Motto:
„Veniţi să vedeţi un Om Care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Acesta
este Hristosul ?” (In. 4, 29)
„Mâncarea
Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.” (In.
4, 34)
„Noi
înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul
lumii.” (In. 4, 42)
„Dacă
veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi
cunoaşte adevărul.” (In. 8, 31-32)
Ceea ce putem înţelege şi învăţa din întâlnirea
dintre Iisus şi femeia samarineancă la fântâna lui Iacov este necesitatea
unirii mistice cu Hristos pentru cunoaşterea Adevărului. Pildă în acest sens
este însuşi protopărintele şi strămoşul neamului omenesc, Adam - cel care putea
cunoaşte tainele vieţii fiind în Rai cu Dumnezeu, pe măsură ce Acesta i le
descoperea într-o comunicare ca de la tată la fiu. În schimb, prin convorbirea
dintre Eva şi şarpe – atunci când omul s-a pus la sfat cu diavolul – iată că
omul însuşi devine mincinos, asemeni sfătuitorului său, tatăl minciunii: „el,
de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că
nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci
este mincinos şi tatăl minciunii.” (In. 8, 44).
Această otravă pe care diavolul o varsă în sânul
umanităţii prin falsa îndumnezeire, adică prin înşelare duhovnicească, a avut
efect asupra întregii omeniri. Urmaşii lui Adam au alunecat din ce în ce mai
mult pe panta rătăcirilor şi a erorilor de tot felul, din cauza îndepărtării
continue de Dumnezeu şi de cuvântul Sfintelor Scripturi. Iar în Legea Darului,
îndepărtarea de izvorul adevărului se întâmplă prin neascultarea de cuvântul
lui Hristos: „Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi” (In. 8, 45).
Cei mai înverşunaţi potrivnici ai Adevărului s-au arătat a fi dintre iudei –
mai ales fariseii şi cărturarii care s-au temut permanent că Persoana şi
lucrarea Lui Iisus vor umbri formalismul Legii vechi, care practica o simplă
ispăşire exterioară a păcatului: „nu socotiţi că am venit să stric Legea sau
proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17). Astfel, Iisus a
fost urmărit pretutindeni de îndărătnicia şi cerbicia lor, ca şi de lipsa de
bunăvoinţă a celor mereu gata de a-I urmări şi răstălmăci fiecare gest şi
mişcare sau cuvânt de învăţătură. Vâzându-le dezinteresul total faţă de Adevăr
şi răutatatea din suflete, Hristos le-a răspuns: „cel care este de la Dumnezeu
ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi - pentru că nu sunteţi
de la Dumnezeu” (In. 8, 47). Între unii ca aceştia a trebuit să vină Iisus şi
să Se jertfească (prin moarte pe cruce: „ascultător făcându-Se până la moarte,
şi încă moarte pe cruce” – Filip. 2,8) pentru a mântui neamul omenesc şi lumea
căzută.
Semnul că omul se află în Adevăr este aflarea lui
sub harul divin. Niciodată nu va fi despărţit de Duhul Sfânt omul aflat în
lucrare harică. Acesta este contextul în care convorbirea dintre femeia samarineancă
şi Hristos se referă la problema rugăciunii şi a mântuirii. Deşi avea în faţă o
femeie, Iisus i Se descoperă acesteia prin cuvânt: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu
tine” (In. 4, 26). Lumea însăşi intră în dialog cu Dumnezeu prin această
convorbire dintre samarineancă şi Hristos. Un dialog care ne dă de gândit.
Cazul nu este singular. În Sfânta Evanghelie cel mai mult impresionează modul
în care Iisus abordează problema păgânilor: „în Capernaum, sluga unui sutaş,
care era la el în cinste, fiind bolnavă era să moară” (Lc. 7, 1-2). Acest păgân
rosteşte un cuvânt smerit şi plin de bun-simţ, deşi era soldat, şi încă unul de
alt neam: „spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea” (Lc. 7, 7). Iisus
laudă deschis atitudinea sufletească plină de milă şi compasiune a acestui
păgân faţă de semenul său – chiar dacă acesta îi era subordonat: „Zic vouă că
nici în Israel n-am aflat atâta credinţă” (Lc. 7, 9). Practic, nu ni se spune
ce fel de trăire avea sau ce rugăciuni făcea acest sutaş roman care vădea o
predispoziţie reală spre o viaţă dusă în iubire sinceră şi curată faţă de
semeni; într-un cuvânt, făcea ale Legii neavând Lege: „păgânii care nu au lege,
din fire fac ale legii” (Rom. 2, 15).
Alt caz pilduitor este cel al femeii canaanence –
tot o păgână de neam, în plus având şi o fiică demonizată, aflată prin urmare
în grozavă suferinţă. Femeia străbate cale lungă până la Iisus; odată ajunsă
însă, întâmpină privirile piezişe şi atitudinea de răceală a celor care Îl
urmăreau pretutindeni şi Îl pândeau ca să vadă cum se comportă faţă de cei de
alt neam, conform Legii iudaice nefiind permis amestecul cu cei păgâni, care
erau socotiţi necuraţi. Iisus spusese cândva către apostoli: „mergeţi către
oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 10, 6). Atunci când vorbim de
oile pierdute, trebuie să ne gândim şi la diaspora iudaică; evreii erau răspândiţi
peste tot în lume, încă din timpul regelui David, atunci când s-au răzvrătit şi
au plecat răspândindu-se printre neamuri. Regatul odată fărâmiţat, poporul s-a
împrăştiat printre păgâni, doar seminţiile lui Iuda şi Veniamin rămânând sub
sceptrul regelui David. Aşa s-a petrecut de-a lungul istoriei Vechiului
Legământ fuziunea socială dintre neamurile păgâne şi iudei. Într-o asemenea
conjunctură mulţi iudei s-au păgânizat, dar şi mulţi păgâni au deprins
obiceiuri iudaice. Iată că femeia canaaneancă se leapădă de orice convenţii
sociale, îşi lasă mândria şi toate prejudecăţile deoparte şi începe pur şi
simplu să strige: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău
chinuită de un demon !” (Mt. 15, 22). În acest moment se descoperă un aspect-cheie
al învăţăturii lui Iisus: verificarea în mod indirect a voinţei personale,
adică a dorinţei sufleteşti sincere de conlucrare cu Mântuitorul. Din acest
punct de vedere, celebra replică patericală: „Dumnezeule, fie că vreau eu, fie
că nu vreau – Tu mântuieşte-mă !” apare cumva irelevantă pentru adâncirea
sensurilor lucrării duhovniceşti. Femeia canaaneancă redă atât lumii iudaice de
atunci cât şi nouă celor de astăzi, trăitori în Legea Harului, coordonata de
intrare în conlucrare cu Iisus la maximă intensitate. Depăşind categoric
aparenţa de normalitate şi de firesc a unei jertfe devenite simplu ritual
formalist (făcute adică „de formă”), păgâna cuprinsă şi supusă unei
constrângeri dure – durerea resimţită din reaua-pătimire a fiicei ei - canalizează
toată puterea îndrăznirii prin curajul convingerii că mântuirea este cu putinţă
! Astfel, ea capătă forţa de a învinge orice obstacol, fie material, fie
spiritual sau personal; pentru ea nu mai contează nici distanţa, nici
osteneala, nici ruşinea sau umilinţa de a fi respinsă. Ea ştie un singur lucru:
că Iisus este singura şansă şi singurul Izvor de izbăvire ! Cu siguranţă că
aflase câte ceva din lucrurile extraordinare pe care le săvârşea Iisus; poate
chiar simţise că Hristos este Domnul celor cereşti, al celor pământeşti şi al
celor de dedesubt: „întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor
cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filip. 2, 10). Poate
chiar văzuse sau auzise despre izbăvirea vreunui demonizat sau tămăduirea
vreunui lunatic. Cert este că ea insistă fără preget, cumva până la exasperarea
celor din jurul lui Iisus: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră !” (Mt. 15,
23). Iniţial se izbeşte de Marele Zid al tăcerii lui Iisus: nici un semn, nici
un gest de înduioşare, nici măcar o privire – deşi Sfântul Apostol şi
Evanghelist Matei scrie că atunci când „a văzut mulţime mare, I S-a făcut milă
de ei” (Mt. 14, 14). Tăcerea aceasta divină, de fapt, nu este altceva decât
puterea ce-l dezarmează pe om de părerea-de-sine, de impresiile false despre
propria persoană, de părerea că ar fi cineva însemnat sau că ar reprezenta ceva
important – când, de fapt, noi oamenii suntem doar ceea ce suntem: umbră, vis,
nor, pânză de păianjen. Răspunsul Domnului Dumnezeu către un rugător al pustiei
(consemnat în „Patericul Egiptean”) a cutremurat pe toţi nevoitorii de atunci
şi până astăzi: „Doamne, şapte ani am strigat să mă ajuţi în ispită şi să mă
izbăvesc, să-mi îndeplineşti dorinţa: cu ce am greşit de nu m-ai auzit ?! – Ba
te-am auzit, dar am aşteptat ca să te curăţeşti; acum roagă-te încă şapte ani
ca să-ţi îndeplinesc şi dorinţa !”
În cazul femeii canaanence, Iisus tace nu pentru a
„măsura” trăirea femeii; tăcerea Lui este o măsură de despietrire a inimilor
iudeilor nereceptivi şi cârcotaşi la binele făcut celor de alt neam; abia
aşteptau prilej de cârteală ca să răstălmăcească atitudinea lui Iisus atunci
când ar fi încuviinţat să o primească şi să o ajute pe păgână. Iată, însă, că
Iisus nu răspunde nimic. Tace, de parcă n-ar auzi. Ba chiar, atunci când
vorbeşte, îi dă un răspuns care pare să descurajeze orice iniţiativă sau
speranţă: „Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui
Israel” (Mt. 15, 24). Acest mod de a trata suferinţa femeii se pare că i-a
înduioşat întrucâtva pe apostoli, care (din câte reiese din contextul
povestirii) i-au făcut loc să se poată apropia de Iisus: „iar ea, venind, s-a
închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă !” (Mt. 15, 25). A-L numi „Domn”
înseamnă a-I primi învăţătura şi a-L recunoaşte ca Stăpân al sufletului ei, mai
presus de idolul canaanit din locaşul de închinare... Şi iarăşi Iisus supune
unui test psihologic tăria de caracter a femeii. De această dată, referirea
ipotetică la raportul dintre iudei şi păgâni ca la deosebirea dintre „fii” şi
„câini”, ar fi putut dezgropa firea lăuntrică, ar fi putut stârni o reacţie
neaşteptată în faţa unei asemenea încercări. Zicea cândva Iisus: „omul bun, din
vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din
vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele” (Lc. 6, 45). Femeia
canaaneancă însă s-a dovedit a avea un caracter cu totul ales; poate chiar o
creştere şi o educaţie demnă de invidiat şi greu de conceput pentru un păgân,
lucru deloc imposibil, dacă ne amintim de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „păgânii
care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rom. 2, 15). Cu o smerenie rar
întâlnită, la auzul cuvintelor „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o
arunci câinilor” (Mt. 15, 26), ea îi uimeşte pe toţi cei din jur cu inteligenţa
şi curajul cu care răspunde provocării implicite. În primul rând, ea nu se
poate întoarce fără izbândă la fiica ei: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din
fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Mt. 15, 27). Aşadar, nici măcar
nu pretindea pâinea, îi ajungeau fărâmiturile doar ! Impresionaţi, cei de faţă
nu mai îndrăzneau nici să murmure. Doar glasul lui Iisus străbate – pentru a
câta oară? – pustiul Vechiului Testament în sufletele celor care „au ochi şi nu
văd, urechi au, dar nu aud” (Ier. 5, 21): „O, femeie, mare este credinţa ta;
fie ţie după cum voieşti !” (Mt. 15, 28). Credinţa este cea care provoacă
exclamaţia lui Hristos–Dumnezeu, Care niciodată nu o lasă nerăsplătită: „orice
veţi cere întru Numele Meu, aceea voi face” (In. 14, 13). Actul de credinţă
trebuie însoţit de rugăciune – care este singura cale de convingere a lui
Dumnezeu; dar la credinţă şi stăruinţă trebuie adăugate statornicia şi
perseverenţa. Nu poţi abandona lupta doar pentru că ai impresia că nu te aude
Dumnezeu; mulţi au pierdut Împărăţia Cerurilor nu atât pentru neîncrederea în
ajutorul lui Dumnezeu, cât pentru neîncrederea în rostul propriilor lor
eforturi.
În convorbirea dintre femeia samarineancă şi
Hristos, însă, este implicată o altă categorie de păgâni. Samarinenii făcuseră
parte cândva din regatul lui Israel. Atunci când invadatorii asirieni i-au dus
pe evrei în robia babilonică, au populat provincia Samaria cu colonişti păgâni
aduşi din alte părţi. Amestecul dintre aceşti venetici şi localnici a format o
religie nouă cu elemente păgâne. Şi ei credeau în cele cinci cărţi ale lui
Moise (cunoscute sub numele de „Pentateuh”), numindu-le chiar „Pentateuhul
samarinean” – pe lângă cel iudaic statornicit deja ca Legea cea dreaptă a
Vechiului Legământ. Din pricina acestui amestec cu elemente de păgânism, samarinenii
nu au fost primiţi la reconstruirea Templului din Ierusalim de către Zorobabel.
Preotul Manase i-a îndemnat însă să-şi ridice şi ei un templu pe muntele
Garizim (distrus ulterior în jurul anului 129 î.Hr.). Aceste împrejurări
istorice au dus la o vrăjmăşie cumplită între iudei şi samarineni. Ca să evite
contactul direct cu aceştia din urmă, iudeii ocoleau Samaria în călătoriile
lor, preferând un drum mai lung şi mai ostenitor, prin Pereea.
Iisus îi opreşte pe apostolii Săi să se adreseze
păgânilor şi să propovăduiască la alte neamuri: „în calea păgânilor să nu
mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi” (Mt. 10, 5). Şi,
totuşi, El Însuşi – Unsul Domnului, Mesia Cel prevestit de profeţi - împlinind
lucrarea propovăduirii Evangheliei şi săvârşind opera de mântuire a întregii
umanităţi, pătrunde în hotarele Samariei, spre cetatea Sihar. Aceasta
corespundea ca localizare vechiului Sichem – loc iubit de patriarhul Iacov şi
dăruit fiului său Iosif, cel care va dobândi mare putere de conducere la curtea
lui Putifar, faraonul Egiptului. Această moştenire era o adevărată
binecuvântare pe lângă ceea ce deja primise: „Deci eu îţi dau ţie, peste ceea
ce au fraţii tăi, Sichemul” (Fac. 48, 22). Acel loc, lângă Sihar, mai avea şi
altă încărcătură: acolo, în vechiul oraş Sichem, i S-a arătat Dumnezeu lui Avraam pentru prima dată după ieşirea din
pământul strămoşilor lui şi intrarea în ţara Canaanului: „Apoi a străbătut
Avram ţara aceasta de-a lungul până la locul numit Sichem, până la stejarul
Mamvri. Pe atunci trăiau în ţara aceasta Canaaneii. Acolo S-a arătat Domnul lui
Avram şi i-a zis: «ţara aceasta o voi da urmaşilor tăi»” (Fac. 12, 6-7). Locul
era providenţial: se afla lângă fântâna lui Iacov care se luptase cu îngerul şi astfel primise
numele de „Israel”, pe care avea să-l poarte întreg poporul ales.
Martor ocular nepreţuit, Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan, ucenicul cel iubit, ne prezintă mai întâi un Iisus ostenit,
poposind lângă fântână: „iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat
lângă fântână” (In. 4, 6). O femeie oarecare, din cetatea Sihar, care venise
pentru a scoate apă de acolo, se descoperă a fi o adevărată cunoscătoare a
reperelor scripturistice esenţiale. Cunoştea foarte bine neînţelegerea dintre
iudei şi samarineni; şi totuşi adoptă o atitudine moderată şi echilibrată,
exprimând mai degrabă o anumită nedumerire şi chiar uimire: „iudeii nu au
amestec cu samarinenii !” (In. 4,9). Ca Om deplin şi Dumnezeu adevărat, Iisus
ştia, desigur, cine era şi ce gândea femeia căreia i Se adresase; şi dovedeşte
aceasta prin apelul pe care îl face la inteligenţa şi sensibilitatea ei de
receptare a mesajului divin, supunând-o totodată la un adevărat test psihologic
care viza capacitatea de concentrare asupra problemei în discuţie. În fond,
Iisus avea de reparat o veche duşmănie strămoşească: trebuia să împace oamenii
din cele două ţinuturi cu aceeaşi Lege şi cu o cunoştinţă comună a
Scripturilor. Dar avea şi de înlăturat un altar păgânesc de închinare – cel de
pe muntele Garizim. Ţinta era aşadar desfiinţarea unui jertfelnic fără nici o
relevanţă religioasă pentru iudei, dar care reprezenta o piatră de poticnire
pentru re-unirea celor două ţinuturi sub sceptrul Unuia şi Aceluiaşi Domn şi
Dumnezeu al lui Israel. Prin urmare, Iisus mută dialogul în plan uman şi o
provoacă zicându-i: „dă-Mi să beau !” (In. 4, 7). Refuzul binelui făcut de unii
pentru alţii venea de obicei pe motivul feririi de întinarea cu ceea ce e
necurat. Dar Iisus îi înalţă cugetarea inimii în plan spiritual: „Dacă ai fi
ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: dă-Mi să beau, tu ai fi
cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie…” (In. 4, 10). Lipsa problematică a
ciuturei, a funiei şi a găleţii atinge inima femeii receptive la cuvântul lui
Dumnezeu; şi, deodată, îi încolţeşte în minte întrebarea: „de unde, dar, ai apa
cea vie ?” (In. 4, 11). Dimensiunea profund teologică a nedumeririi ei se
reflectă într-o foarte bună cunoaştere a Legii lui Moise şi a tradiţiei
poporului ales. Apoi o altă întrebare se iveşte din inima ei, vădindu-i
dispoziţia spre cunoaşterea teologică a trecutului acelor locuri şi locuitori:
„nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această
fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui ?” (In. 4, 12).
Atunci, Hristos-Domnul pronunţă cuvântul Evangheliei, formulând învăţătura
despre „apa cea vie” a harului dumnezeiesc, arătând că, dacă după ce bei apa
obişnuită iarăşi însetezi, în schimb cine va bea din fântâna Sfintei Scripturi
cuvintele vieţii veşnice – nu va mai înseta niciodată: „dar cel ce va bea din
apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da
Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică !” (In. 4, 14).
În prima clipă se pare că o anumită confuzie se produce în mintea femeii – căci
ea se gândeşte imediat la posibilitatea opririi canonului ostenitor de scoatere
a apei cu găleata: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai
vin aici să scot !” (In. 4, 15). Pregătită astfel să primească apa cea vie,
„botezul cuvântului” – pentru că sincronizarea dintre Creator şi creaţia Sa
deja se realizase, - femeia mai are totuşi un hotar de trecut: harul Duhului
Sfânt încă nu intra în sufletul ei pentru că nu se curăţise de păcat – ca una
care dusese o viaţă personală tumultoasă, iar acum era „fără lege”, convieţuind
cu un bărbat fără nici un legământ, ci doar în desfrâul concubinajului.
Surprinsă de răspunsul lui Iisus, ea îşi recunoaşte
păcatul cu deschidere şi sinceritate: „n-am bărbat” (In. 4, 17). „Aceasta
adevărat ai spus” (In. 4, 18). De această dată, Iisus, Cunoscătorul inimilor, a
lucrat mult mai direct decât în cazul femeii adultere (nu a mai scris în nisip
nici păcatele acuzatorilor, nici pe ale ei) ci i le-a descoperit verbal, faţă
către faţă: „cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat”
(In. 4, 18). „Doamne, văd că Tu eşti prooroc” (In. 4, 19). Odată curăţită şi
eliberată de încărcătura păcatului, femeia îşi pune problema adevăratei şi
dreptei închinări, cu privire la locul în care ar fi corect să se roage. Legea
lui Iosia din anul 620 î.Hr. a centralizat cultul evreilor la Ierusalim, după
găsirea Cărţii în Templu, distrugând altarele păgâne şi reînnodând vechea
tradiţie a jertfei aduse la Templul din Ierusalim. Femeia este surprinsă când
Iisus dă primele repere de rugăciune în Duh şi Adevăr: „Duh este Dumnezeu şi cei
ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în Adevăr” (In. 4, 24). Mai
târziu, Sfântul Apostol Pavel va simplifica considerabil alegerea locului de
închinare, punând accentul pe esenţa rugăciunii: „rugaţi-vă neîncetat !” (Tes.
5, 17), urmând îndemnului Mântuitorului: „privegheaţi şi vă rugaţi !” (Mc. 14, 38).
David, Regele care întărise regatul ca cel mai mare şi mai puternic dintre conducătorii
poporului, în Duhul Sfânt a dat o altă binecuvântare: „în tot locul stăpânirii
Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul” (Ps. 102, 22). Nu locul în care
te rogi, ci inima cu care o faci contează. Şi de aceea, atunci când aude că
Dumnezeu doreşte o altfel de jertfă decât cea materială, şi anume una
duhovnicească, samarineanca îşi aminteşte de cuvintele lui Moise din Lege: „Prooroc
din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul
tău: pe Acela să-L ascultaţi !” (Deut. 18, 15) - vestind prin aceasta pe Mesia,
pe Unsul Domnului. Şi Îi spune lui Iisus: „ştim că va veni Mesia (care se
cheamă Hristos); când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” (In. 4, 25).
Văzând cât de bine pricepe Scripturile şi recunoscându-i sinceritatea dorinţei
de cunoaştere, Iisus socoteşte oportun să i Se descopere: „Eu sunt, Cel ce
vorbesc cu tine” (In. 4, 26). Iar apa cea vie este izvorul harului Duhului
Sfânt care curăţeşte firea şi o înnoieşte prin Sfintele Taine: „va fi un izvor
cu apă curgătoare pentru casa lui David şi pentru locuitorii Ierusalimului,
pentru curăţirea de păcat şi de orice altă întinare” (Zah. 13, 1). Hristos vine
pe Pământ pentru ca să dăruiască „Apa cea Vie” şi „Pâinea Vieţii”. Adică Botez
şi Euharistie. Şi de aceea apostolii, proorocii, ierarhii, mucenicii,
mărturisitorii, cuvioşii şi toţi cei ce au crezut în Hristos au devenit „râuri
de apă vie” (In. 7, 38). Şi astfel, la Cincizecime, atunci când Duhul Sfânt în
chip de limbi de foc îi binecuvinteză pe apostoli, ei se fac răspânditorii apei
curgătoare – nesecata comoară a credinţei, prin lucrarea Duhului Sfânt în lume
– o veşnică iluminare şi împrospătare spirituală a Duhului Dumnezeiesc: „Trimite-vei
Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103,31). Acesta
este cuvântul proorocesc din Psalmi care prevesteşte triumful creştinismului,
al Botezului, al Crucii şi al Învierii: „spăla-mă-vei şi mai vârtos decât
zăpada mă voi albi” (Ps. 50, 8). De aici, prin Cruce şi Înviere, Iisus a spus
celor pe care îi învăţa: „noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din
iudei este” (In. 4, 22).
Sosind ucenicii din cetate, Iisus îi îngăduie în
preajma Sa ca să vadă şi să înţeleagă cum trebuie făcută misiunea apostolică de
convertire: „se mirau că vorbea cu o femeie; însă nimeni n-a zis: «ce o întrebi ?» sau: «ce vorbeşti
cu ea ?»” (In. 4, 27). Ea primeşte curaj, har de la Duhul Sfânt, şi (lăsând
găleata) pleacă în cetate, zicând mulţimii: „veniţi să vedeţi un Om Care mi-a
spus toate câte am făcut; nu cumva Acesta este Hristosul ?” (In. 4, 29).
Demersul ei stârneşte curiozitatea în tot oraşul: „au ieşit din cetate şi au venit
către El” (In. 4, 30). Şi atunci Iisus, pur şi simplu a început propovăduirea.
Şi astfel, glasul Lui blând şi vorba Lui dulce i-a cucerit pe samarineni: „mulţi
samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care
mărturisea” (In. 4, 39). Dacă cei din Gadara, după izbăvirea celor doi
demonizaţi, L-au renegat pe Iisus începând „să-L roage să se ducă din hotarele
lor” (Mc. 5, 17), iată că aici „samarinenii Îl rugau să rămână la ei” (In. 4, 40).
Zăbovirea lui Iisus timp de două zile în Sihar este simbolul primirii
Evangheliei şi al convertirii poporului la credinţa mântuitoare. În prima zi
i-a curăţit la trup – adică le-a prezentat Legea în mod practic, vizibil, „la
literă”, amintindu-le de fapt ceea ce ştiau deja de la strămoşii lor. Era o
învăţătură uitată, pe care ei însă au recunoscut-o repede şi şi-au însuşit-o de
îndată. Iar a doua zi a fost lucrarea Duhului Sfânt în luminarea cetăţii – după
literă urmând Duhul, - ţintind acum însă
sufletul şi inima, astfel încât samarinenii devin ei înşişi propovăduitori: „credem
nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este
cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” (In. 4, 42).
Acelaşi lucru îl vom găsi mai târziu la Saul din
Tars, cel care ulterior, numindu-se Pavel, va mărturisi ca şi samarinenii: „nu
eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20). Şi aceştia, la rândul
lor, atunci când au ajuns să mărturisească şi să creadă că Iisus este cu
adevărat Hristosul, au trecut printr-o stare asemănătoare celei în care Sfinţii
Apostoli Luca şi Cleopa, în Emaus, L-au cunoscut pe Hristos Cel Înviat: „s-au
deschis ochii lor” (Lc. 24, 31), când „le-a deschis mintea ca să priceapă
Scripturile” (Lc. 24, 45).
La fel ca şi sfintele mironosiţe, mai târziu
samarineanca va mărturisi pe Hristos în timpul împăratului roman Nero, precum
atestă Sinaxarul Bisericii, împreună cu toată familia ei, care va fi
martirizată şi va mărturisi adevărul că Iisus este Hristosul lui Dumnezeu,
Mesia Cel profeţit de prooroci, în ciuda chinurilor înfricoşătoare la care a
fost supusă. Şi iarăşi, în ciuda cuvîntului apostolic - „femeile să tacă în
biserică” (I Cor. 14, 34), samarineanca Fotini (acesta fiind numele ei de botez)
a mărturisit cu tărie: „mi-a spus toate câte am făcut” (In. 4,39) ca una care
nu se ferea a recunoaşte că „ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos” (In.
4,25), precum Sfântul Apostol Pavel însuşi va zice: „iar mie, să nu-mi fie a mă
lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea
este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Gal. 6,14) căci „noi
propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri,
nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui
Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 23-24).
Alături de şi împreună cu sfintele femei din vremea
Vechiului Legământ şi sfintele femei mironosiţe, femeia samarineancă deschide în
lume cartea luminoasă a feminităţii creştine – prin pragmatism şi curaj, prin
demnitate şi onoare, dar şi prin capacitatea de a sintetiza şi a trăi
învăţătura lui Iisus prin harul Sfântului Duh. Astfel, dintr-o simplă femeie
cărăuşă de apă cu găleata de la fântâna lui Iacov, avea să devină una întocmai
cu apostolii şi să dobândească dintru început credinţa fermă şi de nezdruncinat
în adevărul Dumnezeirii lui Hristos: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (In.
4,26). În chiar clipa aceea femeia a înălţat lucrarea materială (simplă
filantropie a adăpării celui însetat) la lucrarea cea duhovnicească, la apa cea
vie şi veşnică, începând misiunea de propovăduire a Legii celei Noi a lui Iisus
şi convertirea întregii cetăţi Sihar de la idolatrie la credinţa în Hristos: „veniţi
de vedeţi un Om Care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Acesta este
Hristosul ?” (In. 4, 29), drept pentru care „au ieşit din cetate şi au venit
către El” (In. 4, 30).
Astfel, samarineanca se face sol sfânt şi crainic al
Adevărului, devine eroina Siharului. Devine purtătoarea mesajului divin al lui
Hristos şi vas ales al Duhului Sfânt, fântână sfinţită prin puterea cuvântului
mesianic, plină de apă vie spre adăparea tuturor sufletelor însetate care vor bea
dintr-însa: „veniţi să vedeţi un Om Care mi-a spus toate câte am făcut !” (In.
4, 29). În icoana femeii samarinence regăsim chipurile bunicuţelor, mamelor şi
surorilor credincioase, care L-au adus pe Hristos în inimile celor
necunoscători de Dumnezeu în vremurile tulburi ale ateismului, ca şi în vremurile
grele de războaie, atunci când credinţa nu mai era îngăduită a sta în icoane,
troiţe sau în biserici, ci adăsta tăinuită în inimile samarinencelor acestui
neam românesc mult încercat. Prin pilda lor putem zice şi noi că femeile
noastre simple, curate şi credincioase ne-au învăţat precum Maica Domnului,
pururea-Fecioara Maria: „Faceţi orice vă va spune !” (In. 2, 5)
„Dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus
Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred” (Rom. 3, 22) „pentru ca, precum
a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate,
spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 5, 21). „Deci
ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat
din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom.
6, 4).
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea
lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi !” (II Cor.
13, 13 )
