vineri, 24 august 2012

Zadarnic ne îmbogăţim dacă Domnului nu dăruim !


„Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea.” (Ps. 61, 10)
„Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu Numele Domnului Dumnezeului nostru.” (Ps. 19, 8)
„Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul ?” (Mc. 8, 36)
„Ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Mt. 16, 26)
„Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta !” (Mt. 6, 21)
„Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură !” (Mt. 6, 20)

 
Tema bogăţiei (a apropierii sau a îndepărtării omului de Dumnezeu prin ea) este una dintre cele mai des întâlnite în scrierile Sfinţilor Părinţi. Aproape toate operele filocalice şi mai toate „Patericele” (fie cel de la Ierusalim, fie cel de la Lavra Sfântului Sava, inclusiv cel egiptean sau chiar şi cel kievean, al Lavrei Peşterilor) se ocupă măcar în treacăt de tratarea ei. Există aşadar nenumărate exemple din care vedem fie cum omul se apropie de Dumnezeu, fie cum Dumnezeu face pogorăminte ale iubirii, intrând în taina lăuntrică a omului.
Vorbim despre stări diferite. Una a Raiului – în care omul a fost tratat de Dumnezeu ca un prieten apropiat; Adam stătea la sfat cu Dumnezeu. Apoi starea de după cădere – a omului întinat din curiozitate prin gustarea din pomul oprit. De regulă, pofta este ceva ce apare prin lucrarea simţurilor trupeşti. În general, păcatele îşi au rădăcina în poftă. Pofta aduce păcatul iar păcatul aduce moartea. Pofta, însă, se poate ivi şi ca rezultat al lucrării imaginaţiei sau închipuirii. Dar îi lipseşte dulceaţa. În schimb, păcatul este însoţit de dulceaţă. Aceasta vine tocmai din săvârşirea păcatului – precum glăsuieşte cântarea: „frumos la vedere şi bun la mâncare era rodul ce m-a omorât !” (Octoihul). Întâlnim, însă, pomenită în mărturiile Părinţilor şi o anumită „beţie duhovnicească”. Aceasta înseamnă a te îmbăta de mireasma rugăciunii, a dulceţii harului Duhului Sfânt care zămisleşte în sufletele sfinţilor dorinţa necontenită de întâlnire nemijlocită cu Dumnezeu. În cazul lui Adam această lucrare nu a fost proprie voinţei lui, ci a fost un dar al lui Dumnezeu pentru el. Astfel, omul s-a trezit că se află în Rai involuntar, fără a-şi fi propus şi fără a se fi străduit pentru aceasta. Ca dovadă că nici nu I-a spus vreodată lui Dumnezeu: „ştii Doamne, n-aş vrea să mai plec din Rai, îmi place aici, aş vrea să fiu pururea cu Tine”... pe când în istoria omului căzut din starea paradisiacă, dorul după Rai va rămâne pururea prezent în inima lui, ca unul al cărui strămoş a trecut prin stări potrivnice - şi prin starea de Rai (adică de nestricăciune) şi prin starea de cădere (plină de dulceaţa amară a poftirii din neascultare): „cei din vechime au dat buna lor mărturie” (Evr. 11, 2) „au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi” (Evr. 11, 37).
Acest dor îl regăsim în sufletul marelui Prooroc David atunci când cântă: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule !” (Ps. 41, 1). Iar pe muntele Tabor regăsim acea „beţie duhovnicească” – în urma căreia cei trei apostoli, Iacov, Petru şi Ioan „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt. 17, 2): „Doamne, bine este să fim noi aici !” (Mt. 17, 4). Iar la trezirea din extazul vederii duhovniceşti a schimbării la faţă a Mântuitorului, ei vădesc dorinţa de trăire a păcii veşnice: „bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe…” (Mc. 9, 2). Doresc să rămână pururea sub adumbrirea Duhului Sfânt şi a lucrării Lui. Acest extaz însă a fost o adevărată surpriză divină, un dar din partea lui Hristos Care îi iubea. Ulterior însă, neputinţa, slăbiciunea şi limitele firii omeneşti aveau să se vădească din plin atunci când, cuprinşi de frică, vor fugi care încotro la vremea înfricoşătoarelor Pătimiri ale lui Iisus – văzute şi resimţite dureros ca nişte acte ale bestialităţii omeneşti total lipsite de sens prin neînţelegerea bunătăţii şi a sfinţeniei voii lui Dumnezeu împlinite prin răscumpărarea neamului omenesc din robia morţii veşnice prin Jertfa Crucii: Dumnezeu voieşte „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).
În lumea care s-a ivit după căderea lui Adam, lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu se săvârşea prin cei aleşi din neamul preoţesc al lui Aaron şi prin cele rânduite de Dumnezeu prin Moise. Întreaga Scriptură a cărţilor Vechiului Legământ prezintă atât importanţa lucrării profetice, cât şi supremaţia lucrării celor sfinte la Cortul Mărturiei, acolo unde Dumnezeu săvârşea minuni în chip vizibil înaintea a tot poporul; aceasta prin slujirea aleşilor Lui şi a celor plini de vrednicie şi de ascultare faţă de Legea cea Veche. De aici modul lui Dumnezeu de a vorbi oamenilor prin profeţi – Avraam, Noe, Moise, Aaron, Iacov, Iosua Navi etc. Dovadă, în acest sens sunt exprimările precum: „Aşa grăieşte Domnul” (Ieş. 8, 1), „Domnul a zis” (II Reg. 5, 2), „aşa a poruncit Domnul”(Lev. 8,34) ca expresie a legăturii nemijlocite dintre cer şi pământ, dintre voia Domnului şi inima omului. Era aşadar o vorbire directă cu profeţii: fie cu Samuel („«Samuele, Samuele !» Iar Samuel a zis: «Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!»” – I Reg. 3,10), fie cu Daniel sau cu Avacum, Iona, Isaia, Ieremia, Iezechiel, Ilie şi alţii. La ce bun toate aceste lucrări înalte la îndemâna omului ? Tocmai pentru a înţelege voia divină şi dorinţa sfântă de a-l mântui pe om din dragoste şi bunăvoinţă.
„Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Gal. 4, 4). Iată-ne faţă în faţă cu planul divin de mântuire a lumii. Vreme de trei ani şi jumătate Mântuitorul a desfăşurat ziua şi noaptea întreaga Sa activitate publică mesianică. A adus lumii mântuirea pe pământ în chip vizibil şi tangibil: a vindecat pe cei bolnavi, a curăţit pe cei leproşi, a înviat până şi morţi, a tămăduit orbi şi a hrănit pe cei flămânzi (atât cu pâini şi cu peşti în pustie, cât şi cu Legea lui Dumnezeu: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” – Mt. 4, 4). La auzul şi vederea unor astfel de fapte, societatea vremii fremăta ca o mare înaintea furtunii, se clătina ca un pământ crăpat de secetă la apropierea norilor uriaşi clocotind de puterea ploii care va să vină: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Mt. 3, 2), „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !” (Mc. 1, 3), „s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie !” (Mc. 1, 15). Din tot acest freamăt şi tumult al fierberii creaţiei căzute aflate în căutarea aproape disperată a izbăvirii şi a mântuirii, a eliberării şi desăvârşirii, Iisus striga: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Mt. 23, 13). Se cutremura pământul de puterea cuvântului care ieşea din gura Lui: „Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om !” (In. 7, 46). Şi iată că, la un moment dat, se apropie de Hristos un tânăr bogat: fără nume şi fără o valoare precis estimată de către cronicarul întâlnirii, în posesiuni sau în virtuţi, fără să fi fost prezentat ca o mare personalitate a vremii - pur şi simplu, un tânăr bogat. 


De fapt şi de drept, tocmai problema acestei bogăţii împinge tâlcul întregii situaţii către scopul principal al evanghelistului: înţelegerea voii lui Iisus. Lucrurile iau o întorsătură care ajunge până la bulversarea ucenicilor – care nu-şi mai înţeleg Învăţătorul: „Dar cine poate să se mântuiască ?” (Mt. 19, 25). Un astfel de fapt pare greu de crezut, şi totuşi este riguros autentic în contextul istoric al lucrurilor: să petreci vreme de trei ani şi jumătate în preajma lui Iisus, să vezi cu ochii tăi minuni peste minuni, să auzi cu urechile tale toate sfaturile, parabolele şi învăţăturile mesianice, să asişti la toate vindecările – şi totuşi să nu pricepi mântuirea ?! Ce poate să însemne o stare ca aceasta ? Răspunsul îl aflăm tot în Sfintele Scripturi: „s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut” (Lc. 24,31) pentru că „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24,16); mai mult, „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24,45). Iată daruri mai presus de fire de care cei din Legea cea Veche n-au fost învredniciţi – doar proorocii.
Iată deci că un tânăr oarecare vine la Iisus cu o întrebare grea de sens spiritual şi de valoare duhovnicească: „ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică ?” (Mt. 19,16). Cine să mai fi pus o asemenea întrebare ? Şi ce o fi fost în mintea celui care a pus-o ? Ce o fi gândit el întru sine după adresarea acestei întrebări ?...  Nu e deloc exclus să fi gândit ceva de genul: „cred că voi fi lăudat de Învăţător pentru virtuţile mele !”. Sigur asta gândea, de vreme ce răspunsul său la îndemnul respectării poruncilor Decalogului a fost pe măsura unui astfel de gând: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea” (Mt. 19, 20). Aici vedem pusă în evidenţă bogăţia sufletească a tânărului care, însă, ducea totul la extrema literei, reducând mântuirea la necesitatea de a păzi poruncile. Ca un adevărat cunoscător de carte (poate văzând şi tinereţea  Mântuitorului), tânărul bogat are curajul de a dialoga chiar pe un ton cumva infatuat: „oare chiar nu vede Învăţătorul că sunt un zelos şi serios practicant şi participant activ la cele ale Legii ?”. Drept pentru care Îl şi întreabă pe Iisus: „Care porunci ?” (Mt. 19, 18). Apoi, auzind enumerarea lor, rămâne oarecum cufundat în propriul sine, însă în continuare sincer faţă de el şi de Iisus (dar şi cu un ton uşor iscoditor, poate pentru a descoperi ce fel de învăţătură propovăduieşte acest Iisus, de este atât de contestat de către unii, şi atât de apreciat şi de elogiat de către alţii; contestare consemnată în Evanghelii prin replici precum: „Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El” (In. 11, 48), „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul !” (In. 11, 50), „Acesta huleşte !” – Mt. 9, 3). Deşi trece probabil prin mintea lui toate aceste rele cugetări (exprimate de către farisei şi cărturari), tânărul bogat nu pare surprins de înşiruirea poruncilor înscrise în Tablele Legii, ci chiar Îl întreabă mai departe pe Hristos: „Ce-mi mai lipseşte ?” (Mt. 19, 20). Este prima întrebare pe care Iisus o clasifică drept un produs al înălţării minţii la modul cel mai subţire posibil, ca urmare a neluării aminte la sine. Ceea ce exprimă tânărul prin întrebarea aceasta, găsim exprimat şi la Regele David care, înainte de căderea sa în păcat cu Batşeba, femeia lui Urie Heteul, afirma: „Nu mă voi clătina în veac !” (Ps. 29, 6), iar după cădere, în „Psalmul 50”: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps. 50, 4); şi iarăşi: „Să nu vină peste mine picior de mândrie şi mâna păcătoşilor să nu mă clatine” (Ps. 35, 11); apoi, în „Psalmul 142”: „nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142, 2); căci „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi ? Că la Tine este milostivirea !” (Ps. 129, 3-4). Iată cât de adâncă este capcana întrebării în care s-a prins tânărul bogat, fără să întrevadă adâncul înţelesurilor Scripturii: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (In. 5, 39) căci „vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29); „acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (In. 5, 39) avea să spună, mai apoi, Hristos Mântuitorul.
Deşi avertizat profetic de Iisus în mod indirect, totuşi tânărul tot nu a realizat că este deja şi că persistă în greşeală: „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (19, 17). Acestă afirmaţie rămâne perfect valabilă până în zilele noastre. Noi mergem sub influenţa faptei bune în calea binelui, iar sub influenţa faptei rele pe calea răului: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar !” (Is. 5, 20). De aici constatăm existenţa mai multor modalităţi de săvârşire a binelui. Nu degeaba Sfântul Ioan Damaschinul scria: „binele nu este bine dacă nu se face bine” („Dogmatica”).
Bogăţia pământească (tot ceea ce înseamnă valori materiale) este prezentată în numeroase scrieri şi de către mulţi predicatori ca fiind o adevărată piedică în calea mântuirii. Dar iată că Avraam, Noe, Iov, Iacov şi mulţi alţi oameni mari providenţiali (despre care aflăm din Sfintele Scripturi) nu s-au împotmolit deloc în valorile trecătoare atunci când a fost vorba de Dumnezeu. De pildă, Sfântul şi Dreptul Iov a binecuvântat pe Dumnezeu chiar şi în necaz şi în lipsă, cu acele cuvinte rămase celebre: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele ?” (Iov 2, 10). Şi „a luat Avram pe Sarai, femeia sa, pe Lot, fiul fratelui său, şi toate averile ce agonisiseră ei şi toţi oamenii, pe care-i aveau în Haran, şi au ieşit, ca să meargă în ţara Canaanului şi au ajuns în Canaan” (Fac. 12, 5). Câţi dintre noi, cei de astăzi, ortodocşi şi ultraortodocşi, religioşi şi superevlavioşi, am lăsa deoparte agonisita noastră materială la auzul glasului lui Dumnezeu, pentru a merge perfect ascultători în cine ştie ce loc necunoscut – pentru că aşa sună porunca divină ?! Dimpotrivă, noi căutăm toate facilităţile: apa la robinet şi gazul la cheie, asfaltul la scară, biserica aproape, comunitatea selectă, cultura şi civilizaţia – dar fără a ţine nicidecum cont că tot ceea ce avem primim doar în dar de la Dumnezeu. Ba, mai mult, îi înfierăm pe alţii şi ne grăbim să vedem la ei neîmplinirile, nepriceperea, nelucrarea, slaba credinţă, certarea Domnului  - dar nu vedem nici un semn divin de verificare interioară şi a propriilor noastre carenţe, patimi, idei, păreri şi mentalităţi ! Chiar şi în grupul restrâns al Sfinţilor Apostoli s-au aflat unii să ceară: „să şadă unul de-a dreapta şi altul de-a stânga” lui Iisus întru împărăţia Sa (Mt. 20, 21). Câte astfel de „drepte” şi de „stângi” nu s-ar fi rânduit din vremea Mântuitorului Hristos şi până astăzi la atâţia împăraţi şi dregători (ba chiar şi la feţele de căpătâi ale Bisericii...) ! Dar Duhul Sfânt a mântuit şi a rânduit viaţă veşnică întocmai precum Iisus le-a spus apostolilor Săi: „bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri !” (Lc. 10, 20).
Tocmai aici este taina neînţeleasă de către tânărul bogat atunci când pune întrebarea cumva din mai multe puncte de vedere deodată: „ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică ?” (Mt. 19, 16). Aceasta era ţinta sa, şi astfel se vede cât de sus a dorit să ţintească prin cuvântul său. Izbitor de relevant vine răspunsul lui Iisus – peste măsura de pricepere a tânărului încâlcit în practicile ritualistice ale Legii Vechi, pe care le credea mântuitoare şi salvatoare prin simpla respectare a literei lor, fără a mai ţine cont de puterea Duhului care dă viaţă – „litera ucide, iar Duhul face viu” (II Cor. 2,6): „vezi, caută nu să ai viaţă veşnică – aceea nu-ţi aparţine, nu o poţi lua de nicăieri tu singur, aceea doar ţi se poate rândui sau dărui ca o răsplătire a efortului depus pentru a fi şi a rămâne cu Dumnezeu”; căci „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii” (In. 5,29) când „va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt. 25, 32). Cât de grea şi de înaltă este lucrarea dobândirii acestei bogăţii nepieritoare – viaţa veşnică ! E adevărat, sună frumos să întrebi: „ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică ?” (Mt. 19,16). Numai că Împărăţia lui Dumnezeu nu este obiect de negociere, miza unei târguieli în care dai şi primeşti, ci este o lucrare, o trăire; faci ceea ce trebuie fără să cugeţi la răsplată, fără interese, din dragoste, din iubire. Iar răsplata veşniciei vine ca o pecetluire a vredniciei de a dobândi viaţa cea veşnică. De aceea, Iisus îl avertizează blând dar şi categoric: „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile ! ”(Mt. 19, 17). Poruncile nu sunt doar legile scrise. Porunci sunt şi legile nescrise – acele lucruri descoperite şi trăite tainic, despre care marele Apostol Pavel scrie: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Ev. 4, 12). De aceea Iisus îi spune tânărului – „dacă voieşti !” (Mt. 19, 21).


Iată o condiţie nemaiîntâlnită în alte religii. În creştinism nu există şi nu se practică o regulă impusă. Nu există o credinţă forţată – aşa precum întâlnim astăzi în activitatea multor secte raţionaliste care, la intrarea în casa de adunare mai întâi îţi citesc regulamentul de ordine interioară. Acapararea, prozelitismul, linguşeala şi ademenirea nu sunt arme hristologice de chemare a omului la Împărăţia Cerurilor şi la mântuire. O singură vorbă divină rostită în duh profetic a umplut pustiurile şi peşterile şi crăpăturile pământului de sfinţi cuvioşi şi virtuoşi: „oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru Numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt. 19, 29); căci „cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine !” (Mt. 10, 37). Condiţia aflată la temelia unei asemenea hotărâri de a sluji cu totul Domnului ţine tocmai de această bogăţie (materială, trupească, sufletească, chiar şi spirituală) de care dispune fiecare: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie !” (Mc. 8, 34). Iar ca răspuns la atitudinea de îndoială şi de şovăire, adaugă: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri !” (Mc. 8, 38). Dar cuvântul divin cunoaşte şi o altfel de greutate, nemaiîntâlnită şi de-a dreptul cutremurătoare: „cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Mt. 16, 25). Aici se află prinsă în cuvinte toată puterea dorului lui Iisus de a-l mântui pe om şi de a-l face iarăşi prieten şi casnic al Său. Această stare de fapt a răsturnat în mintea tânărului bogat întreaga scară a valorilor spirituale dobândite şi cultivate de-a lungul vieţii sale din dorinţa de a fi plăcut lui Dumnezeu. Adresarea întrebării cumva cu interes, dar şi ca o capcană – pentru a fi scos în evidenţă ca un tânăr valoros şi conştiincios al Legii neamului său, l-a demolat însă sufleteşte: „Ce-mi mai lipseşte ?” (Mt. 19, 20).
La prima vedere, răspunsul ar putea suna banal: smerenia. Eşti mic pentru că te-ai înălţat prea sus în mintea ta. Dar, pentru a ţinti şi mai sus, Iisus îi vorbeşte de acea stare sufletească şi duhovnicească a omului care îl apropie cel mai mult de Dumnezeu: desăvârşirea morală. Adică tocmai creşterea duhovnicească plenară, care nu mai are o anumită formă precisă, nici vreun sens sau vreo valoare la scară umană, pentru că devine o stare dumnezeiască – îndumnezeirea: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6), „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103, 5). Iată ce anume îi cere Hristos Dumnezeu: îmbrăcarea totală în harul Duhului Sfânt – „Dacă voieşti să fii desăvârşit” (Mt. 19, 21). Cu alte cuvinte, nu te oblig; deocamdată aceasta este lipsa ta, iar aceasta este calea pe care mergând poţi să dobândeşti ceea ce îţi lipseşte: „du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi !” (Mt. 19, 21).
La auzul acestui cuvânt, toate s-au oprit ca la un semn. În tăcerea care s-a aşternut se mai auzea doar ecoul cuvintelor Mântuitorului, răsunând de atunci, vreme de două mii de ani, până azi: „vino şi urmează-Mi !” (Mt. 19, 21). Liniştea pe care o păstrau uimiţi apostolii era poate tocmai expresia ruşinării pe care cumva o resimţeau în sufletele lor – că ei, simpli pescari săraci fiind, lăsând toate şi urmându-L pretutindeni pe Hristos, aveau impresia că săvârşiseră cine ştie ce lucru important: „Petru I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi ?” (Mt. 19, 27). Acum însă erau martori la o nemaiîntâlnită chemare la apostolie – a unui bogat cult, erudit, prosper, cunoscător al Legii şi pe deasupra şi doritor de lucruri înalte !... Suspans total neaşteptat. Dar tânărul, auzind cuvântul „desăvârşire”... „a plecat întristat, căci avea multe avuţii !” (Mt. 19, 22).
Lucrul acesta va şoca neîncetat lumea de atunci şi până astăzi. Cum de Îşi permite Hristos să ceară omului frumos şi sănătos, şcolit şi pregătit, intelectual avut şi înzestrat cu toate calităţile (chip, glas, pietate etc.) să-I urmeze cu predilecţie, lăsând toate ?!... Unul ca acesta este util societăţii, plăcerilor, păcatului şi poftei, este supus imperiului imaginaţiei nestăpânite, este sclavul propriei păreri de sine şi robul propriei vanităţi, sclavul unei ideologii care împinge la libertinaj şi individualism: „am dreptul să fac ce vreau eu cu viaţa mea !” – adevărate personalităţi sociale !... Aşa încep mulţi calea spre desăvârşire – şi sfârşesc în eşec. „Pleacă întristaţi” ca nişte fii risipitori ai acestui neam (odinioară vrednic) în căile altor secte şi religii, altor neamuri şi ţări, spre zări necunoscute, începând o altă viaţă – cu sau fără Dumnezeu...
De aceea şi răspunsul hristic este unul pe măsura faptelor şi dragostei noastre pentru Dumnezeu. Aşa se şi explică de ce Iisus S-a văzut nevoit să constate realitatea crudă prin cuvintele proverbiale: „mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu !” (Mt. 19, 24). Împărăţia lui Dumnezeu are o poartă de intrare tare îngustă, foarte greu accesibilă omului trupesc, lumesc, întristat de chemarea lui Iisus; dar poarta aceasta spre lumină e largă şi dragă celor desăvârşiţi. Desăvârşirea îi dă omului duhovnicesc posibilitatea de a trece din lumea aceasta, ca şi Iisus, chiar şi prin uşile încuiate. Omul duhovnicesc îşi are mintea pururea în cer, în Rai. Nu se pierde cu lucruri pământeşti: „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus. Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste” (II Tim. 2, 4). Mărturie vie stau miile de sfinţi, martiri şi mărturisitori, cuvioşi părinţi şi cuvioase maici, care au umplut Sinaxarul Bisericii, mânaţi fiind doar de dragostea lui Dumnezeu prin puterea harului Duhului Sfânt. Întristarea tânărului (bogat în virtuţi trupeşti şi sufleteşti, dar predispus la huzur lumesc) este imaginea omului contemporan care vrea să fie cu Dumnezeu, dar după regulile lui: luat nu prea tare, lăsat uşor, să cerceteze mai întâi avantajele şi dezavantajele vieţii în Hristos – şi apoi, dacă desăvârşirea îi surâde, poate va face vreun pas spre Dumnezeu... Altminteri, Babilonul acestei lumi este suficient de diversificat pentru a-şi putea irosi calităţile şi zestrea – cu sau fără Dumnezeu: „fac ce vreau eu cu viaţa mea !”.
La întrebarea plină de uimire a ucenicilor - „Dar cine poate să se mântuiască ?” (Mt. 19, 25) (altfel spus, a cui mai este mântuirea într-o lume de lux, cu viaţă mondenă, cu fapte nedemne şi moravuri uşoare, dominată de laxism moral şi permisivitate totală, care practică deliberat o libertate în spirit de haos şi de turmă fără nici un Dumnezeu), răspunsul vine desigur tot de la Hristos: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă !” (Mt. 19, 26). Printr-o cunoaştere vie a lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii, va face Stăpânul tuturor o cale şi o rânduială pentru a umple Cerul cu oameni sfinţi, desăvârşiţi prin har, credinţă şi fapte bune: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este !” (Mt. 5, 48), „Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4); „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (In. 10, 30), „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In. 5,17). „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt !” (In. 5,7), „pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (Rom. 15,6)

vineri, 17 august 2012

Datornici Crucii şi tributari dragostei divine


„Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt. 6, 12)
„Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este !” (I In. 4, 20)
„Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23-24)
„Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria” (Mt. 18, 27)
„Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria” (Mt. 18, 30)
„Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine ?” (Mt. 18, 32-33)
„Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre” (Mt. 11, 25)
„Şi cine este aproapele meu ?” (Lc. 10, 29)
„El a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Lc. 10, 37)

Cercetând înţelesurile de taină ale Sfintei Scripturi şi adâncul de nepătruns al voii dumnezeieşti, vom descoperi faptul că cea mai înaltă virtute la care omul este chemat e cea a iubirii: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16). Iar dacă luăm aminte la perfecţiunea lucrărilor divine şi la măreţia scopului pentru care Dumnezeu l-a creat pe om ca şi cunună a creaţiei Sale, putem înţelege lesne nemărginirea dragostei lui Dumnezeu pentru făptura Sa cea mai de preţ. Făptură zidită prin împletire de carne şi duh, adică de materie şi spirit. A făcut adică o făptură pe jumătate trupească, pe jumătate duhovnicească, un trup văzut, purtător de chip, şi un suflet nevăzut – ca şi miez sau locaş tainic al omului lăuntric. Este vorba aşadar despre un dihotomism: „a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2,7); „făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu” (I Cor. 15,45), - deci de o unire realizată printr-o împletire de neînchipuit între materie şi lumină, între celulele anatomice şi suflarea de viaţă. Astfel, Creatorul a strecurat în lăuntrul material al cărnii trupului puterile spirituale ale sufletului chemat să se împărtăşească din darul nemuririi prin înveşnicirea vieţii. Iar ceea ce îl defineşte ca fiinţă spirituală este mai ales puterea de a gândi raţional şi de a comunica în chip cuvântător cu Dumnezeu, în deplină libertate de voinţă, legându-l de Cer şi asemănându-l Ziditorului său: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu El vă va da” (In. 16, 23), „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Mt. 7, 7).
În cuprinsul istoriei creaţiei, mila lui Dumnezeu sau milosârdia divină nu s-a revărsat exclusiv asupra făpturilor supuse şi ascultătoare. Sfintele Scripturi ne descoperă existenţa şi lucrarea unui înstrăinat din lumea îngerilor – diavolul. Deşi creat de Dumnezeu (dar nu rău şi întunecat, ci bun şi luminat) s-a transformat din înger în demon prin mândrie şi prin nesupunerea (din proprie voinţă) faţă de Creatorul său, batjocorind astfel respectul şi cinstirea cuvenite Domnului Dumnezeu şi hulindu-L din dorinţa de a lua locul celui Preaînalt: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu ! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Is. 14, 13-14). Dacă e să luăm în seamă pe de o parte atotştiinţa lui Dumnezeu iar pe de alta veşnicia Lui, acel „astăzi” din Scripturi, dimpreună cu mai-înainte vederea relelor pricinuite de diavol (atât în Cer cât şi pe pământ), vom concluziona că Dumnezeu a arătat milă până şi faţă de acest înger căzut. Ba chiar o anumită clemenţă, o „toleranţă” milostivă, vădită prin faptul de a nu-i fi dat pedeapsa desfiinţării sau a nimicirii - astfel încât diavolul nici să nu mai fi existat. Putem vorbi deci de o anumită îngăduinţă a lui Dumnezeu faţă de răul ivit în Cer, în lumea îngerilor: „coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ” (Apoc. 12, 4). Despre aceasta Îl auzim pe Însuşi Hristos spunând apostolilor şi ucenicilor Săi: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Lc. 10, 18). De unde deducem că înaintea feţei lui Dumnezeu păcatul şi fărădelegea nu sunt simple elemente de analizat şi eventual de semnalat ici şi acolo, şi nu sunt nici simple ipoteze de lucru sau teme de reflecţie individuală pentru formarea şi datul cu părerea de genul „c-o fi aşa, c-o fi altfel” etc.
Spune Hristos: „fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3, 16); şi iarăşi: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Mt. 5, 37). Iar Sfântul Apostol Pavel adaugă: „stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea !” (I Cor. 15, 50). Ca şi în cele despre Înviere, cu privire la perfecţiunea absolută a transparenţei lucrărilor lui Dumnezeu, stă scris: „Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis” (Mt. 28, 6), precum tot Scriptura cea sfântă adevereşte: „ce împărtăşire are lumina cu întunericul ?” (II Cor. 6, 14).
Bunătatea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu au fost evidente încă dintru început, în Rai, atât faţă de diavolul care l-a împins pe Adam la cădere prin îndemnul la neascultare, cât şi faţă de Adam, căruia i-a îngăduit alegerea neinspirată de a călca porunca primită, aparent chiar neintervenind spre a-l salva din căderea iminentă. Problema a fost că tocmai cuvântul-cheie („Te rog, iartă-mă!”) nu s-a mai ivit în mintea necoaptă a tânărului „dumnezeu-om” apărut ca urmare a statului la sfat cu diavolul: „în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu”(Fac. 3, 5). În schimb, faimoasele justificări de sorginte raţionalistă, dobândite în urma „perfecţionării” la şcoala diavolului, au început deja să descopere şi să sublinieze „defectele” şi „imperfecţiunile” creaţiei: „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fac. 3, 12), „şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Fac. 3, 13).
Pe lângă toate acestea, diavolul va mai pricinui multe necazuri neamului omenesc – şi totuşi Dumnezeu îl va îngădui până la capăt, cu toată răutatea lui, în speranţa că poate totuşi va renunţa vreodată la ea. Însă, întreita ispitire din Pustia Carantaniei a atins apogeul nesimţirii diavoleşti, atât în exprimare cât şi în hulirea Sfintelor Scripturi: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Mt. 4, 3). Cu alte cuvinte – „vezi deci că nu mă sinchisesc nici de lucrarea Ta nici de bunele Tale intenţii, Dumnezeule şi Creatorule a toate !”. Ulterior, ironia demonică avea să atingă cote alarmante de ispitire a bunătăţii şi îndelung-răbdării Fiului lui Dumnezeu: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască ! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El” (Mt. 27, 42), „coboară-Te de pe cruce !” (Mt. 27, 40) – cuvinte pe care (până la Judecata cea de obşte, la a doua venire a Mântuitorului) le va adresa încăpăţânat şi obsesiv fiecărui creştin în parte, în pofida cuvântului lui Iisus rostit către popor: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu”(Lc. 9, 62), sau a celui anume adresat mulţimilor (ca o sancţionare a abandonării luptei duhovniceşti de către cei plictisiţi, comozi, puturoşi, leneşi şi nepăsători): „câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui”(II Pet. 2, 22). Să nu uităm că îndrăzneala diavolului a mers până la a-I cere lui Dumnezeu să-Şi ridice harul de la cei aleşi ai Săi, ca să-i poată el ispiti, vrând astfel să-I demonstreze lui Dumnezeu că la temelia preamăririi Lui de către oameni stau foloasele materiale şi bunăstarea, iar nu „inima înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 18). În acest sens, cazul Sfântului şi Dreptului Iov cel mult-răbdător este elocvent: „întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă !” (Iov 1, 11). Iar şirul unor asemenea exemple ar putea continua încă, dacă ar fi să ne amintim fie şi numai faptul că pe regele Saul necredinţa l-a împins până la a merge la vrăjitoarea din Endor pentru a-i confirma (prin ştiinţa diavolului) dacă Duhul Sfânt mai este asupra lui sau a trecut deja la blândul şi mai tânărul David.
Faţă de toate aceste lucruri Dumnezeu nu rămâne insensibil, ci ne-a lăsat mărturii de îndemn şi apărare: „Privegheaţi şi vă rugaţi !”(Mc. 13, 33), „rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17) căci „de ar şti stăpânul casei în care ceas vine furul, ar veghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa” (Lc. 12, 39), întrucât „diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Pet. 5, 8). La vremea de apoi falşii prooroci şi hristoşii mincinoşi „vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Mt. 24, 24) căci „însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. 11, 14) – lucru confirmat de aproape toate scrierile ascetice filocalice alcătuite prin pătimirile marilor luminători duhovniceşti ai vieţii pustniceşti.
Ca răspuns la toată această epopee a demonului (Satan sau Belzebut), pentru a-i dovedi meschinătatea cugetului, lipsa de cunoaştere şi lipsa de experienţă, slaba lui formare teologică, şi pentru a-l ruşina întru totul pe cel care a decis să ispitească o femeie ca început al lucrării sale ticăloase împotriva omului, a rânduit Dumnezeu ca pieirea lui să vină tot printr-o femeie: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Numai că Dumnezeu, pentru a-l birui deplin pe vechiul vrăjmaş la timpul cuvenit, i-a dat să lupte cu adevărata femeie – Cea care, prin lucrarea ascultării şi a smereniei (virtuţi de care el, ca înger heruvim, s-a dovedit complet lipsit) a fost înălţată în locul lui din Cer, deasupra îngerilor, ca Împărăteasă a heruvimilor şi a serafimilor. Pe cât de jos a vrut el să arunce umanitatea (prin femeia Eva), pe atât de mult a urcat-o Dumnezeu prin femeia Fecioara Maria. Diavolul zace legat în străfundurile Iadului, iar Fecioara Maria, Femeia aleasă între femei „stă de-a dreapta lui Dumnezeu, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată” (Ps. 44, 11). Arhistratega oştirilor cereşti nu le conduce pe acestea cu arma şi cu puterea forţei fizice, ci cu smerenia, cu ascultarea, şi cu iubirea faţă de Dumnezeu Cel Care a văzut-o, a ales-o şi a iubit-o: „că a poftit Împăratul frumuseţea ta” (Ps. 44, 13). Iată acesta este modul în care arată Dumnezeu cum Se răzbună El pe cei ce cred că I se împotrivesc, socotind că nu au nevoie de Dânsul: îi lasă să ajungă singuri la concluzia că fără El, fără Cuvântul Lui şi fără Duhul Lui Cel Sfânt nimic nu pot a săvârşi: „fără Mine nu puteţi face nimic !” (In. 15, 5).
Ignorarea Jertfei de pe Cruce (pe care diavolul o arată în viaţa de zi cu zi) se vede şi prin luptele la care îi supune pe cei credincioşi, prin ispitele şi încercările în care de multe ori ne aruncăm singuri (socotind că Dumnezeu este de fapt responsabil de neputinţele noastre) ajungând chiar până acolo încât interpretăm cuvintele Rugăciunii Domneşti „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” (Mt. 6, 13) ca şi cum ar fi un fel de a arăta că Dumnezeu Însuşi voieşte ca noi să fim în ispită – iar nu că, de fapt, fără a-I mai cere ajutorul şi protecţia şi acoperirea sau adumbrirea harului Lui, ajungem să o luăm cu paşi repezi către Iad… De aceea zis-a Duhul Sfânt în Psalmi: „Legea Ta cugetarea mea este” (Ps. 118, 77), „îndreptează înaintea mea calea Ta” (Ps. 5, 8). Prin urmare, cuprinsul învăţăturilor din paginile Sfintelor Scripturi (privite prin prisma planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii) ne formează cu toată tăria convingerea că cea mai importantă virtute a creştinului este dragostea – precum o arată şi Sfântul Apostol Pavel: „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă: dragostea nu cade niciodată !” (I Cor. 13, 7-8). Altfel spus, are toate resursele necesare pentru a aduce pacea şi armonia între oameni pe pământ. Problema e că noi, creştinii, ignorăm tocmai această dintâi virtute, cea mai simplă, care ne-ar ţine permanent uşile Raiului deschise pentru ca să putem intra în el, înlocuind-o cu tot felul de surogate „duhovniceşti”: dar „dacă dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte ”(I Cor. 13, 3).
La temelia dragostei stă pocăinţa, iar aceasta aduce cu ea iertarea păcatelor. Fiului risipitor nu i s-a întocmit nici un raport de audit cu privire la cheltuielile făcute în deplasare şi paguba adusă părintelui său, ci a fost îmbrăţişat şi sărutat şi cu veselie iarăşi rânduit la treapta cea dintâi: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim” (Lc. 15, 22-23) căci „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”(Lc. 15, 24); căci „aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte”(Lc. 15, 10). Esenţa mântuirii aşadar stă în iubire şi iertare: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gal. 6, 2). Deşi Petru a ajuns până să se şi blesteme pe sine însuşi atunci când s-a lepădat de Iisus cum că nu-L cunoaşte, totuşi, după Înviere, cea dintâi grijă a lui Iisus n-a fost neapărat aceea de a Se arăta ucenicilor prin uşile încuiate, ci de a căuta sufletul căzut al Apostolului Său: „spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru” (Mc. 16, 7). Aşadar până şi îngerii ştiau de grija lui Iisus pentru Petru, zicând femeilor: „spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea” (Mc. 16, 7).
În schimb, varianta modernă a creştinismului propovăduieşte formula „iartă, dar nu uita !”, iar cea de ultimă oră, contemporană nouă, - „iartă, dar ţine minte răul !”. Există însă şi situaţii în care chiar nu putem ierta pe cel care greşeşte. În acest sens, avem în Scripturi câteva mărturii concludente: „pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit” (Ps. 138, 21), „cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani !” (Ps. 138, 22) - rosteşte cu fermitate de neînduplecat Psalmistul, iar Apostolul îndeamnă: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3, 10), urmând întru totul cuvântului Mântuitorului: „celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 32). Căci Iuda din viclenie „ducându-se, s-a spânzurat” (Mt. 27, 5).
Din nefericire, în vremea noastră, în sânul creştinătăţii se propagă un anumit soi de făţărnicie duhovnicească – acela de a aborda la vedere masca bunătăţii, rotunjind vorbe mieroase şi blânde, afişând o falsă pioşenie şi smerenie, în vreme ce în lăuntrul cugetului se practică subtil selecţia raţională a celor care merită atenţie şi a celor care nu o merită, adică a celor ce urmează a fi apropiaţi, respectiv îndepărtaţi. Scriptura însă ne învaţă că „Dumnezeu nu caută la faţa omului” (Gal. 2, 6) pentru că „Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi inimile” (Apoc. 2, 23). Şi tot duhovniceşte privind lucrurile, vom constata acelaşi război nevăzut în interiorul umanităţii prin păcatele sau patimile sufleteşti: ura, irascibilitate, mânia, invidia, zavistia, ţinerea de minte a răului şi chiar răzbunarea. Toate acestea sunt un fel de zgură sufletească despre care Însuşi Hristos a spus: „Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară” (Mt. 23, 26); iar către farisei şi cei asemenea lor: „semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia” (Mt. 23, 27) pentru că „omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele” (Lc. 6, 45).
Problema aceasta a iertării se dovedeşte a fi strâns legată de problema înălţării rugăciunilor către Tronul Slavei lui Dumnezeu. Oricât ne-am strădui noi să ne îndreptăţim anumite ieşiri nervoase nepotrivite sau anumite atitudini neprincipiale, ceea ce e scris tot scris rămâne: „iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Lc. 6, 37), căci „toată dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată” (Taina Sfântului Maslu). Iar ca o culme a orbirii spirituale produse prin înveninare morală, - iată că propria noastră conştiinţă ne poate uneori împinge la fărădelege, fără ca măcar să ne dăm seama de aceasta ! Pentru că în aparenţă avem dreptate şi dispunem de tot felul de argumente, ba chiar avem acoperire teoretică pentru justificarea unor stări sufleteşti necorespunzătoare – îndrăznim spre Hristos, spre Euharistie şi spre rugăciune, fără discernământul şi cercetarea necesare, crezând că săvârşim un lucru bun şi de suflet ziditor „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Potir” (I Cor. 11, 28)… Numai că în urechile sufletului şi în adâncul inimii răsună dangătul de clopot al Evangheliei: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă ?” (Mt. 22, 12). Iar ceea ce este mai înfricoşător e că nu avem răspuns pentru păcatele noastre: „el însă a tăcut” (Mt. 22, 12). Ce înseamnă oare această tăcere a conştiinţei adormite în faţa păcatului, - sau poate în faţa uitării, a nepăsării şi a ignoranţei specifice omului modern ?
Iată ce zice Hristos, Mântuitorul lumii, despre fariseii de atunci şi dintotdeauna: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar fi avut” (In. 15, 22); aceiaşi despre care şi proorocul David exclamase: „muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeţi !” (Ps. 54, 24); iar pentru prefăcătoria duhovnicească, zice: „cei ce viclenesc de tot vor pieri !” (Ps. 36, 9). Şi tot Regele Psalmist înfăţişează un fel de judecată particulară între Dumnezeu şi inima omului în lumina propriei conştiinţe: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta ? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta !” (49, 17-18), „acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie” (Ps. 49, 22). Cu alte cuvinte, păcat este şi acela de a aduce Domnului rugăciuni cu ură, cu gând de răzbunare, cu blestem, cu dorinţa de a-l vedea suferind pe cel care ţi-a pricinuit supărare, rănindu-te într-un fel sau altul: „rugăciunea lui să se prefacă în păcat” (Ps. 108, 6). Adică se întoarce ca o pedeapsă, nu ca o binecuvântare. Deşi chip al blândeţilor, David, Regele lui Israel, ne arată cât de aspru este pedepsit cel nesincer cu inima şi necurat la cuget atunci când îndrăzneşte a se ruga într-o asemenea stare: „De am răsplătit cu rău celor ce mi-au făcut mie rău şi de am jefuit pe vrăjmaşii mei fără temei, să prigonească vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă, să calce la pământ viaţa mea şi mărirea mea în ţărână să o aşeze” (Ps. 7, 4-5). Iar atunci când ni se pare că drama noastră e mai mare chiar şi decât suferinţa lui Hristos pe Cruce, ar fi bine să ne aducem aminte totuşi de cuvintele Lui, rostite la vremea răstignirii, ca răspuns la tot acel cinism al lumii dezlănţuite în rău: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !” (Lc. 23, 34).
La toate acestea creştinii, însă, rămân imuni prin autovaccinarea propriului ego cu germenul mândriei şi al părerii de sine. Hristos s-a întrupat pentru ca noi să fim cu adevărat persoane, adică mlădiţe ale Trunchiului cel veşnic: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In. 15, 5). Dar noi ne-am cocoţat mai sus chiar şi decât Dumnezeu (precum a făcut cândva şi Lucifer) devenind din persoane – „personalităţi”. De fapt, sărmane „personulităţi”, închipuiri şi năluciri ale propriilor noastre păreri de sine şi înălţări de minte, care fără Dumnezeu nu fac altceva decât ceea ce făceau şi fariseii din vremea Vechiului Legământ: „De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ?” (Mc. 2, 8). Pe lângă faptul că suntem neputincioşi, trecători şi muritori – căci „omul: ca iarba zilele lui, ca floarea câmpului - aşa va înflori. Că duh a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său” (Ps. 102, 15-16) – mai construim şi câte un imperiu al ifoselor individualiste şi nu mai reuşim niciodată să dezumflăm eu-l bolnav care, spart în cele din urmă prin moartea trupului, mai răspândeşte în urmă doar … „baloane de săpun”: „dimineaţa va înflori şi va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca” (Ps. 89, 6). În schimb, atunci când uneori mai licăreşte palid câte un dram de conştiinţă şi credinţă – iată că totuşi mândria de „personalitate” nu ne lasă să revenim cu picioarele pe pământ, la realitatea suportării greşelilor celor neputincioşi, drept pentru care recurgem la tot felul de tertipuri şi trucuri duhovniceşti: fie înmulţim rugăciunile, fie prelungim postul, fie mărim numărul metaniilor şi al nevoinţelor, fie sporim evlavia şi pioşenia cea din afară, dorind ca astfel să afişăm înaintea lumii o icoană creştină cât mai autentică... dar Sfântul Apostol Pavel strigă: „ dacă dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte !” (I Cor. 13, 3) urmând învăţăturii Mântuitorului Însuşi: „De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: mă căiesc, - iartă-l !” (Lc. 17, 3-4).
Aşadar iertarea nu are măsură. Nu greutatea păcatelor ne va trage în Iad ci greutatea cu care înţelegem iertarea: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte” (Lc. 7, 47). Pentru că şi la Judecata de Apoi nu ne vom minuna atât de mult de Rai şi de toate frumuseţile lui, cât ne vom minuna de bunătatea lui Dumnezeu faţă de mulţimea păcatelor noastre – grele, neştiute, de neînţeles şi totuşi iertate: „Mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui !” (Ps. 117, 1). Cei zece mii de talanţi pomeniţi în Sfânta Evanghelie reprezintă de fapt păcatele pe care le săvârşim în fiecare clipă din vremea vieţuirii noastre pământeşti, iar cei o sută de dinari se referă la păcatele semenilor faţă de noi înşine. De aceea, cele ce greşesc alţii faţă de noi sunt ceva cu totul insignifiant în comparaţie cu ceea ce noi greşim faţă de Dumnezeu. Milă, dar şi dreptate va face Dumnezeu cu toţi creştinii care au ştiut cuvintele lui Hristos: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (In. 13, 34); „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 35). Nu a cerut Dumnezeu osteneală peste puteri, dar ne-a îndemnat:  „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 22, 39). Nu postul ne va mântui, nici ostenelile, nici nevoinţele şi nici măcar deasa sau rara împărtăşire cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ci doar inima cu care facem toate acestea: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). În caz contrar, Dreptul Judecător va aplica acelaşi tratament spiritual tuturor celor nevrednici de harul Său, precum ne arată Dumnezeiasca Evanghelie: „Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine ? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel Ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Mt. 18, 30-35).
„Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele şi Preacuratele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului !” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

sâmbătă, 11 august 2012

Lunaticul: ateul, necredinciosul și cel îndoielnic în fața vindecării


„Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău” (Mt. 17,15).
„L-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece” (Mt. 17,16).
„O, neam necredincios şi îndărătnic !” (Mt. 17,17).
„De ce noi n-am putut să-l scoatem ?” (Mt. 17,19)
„Pentru puţina voastră credinţă”(Mt. 17,20).
„Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17,21).
„Prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască” (Sol. 2,24).





Atunci când îi mustră pe demonii cuibăriți în ținutul gadarenilor, Mântuitorul Iisus Hristos le îngăduie ca, ieșind din om, să intre într-o turmă de porci care păștea în apropiere: „toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare” (Mt. 8,32). Semn sigur și limpede că diavolul nu dorește binele – nici pe al omului, nici măcar pe al făpturilor necuvântătoare. Adică este mânat doar de invidie și de răutate față de Dumnezeu (Cel Care dintru început l-a creat – dar nu rău și întunecat, ci bun si luminos). Și aceasta pentru că nu-I prețuiește lucrarea și nu iubește ascultarea, ci doar nesupunerea și răzvrătirea.
Iată, de pildă, viclenia și îndrăzneala perfidă cu care se adresează omului („zidirea cea de mare preț” cum îl numea părintele Arsenie Boca, și „cunună a creației” după Sfântul Vasile cel Mare): „Șarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri ! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»” (Fac. 3, 4-5). În Carantania, pe Muntele Ispitirii, necunoscând adevărata identitate a lui Iisus (ca Fiul lui Dumnezeu) I se adresează cu aceste cuvinte: „Diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie” (Mt. 4, 8-9). Și tot înaintea lui Iisus, în ținutul Gadarei, plin de o smerenie prefăcută, dar de fapt total fals în discuție și lucrare, strigă victimizat către Domnul: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti ?” (Mt. 8,29). Dădea chipurile semne de oboseală în răzvrătirea sa față de Dumnezeu, ca și cum ar fi dorit să-și dovedească supunerea și îmblânzirea. Numai că, odată ieșit din om, distruge cu o furie nebună până și cele mai elementare forme de viață necuvântătoare; în cazul de față, se răzbună pe niște animale, pe porci (o specie pentru consum alimentar pe scară largă în societatea umană). Efectiv împinge răutatea până la a dezechilibra economic întreg ținutul Gadarei, împingând în sărăcie și lipsuri pe păzitorii porcilor și pe locuitorii din zonă: „văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Mt. 8, 34). Ca dovadă că lucrarea diavolului, plină de răutate și de venin, este întâlnită în toate dimensiunile vieții sociale, atât pe plan material cât și spiritual, atât sufletește cât și trupește, dar și rațional, mintal-inteligibil.
Cercetând pildele de răutate demonică pe care le consemnează Sfânta Scriptură, vom descoperi că cel dintâi dușman al omului (și care îl acaparează cel mai ușor) este lenea sau trândăvia. Lenea este acel păcat de moarte care îl desparte pe om de Dumnezeu: „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12). Trândăvia este plaga socială cea mai grea, care aduce cele mai mari pagube, formând mai multe categorii de păgubași: săraci leneși, săraci comozi, săraci vicleni. Cea mai mare formă de hulă a diavolului (și cel mai des întâlnită în lume) la adresa lui Dumnezeu este aceasta: dacă Dumnezeu este bun și darnic atunci de ce este atâta lipsă, atâta sărăcie și atâta suferință în jurul nostru ? Unde este bunătatea Domnului ? Cu alte cuvinte, Dumnezeu este vinovat că nu învățăm noi meserii. Dumnezeu este vinovat că nu avem noi locuri de muncă. Dumnezeu e de vină că nu avem ce munci și ca nu avem din ce trăi. Pe această bază s-a clădit o întreagă industrie de hulire a Domnului Dumnezeu. Unul dintre produsele cele mai importante și mai răspândite ale acesteia este crima de pruncucidere: De ce să nasc copii – ca să-i văd cum mor de foame ? De ce să fac copii – ca să văd cum se chinuiesc ? De ce să ai mai mulți copii – ca să nu ai cu ce-i crește ?... și multe alte explicații „logice” de acest fel din care rezultă că Dumnezeu este vinovat de întregul dezechilibru economico-social – garantat și guvernat însă nu după Legea morală și spirituală a Sfintei Scripturi (a lui Dumnezeu), ci printr-o guvernare după mintea și legile alcătuite de oameni și puse în aplicare tot de ei sub forma unei Constituții a imoralității sufletești și sociale, prin care (în răspăr cu Legea Scripturii) omul se ridică asupra aproapelui și împotriva semenului său, ignorând total cuvântul dumnezeiesc: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” ! (Mt. 19,19)




Această „lunăticie” cuprinde în ea suma rezultată din acumularea mai multor păcate: și mici și mari, și ușoare și grele, știute și neștiute, din lene sau din nepăsare și trândăvie – care toate îl împing pe om spre lucrarea propriei sale distrugeri (săvârșite nu de alții, ci chiar de sine însuși): „fiul meu este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă” (Mt. 17, 15).  
Căderea în foc are multe conotații spirituale în perspectivă biblică. Ea se întâmplă de pildă atunci când te înfierbânți spre desfrâu, spre ceartă și ură, spre clevetire și răzbunare, spre încăierare și ucidere. Auzi ce zice Scriptura: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l abia viu” (Lc. 10,30). Oare toate aceste porniri (zavistia, iuțimea, mânia, dorința de a te răzbuna și de a face rău aproapelui – oricine ar fi acesta – împotriva preceptelor morale ale Scripturii) nu sunt tocmai semnele „lunăticiei” ? Oare nu ești lunatic atunci când te avânți cu buzunarul gol pentru a fuma tutunul, aprins fiind de focul împătimirii de țigări ? Sau spre a te frige de focul arșiței grumazului din împătimirea de băutura cea fără măsură ? Iar unele ca acestea aprind în om și tot alaiul patimilor întunericului de nepătruns al iadului ! Și cine e de vină pentru toate acestea – dacă nu Dumnezeu Însuși ?! Iată răspunsul zănatic și lunatic al lumii fără de Dumnezeu: „săracul om, bietul de el, așa i-a fost scris, așa i-a rânduit Dumnezeu, asta a fost crucea lui !” Auzi profanare de cele sfinte și blasfemiere a Creatorului: Crucea Celui fără de păcat, armă asupra diavolului și semnul de biruință al creștinătății este în fapt reperul bețivului – crucea celui bețiv, crucea celui curvar și a celui puturos... tot atâtea cruci fără nici un corespondent în Scripturile Dumnezeiești ! Or fi tot cruci – dar sunt cruci de tâlhari, cruci ale lumii căzute, lipsite de lumina cunoștinței Duhului Sfânt: „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2,4). „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5,48) pentru „ca toţi să fie una” (In. 17,21).
„Căci adesea cade în foc şi adesea în apă” (Mt. 17,15). Iată strâmbarea sensului adevărului evanghelic în mintea omului lipsit de credință si de nădejde și de trăire în Dumnezeu: „L-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece” (Mt. 17,16). După două mii de ani de jertfă liturgică necontenită și de lucrare în lume a puterii Duhului Sfânt prin Tainele Bisericii spre înarmarea omului (după cuvântul Sfântului Apostol Pavel) cu „toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, și încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 13-17), societatea modernă și contemporană intră în contradicție directă și deschisă cu Dumnezeu - „pentru că nu a făcut bine cele ce a făcut !”. Deși scris este în cartea Sfântului și Dreptului Iov: „Când am făcut luminătorii cei mari, lăudatu-M-au toți îngerii mei !” (Iov 38, 7). Neasemuita frumusețe a armoniei divine – foșnetul vântului, freamătul frunzelor, cântecul stelelor, roua dimineții, strălucirile soarelui, amurgul serii care te transpune în lumea de dincolo de lume, în lumea șoaptelor de rugăciune, a ochiului de lumină al feștilei candelei aflate la geamul din partea de răsărit a odăii, în mireasma de tămâie din penumbra lumânării tremurânde deasupra filelor de Ceaslov și de Psaltire (așa precum e propriu tezaurului ortodox românesc din casele creștinilor și din intimitatea bisericilor și mănăstirilor) – toată această liniște de taină adâncă a nopții este brusc străpunsă de croncănitul macabru al „cititorilor în stele” și de zodiace, de taroturi și de semne de magie albă și de vrajă neagră, de lună plină sau știrbită ! Unele ca acestea stau la baza neîmplinirii sufletești a celor ce (precum spune Sfântul Pavel) „îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim. 4,4). Iar vinovat de această problemă este (desigur !) tot Dumnezeu – că doară unii s-au născut într-o zodie, alții în alta, și tot așa ... Zodiace peste zodiace, care de care mai garnisite cu înșelătorii și „povești vânătorești” anume demonic ticluite pentru că „se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi” (Mc. 13, 22). Văzând așadar marele apostol Pavel cât de „vinovată” este luna (regina nopții între stele – cum o numea poetul) câți lunatici o urăsc sau fug de ea și câți se tem de lumina ei plină și frumoasă ce străbate odăile prin ferestrele caselor, a strigat: „chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Gal. 1, 8); așadar „privegheaţi şi vă rugaţi !” (Mc. 13, 33) căci „însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. 11, 14). Iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan zice: „cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1).
Iată așadar cum ucide apa învățăturii greșite pe cel lunatic, adică pe cel lipsit de cunoștința de Dumnezeu. Strigă Hristos despre apa cea vie și dulce a Sfintei Evanghelii: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea !” (In. 7, 37). Iar lunaticul, bietul de el, „adesea cade în foc şi adesea în apă” (Mt. 17, 15). Odinioară slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda a așteptat „treizeci şi opt de ani” (In. 5, 5) ca să fie împins în apă de cineva cu inimă miloasă, căci „un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos” (In. 5, 4). Iar lunaticul se îneacă în apa Scripturii: „vă rătăciţi neştiind Scripturile” (Mt. 22, 29). Așa s-au înecat rând pe rând ereziarhii din primele șapte veacuri de aur ale creștinătății sub osânda celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Si tot așa s-au înecat ereticii tuturor vremurilor de după aceea sub puterea lucrătoare a Lui Hristos prin lumina Sfinților Părinți ai pustiei, care îi rușinau pe diavoli cu nevoințele lor mai presus de puterile omenești.
„L-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece” (Mt. 17, 16) - aceasta este hula ateista a vremurilor noastre moderne, formulată cel mai adesea astfel: ce să caut eu la biserică ? Ce să-mi facă mie Biserica ? Ce sa-mi rezolve mie Dumnezeu ? Ba chiar, atunci când am fost , am avut ispite mai mari , mai multe și mai grele ! ... E drept că atunci când vrei să slujești Lui Dumnezeu, trebuie să-ți gătești sufletul tău spre ispită: „pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte” (Ev. 12, 6). Ucenicii n-au putut să scoată duhul cel necurat din copilul lunatic cel mult pătimitor pentru că nu cunoașteau puterea diavolului și nu-i stiau lucrarea și nici felurile vicleșugurilor lui. Demonii sunt și ei rânduiți – după patimi, după păcate, într-un fel de „ierarhie” de la Belzebut sau Satan (precum e numit în cărțile  Vechiului Legământ) până la drăcușorii specialiști în subțirătatea păcatelor moderne, prin ierarhizarea fineții plăcerilor celor de multe feluri. Până și demonii s-au grupat în categorii preferențiale – de la cei responsabili cu păcatele miliardarilor de carton până la cei vinovați de hula omului simplu și sărac, veșnic nemulțumit și mereu pornit și aprins spre cârtire și hulire, victimă totdeauna a propriei neputințe și a necunoașterii voii dumnzeiești: „ce pot să fac ? Asta e – m-am născut într-o zodie fără noroc, la vreme de lună plină; vrăjile îmi fac praf și pulbere casa și familia; toți vecinii îmi fac farmece  - mi-au legat sporul, ca să nu mai am nici un câștig... iar Dumnezeu  nu vede , nu aude și nici nu mă ajută !”




Acesta este tabloul sinstru și dezolant al unei lumi care a uitat complet învățăturile din scrierile Vechiului Testament și care, ignorând cele patru Sfinte Evanghelii (ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan) preferă mai degrabă să citească și să împlinească cu osârdie o a cincea „Evanghelie” – scrisă de nimeni și de toți sub înrâurirea populistă a tuturor obiceiurilor păgânești și năravurilor imorale devenite peste noapte ... „dogme” ! Iar Stegalan, Belzebut, Satan și tot cortegiul funest al duhurilor rele o insuflă așa cum e mai bine anume spre a-l despărți pe om de Dumnezeu ! Strigătul Lui Hristos se aude în noaptea păcatului ca un glas de tunet peste veacuri: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi ? Până când vă voi suferi pe voi ?” (Mt. 17, 17) Și nu degeaba !
Una din întrebările cele mai pline de trufie și de îndrăzneala ivită din mândria cea iscoditoare, care sună adesea de pe buzele așa-zișilor credincioși și „oameni religiosi” ai vremii noastre este și aceasta : de ce astăzi slujitorii Bisericii - ucenicii Lui Hristos, nu mai sunt în măsură să scoată răul din lume și dintre oameni ? ... Și poate că și sfințiții slujitori înșiși își pun aceeași întrebare: „De ce noi n-am putut să-l scoatem ?” (Mt. 17, 19). Doar avem atâtea instrumente spirituale: Liturghie și Maslu, rugăciuni și posturi, dezlegări și molitfe, agheazmă și anaforă și șuvoaie de untelemn sfințit ! De ce nu fuge răul dintre oameni și din lume ?! Răspunsul vine dur, dar plin de miez dumnezeiesc: „Pentru puţina voastră credinţă !” (Mt. 17, 20). Iată că, precum atunci apostolii, așa și acum slujitorii sfintelor altare se izbesc de greutatea cuvintelor Mânuitorului Iisus Hristos: nu aveți această putere în voi pentru ca să vă mândriți cu ea sau pentru ca să vă înǎlțați cu mintea din pricina ei; nu v-am dat-o cu titlu de putere personală și nici nu e dăruită cu îngrădiri și cu preferințe: „în dar aţi luat, în dar să daţi !” (Mt. 10, 8). Pentru ca ea să fie lucrătoare și eficientă nu ajunge simpla vorbire despre Dumnezeu, teologia povestirilor despre El; ci este necesară o teologie a trăirii, o teologie a simțirii, a implicării, a jertfirii, în care și prin care Duhul Sfânt să Se reverese în adevărate cascade de lumină. Zice Psalmistul: „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9), căci „când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4, 1). „Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. 72, 1)
Dar la temelia tuturor acestora stă  credința. Ea nu se măsoară în kilograme sau in metri liniari, în greutate sau de formă, ci doar prin prezența vie în lăuntrul omului: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt. 17, 20). Nu credința lunaticului a fost decisivă și direct implicată în vindecarea lui. Mai ales credința celui care slujește Taina, fiind chemat să împlinească lucrarea vindecării, contează. Cu cât ochii sfințiților slujitori ai Sfintelor Altare ale Ortodoxiei se vor multumi să vadă în Dumnezeiasca Liturghie doar pâinea și vinul, refuzând să descopere prin trăirea cea plină de simțire adevărata valoare a Trupului și Sângelui Lui Iisus Cel înviat, Dumnezeu adevărat și Om adevărat – cu atât credința va fi inertă: „credinţa fără de fapte moartă este !” (Iac. 2, 20). Iar moartă este - și va fi ! - și rugăciunea din noi atâta timp cât ritualul exterior și forma tipiconală rămân singurul reper constant al ei. Trebuie ca mai întâi noi înșine să înviem cu sufletul, cei ce suntem urmași direcți ai Sfinților Apostoli, căci „pentru puţina voastră credinţă n-ați putut să-l scoateți” (Mt. 17, 20).
Iar semnul adevăratei credințe este înălțarea prin urcușul ascetic-duhovnicesc pe treptele postului și rugăciunii, precum ne învață miile de pagini ale Filocaliei. Mulți cred poate despre sine că au ajuns pe trepte înalte, ba chiar că ar fi desăvârșiți; „lunăticia” lor este înșelarea. Înșelarea este forma cea mai gravă de îmbolnăvire a lunaticului spiritual. Ajungi adică să te crezi ceea ce de fapt nu ești: sfânt, desăvârșit, înainte-văzător, unul înaintea căruia până și diavolii se pleacă pentru că deja darul Duhului Sfânt te-a cuprins întru totul...
Patericele și scrierile ascetice din cuprinsul literaturii patristice ne relatează numeroase și felurite forme de înșelare demonică. Dar cel mai lunatic om este cel care crede că fără nevoință poți fi cu Dumnezeu. Fără post, fără rugăciune, fără înfrânare și fără nevoință nu suntem altceva decât „farisei făţarnici” (Mt. 23, 27), „mormintele cele văruite” (23, 27). „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Mt. 6, 17); „nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc” (Mt. 6, 16). „Cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor” (Ps. 140, 4). Oare „nu ştiţi voi postul care Îmi place ? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Is. 58, 6-7).
„Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. 9, 28); „cred, Doamne ! Ajută necredinţei mele” (Mc. 9, 24). „Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el iar copilul s-a vindecat din ceasul acela” (Mt. 17, 18). Așadar vindecarea este darul și puterea credinței în Dumnezeu – nu doar rezultatul medicamentelor și al intervenției medicului în viața celui bolnav.