,,Nu vă
socotiţi pe voi înşivă înţelepţi !” (Rm.
11, 25)
,,Litera
ucide, iar Duhul face viu !” (II Cor. 3,
6)
,,Frica de
Domnul este curată – rămâne în veacul veacului !” (Ps. 18, 10)
,,Cel căruia
i se pare că stă neclintit – să ia seama să nu cadă !” (I Cor. 10, 12)
,,Fericit
bărbatul care se teme de Domnul: întru poruncile Lui va voi foarte !” (Ps. 111, 1)
,,Frica de
Dumnezeu – aceasta este înţelepciunea; iar în depărtarea de cel rău stă
priceperea !” (Iov 28, 28)
,, Moartea
şi viaţa sunt în puterea limbii, cei care o stăpânesc îi mănâncă roadele !” (Pild. 18, 21)
,,Căci lupta
noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor,
împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh.” (Ef. 6, 12)
,,Staţi deci
tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa
dreptăţii !” (Ef. 6, 14)
,,Şi câţi
vor umbla după dreptarul acesta – pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului
lui Dumnezeu !” (Gal. 6, 16)
,,Iisuse,
Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi !” (Lc.
17, 13)
,,Şi
văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor !” (Lc. 17, 14)
,,Iar unul
dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe
Dumnezeu.” (Lc. 17, 15)
,,Iisus a
zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt ?!” (Lc. 17, 17)
,,Scoală-te
şi du-te; credinţa ta te-a mântuit !” (Lc.
17, 19)
,,Cele ce
sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu !” (Lc. 18, 27)
,,Opriţi-vă
şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu !” (Ps.
45, 10)
Una dintre cele mai importante preocupări ale
cugetării patristice sintetizate în monumentala literatură filocalică de
inspiraţie scripturistică este deprinderea meşteşugului duhovnicesc al
deosebirii binelui de rău. Aceasta pentru că, pe de o parte, numai aşa poate
omul dobândi în chip real şi adevărat folosul pentru viaţa aceasta trecătoare
şi moştenirea vieţii celei veşnice (,,Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea
şi o urmează pe ea” – Ps. 33, 13,
,,şi vei trăi în veacul veacului !” – Ps.
36, 27) iar pe de altă parte, pentru a se putea feri de tot ceea ce îl
vatămă grav şi îl păgubeşte iremediabil în privinţa mântuirii sufletului său.
Pentru că, de pildă, mândria şi răzvrătirea au făcut din sfinţi îngeri – demoni
întunecaţi, iar neascultarea i-a scos pe oameni afară până şi din Rai: ,,Şi
izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus
heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către Pomul
Vieţii” (Fac. 3, 24).
Lecţia pe care o avem de învăţat din căderea omului
primordial, Adam cel de demult (înzestrat de Ziditorul său cu voinţă liberă
de-sine-stăpânitoare şi chemat să exercite puterea acesteia prin făptuirea
constantă şi permanentă a binelui întru îndumnezeirea sa prin harul Sfintei
Treimi), este aceea că liberul arbitru ne aşează permanent între viaţă şi
moarte, între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între bucurie şi necaz –
şi că avem ceea ce alegem. E tocmai ceea ce ne descoperă măreţia Creatorului
Care nu S-a sfiit nicidecum să facă o făptură atât de complexă şi de uimitoare
– precum este omul pe care l-a zidit „după chipul şi asemănarea” Sa (Fac. 1, 26), înzestrându-l (după cum
spuneam) cu voinţă proprie, suverană (,,El din început a făcut pe om şi l-a
lăsat în mâna sfatului său” – Sir. 15, 14),
deci cu puterea de a alege între bine şi rău. De aceea se şi întreabă uimit
Psalmistul: ,,Ce este omul că-ţi aminteşti de el ?!” (Ps. 8, 4), iar marele Pavel, Apostolul neamurilor, mărturiseşte
limpede şi deschis această ambivalenţă prezentă în firea noastră cea căzută:
„Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc – pe acela îl
săvârşesc !” (Rm. 7, 19).
Sfânta Scriptură, sub inspiraţia Sfântului Duh, ne
vorbeşte despre lucrarea perfidă şi vicleană îndreptată împotriva omului de
către pizmaşul diavol (cel plin de zavistie faţă de făptura aceasta chemată să
împărăţească peste creaţia vazută), urmarea căreia a fost nefericita convorbire
dintre Eva şi şarpele din Rai, care a dus la căderea protopărinţilor neamului
omenesc în păcatul neascultării, adică la căderea firii omeneşti în starea
jalnică de stricăciune şi moarte: ,,Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi
mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu – cunoscând binele
şi răul !” (Fac. 3, 5). Desigur,
explicarea unui asemenea alegeri ţine doar de trufia ispitei de a fi asemenea
lui Dumnezeu – dar nu prin harul Lui, în comuniune cu El prin ascultare şi
iubire, ci prin puterile proprii şi după sfatul diavolesc. Aceasta se află la
rădăcina tuturor răutăţilor care de atunci şi până astăzi au umplut pământul.
Căci aşa a început omul a săvârşi păcatul şi fărădelegea, adică toată
nedreptatea: toate faptele săvârşite în dezacord de formă şi de fond cu
cuvântul sau porunca lui Dumnezeu. Pentru cei ce fac unele ca acestea, Sfântul
David proorocul vesteşte: ,,Cu cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi !” (Ps. 140, 4), iar Hristos Însuşi le va
spune: „Depărtaţi-vă de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea !” (Mt. 7, 23).
De aceea trebuie să ne străduim, mai presus de
toate, să aflăm şi să împlinim voia Celui Sfânt: ,,Pentru ce iubiţi
deşertăciunea şi căutaţi minciuna ?!” (Ps.
4, 2), ,,Luaţi învăţătură – pentru ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să
pieriţi din calea cea dreaptă !” (Ps. 2,
12). Căci legea lui Dumnezeu este lege de netrecut şi de netăgăduit:
,,Cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35). Şi după cum omul
împlineşte voia Domnului, tot aşa şi mila Lui se revarsă peste cei ce Îl iubesc
pe El. Vechiul Testament ne oferă numeroase exemple: Noe, Avraam, Moise, Iacov,
David (şi cei asemenea lor) sunt astfel de icoane ale supunerii faţă de
Atotţiitorul. Din viaţa şi credinţa lor descoperim că omul drept la cuget,
curat la inimă, sincer în cuvânt şi smerit în făptuire dobândeşte mare
îndrăzneală inaintea Stăpânului tuturor. Şi că Domnul cerului şi al pământului
nu rămâne nicidecum neplecat la rugăminţile robilor Săi ci, dimpotrivă, îi
ascultă şi le împlineşte cererile. Atunci când Moise cel ales de Dumnezeu
pentru a-I elibera poporul din robia lui Faraon şi a-l conduce spre Pământul
făgăduinţei, în ,,ţara unde curge miere şi lapte” (Ieş. 3, 8) s-a văzut confruntat cu îndărătnicia, cerbicia,
cârtirea şi răzvrătirea evreilor care sfidau şi nesocoteau minunile săvârşite
chiar sub ochii lor, Domnul Cel Preaînalt a hotărât să-i piardă; dar proorocul
s-a umilit întru sine, căindu-se pentru ei şi zicându-I: ,,Rogu-mă acum, de
vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din
cartea Ta, în care m-ai scris !” (Ieş.
32, 32). Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea robului Său pentru iertarea
poporului neascultător. Tot aşa cum a arătat măsura nespusei Sale milostiviri
dumnezeieşti atunci când Patriarhul Avraam L-a rugat pe Cel Ce i Se descoperise
ca Sfântă Treime de Persoane, ospătându-L la stejarul Mamvri, să Se înduplece
(de dragul celor drepţi) şi faţă de cei păcătoşi: ,,Poate că lipsesc cinci din
cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a
cinci pierde-vei, oare, toată cetatea ?” (Fac.
18, 28); în cele din urmă, Domnul hotărăşte: ,,Pentru cei zece nu o voi
pierde !” (Fac. 17, 32). Cine s-ar
mai încumeta astăzi, în această vreme de „decadenţă morală şi slăbănogire
duhovnicească” (Părintele Serafim Rose),
să negocieze cu Dumnezeu soarta omenirii ?!...
Mila Domnului Care Se înduplecă şi Îşi schimbă
gândul (sau hotărârea pe care o luase) când omul Îl roagă cu căldură şi căinţă
din adâncul inimii înfrânte şi smerite, s-a văzut şi atunci când regele
Iezechia, bolnav, zăcând la pat cu faţa la perete, L-a rugat să-l ierte şi să-i
mai lase răgaz de vieţuire întru pocăinţă; şi astfel a mai trăit alţi
cincisprezece ani. Nici Iosua Navi n-a fost trecut cu vederea atunci când L-a
strigat pe Cel de Sus, Care a oprit soarele din mersul său pe cer vreme de
treizeci şi şase de ore până ce i-a biruit pe amorei. Semne minunate ale
milostivirii divine s-au arătat şi către Sfinţii Apostoli şi ucenici ai
Domnului – aşa precum atunci când îngerul a deschis nevăzut porţile temniţei,
eliberându-i pe cei înlănţuiţi, sau când s-a arătat în casa sutaşului Corneliu
(cel ce petrecea zilnic în post şi rugăciuni). Şi să nu uităm nici de rodirea
minunată a pântecelui altădată sterp şi neroditor – atât în cazul Sfintei Ana,
soţia Bătrânului Ioachim cel Drept, cât şi în cel al Sfintei Elisabeta, soţia
Sfântului Zaharia, arhiereul de la Templu. Prin aceasta, amândouă s-au arătat
urmaşe vrednice ale binecuvântării pe care Sarra, soţia lui Avraam, a primit-o
de la Cel Preaînalt acolo, la stejarul Mamvri: „Iată, la anul, pe vremea
aceasta, am să vin iar pe la tine; iar Sarra, femeia ta, va avea un fiu !” (Fac. 18, 10).
Astfel de
mărturii ne vorbesc nu doar despre
măreţia puterii dumnezeieşti, ci şi – mai ales – despre puterea dragostei
Sale care se pleacă cu smerenie şi blândeţe spre ruga şi voia omului pe care
l-a zidit, atunci când acesta doreşte să se îndrepte prin înnoirea vieţii. Iată
cum, deşi căderea lui Adam şi a Evei părea să fi năruit planul divin de
îndumnezeire a omului prin împărtăşirea lui treptată din roadele Raiului,
totuşi înţelepciunea cea mai presus de minte şi de cuvânt a Celui Preaînalt a
făcut chiar din omul cel căzut părtaş la săvârşirea operei de mântuire a lumii,
de mai înainte vestind biruinţa celei mai alese dintre fiicele neamului omenesc
asupra diavolului şi asupra păcatului: ,,Duşmănie voi pune între tine şi
femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul – iar tu îi
vei înţepa călcâiul !” (Fac. 3, 15).
Aici se vede măreţia lui Dumnezeu. Măreţie,
înţelepciune, milă şi putere a iubirii dumnezeieşti care s-au descoperit din
plin şi în cazul femeii prinse în adulter şi târâtă de pârâşii ei înaintea lui
Hristos pentru a fi pedepsită, după porunca Legii, prin uciderea cu pietre.
Căci chiar din cea care Îi călcase porunca (,,Să nu fii desfrânat !” – Ieş. 20, 14), Dumnezeu întrupat a făcut
de fapt momeală spre prinderea şi vădirea răutăţii săvârşirii păcatului (în
acest caz – al uciderii) chiar de către cei care se erijau în apărători ai Legii
(îmbrăcând, de fapt, in litera acesteia răceala propriilor lor inimi şi suflete
moarte): ,,cel fără de păcat dintre voi să arunce primul cu piatra !” (In. 8, 7). Nu degeaba vestise despre ei
de mai înainte proorocul: ,,Au ochi – dar nu văd; urechi au – dar nu aud !” (Ier. 5, 21). Ceea ce L-a făcut pe
Hristos să atragă atenţia ucenicilor Săi tocmai asupra acestui aspect
fundamental: ,,Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am
venit să stric, ci să împlinesc !” (Mt.
5, 17). Adică să dezlege legăturile orbirii sufletelor: ,,căci inima
acestui popor s-a învârtoşat, cu urechile aude greu iar ochii lui s-au închis –
ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi
să se întoarcă – iar Eu să-i tămăduiesc pe ei !” (Mt. 13, 15). Această vedere a voii lui Dumnezeu înseamnă, de fapt,
dobândirea celor şapte daruri ale Duhului lui Dumnezeu: „duhul înţelepciunii şi
al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al
bunei-credinţe, duhul temerii de Dumnezeu” (Is.
11, 2-3). Fără aceste daruri ale Duhului Sfânt nu ne putem înălţa la
Dumnezeu. Curăţirea inimii se face prin lucrarea Duhului Sfânt, nicidecum prin
ţinerea de litera Legii. De credinţă vie şi roditoare e nevoie, iar nu de
ritualism sec şi formalism steril. Dovadă – cuvântul lui Hristos: ,,După
credinţa voastră, fie vouă !” (Mt. 9, 29).
Iar Sfântul Apostol Marcu întăreşte: „Adevărat zic vouă că oricine va zice
acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui,
ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice !” (Mc. 11, 23). Căci omului plin de
credinţă şi de har, Dumnezeu Însuşi îi împlineşte voia: ,,Fie ţie după cum
voieşti !” (Mt. 15, 28). Întocmai aşa
precum a făcut şi celor doi bineplăcuţi ai Săi, Avraam şi Moise, prin curăţia
inimilor cărora (prin puterea Domnului) s-a schimbat cursul istoriei lumii.
Un alt caz celebru şi elocvent în privinţa doririi
Celui Sfânt nu de a prevala litera, ci de a prisosi harul, este vestirea (de
către proorocul Iona) a iminentei pieiri a cetăţii Ninive pentru mulţimea şi
grozăvia păcatelor ei. Pocăinţa poporului a îmblânzit mânia lui Dumnezeu,
salvând astfel viaţa cetăţii şi a locuitorilor ei – spre profunda consternare
(şi chiar supărare !) a slujitorului Său, care aştepta împlinirea profeţiei
Lui: „O, Doamne, iată tocmai ceea ce cugetam eu...” (Iona 4, 2), tocmai aceea s-a împlinit: Dumnezeu nu i-a mai
pedepsit! ,,«Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în
loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim!» Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor
cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi I-a părut rău
Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse – şi nu le-a împlinit !” (Iona 3, 9-10).
Toate aceste exemple deosebit de pilduitoare în
privinţa credincioşiei dintre om şi Dumnezeu şi dintre Dumnezeu şi om
(,,Fericit bărbatul care se teme de Domnul: întru poruncile Lui va voi foarte !”
– Ps. 111, 1) sunt înfăţişate ochilor
noştri sufleteşti tocmai pentru a-i vindeca de orbirea care-i împiedică a vedea
prezenţa Domnului şi a-I recunoaşte lucrarea Sa în lume, printre oameni:
,,ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24, 16). Ceea ce constituie, desigur, un motiv permanent de
mâhnire a inimii Celui Sfânt şi fără de păcat, văzându-l mereu pe omul pe care
l-a iubit (şi a dorit sa-l mîntuiască din robia iadului şi a morţii) că
niciodată nu cumpăneşte drept lucrurile în mintea sa, luând hotărâri greşite şi
abătându-se astfel pururea de la Calea care duce la Viaţă. Dar cum să înţelegi
Scripturile Sfinte având mereu mintea risipită la grijile lumeşti iar inima
plină de poftele înşelăciunii ?! ,,O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima” (Lc. 24, 25), ,,vă rătăciţi, neştiind
Scripturile !” (Mt. 22, 29). Tocmai
din acest motiv Sfinţi Părinţi precum Ioan Scărarul atrăgeau atenţia în mod cu
totul deosebit asupra necesităţii sfătuirii pentru mântuire, luând aminte la
cuvântul lui Solomon cel înţelept: „Cei ce nu au cârmuire cad ca frunzele, dar
în sfatul bogat se află mântuire !” (Pild.
11, 14).
Să nu uităm că (atunci când a căzut din har) omul
care şi-a întins mâna spre pomul oprit tindea, de fapt, spre perfecţiune. Şi de
aceea, cu cât ajungi să îţi doreşti să fii mai sus, cu atât ajungi să greşeşti
mai mult, uitând că viaţa omului nu e fără de păcat, chiar de ar fi de o
singură zi. Spuneau cei de demult: „Câte capete – atâtea păreri !”. Fiecare le
ştie pe ale lui, toţi se întrec în deşteptăciune, în pricepere, în cunoaştere,
în valoarea performanţei intelectuale (fie din citite, fie din auzite sau
trăite). Cuvântul Apostolului, însă, loveşte ca un trăsnet norii groşi ai
fumurilor închipuirii-de-sine: singura care rămâne e ,,dragostea: nu cade
niciodată !” (I Cor. 13, 8). Doar
aceasta este cea care dă chip văzut şi autentic desăvârşirii la care omul este
chemat şi poate să năzuiască în lumea aceasta în care a fost blagoslovit să-şi
ducă zilele într-un trup muritor şi plin de neputinţe. Tocmai de aceea Iisus
Hristos, Mântuitorul lumii, prin întruparea Sa din pururea-Fecioara Maria, îl
invită pe om la această desăvârşire posibilă doar prin vederea propriilor
păcate şi luarea pe umeri a crucii pocăinţei: ,,Iisus i-a zis: «Încă una îţi
lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în
ceruri; şi vino de urmează Mie !»” (Lc.
18, 22). Numai aşa se poate omul izbăvi de pendularea permanentă a minţii
sale între raţiunea pe care i-o dictează interesul de moment şi imaginaţia la
care îl împinge părerea falsă despre adevăr; doar pe această cale, prin har,
are acces la transcendentul revelaţiei dumnezeieşti, în Lumina de dincolo de
lumină, precum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: ,, fie în trup, fie în afară
de trup – nu ştiu; Dumnezeu ştie !” (II
Cor. 12, 3). Este calea cea împărătească pe care au păşit sfinţii Bisericii
lui Hristos, unindu-se în chip tainic cu Acesta, prin vederea mistică a Celui
Înviat în Lumina necreată a Duhului lui Dumnezeu. Desigur, ne atrage atenţia
Sfântul Isaac Sirul, la rugăciunea curată ajunge doar unul din mii care se silesc.
Pentru că postul este pentru toţi – dar nu toţi ajung să-i cunoască roada:
,,fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează... de dreptate !” (Mt. 5, 6). De asemenea, şi rugăciunea o
pot face toţi – dar nu toţi urcă prin ea la Dumnezeu, nu toţi ajung de neclintit
duhovniceşte, fără a fi copleşiţi de adâncul simţirii ei sau fără a ameţi din
pricina înălţimii puterii ei. Căci uimire, extaz şi răpire este rugăciunea cea
adevărată, atunci când omul întreabă iar Dumnezeu răspunde: ,,Cel Ce faci pe
îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103, 5), ,,cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit iar
la inima omului nu s-au suit !” (I Cor.
2, 9). Dovadă că până şi Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli, Luca şi Cleopa,
care L-au întâlnit înviat pe drumul spre Emaus, se întrebau miraţi: ,,Oare nu
ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile ?!”
(Lc. 24, 32).
Cu privire la întâmplările semnificative ale
copleşirii strădaniei slabelor puteri omeneşti de a se smeri în mod eficient,
de către preaplinul îmbelşugat al harului dumnezeiesc (uneori deloc uşor de
recunoscut ca atare!), „Patericele” sunt pline de astfel de exemple. De pildă,
ni se povesteşte că odată, un astfel de nevoitor pentru mântuire, greu încercat
de o boală necruţătoare (care ducea la putrezirea unor părţi din trupul lui), a
fost întrebat dacă nu consideră această suferinţă îngrozitoare ca pe o
nedreptate strigătoare la Cer – de vreme ce toată viaţa trăise practicând
virtuţile duhovniceşti. Iar bravul ostaş al lui Hristos a răspuns cu o
seninătate şi un echilibru greu de conceput: „Păi, dacă au poftit la vremea
lor, oare nu li se cade acum să pătimească pentru a se curăţi ?!” (Lavsaiconul). Iar atunci când un alt
ascet a început să se vaite cu glas mare din pricina suferinţei şi a bolii, cel
împreună-nevoitor cu dânsul l-a întrebat: „Cine e cel care se vaită acolo de
durere ?!”; iar el a răspuns: „Un începător trândav şi nelucrător al poruncilor
lui Dumnezeu; căci cei încercaţi – adică iscusiţi – pătimesc cu răbdare, mulţumind
lui Dumnezeu în tăcere !” (Lavsaiconul).
Poate să pară uşor de zis – dar, cu siguranţă, e
mult mai greu de făcut! În primul rând pentru că omul a fost făcut dintru
început întru deplina libertate de mişcare a Duhului lui Dumnezeu. Căci
Creatorul său nu l-a făcut pentru a-l pune sub tirania vreunei legi, ci i-a
dăruit insuflarea dragostei divine, vederea duhovnicească şi starea de
nestricăciune. Căci călăuza omului duhovnicesc este lumina cunoaşterii lui Dumnezeu,
precum se şi mărturiseşte de către obştea credincioşilor la finalul
Dumnezeieştii Liturghii: „Am văzut Lumina Cea adevărată, am primit Duhul Cel
ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi
închinându-ne – că Aceasta ne-a mântuit pe noi !” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Legea s-a dat doar ca urmare a
păcatelor. Câtă vreme omul a petrecut în harul sfânt al Duhului lui Dumnezeu,
el vorbea deschis cu Ziditorul său, sfătuindu-se cu El. După căderea sa în
păcat, însă, a fost nevoie de Lege tocmai pentru a opri păcatul. Şi astfel,
vorbim despre o lege a conştiinţei – precum grăieşte David: ,,Văzut-am pe
Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin !” (Ps. 15, 8); de o lege morală:
,,Fereşte-te de rău şi fă binele – şi vei trăi în veacul veacului !” (Ps. 36, 27); de o lege socială: ,,Daţi
Cezarului cele ce sunt ale Cezarului – iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui
Dumnezeu !” (Mt. 22, 21) – toate
întemeiate desigur pe Legea celor zece porunci (sau Decalogul): „Pentru că cine va păzi toată Legea, dar va greşi
într-o singură poruncă, vinovat se va face faţă de toate poruncile !” (Iac. 2, 10).
Din faptul că Hristos Însuşi invită la cercetarea
Legii scrise (,,Ce este scris în Lege ? Cum citeşti ?” – Lc. 10, 26) e limpede că aceasta juca rolul de arbitru în societatea
iudaică. Pe de altă parte, aflat dintr-o cădere în alta, încercând să oprească
tăvălugul răutăţilor care au potopit pământul, omul a ajuns el însuşi să-şi
facă legi peste legi, pentru a reglementa cumva cursul vieţuirii sociale
pământeşti. Aceasta pentru că în cele cereşti are grijă Cel de Sus, ca Cel Care
neîncetat veghează şi susţine toate pentru a fi în bună rânduială: ,,Lege le-a
pus – şi nu o vor trece !” (Ps. 148, 6).
Dar, ca orice alt lucru omenesc, şi legile suferă cu timpul o anumită alterare,
pe măsură ce omul însuşi se strică şi se înjoseşte. Până într-acolo încât se
poate ajunge ca prin lege chiar să se lucreze împotriva binelui omului. Dovadă
că Hristos Însuşi este silit de atitudinea mai-marilor sinagogii să le adreseze
o întrebare – propriu-zis retorică: „Vă întreb pe voi: ce se cade sâmbăta – a
face bine sau a face rău ? A scăpa un suflet sau a-l pierde ?!” (Lc. 6, 9). Şi iarăşi dovadă că, până în
ziua de astăzi, există o vorbă care constată cu amărăciune: „Faci bine... şi
ieşi rău !”. Aşa se ajunsese şi în vremea Vechiului Legământ că din odihna,
folosul şi ajutorul pe care sabatul ar fi trebuit să i le aducă prin rânduiala
lui Dumnezeu, poporul s-a ales în loc, cu o silă împovărătoare şi de nesuferit.
Iar de atunci şi până în vremea noastră multe alte asemenea meschinării
înjositoare s-au petrecut în sânul omenirii. Astfel încât s-a ajuns să se
vorbească aproape pretutindeni de tot felul de obiceiuri şi năravuri devenite
legi de netrecut (după cuvântul: „Aşa e tipicul locului !”) menite, de fapt, să
mascheze făţărnicia, adică ipocrizia şi minciuna celor care (sub aparenţa
legităţii şi a legalităţii) abuzau fără urmă de ruşine sau frică de Dumnezeu de
poziţia lor socială pentru a-şi satisface interesele şi a-şi impune
privilegiile.
Într-o astfel de situaţie rosteşte Hristos cuvântul
Său necruţător şi nemitarnic: ,,Scoate întâi bârna din ochiul tău – şi abia
apoi vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău !” (Mt. 7, 5), atrăgând astfel atenţia asupra viciului fundamental al
acestei atitudini de ipocrizie: ,,Mă cinstesc ei, dar învăţând învăţături ce
sunt porunci ale oamenilor...” (Mt. 15,
9), în cele din urmă vestind fără înconjur şi osânda care-i aşteaptă pe cei
ce fac acestea: ,,căci înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic; şi
dacă l-aţi făcut – îl faceţi fiu al gheenei îndoit decât voi !” (Mt. 23, 15). Cu totul altfel îi
îndeamnă Hristos pe ucenicii Săi să procedeze în relaţiile cu semenii, dându-Se
pe Sine Însuşi drept pildă şi model: ,,Care între voi va vrea să fie mai-mare, acela
să fie slujitorul vostru !” (Mt. 20, 26)
pentru că ,,oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe
sine se va înălţa !” (Lc. 18, 14).
Pentru că Fiul lui Dumnezeu nu vine în lume, luând chip de rob şi smerindu-Se
pe Sine, doar pentru a impune o lege exterioară, ci El Însuşi Se face Lege
pentru oameni ca Cel Ce Se jerfeşte de bunăvoie pentru mântuirea lor: ,,N-am
venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47).
Este binecunoscut faptul că Imperiul Roman de
Răsărit (numit şi Imperiul Bizantin, garantul social şi istoric al
creştinătăţii răsăritene) şi-a clădit întregul edificiu monumental al
legislaţiei sale impunătoare pe temelia sistemului juridic iniţiat de faimosul
spirit de dreptate şi ordine socială al Romei celei Vechi. Din împletirea
vieţii Statului cu viaţa Bisericii au rezultat ulterior impresionantele
colecţii de nomocanoane şi legiuiri bisericeşti, de hotărâri imperiale şi
sinodale, de „tomos”-uri şi „horos”-uri menite să aducă binele în lume.
Întotdeauna, însă, absenţa iubirii pentru Dumnezeu a însemnat lipsa iubirii
pentru adevăr – şi deci lepădarea dreptăţii. Altfel spus, golul de har din
inima omului (ivit acolo din pricina necredinţei) a însemnat absenţa
discernământului din mintea lui – iar de aici săvârşirea fărădelegii. În vremea
Vechiului Legământ, cel ce nu aplica corect Legea era privit ca un blasfemiator
făţiş al slavei lui Dumnezeu – până într-acolo încât nu mai era loc de nici un
fel de milă sau compasiune pentru eventuala suferinţă, părere de rău sau
regretare a călcătorului-de-Lege. Căci nici nu se pomeneau practici de corupţie
precum „şpaga”, „pilele” sau „intervenţiile”,
ci fiecare judecător căuta să aplice cât mai corect Legea faţă de
Dumnezeu, Stăpânul Legii. Căci tolerarea (şi, eventual, acoperirea) răului era
socotită un păcat capital: ,,Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor !”
(Ps. 52, 7) striga cândva Psalmistul;
iar marele Isaia vesteşte răspicat: „«Gândurile Mele nu sunt ca gândurile
voastre şi nici căile Mele ca ale voastre !» - zice Domnul” (Is. 55, 8). Concludent în acest sens
este cuvântul consemnat în
„Antichităţile iudaice” de către istoricul iudeu Iosif Flavius: „Cel ce
nu respectă Legea şi dreptatea lui Dumnezeu, ci se arată părtinitor – acela se
pretinde a fi mai puternic decât Dumnezeu”.
Aşa încât, favorizarea oricărei încălcări a Legii,
orice nesocotire a dreptăţii, este o formă de dispreţ faţă de Dumnezeu; şi de
aceea proclamă Psalmistul: ,,Cu cei care fac fărădelegea nu mă voi însoţi !” (Ps. 140, 4). Dreptatea este unul dintre
atributele cele mai de seamă ale majestăţii divine, iar cel care o respectă şi
o împlineşte, cinsteşte de fapt cu adevărat pe Dumnezeu: ,,Dreptatea Lui rămâne
în veacul veacului !” (Ps. 110, 3),
,,veseliţi-vă, drepţilor, în Domnul şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui !” (Ps. 96, 13), ,,iar Tu, Doamne, în veac
rămâi şi pomenirea Ta din neam în neam !” (Ps.
101, 13), ,,Doamne, Numele Tău este în veac şi pomenirea Ta în neam şi în
neam !” (Ps. 134, 13), ,,pomenirea
mulţimii bunătăţii Tale vor vesti iar de dreptatea Ta se vor bucura” (Ps. 144, 7) „pentru că drept este
Domnul şi dreptatea a iubit iar faţa Lui spre cel drept priveşte !” (Ps. 10, 7) şi ,,cât de bun este
Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. 72, 1).
În „Deuteronomul” stă scris îndemnul categoric:
,,Iar judecătorii – să cerceteze bine !” (Deut.
19, 18). Pricina conflictului deschis iscat între Iisus şi propovăduitorii
Legii Vechi ţine tocmai de faptul că aceştia manipulau Legea astfel încât ea să
servească la satisfacerea propriilor lor interese, nicidecum la îndreptarea şi
asanarea morală a societăţii: ,,Casa Mea se va chema casă de rugăciune pentru
toate neamurile; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari !” (Lc. 19, 46). Sfântul Apostol şi
Evanghelist Matei consemnează fidel această înverşunare a lui Iisus faţă de
viclenia cărturarilor şi a fariseilor, faţă de atitudinea lor total
necorespunzătoare în privinţa adevăratului rost al Legii şi al aplicării ei
sociale, înverşunare perfect legitimă şi deplin justificată de mizeria sistemului
reprezentat de acestia: ,,Mâncaţi casele văduvelor” (Mt. 23, 14), „semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din
afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată
necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă
sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege !” (Mt. 23, 27-28), ,,călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi
înghiţiţi cămila !” (Mt. 23, 24),
,,voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt
pline de răpire şi de lăcomie !” (Mt. 23,
25).
Dar ce să mai zicem despre învăţătorul-de-Lege care
(ipocritul!) căuta să pară sincer interesat în împlinirea poruncilor divine
atunci când L-a întrebat pe Iisus: ,,Şi cine este aproapele meu ?” (Lc. 10, 29). Tocmai el a ajuns să
mărturisească propria sa întunecare – a lui şi a celor care, asemenea lui, de
la Moise şi până la Hristos, au ajuns (din pricina zgurii păcatelor) să nu mai
vadă lumina de icoană de pe chipul aproapelui aflat în suferinţă; deşi „căzut
între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l
aproape mort” (Lc. 10, 30), semenul
tău, din pricina ipocriziei, ignoranţei, dezinteresului şi înfumurării (venite
din chiar litera Legii) care au ajuns să te caracterizeze – zace acolo fără
ajutor, iar tu treci pe alături de el ?! Mai gravă decât moartea semenului tău
(prin care, iubindu-l, ţi-ai fi putut şi tu afla mântuirea, îngrijindu-l în
suferinţa lui, astfel deschizându-ţi-se şi ţie drumul către Dumnezeu fără prea
mari nevoinţe – dar pe care nu l-ai ajutat din pricina Legii, vrând chipurile
să o respecţi!) este propria ta moarte sufletească: „De aceea poporul acesta se
apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe !”
(Is. 29, 13). ,,Milă voiesc, iar nu
jertfă !” (Mt. 9, 13), ,,inimă
înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 18).
Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: ,,Prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Rm. 3, 20), dar ,,nu mai este iudeu,
nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi
parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Rm. 10, 12), ,,căci legea duhului
vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii !” (Rm. 8, 2).
Acum, ca şi atunci, legea rămâne lege. Duhul ei nu
se schimbă. Indiferent de contextul social şi istoric, ea trebuie să
împlinească dreptatea: „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi !” (Evr. 13, 8). Deosebirea dintre vremea
de demult şi vremea de acum, în privinţa legilor pământeşti, o fac oamenii care
au înmulţit legile, decretele, prevederile şi regulamentele, într-atât încât au
ajuns în situaţia de a nu mai vedea pădurea de copaci. Practic, tot fondul
problemei împlinirii dreptăţii şi realizării echităţii sociale se afundă şi se
pierde irecuperabil în hăţişul cu neputinţă de înfrânt al birocraţiei şi
corupţiei funcţionăreşti. Practic, ceea ce s-ar putea rezolva foarte simplu şi
pe loc, fără nici o întârziere, intră în caruselul ameţitor al verificărilor şi
supraverificărilor – fără a mai ieşi vreodată de acolo: „Nu fac binele pe care
îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc – pe acela îl săvârşesc !” (Rm. 7, 19). Aceasta este norma pe care
Sfântul Apostol al Mântuitorului o hotărăşte pentru săvârşirea şi împlinirea
binelui în lume: ,,Purtaţi-vă sarcinile unii altora – şi aşa veţi împlini Legea
lui Hristos !” (Gal. 6, 2). Căci este
evident faptul că nu toţi oamenii pot, vor şi fac acelaşi lucru: ,,stea de stea
se deosebeşte în strălucire” (I Cor. 15,
41); doar „sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti !” (I Cor. 15, 40); şi iarăşi: „într-o casă
mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele
sunt spre cinste, iar altele spre necinste” (II
Tim. 2, 20). Iar despre puterea măreţiei sufleteşti (comparată cu
nimicnicia neputinţei trupeşti), Apostolul ne învaţă: ,,avem comoara aceasta în
vase de lut” (II Cor. 4, 7). Şi
pentru ca să conştientizăm nevoia de har a firii pământeşti corupte de păcat,
ne spune: ,,carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu,
nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (I Cor. 15, 50), „iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după
măsura darului lui Hristos” (Ef. 4, 7);
,,şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci,
al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile
vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (I Cor. 12, 28).
Desigur, ca şi creştini, toţi năzuim spre mântuire
(adică la izbăvirea de păcate şi eliberarea din patimi); toţi dorim
desăvârşirea (adică lumina cunoaşterii lui Hristos, Fiul Dumnezeului Celui
Viu). Însă aceasta înseamnă „să vedem”: ,,Doamne, să văd !” (Lc. 18, 41). Să vedem, în ordine
spirituală, principalele trepte de înălţare către Dumnezeu: mai întâi, din
fapte – „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !”
(In. 14, 21); abia apoi, din
contemplare (din isihie, din taina lucrării curăţirii minţii): luminătorul
sufletului este mintea aşa precum ,,luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22). Dar iată – o întrebare
foarte grea: ,,Dacă cumva lumina care e în tine – este întuneric ?!” (Mt. 6, 23). Să nu uităm că miza uriaşă
a acestui parcurs duhovnicesc este tocmai înveşnicirea sufletului, adică
nemurirea lui. Deci trebuie să tindem către asemănarea cu Dumnezeu, adică la
unirea cu El prin harul Duhului Său. Aşadar trebuie să săvârşim faptele
nemuririi, roadele Duhului: ,,Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea,
îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea,
înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este Lege !” (Gal. 5, 22-23). Avem pentru aceasta
puterile cele sufleteşti: puterea gânditoare sau cugetătoare, care participă la
dobândirea cunoaşterii – ,,le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 25) „iar ei au istorisit cele
petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24, 35): iată cum ne apropiem de
Dumnezeu, pe calea harului, prin puterea Duhului Sfânt lucrător în cele şapte
Sfinte Taine ale Bisericii puse la dispoziţia noastră de Hristos prin Cruce,
Moarte si Înviere, pentru a deveni una cu El: ,,Eu sunt Viţa, voi sunteţi
mlădiţele !” (In. 15, 5). Avem apoi
puterea raţională sau cuvântătoare, care ne dă posibilitatea de a comunica în
mod direct cu Dumnezeu-Treimea şi cu întreaga Sa lucrare, Care – prin Botez,
Mirungere şi Euharistie – sălăşluieşte deplin şi definitiv în noi: „Dă-mi mie
haină luminoasă Cel Ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină !” (Slujba Sfântului Botez). Iată, acestea
sunt scutecele umanităţii, crijma Botezului înfierii noastre dumnezeieşti, prin
care ne arătăm că suntem fii ai Tatălui nostru Care ne-a făcut şi Care ne
mântuieşte prin harul Său. Şi de aceea, când Îl rugăm, Îi spunem „Tată”:
,,Tatăl nostru, Care eşti în ceruri” (Mt.
6, 9). Şi de aceea, din pricina coruperii minţii noastre în robia trupului
şi a sângelui, a poftirii dulceţii din păcat, strigăm: „şi nu ne duce pe noi în
ispită, ci ne izbăveşte de cel rău !” (Mt.
6, 13).
Dar oare – ar duce Dumnezeu în ispită pe vreun om,
câtă vreme Fiul Său Însuşi ne spune că „aceasta este voia Celui Care M-a
trimis: ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul !” (In. 6, 39)
? O, nicidecum ! Propria noastră orbire sufletească, opacizare a
minţii, întunecare a gândurilor, pripeala cu care luăm decizii – toate acestea
ne împing în greşeală, în cădere, în ispită. Să ne aducem aminte de Petru –chip
al întregii omeniri aflate în faţa unei încercări directe: „Iar Petru, fiind
jos, în curte, a venit una din slujnicele arhiereului; şi văzându-l pe Petru
încălzindu-se, s-a uitat la el şi a zis: «Şi tu erai cu Iisus Nazarineanul !».
El însă a tăgăduit, zicând: «Nici nu ştiu, nici nu înţeleg ce zici!»; şi a
ieşit afară înaintea curţii. Şi a cântat cocoşul... Iar slujnica, văzându-l, a
început iarăşi să spună celor de faţă că acesta este dintre ei. Iar el iarăşi a
tăgăduit... Şi, după puţin timp, cei de faţă iarăşi îi ziceau lui Petru: «Chiar
că eşti dintre ei, pentru că şi eşti galileian – şi vorbirea ta se aseamănă !»”
(Mc. 14, 66-70). În acel moment, prin
Petru, şi noi (toţi ceilalţi) am fost confruntaţi direct cu Dumnezeu. Petru
văzuse minuni peste minuni, nenumărate vindecări şi tămăduiri mai presus de
fire, izgoniri de demoni, înmulţiri de pâini şi peşti în pustie, potoliri
uimitoare ale valurilor mării, pescuiri prea-minunate, Lumina Sfântă însăşi pe
Tabor – ,,lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut” (In. 15, 24); tot atâtea descoperiri şi semne şi dovezi ale
dumnezeirii Lui Hristos. Şi totuşi – până unde ajunge cunoaşterea lui Petru,
cel care pe Tabor mărturisise: ,,Bine este ca noi să fim aici; să facem trei
colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie !” (Lc. 9, 33), cel care la Cina cea de Taină se străduise din
răsputeri să-L asigure pe Iisus că „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în
temniţă şi la moarte !” (Lc. 22, 33), iar în gradina Ghetsimani îşi dovedeşte
deodată şi deopotrivă atât sinceritatea râvnei, cât şi nesăbuinţa imaturităţii
spirituale: ,,Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de
sabie vor pieri !” (Mt. 26, 52) ?
Deci, cum pricepe el Scripturile ?... Nicidecum, în nici un fel ! Dovadă ?
Chiar propriul său comportament: ,,A început a se blestema şi a se jura: «Nu
cunosc pe omul acesta !»... Şi îndată a cântat cocoşul !” (Mt. 26, 74). Iată-l, aşadar, trădându-şi teama, frica, necredinţa
şi îndoiala care îi stăpâneau adâncurile fiinţei. Şi din care i-a şi venit acea
întunecare a minţii care l-a împins până la negarea cunoaşterii lui Iisus.
Revenirea întru sine, cântatul
cocoşului, căinţa şi plânsul cu amar l-au readus, însă, prin harul luminii
Învierii lui Hristos, la slujirea cea apostolească: ,,Spuneţi ucenicilor Lui –
şi lui Petru ! – că va merge în Galileea” (Mc.
16, 7).
În schimb, faţă de micimea şi neputinţa umanităţii
lui Petru, iată desăvârşirea şi măreţia umanităţii lui Iisus, unite în Persoana
Lui – Cuvântul întrupat, Hristosul Domnului – cu dumnezeirea: Om adevărat şi
Dumnezeu adevărat. La Tabor, slava cea de necuprins: „un nor luminos i-a umbrit
pe ei, şi – iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru
Care am binevoit: pe Acesta ascultaţi-L !»”
(Mt. 17, 5). Apoi, în Ghetsimani, smerenia cea de neajuns: ,,Părintele Meu,
de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu,
ci precum Tu voieşti !” (Mt. 26, 39)
– iar aceasta păstrând întru totul conştiinţa de Sine ca Fiu al Celui Preaînalt,
Dumnezeul Cel Atotputernic, Domnul Savaot, Stăpânul oştirilor cereşti: ,,Oare
ţi se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită acum mai mult de
douăsprezece legiuni de îngeri ?!” (Mt.
26, 53). Şi mereu aceeaşi conştiinţă a operei mesianice de mântuire a
lumii, mai înainte vestite prin Sfinţii Prooroci din veac: ,,Dar cum se vor
împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie ?” (Mt. 26, 54). Desigur, s-ar întreba cineva: atunci de ce mai sunt
vinovaţi fariseii şi cărturarii, arhiereii şi bătrânii – dacă aşa trebuia să se
întâmple, precum arată şi Scripturile ?! Tocmai, că ei râvneau împlinirea
Scripturilor din ură şi din răutate – ca să scape de Iisus ! Ei împlineau
Scripturile doar pentru ca să-şi potolească ura şi setea de răzbunare pe care
le aveau împotriva lui Iisus, Cel Care le stricase socotelile
administrativ-financiare şi contabile şi le dejucase planurile de dominaţie şi
exploatare a poporului, după cum înşişi mărturisesc: ,,Dacă-L lăsăm aşa toţi
vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul !” (In. 11, 48). Iar păcat au nu pentru că
au împlinit Scripturile (omorându-L pe Iisus), ci pentru că n-au crezut nici
după ce au văzut cu ochii lor adevărul pe care l-au contestat cu vehemenţă
vreme de trei ani şi jumătate, cât a durat misiunea publică a lui Hristos:
,,Mai de folos ne este să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul !”
(In. 11, 50). Căci, văzând ei înşişi
adevărul învierii Lui din morţi, descoperit lumii întregi, au ales să
făptuiască tot minciuna, acoperind o răutate cu alta şi mai mare – hula: „Şi adunându-se
ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zicând:
«Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam»” (Mt. 28, 12-13).
Lucrul acesta îl putem recunoaşte şi în vremea
noastră, dacă cercetăm atent situaţia Sfintei Scripturi. Deşi se numeşte
„Lege”, dând lumii o singură învăţătură (cea despre mântuirea prin credinţa în
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul din veşnicie al Tatălui, întrupat
sub vremi din Fecioara Maria), deşi vesteşte ,,Un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4, 5), totuşi tot de ea se pretinde
a fi călăuzit şi mozaismul (prin Scripturile Vechiului Testament), tot la ea se
referă adesea şi mahomedanismul (prin cele despre Patriarhul Avraam), tot de ea
se ţine şi puzderia de nenumărat a confesiunilor, denominaţiunilor şi sectelor
zise „creştine”, care susţin că Îl cred pe Dumnezeu şi că-L ascultă în
deplinătatea sfinţeniei Lui !
Cum se face că toate acestea vor să vadă (şi pretind
că văd !) Adevărul, şi totuşi nu le cad solzii de pe ochi – aşa precum au căzut
de pe ochii lui Anania, aşa precum au cazut de pe ochii orbului ce s-a spălat
la Siloam, aşa precum au căzut de pe ochii lui Pavel, şi cum cereau şi orbii
veniţi înaintea lui Iisus: ,,Ce voiţi să vă fac ?” (Mt. 20, 32) ,,Doamne, să se deschidă ochii noştri !” (Mt. 20, 33). Iată, pluralul acesta ne
descoperă că toate religiile caută vederea lui Dumnezeu – dar au nevoie de
credinţă ! Căci aceasta îi întreabă Iisus: ,,Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?”
(Mt. 9, 28). Iar ei răspund: ,,Da,
Doamne !” (Mt. 9, 28). Acest „Da,
Doamne !” ne arată că cheia e la noi. Că dincolo de acest „Da !” trebuie
realizată o concordanţă între faptă şi vorbă, între trăire şi credinţă, între
doctrină şi împlinirea poruncilor din ea. Nu întâmplător în Ierihon se afla un
alt orb – de data aceasta singur. Căci alţi doi, după ce au fost vindecaţi de
către Iisus, au primit poruncă aspră: ,,Vedeţi, nimeni să nu ştie !” (Mt. 9, 30); însă, asemenea lor, şi
lucrarea didactic-catehetică a diferitelor organizaţii misionare creştine a
ajuns până la marginile pământului – căci au fost misionari de netăgăduit:
,,Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela” (Mt. 9, 31). În schimb, orbul singuratic din Ierihon s-a arătat a
fi un adevărat cunoscător al Scripturii (deşi trăia în Ierihon – loc care
simbolizează tărâmul păcatului); el Îl chema pe Iisus strigându-L pe Numele Său
proorocesc: ,,Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine !” (Lc. 18, 38). Aşa că nici nu s-a mai pus
problema credinţei, căci Iisus nu l-a mai întrebat de crede sau nu; avea
înainte un om profund conştient de ceea ce cerea şi de Cel Căruia I se adresa.
Iisus văzuse, desigur, şi-i auzise pe cei care ,,îl certau ca să tacă” (Lc. 18, 39), după cum şi reacţia lui la
certarea lor: ,,el cu mult mai mult striga !” (Lc. 18, 39). Ceea ce dovedeşte limpede că îndoiala şi necredinţa
nu îşi aveau locul într-însul. Şi de aceea răspunsul lui Iisus denotă că omul
era temeinic şi statornic ancorat prin credinţă în adevăr şi revelaţie: ,,Vezi !
Credinţa ta te-a mântuit !” (Lc. 18, 42).
Căci roada credinţei se vădeşte în ceea ce se numeşte „lucrare” şi „trăire
duhovnicească”: ,,îndată a văzut – şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu !” (Lc. 18, 43).
Spre deosebire de unul ca acesta, alta este soarta
,,celui ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor: şi Eu Mă voi lepăda de el
înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri !” (Mt.
10, 33). Iată-l: ,,el, întristându-se de cuvântul acesta, a plecat
mâhnit... căci avea multe bogăţii !” (Mt.
10, 22). Aşa se împlineşte cuvântul: ,,cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă
mai mult decât pe Mine – nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe
fiică mai mult decât pe Mine – nu este vrednic de Mine ! Şi cel ce nu-şi ia
crucea şi nu-Mi urmează Mie – nu este vrednic de Mine !” (Mt. 10, 37-38). Determinarea unui orb (care şi-a recăpătat
vederea) de a merge după Iisus se leagă, desigur, de ,,păcatul ce grabnic ne
împresoară” (Evr. 12, 1). Acesta este
acel uriaş numit „fărădelege”, ivit din neascultarea faţă de cuvântul lui
Dumnezeu şi care, precum lepra mănâncă şi distruge trupul, tot aşa el ucide
sufletul. În adâncul tâlcului ei duhovnicesc, pilda celor zece leproşi ne
vorbeşte de fapt tocmai despre călcarea (prin săvârşirea păcatului) a celor
zece porunci pe care poporul ales (prin fruntaşii şi conducătorii săi) le
nesocotea sistematic. Cel de alt neam (care-L slăvea pe Dumnezeu) reprezintă
tocmai păgânătatea care (îndreptându-se nu din Lege, ci din credinţa în
Hristos) primeşte harul de la Dumnezeu în locul poporului iudeu, dobândind
astfel mântuirea şi viaţa cea veşnică: ,,Lumină spre descoperirea neamurilor şi
slavă poporului Tău Israel” (Lc. 2, 32);
însă „nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi !” (Rm. 9, 6).
Într-o altă perspectivă duhovnicească, în învăţătura
Sfinţilor Părinţi, cei zece leproşi simbolizează cele zece puteri sau facultăţi
principale ale sufletului omenesc care (atunci când slujeşte păcatului şi se
umple de patimi) stă închis în trup ca într-o temniţă, precum grăieşte David,
Regele lui Israel: ,,Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude Numele Tău,
Doamne !” (Ps. 141, 7). În acest caz,
cel ,,de alt neam” (Lc. 17, 18)
întruchipează conştiinţa care se trezeşte atunci când se face auzit în om
glasul lui Dumnezeu. Căci ea dă slavă Celui Preaînalt, Doctorului sufletelor şi
al trupurilor, ori de câte ori vreun păcătos se întoarce din calea sa la
Dumnezeu: ,,Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am
greşit la Cer şi înaintea ta !»” (Lc. 15,
18). Căci atunci când Îl întâlneşte, se umple de lumina smereniei care
izvorăşte din vederea propriilor sale păcate: ,,Nu mai sunt vrednic să mă
numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi !” (Lc. 15, 19). Şi aici se arată marea iubire de oameni a
Mântuitorului Hristos: ,,Acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face
stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni” (In. 15, 15); „şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor
oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos” (I Cor. 3, 1), ,,pentru că ceea ce era
cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe
Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului, şi pentru păcat a osândit păcatul
în trup” (Rm. 8, 3).
De la Învierea lui Hristos încoace, suntem iarăşi
liberi. Nu mai suntem sub Lege, ci suntem sub har, sub lucrarea Duhului Sfânt.
Cei zece leproşi nu primesc vreun tratament medicamentos, ci un simplu îndemn
categoric: ,,Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor !” (Lc. 17, 14). Cu alte cuvinte, altă şansă de redobândire a
sănătăţii (adică a normalităţii de a fi iarăşi cu Dumnezeu, nu fără El) nu
aveţi – decât în lucrarea de-viaţă-făcătoare a Duhului Sfânt în lume. Lucrător
precum S-a arătat la Cincizecime: curăţitor, luminător, sfinţitor, mângâietor,
plinind cele nedesăvârşite şi întărind pe cele neputincioase: ,,Dacă cineva nu
are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui !” (Rm. 8, 9). De aceea, la crearea sa, omul a primit numele de „om”:
,,Să facem om !” (Fac. 1, 26) – adică
alcătuire minunată din trup material şi suflet imaterial. Şi de aceea exclamă
Psalmistul: „Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru
ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale
pământului” (Ps. 138, 15). Astfel
definit teologic, ca „chip şi asemănare a lui Dumnezeu”, omul trebuie să tindă
spre a-L cunoaşte cu adevărat pe Cel Ce altfel nu ne va re-cunoaşte El pe noi
în ceasul Judecăţii de Apoi: ,,Nu vă cunosc pe voi !” (Mt. 25, 12). Iar ca să-L putem convinge pe Dumnezeu că ne asemănăm
Lui, este nevoie să urmăm îndemnul Înţeleptului: „Leapădă din gura ta orice
cuvinte cu înţeles sucit, alungă de pe buzele tale viclenia! Ochii tăi să
privească drept înainte şi genele tale drept înainte să caute !” (Pild. 4, 24-25).
Iată, aşadar, cum doar dragostea de Dumnezeu poate
să cureţe sufletul de tot ceea ce îl spurcă, şi să îl lumineze duhovniceşte:
„Porunca Domnului este strălucitoare: luminează ochii !” (Ps. 18, 9). Dar pentru aceasta, este nevoie ca inima să-ţi fie
plină de dorul după Cel Frumos şi Bun şi Drept, pentru ca să şi dobândeşti o
asemenea cunoaştere din trăire prin simţire. Căci, iată: „pe când ei se duceau,
s-au curăţit !” (Lc. 17, 14). Pur şi
simplu, a căzut lepra de pe trupurile lor când mergeau ca să îi vadă preoţii.
Dar mare este mirarea celor care (martori direcţi ai minunii vindecării
săvârşite prin împlinirea cuvântului lui Iisus) au văzut doar pe unul din cei
zece întorcându-se la Hristos: „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a
întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la
picioarele lui Iisus, mulţumindu-I” (Lc.
17, 15-16). Mai rar se poate vedea o asemenea manifestare de credinţă,
evlavie şi recunoştinţă, izvorâtă dintr-o integritate şi fermitate de caracter
ce demonstrează că oricât ar încerca lumea cu răutăţile şi hidoşeniile ei să te
abată de la Dumnezeu, nu poate face aceasta atât timp cât rămâi onest cu tine
însuţi şi cu ceilalţi, păstrând discret trezvia conştiinţei că numai Dumnezeu
te poate ajuta cu adevărat pe tot parcursul vieţii. Aşa au fost întotdeauna
sfinţii, oameni rari, cu suflet ales; aşa au fost şi fericiţii
nebuni-pentru-Hristos, care pururea au petrecut cu Dumnezeu, izbăvindu-şi
astfel sufletele de lepra păcatului printr-o continuă nevoinţă şi lucrare, şi
despre care Sfântul Apostol Pavel scrie că: „fapta lui Dumnezeu, socotită de
către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor, iar ceea ce
poate să pară o slăbiciune a lui Dumnezeu, aceea e mai puternică decât tăria
oamenilor !” (I Cor. 1, 25).
E adevărat, ,,Fiul Omului nu are unde să-Şi plece
capul” (Mt. 8, 20) – pentru că prea
puţini sunt cei dispuşi să Îl primească în inimile lor; dar să nu uităm
cuvântul proorocului care vesteşte: ,,Cerul este Tronul Meu, iar pământul –
aşternut picioarelor Mele !” (Is. 66, 1);
şi iarăşi: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu
duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu !” (Is. 66, 2). Lepra aceasta a păcatului nu face altceva decât să
împovăreze sufletul şi să-l distrugă, căci omul moare duhovniceşte de mulţimea
păcatelor care îl copleşesc: ,,Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva
lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu – pentru că nici nu poate !”
(Rm. 8, 7). Lucru limpede şi
neîndoielnic dovedit prin faptul că înaintea lui Iisus se înfăţişează doar unul
singur din cei zece: ,,Au nu zece s-au curăţit ?! Dar cei nouă – unde sunt ?” (Lc. 17, 17).
Lucrurile se petrec aidoma şi în vremea noastră.
Spunem: „O, dar noi suntem nouăzeci de procente ortodocşi”... dar numai zece la
sută practicanţi! Păi cum, ceilalţi nu se bucură şi ei de aceleaşi daruri de la
Dumnezeu ?! „Că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi
trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 45). Care e pricina pentru care ceilalţi nu au treabă cu
Dumnezeu? Oare există o Lege aparte pentru toţi aceşti creştini numai cu numele
– dar nu şi cu viaţa? Precum şi scrie: ,,Nu s-a găsit să se întoarcă să dea
slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam ?” (Lc. 17, 18). Celor „practicanţi”
Dumnezeu le dă harul şi puterea Duhului Sfânt: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi
templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ?” (I Cor. 3, 16). Doar curăţiţi de lepra
păcatelor putem odihni întru noi pe Duhul Sfânt, căci în sufletul curat este
sălaşul Lui: ,,Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru !” (Lc. 17, 21).
Şi exemplele din Scripturi ar putea continua. Ceea
ce este evident e că (astăzi parcă mai mult ca oricând) omul, făptura cea mai
de preţ, orbecăind în bezna necredinţei şi plin de lepra păcatului, a ajuns
păpuşa dracilor – în ciuda faptului că poartă chipul şi invocă asemănarea cu
Dumnezeu-Treimea, Izvorul existenţei, Creatorul-a-toate şi Viaţa tuturor. Prin
Hristos Cel Înviat şi Înălţat la Cer, sezând de-a dreapta Tatălui, pe Tronul
Slavei Dumnezeirii, firea omenească a fost ridicată mai presus de toată zidirea
cea văzută şi cea nevăzută. Sufletul omenesc, precum învaţă Marele Vasile,
zugrăveşte întru sine icoana tuturor cetelor puterilor îngereşti, fiind chiar
mai presus de acestea. După minte, omul se aseamănă cu Tatăl, Cel Ce naşte pe
Fiul mai înainte de toţi vecii şi Îl purcede pe Duhul Cel Preasfânt. După
cuvânt, omul se aseamănă cu Fiul şi Cuvântul Tatălui. După cum Tatăl izvorăşte
pe Fiul prin naşterea mai înainte de toţi vecii, tot astfel mintea izvorăşte
cuvântul; cuvântul se aseamănă cu Fiul, fiind izvorât din mintea omului (drept
pentru care Sfântul Antonie cel Mare îl numeşte „sluga minţii”). După voia sa
de-sine-stăpânitoare, omul se aseamănă cu Duhul Sfânt, Izvorul-a-toată
bunătatea; căci tot aşa şi omul are în suflet libertatea de voinţă prin care
poate face tot binele, căci spre aceasta l-a făcut Preabunul Dumnezeu.
Deci prin aceste însuşiri ale sale
(gânditor-cugetător, raţional-cugetător şi voitor de-sine-stăpânitor), sufletul
este icoana vie a Preasfintei Treimi, precum scrie şi Ilie Miniat, Episcopul de
Kalavitria. Aşezarea sufletului în trup la zămislirea fiecăruia dintre noi
este, pur şi simplu, taina Domnului Dumnezeu, ,,Care zideşte duhul omului în
lăuntrul său” (Zah. 12, 1); şi
iarăşi: ,,toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot
aşa şi sufletul fiului” (Iez. 18, 4).
Prima şi cea mai înaltă virtute a sufletului este înţelepciunea. Dovadă stă
înţelepciunea lui Adam cel întâi zidit, care vorbea cu Dumnezeu faţă către faţă
despre toate tainele creaţiei. După căderea în păcat, însă, mintea i s-a
întunecat, iar omul a mai putut dobândi lumina înţelepciunii doar prin lucrare
duhovnicească. Scrie Daniel proorocul: ,,Până la sfârşitul vremii mulţi vor
cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa” (Dan. 12, 4). Dovadă că tot ceea ce a fost realizat de către om
(prin cultură, prin tehnică şi ştiinţă, prin cercetare şi descoperiri
uimitoare) s-a făcut prin acei oameni aleşi şi luminaţi de Dumnezeu (numiţi
„genii”), prin care a strălucit în lume lucrarea harului Duhului Dumnezeiesc.
Căci Dumnezeu a revărsat înţelepciune şi pricepere în sufletele unora ca
aceştia, pe măsura credinţei lor şi a dorinţei sincere şi curate de a-i ajuta
pe ceilalţi.
Celor care Îi adresaseră această pildă – „Doctore,
vindecă-te pe tine însuţi !” (Lc. 4, 23),
Mântuitorul le răspunde necruţător, numindu-i „călăuze oarbe” (Mt. 15, 14) şi atenţionându-i categoric
despre sfârşitul care îi aşteaptă: „orb pe orb de va călăuzi, amândoi vor cădea
în groapă !” (Mt. 15, 14). Spun
Sfinţii Părinţi că atât de măreţ este sufletul omenesc în frumuseţea asemănării
lui cu Dumnezeu, încât nici nu se găsesc cuvinte potrivite de laudă; şi de
aceea cântă Psalmistul: „Te voi lăuda, pentru că sunt o făptură aşa de minunată
!” (Ps. 138, 14). Despre valoarea
unică a fiecărui suflet din lume, Mântuitorul Hristos ne întreabă pe fiecare
dintre noi: „ce-i va folosi omului de va câştiga lumea întreagă – dar sufletul
său îl va pierde?! Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?!” (Mt. 16, 26). Căci adevărata bogăţie nu
e cea materială, ci harismele dumnezeieşti: „Darurile sunt felurite, dar
acelaşi Duh” (I Cor 12, 4). Aceste
daruri pot fi cuprinse doar de fecioria cea duhovnicească, adevărata iubire de
Dumnezeu, de acea lipsă totală de răutate din gânduri şi din cuvinte şi din
fapte, de acea desăvârşire în virtute la care face referire Hristos: „Nu toţi
pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt fameni care s-au
născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut
fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi pentru împărăţia
cerurilor. Cine poate înţelege – să înţeleagă !” (Mt. 19, 11-12). Omul care are credinţă sfântă are şi dragoste de a
sluji Domnului, mai tare chiar şi decât moartea: „cel necăsătorit se îngrijeşte
de cele ale Domnului, cum să placă Domnului” (I Cor. 7, 32) – acesta este cel cu adevărat feciorelnic înaintea
lui Dumnezeu, ca unul care luptă să rămână în slujba Lui cu toată tăria minţii
şi a inimii: „aşa că cel ce îşi mărită fecioara – bine face; dar cel ce n-o
mărită – şi mai bine face !” (I Cor. 7,
38).
Dar lumea şi veacul se ţin de ale lor. Cea mai mare
înşelare a modernităţii este de a crede că, indiferent de faptele noastre,
Dumnezeu (despre Care chiar Scriptura ne învaţă că-i iubire) trebuie să ne
ierte. Intră în obligaţiile Lui divine să ne înţeleagă neputinţele şi să ni le
treacă cu vederea. Chiar dacă noi nici măcar nu ne sinchisim (din prea multa
lenevire şi trândăvire în confort) de pricinile pentru care El S-a jertfit ca
să ne mântuiască: pentru ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa
Adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).
Există, chiar, în acest sens, o vorbă cu un înţeles cam perfid (care poartă în
sine otrava demonică a nepăsării): „Nu putem noi oamenii să greşim cât poate
Dumnezeu să ne ierte!”. Să fim serioşi – preotul nu este o maşină de dezlegat
păcate; are Duhul Sfânt din porunca lui Hristos, are preoţie din preoţia lui
Hristos „după rânduiala lui Melchisedec” (Ps.
109, 4), are puterea de a ierta şi a dezlega – dar asta până în punctul
nesimţirii în care omul ajunge să confunde Taina cu un bun al său propriu, şi
să socoată că Dumnezeu face tot ceea ce-I pretinde omul nepăsător (şi la care,
din păcate, se pretează şi preotul neinstruit, care-şi asumă o bunătate mai
mare chiar şi decât bunătatea Celui Sfânt!). Şi de aceea grăieşte Psalmistul:
„Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea
ţie !” (Ps. 49, 22). Desigur, Iisus a
acordat iertarea ca răspuns la pocăinţa sinceră şi la părerea de rău pentru
greşelile săvârşite: „Iertate sunt păcatele tale” (Mt. 9, 2), „iată că te-ai făcut sănătos !” (In. 5, 14), rămânând însă la fel de categoric în continuare: „de
acum să nu mai păcătuieşti – ca să nu-ţi fie ceva mai rău !” (In. 5, 14). Nu putem noi, oamenii, să
fim mai milostivi decât Domnul Dumnezeu. În plus, porunca rămâne: „Să nu iei
Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert !” (Ieş. 20, 7). Păstorul care doreşte să aibă creştini buni
(râvnitori, lucrători de fapte bune) în turma sa cea cuvântătoare, trebuie să
fie el însuşi pildă pentru ei: „Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu
purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia !” (I Tim. 4, 12). Ereziile, certurile,
rătăcirile, neorânduielile, discordiile, dezbinările – toate acestea lepră sunt
pentru sufletele credincioşilor, şi orbire pentru păstor, dacă nu le vede, nu
le aude, ci le tolerează: „Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine
de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura
cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de
boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă,
defăimări, bănuieli viclene, gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte
şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig.
Depărtează-te de unii ca aceştia !” (I
Tim. 6, 3-5), căci sunt ca „cei ce vor să se îmbogăţească: cad în ispită şi
în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare care cufundă pe oameni în
ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor iar
cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu
multe dureri. Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează
dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea !” (I Tim. 6, 9-11). „Timotei, păzeşte
comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi
de împotrivirile ştiinţei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit
de la credinţă. Harul fie cu tine ! Amin !” (I
Tim. 6, 20-21).
Astfel de exemple ar putea continua, căci toate Epistolele
Sfântului Apostol Pavel au în ele dulceaţă pentru suflet, mierea Duhului Sfânt,
şi sunt mai actuale ca oricînd – noi ar trebui să avem urechi de auzit şi ochi
de văzut. Căci tot Sfântul Apostol Pavel ne descoperă cum vor arăta orbii şi
leproşii vremurilor de pe urmă: ca o pecete antihristică, ca un stigmat pe
trupul creştinătăţii, atunci când „iubirea multora se va răci” (Mt. 24, 12): „vor fi oameni iubitori de
sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de
părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi,
clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi,
îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având
înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de
aceştia! Căci dintre ei sunt cei ce se vâră prin case şi robesc femeiuşti
împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte, mereu învăţând şi
neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea Adevărului !” (II Tim. 3, 2-7); lucruri despre care „ruşine este a le şi grăi” (Ef. 5, 12). Şi de aceea: „nu ştiţi,
oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ?” (I Cor. 6, 9). „Aceasta s-o ştiţi bine:
nici un desfrânat sau necurat sau lacom de avere (care este un închinător la
idoli) nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu !” (Ef. 5, 5).
Se cuvine, dar, să luăm aminte la felul în care
păzim poruncile şi împlinim cuvintele Scripturii. Căci acestea au început să
devină mai mult prilej de dispute teologice, de certuri şi dezbinări între
creştini, decât norme de vieţuire virtuoasă. Teoretic, Sfânta Scriptură este
citită în mai toate mediile sociale, de către toată lumea interesată de
cunoaştere, la orice nivel s-ar afla; dar nu este înţeleasă nici măcar la nivel
de amvon. Vine omul la biserică, ascultă învăţătura – dar merge acasă
neschimbat, la fel de pătimaş şi supărat, nervos şi agitat, mereu nemulţumit, cu
duh de polemică, de ceartă şi de contradicţie. Se vede clar că în vremea
noastră „roada Duhului” (Gal. 5, 22) cam
lipseşte, căci faptele nu poartă rodul credinţei, al păcii şi al iubirii. Ba,
mai mult, transformarea faptelor milei creştine în acte de paradă, total
lipsite de orice urmă de smerenie, făcute doar pentru propagandă mediatică, ne
transformă pe noi înşine în simple etichete de reclamă, pentru care Hristos
Însuşi hotărăşte: „Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor !” (Mt. 6, 5). „Cărturarii şi fariseii au
şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi
păziţi-le – dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac ! Că leagă
sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei
nici cu degetul nu voiesc să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie
priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe
poale. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi în
sinagogi, şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni «rabbi»” (Mt. 23, 2-7).
Ni se cuvine nouă
să ne purtăm cu vrednicie şi credinţă: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca
făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Tu
însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi
oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns; iar Tatăl tău, Care
vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie !” (Mt.
6, 16). Pentru că ori de câte ori suntem hrăpăreţi şi abuzivi, când
dezonorăm sau ucidem din cuvânt pe aproapele – suntem fii ai întunericului; iar
„pe viclean îl urăşte Domnul !” (Ps. 5,
6). Şi de aceea Psalmistul zice: „cu cel ales, ales vei fi, dar cu cel
îndărătnic –Te vei îndărătnici !” (Ps.
17, 29). Perfecţiunile minţii noastre „luminate” aduc toate imperfecţiunile
din jurul nostru. Cu cât ne credem mai buni, cu atât mai mult greşim: „Dacă
zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (I In. 1, 10). Pentru că faptele trebuie
săvârşite din credinţă – dar dintr-o credinţă adevărată, nu dintr-o credinţă
„de duminică” sau din formalism teologic, din polemici în dogme şi încrucişări
de versete; şi nu după capul fiecăruia, ci după voia Domnului Dumnezeu: „Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre
mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul
lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Tim. 3, 16-17). Învăţătura trebuie
făcută cu toată străduinţa şi cu toată convingerea: „Propovăduieşte cuvântul,
stăruieşte cu timp şi fără timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată
îndelunga-răbdare şi învăţătura” (II Tim.
4, 2). Halda de steril a Bisericii o reprezintă tocmai cantitatea uriaşă de
literatură zisă teologică, pe care oamenii lipsiţi de experienţă duhovnicească
nici măcar nu se sinchisesc să o ia în seamă; din când în când întredeschid,
doar, câte o carte – pe care iute o închid la loc, zicând: „N-are nici o
valoare, am mai citit din astea!”. Aurul credinţei (esenţa teologiei însăşi) se
află tăinuit doar în cuvintele Dumnezeieştilor Prooroci, Apostoli şi Părinţi.
Acestea trebuie trăite şi împlinite de orice creştin adevărat care doreşte
mântuirea: „cuvintele Domnului sunt în foc lămurite” (Ps. 17, 33), aşa încât „cerul şi pământul vor trece – dar
cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24,
35). Toate celelalte cuvinte de la om pot să ajute uneori, dar nu şi
mântuiesc: „Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat
de pământ, curăţat de şapte ori !” (Ps.
11, 7); şi de aceea afirmă Apostolul despre învăţătura de credinţă: „pentru
că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea
lui Iisus Hristos !” (Gal. 1, 12).
Există şi astăzi în jurul nostru oameni care iau în
derâdere cuvintele Scripturii, care ignoră (sau chiar detestă) învăţătura
Bisericii, atei care (sub pretextul cunoaşterii ştiinţifice, al culturii
generale, pe de o parte, şi cu scuza penibilă a mediocrităţii intelectuale a
clericilor, pe de altă parte) ironizează şi batjocoresc cele sfinte. Şi ei au
fost vestiţi de mai înainte de Sfinţii ucenici şi Apostoli ai Mântuitorului:
„va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici
să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor
întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim. 4, 3-4). Astfel de „basme” sunt savurate din plin de toţi
orbii spirituali ai credinţei noastre creştineşti, fascinaţi peste măsură de
bâlbele penibile ale învăţăturilor greşite. Lepra păcatului îmbolnăveşte astăzi
societatea care se înfruptă cu nesaţ fie din tot ceea ce-i oferă spre consum
iraţional reclama sufocantă la plăceri şi satisfacţii trecătoare, fie din
curentele spirituale „la modă” importate din cele mai îndepărtate unghere ale
lumii, şi prezentate la noi acasă ori ca adevărate „realizări” ale geniului
omenesc, ori chiar ca „daruri minunate” de la Dumnezeu: „Iar de întrebările
nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru Lege,
fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi
a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut
în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit
3, 9-11).
Conştiinţa creştină contemporană trebuie trezită din
acest somn al necunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu. Nimic nu este nou în
Sfintele Scripturi: doar Duhul Sfânt, Cel Care ne înnoieşte pururea prin
chemare şi lucrare. Căci s-ar cuveni a face o primenire a modului nostru de a
învăţa cuvântul Adevărului – poate aşa ar reuşi să străpungă zidul nepăsării,
zidul lenei, zidul uitării şi al dezinteresului faţă de propria mântuire,
ziduri între care ni s-a îngropat sufletul ca într-un cavou mai înainte de
moarte. Ar fi nevoie ca slujitorii şi propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu
să aibă iarăşi râvna lui Petru, cultura lui Pavel, înţelepciunea lui Timotei şi
profunzimea lui Ioan, ucenicul cel iubit. Poate aşa s-ar mai mişca ceva din
împietrirea inimilor şi ar cădea definitiv solzii leprei şi ai orbirii
sufleteşti: „Ceea ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, pentru ca
şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi
cu Fiul Său, Iisus Hristos. Şi acestea noi vi le scriem pentru ca bucuria
noastră să fie deplină. Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi
v-o vestim: că Dumnezeu este Lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă
zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim
adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem
împărtăşire unul cu altul şi Sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi
de orice păcat. Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi
adevărul nu este întru noi !” (I In. 1,
3-8).
