„Înţelepciunea ! Drepţi ! Să ascultăm Sfânta Evanghelie!
Pace tuturor !”
„Dacă Evanghelia noastră este încă acoperită - este pentru
cei pierduţi.” (II Cor. 4,3)
„«Dumnezeul» veacului acestuia a orbit minţile
necredincioşilor, ca să nu le strălucească Lumina Evangheliei slavei lui
Hristos, Care este Chipul lui Dumnezeu.” (II
Cor. 4,4)
„Dumnezeu, Care a zis: „Strălucească, din întuneric, Lumina !"
– El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui
Dumnezeu, pe faţa lui Hristos.” (II Cor.
4,6)
„Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a
pogorât din Cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a
făcut om.” (Simbolul Credinţei)
„Felurite slujiri sunt - dar acelaşi Domn !” (I Cor. 12, 5)
„Nu vă lăsaţi înşelaţi: tovărăşiile rele strică obiceiurile
bune !” (I Cor. 15, 33)
„Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi
alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.” (I Cor. 15, 41)
„O stea răsare din Iacov - un toiag se ridică din Israel !” (Num. 24,17)
„Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din
coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune popoarele.”
(Fac. 49, 10)
„Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat Tu, Cel
ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină !” (Ps.
103, 2)
„Cine-i aceasta, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de
frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută ?” (Cânt. 6, 10)
„A poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău !” (Ps. 44,13)
„Faceţi orice vă va spune El !” (In. 2, 5)
„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui
Preaînalt te va umbri !” (Lc. 1, 35)
Întreaga viaţă duhovnicească de rugăciune şi comuniune
liturgică a Bisericii se articulează în curgerea timpului în jurul praznicelor
împărăteşti legate de evenimentele principale ale petrecerii pământeşti a
Fiului lui Dumnezeu şi a Preacuratei Sale Maici. Cuvântul lui Dumnezeu este
inima de foc a creştinismului, iar iubirea divină pentru oameni L-a revelat
lumii ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului în Persoana Mântuitorului Iisus
Hristos prin întruparea Sa din preacuratele sângiuri ale pururea-Fecioarei
Maria: „Şi Cuvântul S-a făcut trup !” (In.
1, 14). În lumina sfântă a cunoaşterii Adevărului „Care luminează pe tot
omul ce vine în lume.” (In. 1, 9),
Sfinţii Părinţi ne învaţă că Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a fost nicidecum
provocată de căderea adamică, nefiind o necesitate constrângătoare a
Dumnezeirii, şi nici o concluzie a Sfatului Divin din sânul Sfintei Treimi în
urma căderii omului în păcat. Dimpotrivă: „Taina cea din veci ascunsă” (Col. 1, 26) şi de îngeri neştiută a
înomenirii Unuia din Treime reprezintă tocmai manifestarea deplinei iubiri
dumnezeieşti pentru lume şi pentru om, făptura Sa cea mai de preţ. Şi de aceea,
chiar dacă nu s-ar fi produs căderea celor dintâi zidiţi în păcatul
neascultării, Întruparea tot ar fi avut loc în lume din preaplinul de iubire a
lui Dumnezeu, în condiţii şi într-o modalitate care ne rămân, însă, cu
desăvârşire tainice.
Ceea ce este semnificativ şi relevant în actul Întrupării
sau înomenirii Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos este descoperirea Lui ca
Fiul Veşnicului Dumnezeu, de-o-fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul, mai înainte vestit
de prooroci, pentru ca lumea să-L cunoască (după puterea ei) ca Înţelepciunea
şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu. Aceasta pentru că scopul suprem şi rostul
ultim al Întrupării este tocmai îndumnezeirea omului prin ridicarea firii
omeneşti căzute pradă diavolului, păcatului şi morţii, şi restaurarea ei după
chipul Celui Care a zidit-o dintru început bună, sfântă şi frumoasă, spre
deplina şi definitiva asemănare cu El: „Care pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire S-a pogorât din Ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi
din Fecioara Maria şi S-a făcut om” (Simbolul
Credinţei). Mai întâi, Dumnezeu creează lumea prin Fiul Său, pentru a o
restaura şi a o înnoi tot prin El, „Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin Care toate
s-au făcut” (Simbolul Credinţei).
Descoperim astfel în Taina Întrupării căldura dorului lui Dumnezeu de a înălţa
lăuntrul cugetător al omului la strălucirea cerească a gândului luminat şi
sfinţit prin harul dumnezeiesc: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl
vostru Cel ceresc desăvârşit este !” (Mt.
5, 48), „pentru ca toţi să fie una” (In.
17, 21). Căldura acestui dor divin, ale cărui sclipiri de taină sunt
presărate în întreg cuprinsul Sfintelor Scripturi „ca nişte scântei care se lasă
pe mirişte” (Înţel. 3, 7), revarsă
tainic raze duhovniceşti în inimile căutătorilor de Adevăr, raze simţite şi
asumate ca năzuinţe spre desăvârşire. Desigur, nu poţi ajunge la asemănarea cu
Dumnezeu, adică nu poţi dobândi chipul sfinţeniei, dacă nu treci pragul „cărnii
şi al sângelui care nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 50); altfel spus, dacă nu
porţi cu demnitate şi curaj lupta pentru depăşirea pornirilor păcătoase şi a
mentalităţilor meschine, întru buna şi fericita sporire pe scara virtuţilor
urcuşului duhovnicesc spre înviere: „suişuri în inima sa a pus” (Ps. 83, 6), „merge-vor din putere în
putere” (Ps. 83, 8), „Cel ce faci pe
îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc !” (Ps. 103, 5).
Insuflată în întregime de Duhul Sfânt al Domnului Dumnezeu,
„Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin
prooroci” (Simbolul Credinţei) „spre
învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru
dreptate” (II Tim. 3, 16), Sfânta Scriptură
a fost încă de la începutul vieţii Bisericii centrul de greutate al
descoperirii şi preamăririi dumnezeirii Cuvântului Întrupat, văzut şi cunoscut,
Cel odinioară necunoscut şi nevăzut: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut.” (I In. 4, 12). Atunci când, în zorii
zilei de duminică, femeile mironosiţe au sosit în grabă la mormântul lui Iisus
pentru a-I unge trupul cu miruri şi miresme după datină, despre Cel Ce
„locuieşte întru lumina neapropiată.” (I
Tim. 6, 16), îngerii care le-au întâmpinat stând „unde zăcuse trupul lui
Iisus.” (In. 20, 12) le-au întrebat:
„De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi ?! Nu este aici, ci S-a sculat !” (Lc. 24, 5-6). Şi, deşi „pe Dumnezeu
nimeni nu L-a văzut” (I In. 4, 12),
căci „nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască !” (Ieş. 33, 20), totuşi „Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Tim. 3, 16) prin Fiul Său Cel
Unul-Născut: „cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (In. 12, 45) pentru că „Eu şi Tatăl Meu
una suntem !” (In. 10, 30). Deşi
nevăzut şi cu neputinţă de cunoscut în fiinţa Sa, Dumnezeu ni Se descoperă în
Iisus Hristos prin întruparea Lui din pururea-Fecioara Maria: „Fecioara va lua
în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema Numele Lui: Emanuel !” (Is. 7, 14); profeţie vestită, de
altfel, încă de la începutul Scripturii: „duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei;
Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul !” (Fac. 3, 15).
Sfântul Ierarh Alexandru al Alexandriei scria: „Doamne, Cel
ce ai venit pe pământ pentru om: înalţă-l, primeşte-l, redobândeşte-Ţi chipul –
pe Adam cel dintâi !”. Iar Sfântul Atanasie cel Mare adaugă: „din Împărat,
Dumnezeu S-a făcut rob pentru ca să aducă pe om la starea cea dintâi, să-l facă
din rob iarăşi împărat, pentru ca să-l mântuiască”. Dragostea Sfintei Treimi dă
sens întregii creaţii prin zidirea omului „după chipul şi asemănarea” Sa (Fac. 1, 26): „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică !” (In. 3,16). Despre această
Taină a tainelor, necuprinsă de gând şi de cuvânt, precum zice şi cântarea
Sfintei Biserici, mai bine este a păstra tăcerea – căci e mai greu cuvânt şi
mai adânc, decât a cuprinde în vorbe sărace şi neputincioase adâncul cel de necuprins
şi nepătruns: „ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii
noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii; şi
Viaţa S-a arătat şi am văzut-O; şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, Care
era la Tatăl şi S-a arătat nouă !” (I In.
1, 1-2). Cu alte cuvinte, precum o mamă îşi hrăneşte pruncul la sân cu
laptele trupesc, tot astfel Fiul Tatălui, întrupat din Fecioara, hrăneşte
umanitatea în chip tainic prin Duhul Său Cel Sfânt din harul Dumnezeirii Celei
fără de început: „din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul” (In. 6, 39). „Mântuitorul nostru voieşte
ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină” (I Tim. 2, 4): harul Duhului Sfânt
Mângâietorul, cel revărsat lumii prin Pogorârea Sa la Cincizecime, după
Înălţarea cu trupul la Cer a Mântuitorului, este această hrană tainică ce dă
viaţa veşnică, pentru că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al
lui Dumnezeu” (Lc. 4, 4), prin
sfinţirea Cinstitelor Daruri, prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi
Sângele lui Hristos în Taina Sfintei Liturghii: „Eu sunt Pâinea cea Vie, care
S-a pogorât din Cer; cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci !” (In. 6, 51). Aşadar, o hrană
duhovnicească menită nu supravieţuirii omului biologic, carnal, trupesc, ci
învierii „omului lăuntric” (Rom. 7, 22),
„omului cel tainic al inimii” (I Pt. 3, 4),
zidit după chipul şi spre asemănarea Domnului Dumnezeu, spre a-l apropia de
Acesta şi a-l face iarăşi casnic al lui Dumnezeu - „până te vei întoarce în
pământul din care eşti luat” (Fac. 3, 19).
„Eu am venit ca lumea viaţă să aibă - şi din belşug să aibă !” (In. 10, 10): la acest belşug de viaţă
şi preaplin de bucurie a fiinţei, omul este chemat să participe în
integralitatea sa, atât cu trupul, cât şi cu sufletul, pe calea cunoaşterii şi
a recunoaşterii întru mărturisirea Dumnezeului Celui viu şi adevărat: „aceasta
este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe
Iisus Hristos pe Care L-ai trimis !” (In.
17, 3).
Această minune a minunilor şi taină a tainelor - a unirii
firii dumnezeieşti cu firea omenească în Persoana lui Iisus Hristos, unire
despre care Sfântul Ioan Botezătorul mărturisea că nu este vrednic a o dezlega
cu mintea: „eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei !” (In. 1, 27), iar Sfântul Prooroc Isaia o
adeverise deja cu multe veacuri înainte: „cureaua încălţămintei Lui nu se va
rupe !” (Is. 5, 27), a fost posibilă
doar datorită Fecioarei către care a fost trimis de Dumnezeu arhanghelul
Gavriil pentru a-i binevesti Naşterea din pântecele ei a Fiului Celui
Preaînalt: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!
Binecuvântată eşti tu între femei!”(Lc. 1,28). Şi astfel „Cuvântul S-a făcut
trup” (In. 1, 14). Aşa o cinsteşte mesagerul
Cerului, slujitorul fără de trup al Creatorului fără de început: „Nu te teme,
Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” (Lc.
1, 30), „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te
va umbri !” (Lc. 1, 35). Iar mama
Botezătorului Ioan, Sfânta şi Dreapta Elisabeta, mărturiseşte: „Binecuvântată
eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău !” (Lc. 1 ,42), şi „de unde mie aceasta, ca
să vină la mine Maica Domnului meu ?!” (Lc.
1, 43). Smerita Fecioară dă ea însăşi mărturie despre taina trăită în
Dumnezeu cu toată fiinţa ei: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile! Că
mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este Numele Lui !” (Lc. 1, 48-49); „s-a bucurat duhul meu
de Dumnezeu, Mântuitorul meu !” (Lc. 1, 47).
Prin astfel de mărturii sfinţite întru adevăr se zugrăveşte în inimile
credincioşilor icoana Preasfintei Fecioare, vasul cel ales vestit de prooroci
şi cântat luminat de către îngeri, întru care Hristos S-a odihnit,
îmbrăcându-Se în omenitatea noastră, luând trup sfânt şi fără de păcat din
preacuratele ei sângiuri, Cel născut din Tatăl fără de mamă din veşnicie,
născut sub vremi fără de tată din Maică
Fecioară: „Iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu - şi vei chema Numele Lui
Iisus !” (Lc. 1, 31); şi „fără să fi
cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a
pus Numele Iisus” (Mt. 1, 25). Pe cât
este de adâncă şi de nepătruns Taina Întrupării, pe atât de mult se adânceşte
taina Fecioarei însăşi, ivindu-se în istorie asemenea unei dimineţi după
noaptea cea lungă a păcatului: „Cine-i aceasta care ca zarea străluceşte şi ca
luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută ?!”
(Cânt. 6, 10).
De-a lungul istoriei sale, neamul omenesc a zămislit mulţi oameni
mari, genii strălucite, războinici neînfricaţi, artişti iscusiţi, personalităţi
remarcabile. Dar naşterea nici unuia dintre aceştia nu a fost vestită prin
proorocie cu veacuri mai înainte, precum a fost Naşterea Fiului lui Dumnezeu
din Fecioara Maria. Ceea ce mărturiseşte cu putere şi cu slavă multă despre
„Taina cea din veci ascunsă” (Col. 1, 26)
care străbate lăuntrul istoriei lumii de la începutul şi până la sfârşitul ei:
„mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat
în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut
în lume, S-a înălţat întru slavă !” (I
Tim. 3, 16). „Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a
vorbit părinţilor noştri prin prooroci” (Evr.
1, 1); „îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să
slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii ?” (Evr. 1, 14). Căci, scrie Sfântul Apostol Pavel, că „nu îngerilor a
supus Dumnezeu lumea viitoare” (Evr. 2, 5),
omul fiind centrul de greutate al cosmosului, al întregului Univers creat: „Ce
este omul că-ţi aminteşti de el ? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el ?!
Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai
încununat pe el ! Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale.” (Ps. 8, 4-6).
Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, ne
învaţă că, umbrită fiind de puterea Celui Preaînalt, Preasfânta Fecioară a
primit plinătatea harului şi a darurilor Dumnezeiescului Duh. Sfintele
Scripturi ascund în filele lor străvechi asemeni unor umbre ale tainelor
cereşti mulţime de proorocii uimitoare despre Persoana şi lucrarea Celui Ce
avea să Se nască din Fecioara, strălucind ele în întunericul acestui veac
aidoma puzderiei de stele în văzduhul nopţii. Aceasta în ciuda atâtor vorbe
neghioabe şi hule ruşinoase aruncate prin meşteşugiri drăceşti de pe buzele
necuvioase şi viclene ale necinstitorilor de Dumnezeu la adresa sfinţeniei
Maicii Fiului Său. Astfel încât, încă de la primele sale cuvinte, Scriptura
vesteşte lumii proorocie de biruinţă purtătoare prin femeie, adevărată
Protoevanghelie a Vechiului Testament: „aceasta îţi va zdrobi capul” (Fac. 3, 15). Şi de aceea
pururea-Fecioara Maria a fost şi rămâne pentru totdeauna Cartea deschisă a
Împărăţiei tainelor dumnezeieşti, adusă în lume pentru a arăta tuturor calea
spre îndumnezeire, calea mântuirii prin smerenia cea mai presus de fire şi de
cuvânt. O carte nu însă asemeni Tablelor de piatră cu litere înscrise prin
puterea degetului lui Dumnezeu ale celor Zece Porunci, ci carte ca o Icoană vie
dintru care străluceşte lumina slavei Cuvântului Veşnicului Dumnezeu, întrupat
în lume din iubire de oameni, nu cu putere omenească, ci cu puterea Celui Care
întru început a zis „Să fie lumină !”, şi Căruia I-a răspuns din veacuri de
istorie Fecioara nenuntită: „Să fie mie după cuvântul Tău !”, primindu-L întreg
şi neschimbat în pântecele ei, plinind în toate voia Ziditorului spre mântuirea
lumii: „n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47).
Pogorându-Se Duhul Cel Sfânt peste Fecioara, rugul care
ardea şi nu se mistuia din Muntele Sinai devine în Nazaret biserică sfinţită şi
rai cuvântător. Căci numai cea care nu avea alt gând decât acela de a face voia
Celui Preaînalt („Iată roaba Domnului!” - Lc.
1, 38) putea să fie mamă Celui Care ascultător I S-a făcut Acestuia până la
moarte – „şi încă moarte pe Cruce” (Filip.
2, 8): „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis” (In. 5, 30). Această sălăşluire a
Logosului Divin în pântecele Fecioarei se săvârşeşte mai presus de fire, făcând
din ea Împărăteasa veşnică a Sfintei Feciorii: fecioară mai înainte de naştere,
fecioară şi în naştere, fecioară iarăşi după naştere – precum vestit-a
proorocul: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va
intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi
închisă !” (Iez. 44, 2). Precum o a
închipuit şi Moise, robul Domnului Savaot, prin înălţarea cortului Chivotului
Legii ca o prefigurare şi pregătire corespunzătoare pentru Cortul cel viu şi
adevărat al Chivotului Sfânt şi fără de prihană ce avea să poarte întru sine nu
mana strânsă în pustie dintru care cei ce au mâncat tot nu s-au izbăvit de
moarte, ci Pâinea cea vie Care S-a pogorât din Cer, Pomul Vieţii cel fără de
păcat, Hristos Iisus, Mântuitorul lumii: „Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea
adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă
viaţă lumii !” (In. 6, 32-33).
La rândul său, şi marele David, regele lui Israel, poetul
nepereche al profeţiilor din veac, cântă cu uimire naşterea Fiului lui Dumnezeu
(„Adevărul”) din pântecele Fecioarei (numit aici „pământ” tocmai pentru a
desemna firea cea omenească zidită din
ţărână) prin voia Părintelui Ceresc, Cel ce de Sus veghează pururea asupra
lumii Sale: „Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit !” (Ps. 48, 12). „La început era Cuvântul
şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1) – căci cu dreptate sfântă se cuvenea ca întunericul
păcatului să fie izgonit din sânul poporului care primise Legea de călăuzire
spre Hristos a Legământului cel Vechi: „Poporul care locuia întru întuneric va
vedea lumină mare !” (Is. 9, 1).
Astfel şi Isaia cel neînfricat, supranumit Evanghelistul
Vechiului Testament, vesteşte pe Fecioara prin toiagul cel minunat care avea să
odrăslească în chip de negrăit Floarea cea aleasă a înomenirii lui Hristos: „O
Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da !” (Is. 11, 1). Căci nu e un toiag de rând
sau oarecare cel ce avea să poarte întru sine Focul cel de neatins al
Dumnezeirii, ci este însuşi Crinul cel duhovnicesc din a Raiului grădină
preafrumoasă pe care avea să i-l aducă în taină de bună-vestire Gavriil
arhanghelul, trimisul de la Dumnezeu. Şi astfel Se pogoară asupră-i cu puterea
cea de-viaţă-făcătoare Duhul Sfânt Mângâietorul, „Care de la Tatăl purcede, Cel
ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit”, revărsând mulţimea
cea fără de număr a darurilor cereşti din plinătatea cea fără de început a Dumnezeirii:
„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har !” (Lc.
1, 28); „Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi
al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al
bunei-credinţe” (Is. 11, 2). Astfel,
Fecioara Maria, Maica Domnului Hristos va fi toiagul însufleţit care va
sprijini firea cea omenească (neputincioasă prin păcate şi îmbătrânită în
rele), întinerind-o, înfrumuseţând-o, curăţind-o şi sfinţind-o, iarăşi
luminând-o prin harul Focului Dumnezeiesc primit în pântecele ei de bună-voie,
în sfântă smerenie şi desăvârşită ascultare de Cel Sfânt, ca să o urce iarăşi
la Cer, spre Raiul cel pierdut, la păşunea cea duhovnicească a vieţii veşnice,
acolo unde aşteaptă Păstorul Cel Mare al oilor: „Eu sunt uşa oilor !” (In. 10, 7).
Unele ca acestea sunt ascunse în taina Fecioarei de numai
cincisprezece ani, care străluceşte blând şi cuvios precum o lună plină, cu
nădejde de lumină dătătoare, dintre mulţimile de stele ale profeţiilor ce
licăresc în noaptea cea lungă a istoriei de dinainte de întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Această bucurie lumii o au putut-o dărui doar cei doi Sfinţi Părinţi,
bătrânul Ioachim şi Ana cea cinstită, născătorii după trup ai Maicii Fiului lui
Dumnezeu. Vârstnici şi înţelepţi, curaţi la suflet şi la trup, evlavioşi cu
bună rânduială în cele sfinte ale Legii, nădejdea lor nu va pieri vreodată.
Căci scara lui Iacov şi spicul cel nearat şi a lui Noe porumbiţă preanevinovată
erau vestirile cele de demult ale celei ce avea să aducă iarăşi în lume
nădejdea mântuirii, prin curăţirea ei de păcatul strămoşesc prin puterea Celui
fără de păcat, făcând-o scară către Cer pe fiica lor, cea care lumii potopite
de păcat avea să îi aducă semnul păcii, ramura de măslin a cuvântului de
răspuns: „Fie mie după cuvântul tău !” (Lc.
1, 38). Surâsul Fecioarei a strălucit în lume curcubeul împăcării veşnice
cu Cerul, pentru ca de acum şi pentru totdeauna doar bucuria să mai potopească
lumea: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har !” (Lc. 1, 28); prin bucuria ta şi lumea întreagă se va bucura, şuvoi
de bucurie nesfârşită mai înainte revărsând din Izvorul bucuriei, Hristos Cel
bun şi „blând şi smerit cu inima” (Mt.
11, 29), Cel care după învierea Sa din morţi va străluci El Însuşi omenirii
Lumina cea neînserată a bucuriei păcii celei fără de sfârşit: „Bucuraţi-vă !” (Mt. 28, 9), „Pace vouă !” (In. 20, 26).
Bătrânii Ioachim şi Ana cei cuminţi aleg să fugă în pustie,
spre linişte şi nevoinţă, pururea plini de nădejdea milostivirii Celui ce
oarecând, la stejarul din Mamvri, lângă Hebronul Ţării Sfinte, dăruise
bine-plăcuţilor săi, mai vârstnicii Avraam şi Sarra, pe Isaac, rodul odihnirii
Domnului Dumnezeu la masa lor. Cărţile bătrânilor ne povestesc că în Pământul
Făgăduinţei celei de Sus, Sfânta Ana se ruga în grădină iar dreptul Ioachim la
turme, înălţând fierbinte rugă spre slava Celui Atotputernic întru preamărirea
voii Lui celei preasfinte, Care pe toate le-a adus din nefiinţă la fiinţă:
„Auzi-mă, Dumnezeul părinţilor noştri”, striga cu lacrimi Ana, „şi mă
binecuvintează precum ai binecuvântat-o şi pe Sarra !”.
Aceşti dumnezeieşti părinţi erau de neam împărătesc şi
preoţesc, şi de aceea fiica lor şi Maica Domnului Hristos, prunca Maria, va fi
vasul cel ales al Duhului lui Dumnezeu şi rodul cel nepreţuit al lacrimilor
rugăciunilor de dezlegare a neputinţei sterpiciunii. Nu mică va fi fost mirarea
arhiereului Isahar atunci când a văzut-o pe Ana grea de pântece în anii
bătrâneţii ei !... Dar Ana purta în inimă cuvintele îngerului care îi vestise
îndurarea milei Domnului Dumnezeu spre rugăciunea ei: „Ana, Ana – rugăciunea ta
a fost auzită !”; iar dreptul Ioachim purta şi el în suflet bucuria nemărginită
a cuvintelor de mângâiere: „Ioachime, Ioachime – a auzit Dumnezeu glasul tău !”.
Această minune de dezlegare a sterpiciunii arată că doar ea, Prunca cea aleasă,
va fi în măsură de lucrare să dezlege blestemul cel greu al păcatului.
Ceva din taina cea mare a Fecioarei a arătat Cel Preaînalt
robului Său Moise în Muntele Sinaiului, cu un mileniu şi jumătate mai înainte
de venirea ei în lume, atunci când i s-a arătat acestuia în focul cel
nematerialnic din rugul care ardea şi nu se mistuia, grăindu-i limpede cu glas:
„Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este
pământ sfânt !” (Ieş. 3, 5). Postind
răstimp de patruzeci de zile, Moise primeşte Legea de la Dumnezeu, aduce
poporului Tablele celor Zece Porunci, dar nu poate izbăvi prin ele lumea de
păcatul de demult. Fecioara însă petrece pururea în rugăciune, în contemplaţie
şi în postire, în totul plinindu-se cu ea cuvântul proorocesc din Psalmi:
„Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor !” (Ps. 33,14). E Soarele-Hristos Cel Care
o luminează ca pe lună întru văzduhul bolţilor cereşti. Iar strălucirea blândă
a Împărătesei îngerilor este slăvită de cântul tăinuit al stelelor care se
bucură întru lumina ei: „Fecioară mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât
strălucirile soarelui”! Căci în lumină şi azur fiind înveşmântată, Cerul i se
închină iar Biserica îi cântă: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii
întru cântări cinstindu-o să o mărim !”.
Ea este izvorul ce a revărsat în lume pe Apa cea Vie –
Hristos care dă viaţă tuturor prin harul Dumnezeiescului Său Duh. Ea e grădina
Raiului cea preaîmpodobită cu florile virtuţilor desăvârşirii, ce răspândesc în
lume mireasma cea bineplăcută şi preafrumoasă a Împăratului Ceresc
Mângâietorul, Duhul Adevărului, Cel Ce pretutindeni este şi pe toate le
plineşte. Căci sfinţenia şi cuviinţa, curăţia şi sfiala, gingăşia şi
delicateţea, frumuseţea şi parfumul Crinului ce e Fecioara au întrecut în
măreţie chiar şi pe înţeleptul Solomon, cel ce zidise Domnului Templul cel
preafrumos din piatră, prin care să se preamărească în lume Numele Stăpânului
oştirilor cereşti. Căci pentru ea, cea cu adevărat mai sfântă şi decât Sfânta
Sfintelor, de fapt, clădise fiul lui David casa cea preasfinţită a slavei Celui
Preaînalt ! Iar dacă mărirea bogăţiei regelui din Ierusalim pălea în faţa
frumuseţii crinilor din ţarină, acum şi crinii înşişi se sfiau de dinaintea
ochilor Fecioarei, în vreme ce îngerii şi heruvimii slavei se înfiorau cu
aripile tremurânde la auzul mai lin ca adierea de zefir a paşilor Dumnezeieştii
Fiice şi Maicii Fecioare a Fiului lui Dumnezeu din veşnicia cea de nepătruns.
Insuflat de Duhul Cel Sfânt al Adevărului, Sfântul Părinte
Ioan Damaschinul scrie că Sfânta Sfintelor era locul de taină în care Dumnezeu
Se odihnea tainic în ruga din inima Fecioarei întru lumina Scripturilor
străvechi de proorocie grăitoare ale Legământului cel de demult. Acolo Cel fără de păcat grijea de hrana celei fără
de prihană, trimiţând la bună vreme îngerul din Cer cu pâine îngerească, mana
cea cerească. A fost în toate acestea o pregătire specială a Fecioarei, vreme
de doisprezece ani, de la intrarea ei în Templu la vârsta de trei ani şi până
la împlinirea a cincisprezece ani de vieţuire îngerească întru desăvârşita
nevinovăţie a copilăriei: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită
poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El
este Domnul tău !” (Ps. 44, 12-13). A
dorit adică frumuseţea cea lăuntrică, smerenia, blândeţea, iubirea cea fără de
margini, fecioria, curăţia inimii şi toată cuviinţa sfinţeniei desăvârşirii:
„Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi
prea înfrumuseţată” (Ps. 44, 15) -
acele podoabe (din aurul cel mai curat) ale virtuţilor pe care le caută
Dumnezeu („Dumnezeu mare şi puternic şi minunat nu caută la faţă, nici nu ia
mită !” - Deut. 10, 17) sunt razele
adevărului ce strălucesc din suflet, luminând în inimă: „Oare, Dumnezeu n-ar fi
cercetat acestea? Că El ştie ascunzişurile inimii !” (Ps. 43, 23).
Astfel, toată făptura s-a bucurat de rodul pântecelui Anei
celei sfinte şi cinstite, pentru că a dat lumii pe comoara duhovnicească a
celor mai alese şi sfinţite daruri, izvorul nesecat de bunătăţi cel izvorât nu
prin lovirea pietrei celei fără de viaţă, ci din bunăvoinţa Tatălui, cu iubirea
Fiului şi prin puterea Duhului Cel de-o-fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Urcuşul
Fecioarei de la pântecele Anei (prin zămislirea dintru sterpiciune), prin
Sfânta Sfintelor şi până la Tronul lui Dumnezeu s-a făcut prin smerenie mai
presus de smerenie, întru adâncul smereniei celei mai înalte: „Iată roaba
Domnului !” (Lc. 1, 38). Iar virtutea
Fecioarei îl face până şi pe Solomon ca să pălească dinaintea propriei sale
înţelepciuni; pentru că, în toată puterea cugetării şi străduinţei lui, nu a
putut zidi totuşi palat mai frumos, templu mai strălucitor şi mai măreţ decât
chipul şi frumuseţea Fecioarei Maria, care a făcut duhovniceşte, din trupul ei,
cel mai ales scaun de heruvimi, cel mai frumos tron dumnezeiesc pe care să
odihnească Cuvântul din veci al Tatălui Celui fără de început, dându-i trup din
trupul ei, şi hrană şi căldură şi iubire. Pântecele Fecioarei devine Raiul cel
ce hrăneşte pe Pomul Vieţii - şi de aceea o numim pe pururea-Fecioara „Raiul
cel cuvântător”.
„Trecut-a umbra Legii şi Darul a venit” căci, dacă oarecând
păcatul Evei şi fuga lui Adam de la faţa Domnului adus-au în Raiul cel frumos
răcoarea şi înserarea, acum, dintru adâncul de smerenie şi din preaplinul de
iubire al ascultării de Cel Sfânt şi Bun şi Drept şi Adevărat, răsare în lume
iarăşi dimineaţa, prin ochii blânzi şi şoapta buzelor Fecioarei, stârnind ecoul
tainic de murmur îngeresc a netrupeştilor puteri cereşti, slujitorii cei
neadormiţi ai dumnezeieştii slave: „Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea
străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de
război temută ?!” (Cânt. 6, 10). Căci
Fecioara cea preasfântă Maria naşte în lume, în zorii duhovniceşti ai dimineţii
mântuirii de bezna păcatului şi a morţii pe Soarele cel mai presus de soare, pe
Soarele cel tainic care „luminează pe tot omul ce vine în lume”(In. 1,9). Şi
astfel, Maica Domnului devine Maica Vieţii celei fără de sfârşit şi Maica
Luminii celei neapropiate şi neînserate, Maica „Celui ce Se îmbracă cu lumina
ca şi cu o haină” (Ps. 103, 2); „a
strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17, 2). Văzându-i slava, cinstea şi
închinăciunea, cu o mie de ani mai înainte, prin puterea Duhului „Celui Ce a
grăit prin prooroci”, David cântăreţul din Psaltire o contemplă profetic pe
Împărăteasa îngerilor de-a dreapta Tronului Celui de Sus: „Stătut-a împărăteasa
de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată.” (Ps. 44, 11). Iar trâmbiţa cea
vestitoare de Adevăr şi de Dreptate a Duhului lui Dumnezeu răsună-n cânt înalt
şi din ceata preasfinţită a Apostolilor Fiului Celui Preaînalt, prin glasul
„fiului tunetului”, Ioan Evanghelistul: „s-a arătat din Cer un semn mare: o
femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta
cunună din douăsprezece stele” (Apoc. 12,
1).
Cine este aceasta ce răsare ca o dimineaţă la plinirea
vremii vrerii Ziditorului ? Este Maria, pururea-Fecioara şi Preacurata Pruncă
hrănită de îngerul în Sfânta Sfintelor, cea preaiubită de Tatăl ca Mireasă şi
de Fiul ca şi Maică şi de Duhul ca Împărăteasă. Este cea căreia cu sfială i se
pleacă Cerurile la picioare iar tot pământul i se închină, o laudă şi o
cinsteşte; îngerii i se închină, arhanghelii o preamăresc, începătoriile o
preacinstesc, stăpâniile i se supun, domniile îi preţuiesc domnia, puterile îi
recunosc tăria, heruvimii cunoştinţa, serafimii dragostea, iar tronurile –
toate darurile Preasfintei Treimi.
Odată cu Naşterea Fiului lui Dumnezeu, spun Sfinţii că lumea
întreagă se zideşte iar, a doua oară, spre mai bine. Cele vechi au trecut şi
iată că toate s-au făcut ca noi: „trecut-a minciuna şi adevărul a venit, s-a dezlegat
blestemul şi darul a sosit!” scria Grigorie de-Dumnezeu-cuvântătorul. Iar
blândul Miniat, Episcopul de Kalavitria, adaugă: „pântecele Fecioarei
făcutu-s-a un snop de grâu preaîngrădit cu crini; e pântece curat şi fără de
prihană aşa cum crinii înfloresc acele flori neofilite întru care Se va desfăta
Albina Cerului, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu; Fecioară nestricată şi pururea
înflorită ca un rai cuvântător, întru care Se odihneşte prin întrupare Adam cel
Nou şi Preafrumos”. În Raiul lui Dumnezeu stătea Adam cel vechi, ce a uitat o
clipă că fără Dumnezeu a te îndumnezei nu poţi. Şi de aceea glăsuieşte Pavel cu
uimire: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe
urmă cu Duh dătător de viaţă !” (I Cor.
15, 45).
Atunci când a fost ca prunca cea dorită să îşi primească
nume, bătrânii şi înţelepţii ei părinţi închipuit-au nume sfânt din slove
tainice cu har: „Maria” e numele ce întru sine uneşte şi fecioria şi proorocia
Mariamnei, smerenia Avigheei, frumuseţea trupească şi sufletească a Rahilei,
puterea şi vitejia înţelepciunii Iuditei (omorâtoarea trufaşului Olofern), dar
şi credinţa şi evlavia Anei (mama măritului Samuel). Şi astfel, Cea mai
cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, Cea
mai înaltă decât cerurile şi mai strălucită decât razele soarelui, va fi Maica
Pruncului Celui Preaînalt: „Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor
chema Numele Lui – Emanuel !” (Is. 7, 14).
Prin lemn căzut-a omul în păcat, prin lemn iarăşi s-a ridicat; şi prin femeie
stârnitu-s-a păcatul, tot prin femeie s-a dezlegat blestemul.
Astfel, naşterea Fecioarei Maria din sfânta şi dreapta Ana a
vestit bucurie la toată lumea. Iar ea va naşte mai presus de fire pe Hristos
„Soarele Dreptăţii” (Mal. 3, 20),
Dumnezeul nostru, bucurându-se şi Cerul şi veselindu-se pământul: „Slavă întru
cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire !” (Lc. 2, 14). Odinioară, în mare
strălucire, întâmpinase Solomon cel înţelept pe Saba, împărăteasa de la
miazăzi, înconjurată de cete de oşteni preaînarmaţi. Dar acum,
pururea-Fecioara, porumbiţa cea nevinovată, în vârstă de doar trei ani, urcă în
zbor duhovnicesc treptele Templului lui Dumnezeu, cântând în taină cu dulceaţă
psalmii cei prooroceşti, ajungând înaintea arhiereului Zaharia însoţită însă
doar de fecioare simple şi nevinovate, în mâini ţinând făclii aprinse, precum
vestise Marele David: „Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele
ei se vor aduce ţie. Aduce-se-vor întru veselie şi bucurie. Aduce-se-vor în
palatul Împăratului !” (Ps. 44, 16-18).
Vas ales al Celui Sfânt, rânduit a-L odihni în lume şi a-L arăta prin întrupare
pe Dumnezeu-Cuvântul omenirii, Fecioara trece peste legile firii, căci trupul
ei nu mai cuprinde poftă întru stricăciune: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu
nu ştiu de bărbat ?!” (Lc. 1, 34).
Căci, prin umbrirea puterii Celui Preaînalt, trupul şi sufletul Fecioarei au
fost cu totul curăţite de urmele păcatului strămoşesc, iar prin revărsarea
tuturor darurilor Duhului Sfânt au fost înnoite şi desăvârşit sfinţite.
Zămislită şi crescută de către sfinţii ei părinţi pe calea
cea firească a zămislirii şi a naşterii oricărei făpturi omeneşti (dar întru
multă umilinţă, căinţă, nevoinţă şi rugă de iertare şi de binecuvântare),
Fecioara Maria va naşte pe Iisus în chip cu totul minunat şi mai presus de fire
prin zămislire de la Duhul Sfânt, fără împreunare trupească şi fără sămânţă
bărbătească. Şi astfel, la Naşterea cu trupul a Pruncului de Împărat, tot Cerul
va cânta, mulţime de oaste îngerească o va lăuda, păstorii vor alerga şi se vor
închina, magii daruri vor aduce, steaua sus va străluci şi firea întreagă se va
izbăvi. Smerită şi săracă, în peşteră umilă şi în iesle de necuvântătoare, de
oameni părăsită şi de lume neştiută, Fecioara va naşte cu trup pe Dumnezeul
Cerului şi al pământului, pe Cuvântul întrupat, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat” şi Om adevărat, „Lumină din Lumină”, născut iar nu făcut. Astfel, din
bunăvoirea Tatălui, înnoită prin Pogorârea Duhului şi restaurată prin Naşterea
Fiului, firea cea omenească a Fecioarei devenite Maica Dumnezeului Celui de Sus
nu va mai cunoaşte moarte şi stricăciune, ci adormire a trupului şi mutare la
viaţă: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de
Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu
rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre !”. Precum oarecând la
zidirea lumii îngerii slavosloveau pe „Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea
şi toate cele din ele” (Ps. 145, 6), „atunci
când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă
sărbătoreau” (Iov 38, 7), aşa şi
acum, la zidirea cea din nou a lumii, la Naşterea Fiului din Fecioară, tot
Cerul şi pământul, şi îngerii şi magii şi păstorii s-au închinat Mântuitorului,
lăudând pe Cel Preabun: „Cerul şi pământul în cântec răsună !”, de mai înainte
vestind astfel lumii bucuria cea mare, sfântă şi desăvârşită ce va veni
făpturii prin Învierea lui Hristos din morţi: „Acum toate s-au umplut de lumină
– şi Cerul şi pământul şi cele de dedesubt !”. „Naşterea Ta, Hristoase
Dumnezeul nostru, răsărit-a în lume lumina cunoştinţei, că întru dânsa cei ce
slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii,
şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de Sus, Doamne slavă Ţie !”. Această
lumină a cunoştinţei Adevărului avea să izvorască în lume Lumina Sfântă şi
nezidită a Vieţii celei Veşnice prin Înviere,
„Lumina cea neapropiată” (I Tim.
6, 16).
Prin jertfa Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, de a o aduce
pe Fecioara şi a o dărui slujirii Dumnezeului Celui Viu la Templul din
Ierusalim al Vechiului Legământ, lumea aduce Darul cel mai sfânt şi mai curat
adus vreodată de pe pământ Celui Preaînalt. La intrarea în Templu a Fecioarei,
Domnul Dumnezeu a zâmbit iarăşi lumii cu iubire, căci jertfa cea bineplăcută şi
fără de prihană preamult L-a bucurat pe Cel ce dor nespus purta de omul cel
pierdut – să-I fie iar aproape şi prieten, precum fuseseră cândva în Rai. Şi
iată-L acum pe Dumnezeul Slavei, Domnul Savaot, odihnind ca pe un tron de
heruvimi în pântecele Fecioarei! Bucuria Celui Sfânt pentru lumea recâştigată
prin trimiterea Fiului Său în ea o cântă glasurile Cerului: „Acesta este Fiul
Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi !” (Mc.
9, 7); „Cine are urechi de auzit să audă” (Mc. 4, 9) !
Şi iată-i pe cei dintâi ochi preafrumoşi deschişi la taina
Pruncului de Împărat, iată urechi atente la fiecare cuvânt ce curge din izvorul
Înţelepciunii lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat. Iar comoara cea sfântă şi
preaminunată pe care Maica şi Fecioara a strâns-o în inima ei, se dăruieşte
nouă prin cuvântul de povaţă şi îndemn la mântuire: „Faceţi orice vă va spune
El !” (In. 2, 5). Cuvânt care
cuprinde întru sine Scriptura toată, şi Legea şi Psalmii, şi Proorocii şi
Apostolii – fără mustrare şi fără dojană, fără certare şi fără judecare, ci
numai cu iubire şi îngrijire, cu durere şi cu dragoste pentru noi, poporul Lui,
chemaţi la moştenirea împărăţiei celei pregătite mai înainte de întemeierea
lumii; căci „fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc
pe el !” (Lc. 11, 28).
Astfel, „Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de
la ea” (Lc. 10, 42). Partea cea bună
înseamnă viaţa toată Domnului închinată, şi dedicată sfintei înfrânări de la
toată grija cea lumească, de la vorba cea deşartă şi de la pofta cea vicleană,
cu inimă curată şi minte luminată în suflet plin de Duhul Sfânt. Iar ca dovadă
că Fecioara e Maică Preacurată, Preasfântă şi Preabinecuvântată, mai presus de
lume şi de fire, stă faptul că născut-a Fiu numit „Lumina lumii” (In. 8, 12); iar glasul ridicat de prin
popor cu râvnă şi mărturisitor („Fericit este pântecele care Te-a purtat şi
fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt !” - Lc.
11, 27) ne învaţă că desăvârşirea firii omeneşti văditu-s-a în lume ca
sfântă potrivire între faptă şi vorbire, aşa precum ne-a arătat în toate
Răsăritul Cel de Sus, Iisus Hristos Mântuitorul lumii: „De nu aş fi făcut între
ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ar fi avut” (In. 15, 24), căci „nu caut voia Mea, ci
voia Celui care M-a trimis” (In. 5, 30).
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In.
18, 36); „cine dintre voi Mă vădeşte de păcat ?” (In. 8, 46). Şi de aceea, sfântă şi fericită înrudire (ca mamă sau
ca frate) cu Cel fără de păcat nu-i cu putinţă decât numai celui care întru
toate voia sfântă I-o socoate: „Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care
ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc !” (Lc. 8, 21).
Aceasta este, de altfel, cea dintâi şi cea mai importantă
învăţătură pe care ne-o dă răspunsul Fecioarei la vestirea către ea a voii lui
Dumnezeu de către arhanghelul Gavriil: „Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1, 38). Altfel spus, „Fie voia Ta !”;
întocmai precum Fiul ei avea să ne înveţe El Însuşi mai târziu cum ni se cade
nouă a-L ruga pe Tatăl nostru Cel din ceruri: „Vie împărăţia Ta ! Facă-se voia
Ta !” (Lc. 11, 2). Această supunere
desăvârşită faţă de voia Părintelui Ceresc, Fiul Cel Unul-Născut al Tatălui a
împlinit-o cu fapta şi ca Fiu al Omului, mărturisit fiind de Sfântul Apostol şi
Evanghelist Luca prin aceste cuvinte: „Copilul creştea şi se întărea cu duhul” (Lc. 1, 80) „şi le era supus” (Lc. 2, 51).
Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, un singur Ipostas, Unul
din Treime, Iisus Hristos îi învăţa pe ucenicii Săi desăvârşita supunere a voii
firii omeneşti faţă de voia firii celei dumnezeieşti cu care s-a unit, prin
cuvintele: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (In. 4, 34). Aşa ne putem apropia
întrucâtva de necunoscutul cel de neînţeles din Taina Întrupării, care rămâne
pentru totdeauna Taină. De la rugul Sinaiului la despărţirea apelor din Marea
Roşie, de la scara lui Iacov la porumbiţa lui Noe, şi lâna lui Ghedeon şi
chivotul Legământului şi cupa cu mană şi sfeşnicul cu şapte lumini, ca şi
muntele cel cu umbra deasă şi celelalte multe asemenea acestora – toate sunt
închipuiri profetice ale sfinţeniei Fecioarei Maria şi înomenirii Fiului lui
Dumnezeu din pântecele ei cel preacurat. Petrecerea ei în Sfânta Sfintelor,
cămara cea mai tainică din Templul lui Solomon (precum arată pe larg în
scrierile sale Sfântul Părinte Simeon cel numit şi „Metafrastul”), n-a fost o
obligaţie impusă sau rezultatul vreunei constrângeri din afară. Acolo Fecioara
a intrat de bunăvoie, mânată doar de dorul sfânt de Împăratul Cerului, Domnul
Savaot. Aici, în Sfânta Sfintelor, Fecioara a fost pregătită corespunzător
pentru a fi Maică Celui Preaînalt, născând cu trup sub ani pe Fiul Său „Cel mai
înainte de toţi vecii”, urmând ca astfel, după fericita ei adormire, să fie
înălţată la Tronul Preasfintei Treimi, cel cu mult mai sfânt decât Sfânta
Sfintelor, nefiind „lucru de mâini omeneşti” (Ps. 113, 12). Căci pururea-Fecioara Maria, vasul cel mai de preţ
şi mai de cinste al întregii umanităţi slujind Dumnezeirii, este cu mult mai
sfântă, mai înaltă, mai aleasă şi plăcută Celui Preaînalt decât Sfânta
Sfintelor din Templul zidit de Solomon şi reconstruit de Zorobabel. La vremea
copilăriei ei, Fecioara va petrece vreme de doisprezece ani în Sfânta
Sfintelor, aducând iarăşi acolo mireasma şi strălucirea negrăitei curăţii şi
frumuseţi şi bunătăţi a Adevărului Dumnezeiesc, precum oarecând, pe vremea
înţeleptului rege Solomon când „toţi fiii lui Israel, văzând cum s-a coborât
focul şi slava Domnului peste Templu, au căzut cu faţa la pământ pe pardoseală”
(II Par. 7, 3).
Prin ocrotirea pe care Sfânta Sfintelor, cămara cea mai din
lăuntrul Templului, o oferea Copilei fără-de-prihană, vasului nepreţuit al
slavei Marelui Împărat, Domnul Însuşi ocrotea Templul şi Cetatea spre paza
celei încredinţate mai apoi vegherii Sfântului şi Dreptului Iosif cel Bătrân.
Atunci când cele douăsprezece toiege ale bărbaţilor celor mai cinstiţi din
seminţiile poporului lui Israel au fost duse în Sfânta Sfintelor, lângă
Chivotul Legii, pentru a primi semnul vredniciei lor, doar toiagul bătrânului
Iosif a înverzit în chip minunat şi mai presus de fire spre adeverirea alegerii
dumnezeieşti; dar nu pentru că a stat în Sfânta Sfintelor sau pentru că a fost
atins de Chivotul Legământului cel ferecat cu aur a înverzit (pentru că atunci
şi celelalte toiege ar fi trebuit să odrăslească), ci datorită harului
Fecioarei care se ruga lui Dumnezeu cu tot dorul inimii spre El, pururea
petrecând nu ca în trup, pe pământ, ci în sfântă contemplaţie neîncetată,
avându-şi întreaga fiinţă, până la cel din urmă gând, aşternută înaintea Lui:
„Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor !” (Ps. 83, 1), „În ce chip doreşte cerbul
izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule !” (Ps. 41, 1), „Când Te-am chemat, m-ai
auzit, Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps.
4, 1), „Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului !” (Ps. 83, 2). Şi de aceea strigă David
iarăşi cu putere: „Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi
aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este !” (Ps. 98, 5). Toiagul lui Iosif purta cu sine semnul descendenţei
regale davidice, căci sfântul bătrân era din neamul lui Avraam şi al lui Isaac
şi al lui Iacov „al seminţie celei drepte a lor” (Man. 1, 1): „Nu va lipsi Sceptru din Iuda” (Fac. 49, 10), „Stea răsare din Iacov” (Num. 24, 17). Şi de aceea arhanghelul mărturiseşte despre Fiul
Celui Preaînalt: „pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema” (Lc. 1, 35).
Toiagul era aşadar „sceptru din Iuda” (Fac. 49, 10), podoaba cea împărătească şi semnul puterii înaltei
stăpâniri care vesteşte mai'nainte sosirea Împăratului. Pogorând în pântecele
cel preacurat asemeni picăturilor de rouă pe lâna pe care mai dinainte a
văzut-o Ghedeon, Pruncul de Împărat face din Fecioara-Maică Împărăteasa Cerului
şi a pământului, Stăpâna îngerilor şi Doamna lumii, trimiţându-i semn de
stăpânire şi putere „toiagul cel din rădăcina lui Iesei”, vestindu-i astfel
coroana cea nepreţuită de pe fruntea ei a darurilor Duhului lui Dumnezeu, iar
nu cunună din pietre zise „preţioase”: „poruncile Tale, mai mult decât aurul şi
topazul !” (Ps. 118, 127). Iar de
atunci încoace, glasurile îngereşti şi omeneşti nu încetează a o lăuda după
cuviinţă în cântări de prăznuire şi de mulţumire: „Împărătesei celei alese mai
înainte de veci, Împărătesei celei mai înalte decât toată făptura Cerului şi a
pământului, cu credinţă şi cu umilinţă îi serbăm Acoperământul ei cel
luminos!”. Căci doar prin ea s-a arătat în lume minune mai nouă, mai presus
decât toate minunile cele de demult - şi unică sub soare: Maică şi Fecioară,
născând cu trup pe Dumnezeul Cel adevărat, Dar şi daruri, Lumină şi lumini,
veşnică şi întreită feciorie: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de
bărbat ?!” (Lc. 1, 34), „Duhul Sfânt
Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri !” (Lc. 1, 35), „Bucură-te, ceea ce eşti
plină de har, Domnul este cu tine !” (Lc.
1, 28).
De veacuri străbătea deja în lume strigătul durerii neamului
omenesc prin glasul neînfricatului Isaia: „Am luat în pântece şi ne-am chinuit
şi am născut; duh al mântuirii Tale am adus pe pământ, dar vor cădea locuitorii
pământului. Se vor ridica morţii, se vor scula cei din morminte şi se vor
veseli cei de pe pământ !” (Is. 26, 18-19).
Darul primit de pururea-Fecioara este „înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 5), rod al frumuseţii celei
pline de har şi cu neputinţă de ajuns, rod al bunăcuviinţei Binelui Ceresc,
oglindă a dumnezeieştii feciorii cea mai presus de fecioria trupului, icoană
vie întru care se străvede cu putere icoana Dumnezeului Celui nevăzut şi
veşnic: „Acesta este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întâi născut decât
toată făptura” (Col. 1, 15).
„Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat”, Iisus Hristos, „Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt” (Mc. 5, 7) primeşte trup şi întreaga
fire omenească din firea omenească a Fecioarei Maria „cea neispitită de
bărbat”, înfăţişând întregii istorii a umanităţii Icoana veşnică a Noului Adam,
restaurată după chipul Ziditorului său, „născut iar nu făcut”, prin negrăita
unire fără de amestecare a firii dumnezeieşti cu firea omenească în pântecele
cel preanevinovat al Fecioarei, făcând din ea Maica Domnului întregii omeniri:
„de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu ?” (Lc. 1, 43). Cu privire la aceasta, cel
de-al treilea Sinod al Sfinţilor Părinţi din lumea întreagă strânşi la Efes în
anul 431 împotriva ereziilor lui Nestorie, patriarh al Constantinopolului, au
hotărât pentru vecie cinstirea cuvenită Maicii Domnului ca adevărată
„Născătoare de Dumnezeu”. Astfel, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Fecioria
veşnică absolută prin Care Tatăl a creat întreaga fire omenească („Să facem om
după chipul şi asemănarea Noastră” – Fac.
1, 26), S-a sălăşluit în chip preaminunat în trupul feciorelnic al Mariei,
pogorându-Se ca pentru o cercetare lăuntrică amănunţită; şi, aflând loc
neîntinat, după rânduiala fecioriei celei veşnice, S-a plămădit de la Duhul
Sfânt în pântecele ei, înomenindu-Se în chip de negrăit şi păstrând desăvârşită
şi nealterată fecioria dintru care a ieşit cu trup: „pe cea fără-de-prihană o a
lăsat nevătămată !” (Dogmatica
glasului al V-lea).
Dacă în legea şi rânduiala firii pământeşti starea de
feciorie şi starea de maternitate sunt două stări în mod ireductibil diferite,
oponente chiar, în persoana fiicei sfinţilor Ioachim şi Ana Dumnezeu voieşte să
biruiască rânduiala firii şi astfel le uneşte în chip preaminunat, de neînţeles
cu cugetul şi cu neputinţă de tâlcuit cu cuvântul; tot aşa cum, mai târziu,
după învierea lui Hristos din morţi, mormântul gol păstrează piatra cu pecetea
intactă, iar mai apoi „ uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de
frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor” (In. 20, 19): „când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe
Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i
răscumpere !” (Gal. 4, 4-5). De
demult Adam a fost zidit din pământ neîntinat, adică feciorelnic, neatins decât
de mâna Ziditorului; acum Hristos Se naşte din Fecioară neîntinată, neatinsă,
nepătată, restaurându-l întru Sine pe Adam cel vechi din firea cea omenească,
pământească, a Fecioarei, prin unirea cu firea Sa cea veşnică, dumnezeiască. Cu
adevărat pământ sfinţit fost-a Fecioara, purtând în sine frumuseţea Raiului
tresărind la prezenţa Ziditorului său. Şi prin aceasta Hristos restaurează
chipul şi desăvârşeşte asemănarea, El fiind Noul Adam „cu Duh dătător de viaţă”
(I Cor. 15, 45). Dacă prin
neascultarea Vechiului Adam s-a abătut asupra întregii firi blestemul aducător
de moarte („blestemat va fi pământul pentru tine !” – Fac. 3, 17; „toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri
până acum” – Rom. 8, 22), acum Adam
cel Nou, Hristos Iisus Mântuitorul, a adus în lume binecuvântarea, restaurând
creaţia şi preamărind pe ceea ce se numise pe sine „roaba Domnului” (Lc. 1, 38): „Binecuvântată eşti tu
între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău !” (Lc. 1, 42). Hristos fiind grâul, „pâinea vieţii” (In. 6, 48), Maica Domnului devine
pământul cel dătător de viaţă, ogorul roditor al Adevărului Scripturii: „Fie
mie după cuvântul tău !” (Lc. 1, 38).
Aşa au văzut-o Sfinţii pe Fecioara, asemenea unei scări care uneşte Cerul cu
pământul, şirul nesfârşit al treptelor ei fiind virtuţile cele duhovniceşti;
capătul sprijinind pământul este smerenia cea mai adâncă, iar vârful care
atinge Cerul fiind dragostea cea mai înaltă.
Cu bunăvoirea Tatălui, „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara
Maria”, mai presus de fire şi de înţelegere, „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a
sălăşluit între noi” (In. 1, 14).
Venirea Celui ce răscumpărat-a neamul omenesc din robia diavolului a fost
vestită cu aproape cincisprezece veacuri mai înainte de către Moise,
văzătorul-de-Dumnezeu: „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor
din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune
popoarele” (Fac. 49, 10).
Evenimentele istorice legate de venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu se petrec
în circumstanţe concrete, în locuri precise şi în răstimpuri cunoscute. Ceea ce
uimeşte constant pe tot parcursul derulării lor este atitudinea de o
desăvârşită modestie şi smerenie a Preasfintei Fecioare Maria, care face ca
aproape nici unul dintre contemporanii ei să nu priceapă taina cea mare şi cu
totul negrăită a celei ce, întru tăcerea adâncă a necontenitei rugăciuni, nu
dorea nimic altceva decât să împlinească voia Domnului Dumnezeu, în ciuda
oricăror primejdii sau încercări prin care ar fi trebuit să treacă. Şi astfel,
înfruntă cu curaj povara unei călătorii silite, în cursul căreia Îl naşte pe
Unicul ei Fiu, Iisus, în împrejurări vitrege, lipsită fiind de orice ajutor sau
înţelegere din partea oamenilor.
„În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se
înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius
ocârmuia Siria” (Lc. 2, 1-2) –
recensământ necesar autorităţilor romane pentru o mai bună organizare a
colectării taxelor şi impozitelor. Urmare a poruncii împărăteşti, „s-a suit şi
Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care
se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David” (Lc. 2, 4). Dar proorocii Celui
Preaînalt vestiseră aceasta deja cu veacuri înainte: „Şi tu, Betleeme Efrata,
deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitorul peste Israel,
iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Mih. 5, 1), şi „va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui
David” (Is. 9, 6). Căci Sfântul şi
bătrânul Iosif era descendent al casei davidice: „Iacov a născut pe Iosif,
logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos” (Mt. 1, 16); „aşadar, toate neamurile de
la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în
Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt
paisprezece neamuri” (Mt. 1, 17).
„Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui,
fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având
în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o
vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul
Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua
pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea
va naşte Fiu şi vei chema Numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de
păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de
Domnul prin proorocul care zice: "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va
naşte Fiu şi vor chema Numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu".
Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul
Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif,
Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus Numele Iisus” (Mt. 1, 18-25).
Din toate aceste întâmplări se vede limpede că Dumnezeu
veghează îndeaproape la împlinirea proorociilor din veac, până la cel mai mic
amănunt al lor, prin duhurile Sale slujitoare. Iată, de pildă, cum în vis, prin
înger, risipeşte tulburarea din sufletul dreptului Iosif stârnită de îndoiala
resimţită cu privire la zămislirea de neînţeles a Fecioarei şi la Pruncul pe
Care trebuia să-L nască, descoperindu-i măreţia tainelor dumnezeieşti – a
întrupării Cuvântului prin puterea Celui Preaînalt şi a naşterii Lui din Maică-Fecioară
fără de stricăciune: „Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a
pus Numele Iisus” (Mt. 1, 25).
Îngerul veghează în chip minunat viaţa Pruncului Iisus prin
arătări în vis şi prin poruncă de la Dumnezeu. La Naşterea cu trup a Fiului lui
Dumnezeu au loc evenimente unice în istoria umanităţii: „Unde este regele
Iudeilor, Cel ce S-a născut ? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit
să ne închinăm Lui” (Mt. 2, 2).
Vestea răspândită ca fulgerul îl tulbură grozav pe regele Irod care cu viclenie
caută să ia viaţa Pruncului: „Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot
Ierusalimul împreună cu el” (Mt. 2, 3).
Dar perfidia lui Irod (vădită magilor de către înger) nu izbândeşte în dorinţa
de a-L ucide pe Fiul Mariei: „Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de
la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua” (Mt. 2, 7); „iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua
pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat
deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare
foarte” (Mt. 2, 9-10). Magii ajung la
Betleem şi se închină, adorându-L pe Fiul Celui Preaînalt în braţele Fecioarei,
aducându-I în dar aur, smirnă şi tămâie: „Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc
împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi
deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Mt. 2, 11). Dar apoi, îngerul Domnului
îi înştiinţează în vis despre adevăratele intenţii ale regelui Irod şi de aceea
ei părăsesc cetatea neştiuţi, pe alte căi: „şi luând înştiinţare în vis să nu
se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (Mt. 2, 12). Iarăşi îngerul se arată şi
rânduieşte prin vis salvarea vieţii Pruncului de urgia ce avea să vie: „După
plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând:
Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi
voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă” (Mt. 2, 13).
După uciderea celor paisprezece mii de prunci din porunca
satrapului Irod, acesta îşi află sfârşitul cuvenit faptelor sale, şi atunci
îngerul se arată iarăşi în vis bătrânului Iosif aflat în Egipt, îndemnându-l să
se întoarcă în pământul lui Israel: „După moartea lui Irod, iată că îngerul
Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt, şi i-a zis: Scoală-te, ia
Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce
căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama
Lui şi a venit în pământul lui Israel” (Mt.
2, 19-21). Şi tot prin îndrumare primită în vis îngeresc, de a se feri de
Arhelau din Iudeea, Iosif se îndreaptă către cetatea Nazaret: „Şi venind a
locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin
prooroci, că Nazarinean Se va chema” (Mt.
2, 23).
Naşterea lui Iisus fiind cu totul mai presus de fire,
Dumnezeu a trimis alai îngeresc ca să-L slăvească pe Pruncul cel Preasfânt,
tocmai pentru a mângâia sufletul smerit al Mariei, Copila Preanevinovată. La
doar cincisprezece ani ea naşte singură şi neluată în seamă, într-o iesle de
dobitoace. În ochii oamenilor nu era decât o biată copilă sărăcuţă, lipsită,
flămândă, obosită de mersul îndelungat pe jos, înfrigurată şi istovită de
osteneala cea trupească, uneori poate chiar ironizată de unii sau de alţii
pentru însoţirea ei cu un bărbat atât de înaintat în vârstă, resimţind din plin
probabil drama sufletească a lui Iosif, care dădea semne de neîncredere faţă de
Pruncul purtat în pântecele ei, - şi dincolo de acestea, primejdia reală de a
fi acuzată de adulter (ceea ce ar fi atras, conform rânduielilor Vechiului
Legământ, uciderea cu pietre); în plus, setea, foamea, vlăguirea – toate
acestea sunt semne ale unei vieţi de nevoinţă înfricoşător de aspră, asumată
însă nu din fanatism sau din cine ştie ce rigorism exagerat, ci suferind întru
răbdare toate lipsurile cu smerenie.
Fecioara Maria deapănă firul mântuirii umanităţii prin
însuşi trupul ei cel preacurat, prin carnea şi sângele ei străbătute, umplute
şi sfinţite de harul Focului dumnezeiesc arzând în pântecele ei, dând Fiului
lui Dumnezeu Trup din trupul ei şi Sânge din preacurat sângele ei cel pururea
fecioresc, spre spălarea şi curăţirea şi iertarea păcatelor întregului neam
omenesc prin răstignirea lui Iisus pe Crucea înfiptă în locul Căpăţânii,
trecând prin moarte - dar spre înviere ! „Hristos a înviat din morţi, fiind
începătură (a învierii) celor adormiţi” (I
Cor. 15, 20); dar „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa
voastră, sunteţi încă în păcatele voastre !” (I Cor. 15, 17).
Atâta suferinţă şi durere a strâns în trupul şi în sufletul
ei Fecioara încât, în faţa ei, Biserica întreagă îngenunchează în tăcere,
plecându-şi fruntea spre pământ şi necutezând a ridica ochii spre Preasfânta –
ci doar glas de rugă umilită: „Nepătată, neîntinată, nestricată, fără prihană,
preacurată Fecioară, a lui Dumnezeu Mireasă, nu te scârbi de noi, cei păcătoşi
şi întinaţi!”. Căci faţă în faţă cu răceala, cruzimea, nepăsarea şi chiar
răutatea cumplită stârnită în lume la naşterea Pruncului ei, Fecioara devine
încă şi mai discretă, mai tainică, mai adânc cugetând în lăuntrul inimii ei la
toate cele despre Fiul său, de vreme ce atâta larmă şi mişcare s-au produs în
jurul Lui: „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Lc. 2, 19). Cu adevărat iadul clocotea
şi moartea suspina simţind zorile mântuirii neamului omenesc prin naşterea
preaminunată a Pruncului Fecioarei, când s-au strâns întru uimire şi cerul şi
pământul, şi îngerii şi magii şi păstorii: „Şi toţi câţi auzeau se mirau de
cele spuse lor de către păstori” (Lc. 2, 18).
Despre toate acestea mărturiseşte Sfântul Apostol şi
Evanghelist Luca în cuvinte mişcătoare, pline de har şi de putere, insuflate de
către Duhul Sfânt, Împăratul Ceresc, Mângâietorul. Toată această măreaţă
privelişte duhovnicească se regăseşte descrisă cu o sensibilitate aparte
mişcătoare în tradiţionalele colinde religioase proprii folclorului românesc,
ce preamăresc cu o măiestrie artistică inegalabilă şi un suflu de credinţă
sfânt şi unic taina cea mare a iubirii Dumnezeului Celui de Sus pentru noi
oamenii, Care ni-L dăruieşte pe Fiul Său prin naştere preaminunată din
Fecioară. Acestea nu sunt închipuiri de basm, nu sunt mituri mincinoase şi nici
deşarte vorbe omeneşti, ci faptele de vrednicie dumnezeiească prin care lumea
s-a mântuit şi moartea s-a surpat, vieţii ne-am adăugat iar lumea rostul şi-a
aflat.
Astfel, noaptea cea sfântă şi prealuminată a Naşterii
Pruncului Iisus este redată tot de către Luca, „doctorul cel iubit” (Col. 4, 14), în cuvinte de o frumuseţe
negrăită, vrednice de măreţia Dumnezeieştii Întrupări: „Dar pe când erau ei
acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său, Cel
Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de
găzduire pentru ei. Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând
de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut
lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu
frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi ! Căci, iată, vă binevestesc
vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi
Mântuitor, Care este Hristos-Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi
semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună
cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar
după ce îngerii au plecat de la ei la Cer, păstorii vorbeau unii către alţii:
Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care
Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi
pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit
lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către
păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au
întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi
văzuseră precum li se spusese” (Lc. 2, 16-20).
Pentru ca apoi să ne descopere şi mărturia celor doi bineplăcuţi ai Domnului
din Sfânta Cetate, Sfântul şi Dreptul Simeon şi Sfânta Ana proorociţa, fiica
lui Fanuel: „Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus
Numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în
pântece. Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, L-au
adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului. Precum este scris
în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat
Domnului. Şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de
turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele
Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea
lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul
Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din
îndemnul Duhului a venit la Templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe
Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, el L-a primit în
braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum slobozeşte pe robul
Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai
gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor
şi slavă poporului Tău Israel ! Iar Iosif şi mama Lui se mirau de ceea ce se
vorbea despre Prunc. Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui:
Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca
un Semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să
se descopere gândurile din multe inimi !” (Lc.
2, 21-35); „şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui
Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţi şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la
fecioria sa. Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se
depărta de Templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind
ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau
mântuire în Ierusalim” (Lc. 2, 36-38).
Cu câtă delicateţe descrie Sfântul Luca smerenia şi
inocenţa, simplitatea şi curăţia cea mai presus de fire a pururea-Fecioarei,
Maica Domnului Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, odihna tronului
împărătesc a Cuvântului întrupat: „Iar Iosif şi mama Lui se mirau de ceea ce se
vorbea despre Prunc” (Lc. 2, 33).
Căci viaţa Pruncului purtat în braţele ocrotitoare ale Maicii Sale va fi cu
adevărat vegheată de către Părintele Ceresc: „Iar Copilul creştea şi Se întărea
cu Duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui. Şi
părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim” (Lc. 2, 40-41). „Fericit este pântecele
care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt !” (Lc. 11, 27). „Iar când a fost El de
doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii” (Lc. 2, 42) „şi, negăsindu-L, s-au
întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în Templu,
şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl
auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui” (Lc. 2, 45-47). „Iar El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi ?
Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu ?! Dar ei n-au
înţeles cuvântul pe care l-a spus lor” (Lc.
2, 49-50); „şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar
mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte. Iar Iisus sporea cu
înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Lc. 2, 51-52).
Pe drept cuvânt şi astăzi, după două mii de ani de
creştinism, mărturisim şi noi că singura care cu adevărat a înţeles sensul
deplin şi adânc al lucrării Domnului în lume a fost nevinovata pruncă Maria a
smeriţilor bătrâni Ioachim şi Ana. Şi de aceea, ori de câte ori o vom chema în
rugăciuni şi o vom căuta spre ajutor la toate necazurile şi încercările vieţii,
îi vom auzi tainic şoapta cea preasfântă în lăuntrul inimii: „Faceţi orice vă
va spune El !” (In. 2, 5), „căci mi-a
făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este Numele Lui !” (Lc. 1, 49). Iar Fiul ei şi Dumnezeul nostru, Iisus Mântuitorul, ne
va întări întru credinţă: „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu
şi-l împlinesc pe el !” (Lc. 11, 28).
Iată, aşadar, adevărată apocalipsă a moralei şi a familiei,
a nunţii şi a credinţei, un sfârşit şi o distrugere în fond a bunului-simţ.
Dacă în vremurile de demult fiece gospodar român creştea în curtea casei sale
acea „floare a ruşinii” (uşor de recunoscut printr-o frumoasă pată roşie ivită
chiar în mijlocul florii albe), cei de azi nici măcar nu mai ştiu cum arată !
Şi e firesc să ne întrebăm: de ce se întâmplă oare toate acestea ?! „Vremea
este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legământul Tău !” (Ps 118, 126), „au vărsat sânge
nevinovat: sângele fiilor lor şi al fiicelor lor, pe care i-au jertfit idolilor
din Canaan !” (Ps 105, 38). „Omul în
cinste fiind, n-a priceput: alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi
s-a asemănat lor !” (Ps 48, 21). 
