sâmbătă, 25 februarie 2012

Curăţirea prin post şi deosebirea adevărului de minciună

 
Motto: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit !” (Fac. 2, 16-17)
„Nu, nu veţi muri ! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu.” (Fac. 3, 4-5)
   IMAGINE: AMESTEC DE SIMBOLISTICĂ CREȘTINĂ ȘI PĂGÂNĂ

     Încă de la începutul istoriei sale zbuciumate, omenirea a cunoscut faptul că problema adevărului nu ţine cont de diferenţele de rasă, de neam, de vârstă sau principii. Dragostea faţă de semeni, omenia şi respectul, fapta cea bună sunt mereu aceleaşi virtuţi morale existente şi manifestate ca lege a firii comune tuturor oamenilor: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rm. 2, 14). Dar ceea ce particularizează creştinismul între celelalte religii ale lumii şi mai ales Ortodoxia între celelalte confesiuni creştine este tocmai faptul că ea deţine Adevărul absolut, fundamental şi universal, model neschimbabil - pentru că vine din cer prin revelaţie supranaturală, fiind mai-înainte vestit de către proorocii şi drepţii Vechiului Testament, şi pe deplin descoperit lumii prin întruparea Cuvântului veşnic al Tatălui din preacuratele sângiuiri ale pururea-Fecioarei Maria, despre Care Scriptura păstrează nu puţine expresii categorice şi convingătoare: „Iată Omul !” (In. 19, 5), „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12), „Eu sunt uşa oilor” (In. 10, 7), „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer” (In. 6, 51). Identitatea Fiului lui Dumnezeu s-a revelat lumii prin Sfintele Scripturi inspirate din puterea Duhului Sfânt şi prin lucrarea Tatălui în opera de mântuire a lumii. Confuzia lumii Vechiului Testament cu privire la Mesia este în întregime confirmată de întrebarea pe care Mântuitorul o adresează ucenicilor Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu ?”(Mt. 16, 13). Întrebare la care răspunsul era formulat după înţelegerea fiecăruia, cât şi cum puteau oamenii să priceapă lucrurile: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mt. 16, 14). Ca semn al supunerii şi al ascultării de Hristos, al cunoaşterii şi recunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, apostolii au fost şi ei întrebaţi: „Dar voi cine ziceţi că sunt ?” (Mt. 16, 15). Pentru ei Numele Adevărului a fost uşor de recunoscut: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16). Numai că aceasta i-a fost descoperită lui Petru „nu de trup şi sânge” ci de „Tatăl Cel din ceruri” (Mt. 16, 17). Acesta este primul semn că purtătorii Duhului Sfânt sunt aleşii lui Dumnezeu.
   Dacă ne vom întoarce în grădina Raiului, acolo unde îşi are temeiul îndemnul Dumnezeiesc la înfrânare, vom vedea (din Cărţile Sfintei Scripturi) că iubirea lui Dumnezeu pentru Adam a fost copleşitoare, căci mai înainte de a-l aşeza pe om în Rai l-a întocmit pe acesta cu multă frumuseţe şi rânduială: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Fac. 2, 8). Multele şi îmbelşugatele feluri de roade au fost darul lui Dumnezeu pentru om – dar aceasta într-un mod duhovnicesc, pentru că în Rai nu exista pofta ca imbold propriu firii; în Rai omul trăia o stare de extaz, de răpire duhovnicească, fiind permanent în comuniune cu Dumnezeu. Şi dacă vorbim de posibilitatea nemuririi pentru Adam şi Eva ca protopărinţi ai neamului omenesc, atunci vorbim desigur de prezenţa în Rai a Pomului Vieţii. Acesta în chip umbros–profetic era chipul lui Hristos, Viaţa lumii, din care cei doi cetăţeni ai Raiului mâncau mereu şi se umpleau de Duhul, precum cântă şi Sfânta Biserică: „deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul” (Catavasiile Buneivestiri). Problema ascetică, aşadar, a celor dintâi oameni nu mai era postul de mâncare, de vreme ce toţi pomii erau la dispoziţia lor; ba, mai mult, încununarea ospăţului era tocmai mâncarea din Pomul Vieţii – acea Liturghie tainică a Raiului, despre care Adam cel nedesăvârşit nu cunoştea aproape nimic, doar cât gusta din roadele ei, fiindcă mâncând se întărea cu duhul. Nu degeaba Sfântul Apostol Pavel Îl numeşte pe Iisus Hristos „Adam cel de pe urmă” (I Cor. 15, 45) iar Sfântul Apostol Luca ne spune despre El că „Pruncul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Lc. 2, 40) – ceea ce reprezintă treptele omului duhovnicesc în creşterea lui în Dumnezeu. Aşa a fost şi Adam zidit şi plămădit de Dumnezeu: a primit duh pentru ca să fie viu şi să poată să fie în legătură directă cu Dumnezeu: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7) numai că, din păcate, iată că apare şi moartea sufletească a lui Adam – în clipa respingerii adevărului Lui Dumnezeu, prin primirea minciunii la sfatul diavolului: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5). În această conjunctură putem recunoaşte copilăria vârstei lui Adam, imaturitatea cu care el se pripeşte la „sfătuire înaltă”, uitând convorbirea cu Dumnezeu şi nepăstrând legătura directă cu Ziditorul tuturor, coborându-se la o discuţie cu şarpele, una dintre făpturile mărunte ale pământului şi simbol al diavolului. Vedem limpede schimbarea stării duhovniceşti a lui Adam în urcuşul său spre Dumnezeu prin golirea de harul Duhului Sfânt produsă în mintea şi în inima lui. Dar ce putere înaltă găsim ca dar făcut lui Adam de către Dumnezeu la zidirea lui ? – tocmai posibilitatea de a se umple de Duh şi Lumină prin mâncarea din Pomul Vieţii. De aceea şi noi oamenii avem ca sursă permanentă de hrană tot ceea ce pământul ne dăruieşte, şi vegetale şi vieţuitoare, precum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: „Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi” (Fac. 9, 3-4) (sângele fiind elementul sacru al vieţii trupeşti, tributul datorat cerului, adus lui Dumnezeu). Atunci când s-a petrecut pe pământ catastrofa uciderii de frate, între Cain şi Abel, sângele lui Abel a strigat la Dumnezeu (de unde moştenim şi păcatele „strigătoare la cer”) – „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4, 10). Iată, se poate spune că pe Pământ avem la fel un pom al cunoştinţei binelui şi răului. Ramurele lui sunt ascunse în poruncile Decalogului. Cele două table ale Legii poartă înscrise mai întâi poruncile împotriva păcatelor sufleteşti apoi pe cele împotriva păcatelor trupeşti. Unele se fac din minte, din partea raţională a firii, altele se fac cu trupul, din poftă şi din dulceaţa simţurilor. Iată, primele cinci porunci sunt de ordin sufletesc: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine ! Să nu-ţi faci chip cioplit! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti ! Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert ! Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti ! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta !” (Ieş. 20, 2-12). Apoi pe a doua tablă de piatră a Decalogului sunt poruncile cu privire la semeni, care ţintesc păcatele trupeşti grosolane: „Să nu ucizi ! Să nu fii desfrânat ! Să nu furi ! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău ! Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău !” (Ieş. 20,13-17). În toate acestea se poate recunoaşte referirea atât la căderea minţii cât şi la degradarea a trupului -  ceea ce duce la opacizarea sufletului, la întunecarea lui prin lipsirea de harul lui Dumnezeu.
    Aşa a fost şi cu postul din Rai. N-a fost un post de carne, de lapte de brânză sau de ouă, ori de cine ştie ce alimente grase, prea fine sau prea dulci. A fost un post al minţii, despre care găsim scris în cărţile Părinţilor Filocalici: „bucatele multe şi grase înceţoşează mintea” (Avva Dorotei). Se poate înţelege deci de aici că Adam simţea permanent nevoia să mănânce fructul din Pomul Vieţii; tocmai la aceasta se referă următorul articol (cu înţeles atât de adânc) din Simbolul Credinţei: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Se află ascunsă aici o icoană a Întrupării, „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” – cu atât mai mult neştiută de Lucifer. Neastâmpărarea demonului de a cunoaşte firea tainei l-a făcut să dea târcoale Raiului, neputând pricepe cum el, înger netrupesc, a pierdut pe Dumnezeu ca legătură şi slujire, devenind „ateu”, ba chiar potrivinic şi vrăjmaş Ziditorului său, - iar omul, această biată făptură de lut, amestecată din trup şi suflet, „înger cu trup”, stă şi mănâncă, discută, povesteşte cu Dumnezeu. Ce o fi aceasta ? Ce o fi însemnând ? Deducem de aici că pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost piatră-de-poticnire până şi pentru îngeri – deşi aflaţi în desăvârşită supunere şi ascultare şi în permanentă slujire faţă de Dumnezeu ca şi Creator al lor. La timpul cuvenit, descoperirea Fiului ar fi fost un gest de dragoste faţă de netrupeştile puteri ale ierarhiilor cereşti, învrednicite să-L cunoască pe Fiul Celui Preaînalt, „Îngerul de mare sfat” (Is. 9,5), „Cel din Tatăl din veci şi din Maică sub vremi” (Sfântul Ioan Damaschin), „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Crezul). Pentru om era mai lesne să asculte fiindcă deja primise porunci clare şi precise: „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci” (Fac. 2, 17). Prin această înfrânare s-ar fi întărit duhul discernerii care este harismă, dar al Duhului Sfânt; omul ar fi dobândit „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, duhul temerii de Dumnezeu” (Is. 11, 2-3), toate „roade ale Duhului Sfânt” (Gal. 5, 22). Părintele Dumitru Stăniloae spune despre copilăria lui Adam că a fost tot atât de scurtă pe cât de scurtă i-a fost şi şederea în Rai; dar groaznică a fost căderea de la Faţa lui Dumnezeu ! Bietul Adam a suferit transformări sufleteşti atât de adânci încât s-a rătăcit în propria lui minte, uitând cu totul de bunătatea lui Dumnezeu. Un astfel de afront adus lui Dumnezeu îl întâlnim şi astăzi, atunci când îi auzim pe unii tot întrebându-se: „Dacă Dumnezeu e bun, atunci de unde atâtea rele asupra omenirii ? De unde atâtea boli, atâta ură şi invidie, atâtea răzbunări şi nenorociri, atâta sărăcie şi  război în omenire, dacă Dumnezeu e bun şi e iubire ?!”. E foarte simplu, fraţilor, simplu şi logic: Dumnezeu l-a lăsat pe om în Rai lângă Pomul Vieţii, lângă „Păinea cea Vie” (In. 6, 51), lângă Izvorul Vieţii, lângă fântâna Duhului Sfânt pentru a-I învăţa tainele şi a asculta de glasul Lui. Şi, când colo, umblând prin Rai, îl găseşte stând la sfat cu diavolul !... Oare nu cumva şi astăzi, după 7520 de ani de la izgonirea lui Adam din Rai, se întâmplă acelaşi lucru atunci când ne dezvinovăţim de propriile noastre păcate, asemenea Evei ? „Nu părinte, nu mama nici tata, ci diavolul m-a îndemnat !” Întrebarea care se pune în aceste condiţii este următoarea: „Ce-ai căutat la sfat cu diavolul ? Te-a trimis Dumnezeu ? Ce-ai căutat la crimă, desfrâu, beţie, hoţie, fărădelegi şi urgii ? Te-a trimis Dumnezeu ?”… „Şarpele m-a amăgit !...” (Fac. 3, 13).Dar atunci Dumnezeu răspunde: „Intră întru bucuria domnului tău ! … peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune !” (Mt. 25, 21). Aşa şi cu diavolul: ţi l-ai ales ca mentor ? Atunci, bucură-te de „bucuriile” lui şi de toate cele ce-ţi dă el ca răsplată că-l asculţi: necazuri, boli, dureri, suferinţe, lacrimi… - nu cumva le merităm din plin ? La fel şi în Rai: la o simplă lecţie de verificare a cunoştinţelor iată că Adam deja uită totul despre Dumnezeu !... Tot aşa cum şi noi, cei de astăzi, uităm că El veghează clipă de clipă viaţa şi existenţa noastră, ba chiar şi fiecare gând: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie” (Ps. 138, 16). După ce a fost creat de Dumnezeu, învăţat, hrănit, călăuzit, iubit, cinstit şi respectat, strămoşul Adam a intrat la sfat cu diavolul lângă pomul cunoştinţei binelui şi răului, vrând şi el să fie ca Dumnezeu… dar iată că a uitat totul: „Adame, unde eşti ?” (Fac. 3, 9) … nu mai era în Rai…! „Am auzit glasul  Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10) – gol de înţelepciune, gol de lumină, gol de căldură, gol de har, gol de Duhul Sfânt. Şi de aceea, la simpla întrebare „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci ?” (Fac. 3, 11) - răspunsul aşteptat de Dumnezeu (pocăinţa, părerea de rău – şi prin ea dobândirea iertării) nu a mai venit… Adam cel ajuns „dumnezeu” după mintea lui, din sfatul diavolului şi la îndemnul femeii, începe să-L judece pe Dumnezeu de lucruri nedrepte: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fac. 3, 12). La fel, la rândul ei şi femeia: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Fac. 3, 13). Nu au mai existat nici „am greşit”, nici „te rog iartă-mă !”, - nimic ! Din mintea lui Adam s-a opacizat adevărul iar din inima lui s-a stins simţământul de căinţă. De aici şi răspunsul sfinţilor: „inima fără Dumnezeu naşte toate relele” (Filocalia, vol. IV), urmând cuvântului lui Hristos din Sfânta Evanghelie: „din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mt. 15, 19).
          De aceea, pentru a ne izbăvi de demonizarea sufletească, să zicem şi noi precum tatăl copilului lunatec: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele !” (Mc. 9, 24), pentru că „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc. 9, 29) şi pentru că „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deut. 8, 3). Aşa fac astăzi mulţi dintre creştinii noştri, fie ei mai tineri, sau mai vârstnici: deşi nu cunosc Legea lui Dumnezeu, nu citesc Scriptura, nu cercetează nici „vieţi de sfinţi” nici „filocalii” pentru că e mai greu să faci voia lui Dumnezeu (să te rogi, să posteşti, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti)... mai bine devin atei; e mai ieftin şi mai puţin obositor. Şi iată–l pe omul contemporan: el este cu vehemenţă ateu şi necredincios – dar n-a fost curios nici măcar o dată sau un pic să afle totuşi, ce vrea Dumnezeu, de la sufletul lui de om şi de creştin: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu !” (Iez. 33, 11). Şi, deşi Dumnezeu e Viaţa, totuşi omul L-a condamnat la moarte, răstignindu-L: Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L !”(Lc. 23, 21) „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri !”(Mt. 27, 25). Dar Dumnezeu, fiind Iubirea, l-a condamnat la rîndul Său pe om la nemurire prin Înviere: „cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le !”

vineri, 17 februarie 2012

Sfinţirea vaselor de slujbă şi Sfinţenia Dumnezeieştilor Taine



Motto: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu” (Mt. 26, 26) „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi” (Mt. 26, 27-28)

Sfinţii Părinţi ne învaţă că Biserica este aşezământul divino-uman statornicit pe pământ sub chipul sfântului locaş zidit anume ca loc consacrat întâlnirii şi convorbirii omului cu Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema”(Mc. 11, 17); iar Sfântul Apostol Pavel în cea dintâi epistolă a sa către Timotei afirmă:„casa lui Dumnezeu este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului.” (I Tim. 3, 15). Această afirmaţie ne ajută să înţelegem de la bun început faptul că Dumnezeu Părintele Cel Ceresc nu este numai Creatorul ci şi Ocrotitorul şi Proniatorul tuturor celor ce există, precum se spune în Rugăciunea Domnească: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”(Mt. 6, 10). Nu putem fi ai Lui Dumnezeu dacă nu intrăm la Tatăl prin Fiul, căci El este uşa Tatălui: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci.”(In. 6, 51).
În cartea Sfântului Prooroc Isaia ni se relatează despre vedenia pe care profetul a avut-o în anul morţii regelui Ozia: „Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: «Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi.»” (Is. 6, 6-7). Este o preînchipuire (după cum tâlcuiesc sfinţiţii Scriitori Bisericeşti) a Sfintei Euharistii – Jertfa de Taină care se aduce la Sfântul Altar din mâinile creştinilor, sub chipul pâinii pecetluite (numite „prescură”) şi a vinului curat – roade ale muncii şi evlaviei, totodată. În canonul liturgic cu privire la materiile de întrebuinţare în cult, ni se atrage în mod deosebit atenţia asupra caracterului deosebit al acestora: de pildă, prescurile nu pot fi făcute de oricine şi oricum ci numai cu binecuvântarea preotului slujitor de către o femeie fie văduvă fie fecioară, curată, credincioasă şi evlavioasă, cu toată îngijirea şi devotamentul necesare unei asemenea lucrări; iar vinul trebuie făcut numai din struguri curaţi, fără apă, fără zahăr şi fără alte ingrediente de îndulcire, tras din drojdie în vase de lemn sau de sticlă şi păstrat cu grijă în locuri special amenajate în care să fie ferit de tot ceea ce ar putea să-l altereze – fie prin gustul de doagă, prin dublă fermentaţie, casare sau oţetire. Şi aici preotul slujitor are datoria de a supraveghea şi asigura calitatea meteriilor destinate sfinţirii, altfel „de moarte va greşi” necinstind cele sfinte. Pentru că nu este permis să aduci ca dar la Sfânta Liturghie pentru prefacere în Trupul şi Sângele Lui Hristos prescuri vechi, uscate, mucegăite, acre sau râncede şi nici vin casat, oţetit, sau amestecat cu alte ingrediente de colorare sau îndulcire. Pe de altă parte, nici Sfânta Liturghie nu se săvârşeşte oriunde şi oricum, ci numai în Sfântul Altar, pe Sfânta Masă, folosindu-se vase din aur sau argint (sau măcar spoite cu aur sau argint). Este foarte adevărat că toate aceste lucruri de rânduială liturgică – începând chiar de la zidurile bisericii şi până la Proscomidiar, Altar, Evanghelie, Cruce, Chivot, vase, acoperăminte şi veşminte şi clopote sunt lucruri făcute de mâna omului. Pildă despre aceasta avem Cartea „Ieşirii”, a doua din Vechiul Testament, unde citim cum Domnul Dumnezeu îi arată proorocului Său Moise cum  să orânduiască toate cele din Cortul Mărturiei, Cortul Vechiului Legământ, aşezământul de rugăciune iudaic. Şi astăzi participăm la sfinţiri de biserici şi mănăstiri, simple capele sau catedrale, în cadrul cărora, urmând rânduielii prevăzute de „Arhieraticon”, soborul preoţesc în frunte cu ierarhul invocă puterea dumnezeiască de mai multe ori, atât în interiorul cât şi în exteriorul sfântului locaş, prin formula: „Se sfinţeşte biserica aceasta cu hramul ... prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir şi prin stropirea cu apă sfinţită în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin !” (Arhieraticon), folosind pentru aceasta două materii speciale pregătite după rânduieli cuvenite la locul şi la vremea lor prin Slujbe de sfinţire aparte: Sfântul şi Marele  Mir şi Agheasma Mare. Cel dintâi necesită o preparare amănunţită şi se sfinţeşte numai de către Sinodul ierarhilor periodic, în joia mare, ori de câte ori este nevoie; cea de a doua numai în Ajunul cât şi în ziua praznicului Botezului Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, atunci când se sfinţeşte întreagă firea apelor. Atât Mirul cât şi Apa, odată sfinţite, prind viaţă prin lucrarea Duhului Sfânt; de aceea Agheasma Mare este propriu-zis apă nestricăcioasă şi tămăduitoare, de mare folos tuturor celor ce o beau cu credinţă – fie în zile de post, fie pentru a se însănătoşi de vreo boală, fie pentru a se izbăvi de vreo stare de rău, de frică sau de spaimă, în general pentru afierosirea deopotrivă a trupului şi a sufletului prin izgonirea oricărui rău din ele, sub îndrumarea şi sfătuirea părintelui duhovnicesc. Iar Sfântul şi Marele Mir se păstrează cu mare grijă în Sfântul Altar pentru a fi folosit la Botezul atât al pruncilor cât şi al catehumenilor adulţi, în Taina Mirungerii, sau pentru repecetluirea celor ce se întorc din diferite rătăciri la dreapta credinţă, prin formula consacrată – „pecetea darului Duhului Sfânt”. Sfinţit şi împodobit cu toate cele de trebuinţă, icoane, veşminte, cărţi şi piese de mobilier, locaşul bisericii capătă un caracter special, am spune viu şi lucrător; nu mai este tot una cu locaţia şcolii, magazinului, căminului cultural sau oricărei alte clădiri publice, ci devine prin sfinţire „Casa Domnului”, „Templul Dumnezeului Celui Viu”, iar noi oamenii suntem mădularele Lui Hristos Cel ce locuieşte în biserică, prin înfiere duhovnicească. Toţi închinătorii, ctitorii, donatorii, miluitorii, ajutătorii şi simplii rugători care intră în sfântul locaş devin fii ai Lui Dumnezeu după har prin Duhul Sfânt. La aceasta se referă poetul naţional Mihai Eminescu atunci când scrie că „Biserica este mama neamului românesc” ca una care a păstrat atât sfinţenia poporului, cât şi unitatea de grai, de cuget şi de simţire de la începuturi şi până în vremea noastră.
Problemele au început să apară însă de când , odată cu dorinţa de reformare a Bisericii prin protestantism, au luat avânt şi s-au dezvoltat o altă ştiinţă, o altă cultură, o altă filosofie de viaţă – toate profane, contestând valoarea sacramentală a Bisericii, confundând-o cu oricare altă instituţie de sorginte umană, şi alăturând prin neevlavie şi necredinţă, prin nepăsare, neglijenţă şi neîncredere sfântul locaş celorlalte clădiri de interes social – şcoala, magazinul, spitalul, dispensarul sau farmacia, ajungând să cugete că sfinţenia este de fapt tot una cu igiena, respectiv dezinfectantele, odorizantele sau probele analizelor de laborator sunt la fel cu aghiasma şi anafura, mirul sau undelemnul cel sfinţit. Este o mare greşeală; materia sfinţită, plină de puterea sacramentală prin lucrarea Duhului Sfânt, nu mai poate fi considerată la fel cu materia nesfinţită. În plus nu a existat şi nici nu va exista vreodată cineva care să se fi îmbolnăvit după ce a gustat din anafură şi agheasmă din căniţa de la biserică sau după ce a sărutat icoanele ori a fost miruit cu untdelemnul cel sfinţit. Buzele omului se sfinţesc prin sărutarea pe care o dau oricărui lucru afierosit; atât uşa bisericii (însemnată cu Sfântul şi Marele Mir de către arhiereu) cât şi icoanele din Biserică, Evanghelia, cărţile sau veşmintele care au fost cinstite prin sărutare de mii de buze sau atingere de mii de mâini de-a lungul timpului – toate acestea sunt mijloace de transmitere a harului divin. Şi totuşi, iată că au apărut unii îndoielnici în credinţă, mânaţi de duhul necredinţei lor, gata să conteste valoarea sacramentală şi sfinţitoare a obiectelor de cult şi a vaselor liturgice. De pildă se fac auzite voci care afirmă că folosirea linguriţei la împărtăşirea credincioşilor (dintre care unii ar fi mai predispuşi la boli, alţii chiar bolnavi de maladii transmisibile ori purtători de viruşi hepatici) ar putea duce la contaminarea tuturor - drept pentru care ar fi nevoie de introducerea linguriţei de unică folosinţă. Din păcate, o astfel de afirmaţie trădează o formă de nebunie, ba chiar de blasfemiere a Duhului Sfânt, a Trupului şi Sângelui Lui Hristos. O astfel de atitudine ne arată că îndoiala şi necredinţa din vremea noastră tind să ajungă la cote alarmante. Ca să fugi de Sfânta Împărtăşanie de frică să nu te îmbolnăveşti înseamnă să te asemeni acelor creştini care aflaţi pe patul de suferinţă sau înaintea unor operaţii dificile refuză împărăşirea cu Sfintele Taine ca pe un semn prevestitor de moarte, de parcă Sfânta Împărtăşanie ar fi numai pentru muribunzi. Dar cine este Hristos? Nu este El viaţa lumii ? „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer” (In. 6, 51), „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”(In. 6, 54). Oare cum să te înjoseşti în cugetul tău atât de mult încât să ajungi să consideri că a lua Sfânta Împărtăşanie din linguriţa sfinţită e totuna cu a servi masa la tine acasă sau la cantină dintr-o lingură oarecare din setul de tacâmuri? Dacă fiecare dintre noi ne primim şi îngrijim musafirii invitaţi la ospăţ cu cele mai curate tacâmuri, oare cu cât mai mult Hristos - Împăratul cerului şi al pământului poartă grijă de credincioşii Săi ? Dacă n-ar fi aşa, oare nu tocmai preotul ar trebui să fie omul cel mai bolnav din toată comunitatea, atins de toate bolile şi infestat cu toţi viruşii enoriaşilor săi, ca unul care are datoria de a consuma în întregime Sfintele Taine din Sfântul Potir, după ce a împărtăşit uneori poate şi sute de credincioşi ?
De douăzeci de veacuri încoace, de când Sfânta Biserică dăruieşte Sfânta Euharistie întregii omeniri n-a existat vreodată vreun medic care să îşi avertizeze pacienţii că s-au procopsit cu viruşi şi microbi de la sărutarea icoanelor sau de la împărtăşirea cu linguriţa din Sfântul Potir. Nu degeaba exclamă Psalmistul: „Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu !»”(Ps. 13, 1). În acest sens, inspirată din cărţile Vechiului Testamen, rugăciunea de sfinţire a vaselor de slujbă (discul, potirul, steluţa, linguriţa şi acoperămintele) ne limpezeşte pe deplin cu privire la puterea sacramentală a acestor obiecte de cult: „Doamne Dumnezeule Atotţiitorule Cel ce prin cărbunele cel luat cu cleştele de unul din serafimi, ai curăţit buzele proorocului prin atingere şi aşa ai preînchipuit puterea Dumnezeieştilor Taine ... trimite binecuvântarea Ta cea cerească peste linguriţa aceasta şi o binecuvintează şi o sfinţeşte pe ea, ca să fie vas vrednic spre luarea şi darea Preasfântului Trup şi a Scumpului Sânge al Hristosului Tău, Care se va da prin linguriţa aceasta credincosului Tău popor, spre curăţirea de toată întinăciunea şi spre iertarea păcatelor” (Molitfelnic). Sfânta Împărtăşanie este Focul Dumnezeiesc care arde şi mistuie orice întinăciune sau stricăciune prin puterea Duhului Sfânt: „Împărate Ceresc Mângâietorule [...] vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată spurcăciunea şi mântuieşte Bunule sufletele noastre”. Ar trebui să nu uităm şi să avem mare grijă că „hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Mt. 12, 31) şi că „celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.”(Mt. 12, 32). Căci hulă este contestarea lucrării Duhului Sfânt şi a puterii Lui Dumnezeu: „Cine are urechi de auzit să audă.” (Mt. 13, 9), „credinţa fără de fapte, moartă este” (Iac. 2, 26), „vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu !”(Mt. 22, 29)

luni, 6 februarie 2012

Postul – maica sănătăţii. Virtute şi pocăinţă

Motto: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit !” (Fac. 2,17) „Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului.” (Ps. 108, 23)


Oriunde vom căuta în cuprinsul Sfintelor Scripturi vom afla cuvântul „post” întotdeauna însoţit de cuvântul „pocăinţă”. Aceasta pentru că starea de pocăinţă este o stare de neîncetată luare-aminte la sine, de încordată supraveghere cu mintea a întregului lăuntru sufletesc, o stare de conştientizare profundă a „lucrului-în-sine” (Immanuel Kant). Nu încape îndoială că, de vom implica în lucrarea rugăciunii şi virtutea postirii, atunci seriozitatea atitudinii responsabile va face ca Bunul Dumnezeu să caute cu bunăvoinţă spre năzuinţa noastră şi să împlinească degrab cele cerute ca dar de Sus. „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii” (Mt. 6, 16) ci „când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală !” (Mt. 6, 17). Postirea ca atare este de fapt acea stare a sufletului în care cunoaşterea-de-sine se dovedeşte prin ceea ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii numesc „trezvie”, adică acea luare-aminte la sine prin neîncetata convorbire cu Dumnezeu în rugăciune. Rugăciunea este maica tuturor faptelor bune iar postul are puterea de a potoli patimile, de a izgoni demonii, de a înfrâna pornirile pătimaşe ale poftelor trupeşti. În „Filocalia” (acea culegere de texte ale Sfinţilor Părinţi - proprie Ortodoxiei - care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvărşi), scrierile îndelung-răbdătorilor nevoitori vin să descrie postul ca pe o cheie de izbândă în efortul de înaintare spre adâncimile vieţii duhovniceşti prin rugăciune. Există trepte diferite de post, unele mai uşoare, altele mai aspre. Ca început am putea zice că se află acel „post” asumat de creştinul obişnuit ca „dietă”. Atunci când, dintr-un motiv sau altul, biologicul din noi se „dereglează”, medicul curant ne învaţă că un regim alimentar adecvat poate rezolva acele dereglări metabolice trupeşti. Astfel, omul începe să se înfrâneze de la consumarea alimentelor grase, toxice şi neecologice, în speranţa redobândirii unei sănătăţi - în fond mereu precare şi trecătoare, cu putinţă de controlat doar  medical, nu şi sufleteşte. Această treaptă nu prea se încadrează în rânduiala posturilor bisericeşti, pentru că e lipsită de efect asupra sufletului; doar pe trup îl ajută, în sensul că îi cultivă silueta, adică sănătatea şi frumuseţea exterioară. Printr-o astfel de metodă, omul se izbăveşte doar de îmbuibare, de lăcomie şi de pofta gurmandă fără saţ.
Dacă vom cerceta învăţămintele Vechiului Testament, vom descoperi că îmbuibarea poate duce la un adevărat prag al morţii trupeşti şi sufleteşti: „Şi a plouat peste ei ca pulberea cărnuri” (Ps. 77, 31) iar  „mâncarea le era încă în gura lor când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor” (Ps. 77, 34-35). Şi tot în cuprinsul Testamentului dintâi vom vedea că păzirea şi împlinirea poruncilor Dumnezeului Savaot atrage după sine cultivarea harică a hranei, a pâinii zilnice necesare traiului cotidian: „Şi a plouat peste ei mană de mâncare şi pâine cerească le-a dat lor.” (Ps. 77, 28) şi „cu miere din stâncă i-a săturat pe ei” (Ps. 80, 15). Vom vedea şi că, în momentul în care – deşi au vazut minunea cu ochii – totuşi nu s-au convins de puterea Lui Dumnezeu şi au adunat mai multă mană decât era de trebuinţă hrănirii zilnice, L-au supărat, nedând crezare puterii binefăcătoare a Duhului Sfânt. Raportându-ne la această lucrare a Duhului Sfânt în Noul Testament, vom descoperi că, atunci când poporul a flămânzit în preajma Lui Iisus, ascultându-I cuvintele, El a adresat Apostolilor Săi îndemnul: „daţi-le voi să mănânce !” (Mt. 14, 16). Aceştia, oameni simpli şi nepricepuţi în tainele harului divin, au răspuns descurajaţi: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti.” (Mt. 14, 17). Spre marea lor uimire însă, Iisus a binecuvântat acestea şi apoi a zis: „hrăniţi-i !”... Finalul a fost de-a dreptul impresionant: „au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline” (Mt. 14, 20), confirmând şi adeverind cu putere astfel cuvântul proorocesc al Psalmistului de demult, inspirat de Duhul Sfânt: „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii.” (Ps. 144, 16); şi iarăşi, arătând lucrarea proniei divine: „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi” (Ps. 103, 29). Cu alte cuvinte, trebuie să avem pururea nădejde în lucrarea Lui Dumnezeu peste lume, Care hrăneşte toată făptura – de la cea mai mică vietate până la cele mai mari vieţuitoare ale pământului. Cercetând prin mulţimea nenumărată a scrierilor aghiografice, prin „Paterice” şi „Vieţi de Sfinţi”, vom vedea în experienţele ascetice ale pustiei cum sute şi mii de pustnici au trăit o viaţă întreagă doar cu fructele vreunui smochin sau curmal şi cu apa vreunui izvoraş firav din spatele chiliuţei ori colibei sau a peşterii de nevoinţă. De unde oare acea minune de necrezut ca izvoraşul şi pomul binefăcător să se afle tocmai acolo ca sursă de hrană zilnică pentru ascetul Lui Hristos dacă nu de la Duhul Sfânt Însuşi, Care rânduia şi împlinea taina, ca iubiţii Lui nevoitori să-L poată preamări pururea în neîncetata lor slavoslovie către Ziditorul: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Ps 54,25). Şi tot în „Psalmi” zice: „Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine!” (Ps 32,21)
În concluzie, cea dintâi grijă a noastră ar trebui să fie aceea de a posti nu doar de bucatele cele de multe feluri, ci mai ales de incorectitudinea comportamentului zilnic faţă de Dumnezeu. El dă viaţă, El dă lumină, El dă hrană, El dă sănătate, El ne dă toate cele necesare traiului zilnic. Îndeamnă Mântuitorul: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte” (Mt. 6, 26). Oare cu cât mai puţin ar trebui noi, oamenii, care suntem lucrul mâinilor Lui, să ne îngrijorăm din pricina a ceea ce vom mânca sau vom bea...? „Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim !” spune o vorbă din bătrâni, iar Duhul Sfânt vesteşte: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Ps. 33, 10). Asadar, să facem cel dintâi pas pe calea postului: să lepădăm toată lăcomia îmbuibării şi toată avariţia agonisirii fără de măsură, pentru ca să putem şi noi să cerem, asemeni pruncilor, de la Tatăl nostru Cel ceresc, cu inimă curată: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi !” (Mt. 6, 11)