Atâta frică?! Pentru ce?!

„Cine este cel ce biruieşte lumea - dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu ?!” (I In. 5, 5)

,,S-au temut de frică  unde nu era frică !” (Ps. 13, 5)

„Noi suntem în Dumnezeul Cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci !” (I In. 5, 20)

„Orice nedreptate este păcat !” (I In. 5,17)

„Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat !” (I In. 3,9)

„Ştim că suntem din Dumnezeu şi că lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I In. 5, 19)

„Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte !” (I In. 3, 8)

„Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu - ca să strice lucrurile diavolului !” (I In. 3, 8)

 „Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este !” (I In. 3, 7)

„Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este !” (I In. 3, 3)

 „Dacă ştiţi că este drept, cunoaşteţi că oricine face dreptate este născut din El.” (I In. 2, 29)

„Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu – şi suntem !” (I In. 3, 1)

 „Este ceasul de pe urmă; şi precum aţi auzit, vine antihrist; iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă !” (I In. 2,18)

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor – şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu !” (Lc. 12,8)

Un subiect de dezbatere aprinsă în societatea contemporană este cel legat de Parusia (sau cea de-a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos „pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” - Mt 24,30, pentru ca „să judece viii şi morţii”). Ceea ce este sigur e că rostul suprem al acestei de-a doua veniri va fi alegerea binelui de rău, a celor buni dintre cei răi, adică separarea ultimă şi definitivă a întunericului de lumină prin eliminarea oricăror confuzii şi neclarităţi: „vor ieşi cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii”(In 5,29) „şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre!”(Mt 25,32).

Aşadar, nimic mai simplu. Totul e pe înţelesul tuturor. La vremea sa, totul s-a desfăşurat limpede în văzul tuturor: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat n-ar fi avut; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor!”(In 15,22). Prin urmare, Dumnezeu nu cere nici absurdul, nici imposibilul; nu cere ceva ce nu a arătat. Ceea ce doreşte ne-a spus deschis în Scripturi: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis!”(In 17,3). Aşa că nu poate  fi vorba despre o utopie, de ceva inaccesibil şi inabordabil. Pentru că Însuşi Hristos a mărturisit: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!”(In 18,36), „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc”(In 14,2), „împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”(Mt 25,34). Acestea sunt, de fapt, tot atâtea mărturii ale făgăduinţei făcute omenirii de către Cel Sfânt.

Ceea ce intrigă, însă, la o cercetare atentă a lucrurilor este faptul că în toată această frământare continuă şi nelinişte mocnită nu se mai simte decât frică, deloc bucurie. Nu se mai recunoaşte nicicum acea stare de spirit proprie credinţei vii şi puternice în binefacerea supremă a întâlnirii cu Creatorul tuturor. Atât de mult influenţează duhul perfid al diavolului suflul slab al cugetului umanităţii (chemate nici mai mult, nici mai puţin decât la îndumnezeire) încât la orice întâmplare (interpretată de îndată ca semn al apropierii iminente a sfârşitului), oamenii se isterizează în masă, agitându-se ca nişte făpturi lipsite de minte, în loc să vădească atitudinea caracteristică oricărui creştin autentic, gata în orice moment de jertfă pentru marea întâlnire cu Domnul Dumnezeu. Nu degeaba ne îndeamnă Mântuitorul: „Mijloacele voastre să fie încinse iar făcliile voastre să fie aprinse!”(Lc 12,35) – tocmai pentru că ne comportăm aidoma Vechiului Adam odinioară în Rai: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu Care umbla prin Rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului”(Fac 3,8). La ce să ne trebuiască buncăre antiatomice şi tot felul de tuneluri subterane cu mulţime de provizii?! Când ne-a cerut Iisus aşa ceva ca pregătire cuviincioasă pentru întâlnirea cu El?! „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi!”(1Cor 15,51-52). Oare cât de penibili şi de meschini la suflet ne vădim faţă de măreţia milostivirii divine? „Cine ţi-a spus că eşti gol?”(Fac 3,11). Oare ce sunt sfinţii? Nu sunt ei plăcuţii lui Dumnezeu? Nu sunt ei prietenii îngerilor şi casnicii Cerului, „casnici ai lui Dumnezeu”(Ef 2,19)? Cum vrei să intri în Rai dacă nu treci prin moarte şi înviere precum Hristos Însuşi? Scris este: „Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa!”(1Cor 6,14). Să nu uităm că taina mântuirii omenirii din moarte a fost rânduită mai înainte de toţi vecii. Iar noi, cei care „am văzut şi am auzit”(1In 1,3) „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Iosif Imnograful), încercăm cu puţinătatea şi nevolnicia slabelor noastre puteri să pătrundem în adâncul cel de nepătruns al lucrărilor dumnezeieşti... Până şi o simplă operă de artă, pentru a putea fi expusă public, trece printr-o mulţime de faze ale realizării – expresii ale tot atâtor căutări interioare ale autorului ei – ca dovadă că nu e deloc ceva superficial; cu cât mai mult oare s-ar putea aprofunda opera de mântuire a lumii pe care a împlinit-o Hristos – Om adevărat şi Dumnezeu adevărat?!.... Căci despre aceasta spune Apostolul că „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”(1Cor 2,9), „fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie!”(2Cor 12,2), pentru că „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”(Gal 2,20). „Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, iar Domnul este pentru trup”(1Cor 6,13),  astfel încât „cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El”(1Cor 6,17); „nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri?!”(1Cor 6,19).

Ceea ce este semnificativ, însă, ţine de faptul că deşi învăţăturile, îndemnurile şi proorociile Scripturilor Sfinte sunt cât se poate de clare, totuşi oamenii (parcă înadins) mai abitir săvârşesc cele potrivnice voii Domnului Dumnezeu: „au ochi dar nu văd; urechi au, dar nu aud!”(Ier 5,21). „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt 24,35). La înălţarea Domnului cu trupul la Cer, îngerii au vestit Apostolilor: „Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la Cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la Cer”(FA 1,11). Tocmai în acest punct lumea a pierdut orice reper de dreptate şi a început să rătăcească încoace şi încolo, pe cărări lăturalnice, abătându-se din ce în ce mai mult de la calea adevărului, urmând unui nesfârşit şir de interpretări şi răstălmăciri, una mai strâmbă decât alta!

Mulţi se întreabă când va fi sfârşitul lumii şi când va veni iarăşi Hristos, ca Drept Judecător al celor vii şi al celor morţi. Numai că se întreabă zadarnic. Doar Iisus ne-a avertizat categoric: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul – ci numai Tatăl!”(Mt 24,36); „nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!”(FA 1,7). Şi atunci, cum se face, o, biet muritor, că ajungi tu să te pronunţi în cele ce ţin de treburile lui Dumnezeu?! Oare te-a întrebat pe tine Domnul atunci când a făcut cerul şi pământul? Te-a consultat Cel Preaînalt cu  privire la cele de care are trebuinţă şi când, sau despre cele ce nu-I folosesc la nimic?! Oare care dintre păcătoşii pământului a fost vreodată purtătorul de cuvânt al Celui Sfânt?! „Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn, dar semn nu se va da lui – decât  numai semnul lui Iona!”(Mt 16,3-4). Oare n-a avut El grijă de toate cele necesare vieţii pe pământ? „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6,33). „Fericită este sluga aceea, pe care venind stăpânul său, o va afla făcând aşa!”(Mt 24,46). „Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8). Dar noi,  în loc să ne îngrijim să nu cădem în cursele diavolului, să nu ne îmbolnăvim de viclenia şi răutatea lui (precum şi marele Pavel mărturiseşte – „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc!”-Rm 7,19), ajungem să ne preocupăm de calcule, de semne, de descoperiri, de tot felul de interpretări şi de tot felul de ficţiuni – pe toate punându-le, desigur, pe seama Domnului Dumnezeu! ... La care Duhul Sfânt răspunde: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta? De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai! Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale!”(Ps 49,17-22). Cu alte cuvinte, în loc să-şi rezolve problema nevoii stringente de pocăinţă, adică de înnoire duhovnicească şi de primenire morală, luând aminte la cuvintele Mântuitorului – „n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea!”(In 12,47) aşa încât „pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară!”(In 6,37), umanitatea ticăloşită în păcate şi stricată în patimi face din Dumnezeu un criminal notoriu, un ucigaş însetat de sânge omenesc, un terorist de suflete – cu care Se străduie din răsputeri să umple iadul – pe care tot El l-a făcut! Lumea nu-I vede nicidecum smerenia, răbdarea, iubirea, bunătatea, mila sau lumina! Pentru oameni Dumnezeu este potrivnicul, nu Mântuitorul lor! Aşa se împlineşte cuvântul Psalmistului: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică!”(Ps 13,5), cu toate că au fost avertizaţi: „de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte!”(Ps 126,1). Şi iarăşi, în loc să rezolve problema necunoaşterii adevărului  din Sfintele Scripturi, în loc să trateze incompetenţa profesională, inconsecvenţa morală, întunecarea duhovnicească şi impostura intelectuală (pentru că „vă rătăciţi neştiind Scripturile”-Mt 22,29), oamenii însăilează texte înşelătoare, tot felul de false „profeţii” şi mesaje „apocaliptice” (transmise, bineînţeles, în Numele lui Dumnezeu),  devenind astfel nu doar penibili şi ridicoli, ci chiar antihrişti şi slugi ale satanei: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri; căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi”(1In 2,19); „v-am scris vouă nu pentru că nu ştiţi adevărul, ci pentru că îl ştiţi – şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr!”(1In 2,21).

Cât de rătăciţi pot ajunge oamenii fără Dumnezeu ne arată şi rugăciunea din Rânduiala „Sfinţirii celei Mari a apei”: „Căci n-ai suferit, Doamne, să vezi neamul omenesc chinuit de diavolul”. Şi de aceea Mântuitorul ne îndeamnă: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii!”(In 12,35-36); „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică!”(In 5,39). Prin urmare, venirea lui Hristos va fi „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu”(1Tes 4,16). Deci, categoric – atunci când  va hotârî Tatăl Însuşi, iar nicidecum „pronosticurile” inventate de muritori neştiutori. O spune limpede Fiul Însuşi: „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul – ci  numai Tatăl!”(Mc 13,32). Iar Duhul Sfânt prooroceşte prin gura Regelui-Psalmist cele despre biruinţa lui Hristos asupra morţii şi a diavolului: „Plini-va căderi, va zdrobi capetele multora pe pământ!”(Ps 109,6). Cum va fi atunci, ne arată „Cartea Apocalipsei”: „cer nou şi pământ nou”(Apoc 21,1).

Dar nu asta este important pentru creştin, ci felul de întâlnire cu Hristos: „în cele ce te voi găsi atunci când te-oi lua, în acelea te voi şi judeca!”. Deci ceea ce are relevanţă pentru noi este propria noastră stare personală. Important e să fii umbrit de harul şi puterea Duhului lui Dumnezeu, căci „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia”(Gal 5,22-23). Pentru că cel mai ruşinos lucru este să te afli vinovat în Ziua Judecăţii tocmai faţă de cele asupra cărora Mântuitorul ne-a atras în mod deosebit atenţia: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41); „vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii!”(Mt 12,36) pentru că „ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri!”(Lc 12,3); şi de aceea Apostolul adaugă: „Rugaţi-vă neîncetat!”(1Tes 5,17), „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său!”(1Cor 6,18), iar Psalmistul adevereşte: „pe viclean îl urăşte Domnul!”(Ps 5,6), „nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine”(Ps 72,26). Ura, clevetirile, intrigile, bârfele, vorbirea de rău, grăirea în deşert – şi toate cele asemenea lor, nu sunt ale creştinului. Cea mai mare poruncă din Lege este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău – ca  pe tine însuţi!”(Lc 10,27); iar Domnul desăvârşeşte porunca: „Să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul! Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”(In 13,34-35). Simplu, limpede, concis, practic şi de neuitat! „Datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi iar nu să căutăm plăcerea noastră”(Rm 15,1), „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos!”(Gal 6,2). „Să nu laşi pe cel sărac lipsit de hrană iar ochii celor nevoiaşi nu-i face să aştepte!”(Sir 4,1), căci „mai fericit este a da decât a lua!”(FA 20,35) – iată, tot atâtea învăţături elementare ale moralei creştine!

Evident, în toate acestea nu am avea nici un motiv de frică, nici o pricină de teamă. Denumirea de „Înfricoşătoarea Judecată”, însă, face referire implicită la un cuvânt cutremurător al Domnului Dumnezeu despre soarta celor lepădaţi de El: „acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”(Mt 8,12). Problema capitală se leagă de vădirea noastră ca şi creştini de faţadă, vinovaţi de falsitate şi de ipocrizie. Foarte suprinşi vom fi atunci când (crezându-ne „de-a dreapta”) ne vom trezi de fapt în stânga Tronului lui Dumnezeu! Crezându-ne toată viaţa „oi”, să ne descoperim la urmă „capre” în toată puterea cuvântului! Crezându-ne „sfeşnice de lumină”, să ne auzim numiţi în faţa lumii „morminte văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia”(Mt 23,27). Grăit-au proorocii: „poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe!”(Is 29,13), „muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul – dar ele sunt săgeţi!”(Ps 54,24). Nu iubeşte bietul om lumina şi sinceritatea, viaţa lipsită de complicaţii, vieţuirea fără hăţişuri şi fără mizerii, ci pe cea plină de tot felul de şiretlicuri şi de uneltiri împotriva semenilor!... De aceea şi Dumnezeu a înfricoşat şi cerul şi îngerii şi dracii şi umanitatea! Dar cum? Pur şi simplu săvârşind lucrarea mesianică de mântuire a lumii – comentată deja în sute de mii de teze de doctorat, în traduceri şi tâlcuiri, în milioane de cărţi care umplu rafturile a mii de biblioteci, scrise întru sudoarea frunţii şi neodihna gândului de nesfârşite şiruri de Sfinţi Părinţi, hermeneuţi, exegeţi şi teologi care au meditat neîncetat la toate „multele lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris!”(In 21,25). Căci „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei) vine în lume; şi ce lecţie de omenie dă întregii umanităţi? Oare a venit ca să ne întrebe despre El, să-I spunem noi Lui cele ce sunt întru împărăţia Sa?! O, nu, nicidecum! Doar „împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”(Rm 14,17) iar El ne-a avertizat pe toţi: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc!”(In 8,14); „Nu ştiţi ce cereţi!”(Mt 20,22). Ci vine cu putere de Stăpân, cu pricepere de Doctor, cu răbdare de Mântuitor şi cu dragoste de Mângâietor, şi ne învaţă abc-ul vieţii veşnice: să fii om, să fii bun , să fii blând, să fii smerit, să ştii să ierţi, să ştii să asculţi, să ştii să înţelegi, să ştii şi să iubeşti. Ce e greu în asta?! Ce ţi se cere? Care studii? Ce doctorat? Ce cultură, ce pregătire?! Iată, o întreagă epopee teologică de 5508 ani (câţi au trecut de la căderea lui Adam până la Întruparea lui Hristos), o Scriptură întreagă şi o Tradiţie străveche, au fost sintetizate magistral în doar trei ani şi jumătate de propovăduire dată lumii în lumina Evangheliei, structurată logic sub forma desăvârşită a plenitudinii celor nouă „Fericiri”, însuşită întru smerenie şi cucernicie („Maria, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui”-Lc 10,39, „partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea!”-Lc 10,42), rezumată în perla culturii teologice universale din inima Fecioarei („Faceţi orice vă va spune El!”-In 2,5) şi împlinită la ceasul înfricoşătoarei Judecăţi sub formă de îndemn şi de chemare: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii! Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine!”(Mt 25, 34-36). Iar întrebarea care zguduie din temelii miliardele de conştiinţe licărind în Univers asemeni roiurilor de stele („Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit?! Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?! Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?! Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?!”-Mt 25,37-39) primeşte răspunsul care închide definitiv orice dispută teologică: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut!”(Mt 25,40), după cum şi: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici – nici Mie nu Mi-aţi făcut!”(Mt 25,45). „Milă voiesc, iar nu jertfă!”(Osea 6,6); „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!”(Ps 50,18). „Dreptul se îndură şi dă”(Ps 36,21), „n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine; toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută şi seminţia lui binecuvântată va fi!”(Ps 36,26-27). „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca”(Mt 6,25), „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele”(Mt 6,32).  Spaima şi înfricoşarea încep de la cuvântul „Nu vă cunosc pe voi!”(Mt 25,12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!”(Mt 25,41). Iar porţile însângerate ale istoriei lumii chinuite se vor închide atunci prin cuvintele pline de  hotărâre neînduplecată de nimeni şi de nimic: „Iată, vin curând!”(Apoc 22,7); „Iată, vin curând – şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui!”(Apoc 22,12); „pe această piatră voi zidi Biserica Mea – iar porţile iadului nu o vor birui!”(Mt 16,18).