitor, prin Pereea.

Iisus îi opreşte pe apostolii Săi să se adreseze păgânilor şi să propovăduiască la alte neamuri: „în calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi” (Mt. 10, 5). Şi, totuşi, El Însuşi – Unsul Domnului, Mesia Cel prevestit de profeţi - împlinind lucrarea propovăduirii Evangheliei şi săvârşind opera de mântuire a întregii umanităţi, pătrunde în hotarele Samariei, spre cetatea Sihar. Aceasta corespundea ca localizare vechiului Sichem – loc iubit de patriarhul Iacov şi dăruit fiului său Iosif, cel care va dobândi mare putere de conducere la curtea lui Putifar, faraonul Egiptului. Această moştenire era o adevărată binecuvântare pe lângă ceea ce deja primise: „Deci eu îţi dau ţie, peste ceea ce au fraţii tăi, Sichemul” (Fac. 48, 22). Acel loc, lângă Sihar, mai avea şi altă încărcătură: acolo, în vechiul oraş Sichem, i S-a arătat Dumnezeu lui  Avraam pentru prima dată după ieşirea din pământul strămoşilor lui şi intrarea în ţara Canaanului: „Apoi a străbătut Avram ţara aceasta de-a lungul până la locul numit Sichem, până la stejarul Mamvri. Pe atunci trăiau în ţara aceasta Canaaneii. Acolo S-a arătat Domnul lui Avram şi i-a zis: «ţara aceasta o voi da urmaşilor tăi»” (Fac. 12, 6-7). Locul era providenţial: se afla lângă fântâna lui Iacov  care se luptase cu îngerul şi astfel primise numele de „Israel”, pe care avea să-l poarte întreg poporul ales.

Martor ocular nepreţuit, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, ucenicul cel iubit, ne prezintă mai întâi un Iisus ostenit, poposind lângă fântână: „iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână” (In. 4, 6). O femeie oarecare, din cetatea Sihar, care venise pentru a scoate apă de acolo, se descoperă a fi o adevărată cunoscătoare a reperelor scripturistice esenţiale. Cunoştea foarte bine neînţelegerea dintre iudei şi samarineni; şi totuşi adoptă o atitudine moderată şi echilibrată, exprimând mai degrabă o anumită nedumerire şi chiar uimire: „iudeii nu au amestec cu samarinenii !” (In. 4,9). Ca Om deplin şi Dumnezeu adevărat, Iisus ştia, desigur, cine era şi ce gândea femeia căreia i Se adresase; şi dovedeşte aceasta prin apelul pe care îl face la inteligenţa şi sensibilitatea ei de receptare a mesajului divin, supunând-o totodată la un adevărat test psihologic care viza capacitatea de concentrare asupra problemei în discuţie. În fond, Iisus avea de reparat o veche duşmănie strămoşească: trebuia să împace oamenii din cele două ţinuturi cu aceeaşi Lege şi cu o cunoştinţă comună a Scripturilor. Dar avea şi de înlăturat un altar păgânesc de închinare – cel de pe muntele Garizim. Ţinta era aşadar desfiinţarea unui jertfelnic fără nici o relevanţă religioasă pentru iudei, dar care reprezenta o piatră de poticnire pentru re-unirea celor două ţinuturi sub sceptrul Unuia şi Aceluiaşi Domn şi Dumnezeu al lui Israel. Prin urmare, Iisus mută dialogul în plan uman şi o provoacă zicându-i: „dă-Mi să beau !” (In. 4, 7). Refuzul binelui făcut de unii pentru alţii venea de obicei pe motivul feririi de întinarea cu ceea ce e necurat. Dar Iisus îi înalţă cugetarea inimii în plan spiritual: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie…” (In. 4, 10). Lipsa problematică a ciuturei, a funiei şi a găleţii atinge inima femeii receptive la cuvântul lui Dumnezeu; şi, deodată, îi încolţeşte în minte întrebarea: „de unde, dar, ai apa cea vie ?” (In. 4, 11). Dimensiunea profund teologică a nedumeririi ei se reflectă într-o foarte bună cunoaştere a Legii lui Moise şi a tradiţiei poporului ales. Apoi o altă întrebare se iveşte din inima ei, vădindu-i dispoziţia spre cunoaşterea teologică a trecutului acelor locuri şi locuitori: „nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui ?” (In. 4, 12). Atunci, Hristos-Domnul pronunţă cuvântul Evangheliei, formulând învăţătura despre „apa cea vie” a harului dumnezeiesc, arătând că, dacă după ce bei apa obişnuită iarăşi însetezi, în schimb cine va bea din fântâna Sfintei Scripturi cuvintele vieţii veşnice – nu va mai înseta niciodată: „dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică !” (In. 4, 14). În prima clipă se pare că o anumită confuzie se produce în mintea femeii – căci ea se gândeşte imediat la posibilitatea opririi canonului ostenitor de scoatere a apei cu găleata: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot !” (In. 4, 15). Pregătită astfel să primească apa cea vie, „botezul cuvântului” – pentru că sincronizarea dintre Creator şi creaţia Sa deja se realizase, - femeia mai are totuşi un hotar de trecut: harul Duhului Sfânt încă nu intra în sufletul ei pentru că nu se curăţise de păcat – ca una care dusese o viaţă personală tumultoasă, iar acum era „fără lege”, convieţuind cu un bărbat fără nici un legământ, ci doar în desfrâul concubinajului.

Surprinsă de răspunsul lui Iisus, ea îşi recunoaşte păcatul cu deschidere şi sinceritate: „n-am bărbat” (In. 4, 17). „Aceasta adevărat ai spus” (In. 4, 18). De această dată, Iisus, Cunoscătorul inimilor, a lucrat mult mai direct decât în cazul femeii adultere (nu a mai scris în nisip nici păcatele acuzatorilor, nici pe ale ei) ci i le-a descoperit verbal, faţă către faţă: „cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” (In. 4, 18). „Doamne, văd că Tu eşti prooroc” (In. 4, 19). Odată curăţită şi eliberată de încărcătura păcatului, femeia îşi pune problema adevăratei şi dreptei închinări, cu privire la locul în care ar fi corect să se roage. Legea lui Iosia din anul 620 î.Hr. a centralizat cultul evreilor la Ierusalim, după găsirea Cărţii în Templu, distrugând altarele păgâne şi reînnodând vechea tradiţie a jertfei aduse la Templul din Ierusalim. Femeia este surprinsă când Iisus dă primele repere de rugăciune în Duh şi Adevăr: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în Adevăr” (In. 4, 24). Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel va simplifica considerabil alegerea locului de închinare, punând accentul pe esenţa rugăciunii: „rugaţi-vă neîncetat !” (Tes. 5, 17), urmând îndemnului Mântuitorului: „privegheaţi şi vă rugaţi !” (Mc. 14, 38). David, Regele care întărise regatul ca cel mai mare şi mai puternic dintre conducătorii poporului, în Duhul Sfânt a dat o altă binecuvântare: „în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul” (Ps. 102, 22). Nu locul în care te rogi, ci inima cu care o faci contează. Şi de aceea, atunci când aude că Dumnezeu doreşte o altfel de jertfă decât cea materială, şi anume una duhovnicească, samarineanca îşi aminteşte de cuvintele lui Moise din Lege: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi !” (Deut. 18, 15) - vestind prin aceasta pe Mesia, pe Unsul Domnului. Şi Îi spune lui Iisus: „ştim că va veni Mesia (care se cheamă Hristos); când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” (In. 4, 25). Văzând cât de bine pricepe Scripturile şi recunoscându-i sinceritatea dorinţei de cunoaştere, Iisus socoteşte oportun să i Se descopere: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (In. 4, 26). Iar apa cea vie este izvorul harului Duhului Sfânt care curăţeşte firea şi o înnoieşte prin Sfintele Taine: „va fi un izvor cu apă curgătoare pentru casa lui David şi pentru locuitorii Ierusalimului, pentru curăţirea de păcat şi de orice altă întinare” (Zah. 13, 1). Hristos vine pe Pământ pentru ca să dăruiască „Apa cea Vie” şi „Pâinea Vieţii”. Adică Botez şi Euharistie. Şi de aceea apostolii, proorocii, ierarhii, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii şi toţi cei ce au crezut în Hristos au devenit „râuri de apă vie” (In. 7, 38). Şi astfel, la Cincizecime, atunci când Duhul Sfânt în chip de limbi de foc îi binecuvinteză pe apostoli, ei se fac răspânditorii apei curgătoare – nesecata comoară a credinţei, prin lucrarea Duhului Sfânt în lume – o veşnică iluminare şi împrospătare spirituală a Duhului Dumnezeiesc: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103,31). Acesta este cuvântul proorocesc din Psalmi care prevesteşte triumful creştinismului, al Botezului, al Crucii şi al Învierii: „spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps. 50, 8). De aici, prin Cruce şi Înviere, Iisus a spus celor pe care îi învăţa: „noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este” (In. 4, 22).

Sosind ucenicii din cetate, Iisus îi îngăduie în preajma Sa ca să vadă şi să înţeleagă cum trebuie făcută misiunea apostolică de convertire: „se mirau că vorbea cu o femeie; însă nimeni n-a zis: «ce o întrebi ?» sau: «ce vorbeşti cu ea ?»” (In. 4, 27). Ea primeşte curaj, har de la Duhul Sfânt, şi (lăsând găleata) pleacă în cetate, zicând mulţimii: „veniţi să vedeţi un Om Care mi-a spus toate câte am făcut; nu cumva Acesta este Hristosul ?” (In. 4, 29). Demersul ei stârneşte curiozitatea în tot oraşul: „au ieşit din cetate şi au venit către El” (In. 4, 30). Şi atunci Iisus, pur şi simplu a început propovăduirea. Şi astfel, glasul Lui blând şi vorba Lui dulce i-a cucerit pe samarineni: „mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea” (In. 4, 39). Dacă cei din Gadara, după izbăvirea celor doi demonizaţi, L-au renegat pe Iisus începând „să-L roage să se ducă din hotarele lor” (Mc. 5, 17), iată că aici „samarinenii Îl rugau să rămână la ei” (In. 4, 40). Zăbovirea lui Iisus timp de două zile în Sihar este simbolul primirii Evangheliei şi al convertirii poporului la credinţa mântuitoare. În prima zi i-a curăţit la trup – adică le-a prezentat Legea în mod practic, vizibil, „la literă”, amintindu-le de fapt ceea ce ştiau deja de la strămoşii lor. Era o învăţătură uitată, pe care ei însă au recunoscut-o repede şi şi-au însuşit-o de îndată. Iar a doua zi a fost lucrarea Duhului Sfânt în luminarea cetăţii – după literă urmând Duhul, - ţintind  acum însă sufletul şi inima, astfel încât samarinenii devin ei înşişi propovăduitori: „credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” (In. 4, 42).

Acelaşi lucru îl vom găsi mai târziu la Saul din Tars, cel care ulterior, numindu-se Pavel, va mărturisi ca şi samarinenii: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20). Şi aceştia, la rândul lor, atunci când au ajuns să mărturisească şi să creadă că Iisus este cu adevărat Hristosul, au trecut printr-o stare asemănătoare celei în care Sfinţii Apostoli Luca şi Cleopa, în Emaus, L-au cunoscut pe Hristos Cel Înviat: „s-au deschis ochii lor” (Lc. 24, 31), când „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45).

La fel ca şi sfintele mironosiţe, mai târziu samarineanca va mărturisi pe Hristos în timpul împăratului roman Nero, precum atestă Sinaxarul Bisericii, împreună cu toată familia ei, care va fi martirizată şi va mărturisi adevărul că Iisus este Hristosul lui Dumnezeu, Mesia Cel profeţit de prooroci, în ciuda chinurilor înfricoşătoare la care a fost supusă. Şi iarăşi, în ciuda cuvîntului apostolic - „femeile să tacă în biserică” (I Cor. 14, 34), samarineanca Fotini (acesta fiind numele ei de botez) a mărturisit cu tărie: „mi-a spus toate câte am făcut” (In. 4,39) ca una care nu se ferea a recunoaşte că „ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos” (In. 4,25), precum Sfântul Apostol Pavel însuşi va zice: „iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Gal. 6,14) căci „noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 23-24).

Alături de şi împreună cu sfintele femei din vremea Vechiului Legământ şi sfintele femei mironosiţe, femeia samarineancă deschide în lume cartea luminoasă a feminităţii creştine – prin pragmatism şi curaj, prin demnitate şi onoare, dar şi prin capacitatea de a sintetiza şi a trăi învăţătura lui Iisus prin harul Sfântului Duh. Astfel, dintr-o simplă femeie cărăuşă de apă cu găleata de la fântâna lui Iacov, avea să devină una întocmai cu apostolii şi să dobândească dintru început credinţa fermă şi de nezdruncinat în adevărul Dumnezeirii lui Hristos: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (In. 4,26). În chiar clipa aceea femeia a înălţat lucrarea materială (simplă filantropie a adăpării celui însetat) la lucrarea cea duhovnicească, la apa cea vie şi veşnică, începând misiunea de propovăduire a Legii celei Noi a lui Iisus şi convertirea întregii cetăţi Sihar de la idolatrie la credinţa în Hristos: „veniţi de vedeţi un Om Care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Acesta este Hristosul ?” (In. 4, 29), drept pentru care „au ieşit din cetate şi au venit către El” (In. 4, 30).

Astfel, samarineanca se face sol sfânt şi crainic al Adevărului, devine eroina Siharului. Devine purtătoarea mesajului divin al lui Hristos şi vas ales al Duhului Sfânt, fântână sfinţită prin puterea cuvântului mesianic, plină de apă vie spre adăparea tuturor sufletelor însetate care vor bea dintr-însa: „veniţi să vedeţi un Om Care mi-a spus toate câte am făcut !” (In. 4, 29). În icoana femeii samarinence regăsim chipurile bunicuţelor, mamelor şi surorilor credincioase, care L-au adus pe Hristos în inimile celor necunoscători de Dumnezeu în vremurile tulburi ale ateismului, ca şi în vremurile grele de războaie, atunci când credinţa nu mai era îngăduită a sta în icoane, troiţe sau în biserici, ci adăsta tăinuită în inimile samarinencelor acestui neam românesc mult încercat. Prin pilda lor putem zice şi noi că femeile noastre simple, curate şi credincioase ne-au învăţat precum Maica Domnului, pururea-Fecioara Maria: „Faceţi orice vă va spune !” (In. 2, 5)

„Dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred” (Rom. 3, 22) „pentru ca, precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 5, 21). „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4).

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi !” (II Cor. 13, 13 )