luni, 29 iulie 2013

Sfinţenia – adevăr şi smerenie

„Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29)
„Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48)
„Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos - iar cuvântul Lui nu este întru noi!”(1In 1,10)
„Cine va fi curat de păcat? Nici măcar unul! Chiar dacă ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ...”(Iov 14, 4-5)
„Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite!”(In 3,20-21)
„Nici glasul Lui nu l-aţi văzut vreodată, nici faţa Lui nu aţi văzut-o!”(In 5,37)
„Slavă de la oameni nu primesc!”(In 5,41)
„V-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu!”(In 5,42)
„Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede!”(In 4,48)
„Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?”(In 6,28)
„Dar ce minune faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi?”(In 6,30)
„Eu v-am ales pe voi din lume - de aceea lumea vă urăşte!”(In 15,19)
„Nu este sluga mai mare decât stăpânul său!” (In 13,16)
„Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis!”(In 4,9)
„Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; dar Cel Care caută slava Celui Ce L-a trimis pe El, Acela este adevărat şi nedreptate nu este în El!”(In 7,18)
„Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel Ce M-a trimis pe Mine, şi pe Care voi nu-L ştiţi!”(In 7,28)
„Nu Mă ştiţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu; dacă M-aţi şti pe Mine, aţi şti şi pe Tatăl Meu!”(In 8,19)
„Cel Ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui!”(In 8,29)

De la un veac la altul, cunoştinţele pe care umanitatea le are despre lume şi viaţă sunt din ce în ce mai bogate. Puterea de cunoaştere a omului este din ce în ce mai pătrunzătoare. Şi totuşi, nu puţini sunt oamenii care uită că, pur şi simplu, nesfârşitul nu are margini. Că necuprinsul nu poate fi cuprins. Că veşnicia nu e limitată. Că nimeni nu ştie să spună, de fapt, cum au început toate. Şi nici cum şi când se vor termina: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!”(FA 1,7), căci „despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie - nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl!”(Mc 13,32).
Şi totuşi, necuprinsul necunoaşterii omeneşti este cuprins de Dumnezeu.  Care din fiii oamenilor ar putea explica cum stau stelele pe cer? Sau cum stă sufletul în trup? Ori cum se iveşte gândul în minte? Sau cum intră şi rămâne Hristos Cel Înviat în inima creştinului prin Taina Sfântului Botez? Ori, cum stă lumina în ochi sau cum iese cuvântul de pe buze? Oare nu sunt acestea tot atâtea minuni la care nimeni nu ia aminte?! „Toate întru înţelepciune le-ai făcut!”(Ps 103,25), „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”(Ps 76,13). Acestea sunt tot atâtea daruri pe care Dumnezeu le face omului prin Duhul Său Cel Sfânt. Căci minunile Domnului din zidiri sunt cele care mărturisesc despre slava puterii Lui: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!”(Ps 18,1); „Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este!”(Ps 49,12). Psalmii nu sunt altceva decât adevărate imne de o frumuseţe unică prin care omul, cuprins de fiorul simţirii prezenţei şi lucrării tainice a Domnului în lume, Îl preamăreşte pe Ziditorul, Proniatorul şi Mântuitorul său: „Toată suflarea să laude pe Domnul!”(Ps 150,6).
Pe lângă aceste lucruri uimitoare ce ţin de revelaţia naturală, Biserica lui Hristos mărturiseşte şi o salbă de minuni care reprezintă dimensiunea sau caracterul supranatural al Descoperirii Dumnezeieşti. Astfel s-a format şiragul anual al praznicelor împărăteşti care fac pomenire neîncetată de faptele preaslăvite prin care Cel Preaînalt a săvârşit lucrarea de mântuire a lumii din robia păcatului şi a morţii. Strălucirea lor sărbătorească mărturiseşte deopotrivă atât frumuseţea însăşi a evenimentului istoric invocat,  cât şi harul acestuia care ajunge până la noi prin şirul lung al anilor care au trecut de atunci. Este dovada vie a lucrării nemijlocite a lui Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt, Care i-a şi inspirat, de altfel, pe parcursul veacurilor, pe toţi acei cântăreţi şi scriitori din neamul omenesc ce s-au arătat a fi prooroci, apostoli şi mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate. Aşa au fost vestite şi Naşterea Domnului,  şi pătimirile şi moartea şi Învierea Sa, cu sute de ani mai înainte de săvârşirea lor. Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan adevereşte că „mai sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris!”(In 21,25).
De altfel, caracterul minunat al tuturor faptelor şi cuvintelor lui Iisus este mărturisit involuntar până şi de adversarii Săi: „Arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?!”(In 11, 47); şi iarăşi: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?! ”(In 7,15). Erau cu atât mai contrariaţi cu cât nu-L văzuseră vreodată participând în vreo sinagogă la lecţiile rabinilor. Şi iată ce le răspunde Hristos: „Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui!”(In 14,10); „Eu sunt Cel Ce mărturisesc despre Mine Însumi, şi mai mărturiseşte despre Mine şi Tatăl, Cel Ce M-a trimis!”(In 8,18). Este ceea ce confirmă şi verhovnicul Apostolilor Domnului: „Doamne, la cine ne vom duce?! Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice!”(In 6,68).
Dar şirul nesfârşit al minunilor săvârşite de către Iisus nu sunt nicidecum o metodă de alcătuire a unui „curriculum vitae” impresionant, şi nici rezultatul vreunei ambiţii uriaşe de a forma şi îmbogăţi cine ştie ce palmares unic şi nemaipomenit de medalii sau brevete de invenţii. Minunile lui Iisus sunt rodul ascultării Lui desăvârşite de Tatăl: „Eu şi Tatăl Meu una suntem!”(In 10,30), „Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău pentru ca şi Fiul să Te preaslăvească!”(In 17,1). „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână, şi chiar ceva dătător de moarte de ar bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile - şi se vor face sănătoşi!”(Mc 16,17-18). Iar mulţimilor care Îl urmau pretutindeni, Mântuitorul le atrage atenţia asupra faptului că: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat!”(In 6,26). Altfel spus,  voi nu urmăriţi un rost spiritual, o împlinire duhovnicească, mântuirea, ci urmăriţi un interes de moment, căpătuirea, o cale prin care să dobândiţi anumite beneficii şi foloase materiale. Ca dovadă că până şi Petru cel plin de râvnă şi-a pus problema: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi - oare ce va fi?!”(Mt 19,27). „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Simbolul Credinţei), dar şi Om adevărat, „întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”(Crezul), Iisus „nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, căci El Însuşi cunoştea ce e în om”(In 2,25); şi, de aceea, rosteşte răspicat către ucenicii Săi aceste cuvinte: „Nu vă bucuraţi de aceasta - că duhurile vi se pleacă, ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri!”(Lc 10,20), ceea ce şi Sfântul Apostol Pavel întăreşte despre cei împreună-lucrători cu el ,,ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii”(Filip 4,3).
 Ortodoxia este fundamentată pe mărturisirea adevărului de credinţă că omul nu se poate mântui singur, prin propriile sale puteri. Că numai Cel Sfânt, prin puterea Sa dumnezeiască, Îl poate sfinţi, adică Îl poate curăţi de păcat, Îl poate lumina prin cunoaşterea adevărului şi Îl poate desăvârşi, unindu-l cu Sine prin harul iubirii Sale nemărginite. Abia atunci când Împăratul Ceresc vine şi Se sălăşluieşte întru noi,  curăţindu-ne de toată întinăciunea, putem să ne numim cu adevărat sfinţi, cu adevărat creştini. Adevăraţii sfinţi nu vor purta niciodată panglică la butonul cămăşii, sau ecuson de gală la reverul sacoului. Nici nu îşi vor atesta sfinţenia cu vreo ştampilă de autoritate administrativă. Adevăraţii sfinţi, adevăraţii creştini, sunt roadele discrete şi neştiute ale lucrării nevăzute a harului dumnezeiesc din Sfintele Taine ale Bisericii. Ei sunt florile din grădina Raiului cel adevărat.
Nu există minuni în afara harului sfinţeniei. Nu există minuni fără curăţire, fără luminare, fără desăvârşire. Nu există minuni fără rugăciune. Dacă ajungem să înlocuim „Filocalia” Sfinţilor Părinţi sau „Apoftegmele Părinţilor Pustiei” cu „Apoftegmele babelor bigote”, s-ar putea să ne procopsim cu ditamai bogomilismul tuturor pietăţilor exagerate şi exacerbate, în loc să dobândim o viaţă duhovnicească autentică şi sănătoasă. Într-o asemenea perspectivă, mărturia noastră ajunge să facă până şi din sfinţi (cu adevărat sfinţi) simpli oameni de rând. Cu atât mai mult, dacă vom începe să căutăm (şi să găsim cu tot dinadinsul) „sfinţi” prin alte părţi decât acolo unde sunt ei de găsit – şi anume, în Biserică, în Liturghie, în rugăciune, în lucrare duhovnicească, în smerenie, în isihie, în pustie – adică întru liniştire. E o mare înşelare să ajungi să consideri că sfântul cu adevărat sfânt îşi va lăsa ale sale îndeletniciri sfinţite şi sfinţitoare, va părăsi mediul duhovnicesc propriu şi propice sfinţeniei, şi se va expune în profanul spaţiului public – pentru ca să-ţi recupereze telefonul mobil pe care l-ai pierdut, să-ţi pornească automobilul a cărei baterie e uzată, să-ţi răscumpere casa ipotecată la bancă, să-ţi „aranjeze” odraslele, să-ţi rezolve afacerile sau să-ţi umple portofelul – asta pentru ca tu să huzureşti în prosperitate prin harul rugăciunilor lui! Nu puţini sunt creştinii care îşi scriu numele pe pomelnice însoţite de cereri precum: „pentru sporul casei, al afacerilor, cumpărători mulţi la toate punctele de desfacere, pentru protecţia afacerilor, a bunurilor, pentru vânzarea la un preţ bun a stocului de marfă, pentru închirierea spaţiilor comerciale, pentru rezolvarea tuturor problemelor financiare”... Mare rătăcire contemporană! Să nu uităm că, în aceste condiţii, „glasul poporului” care a cam uitat de Dumnezeu, care nu mai caută mântuirea, ci căpătuirea,  nu e neapărat şi „glasul lui Dumnezeu” Însuşi! Atunci când Proorocul Iona a străbătut cetatea Ninive, vestindu-i sfârşitul iminent, aceasta s-a salvat prin faptul că  toţi locuitorii ei, de la rege până la ultimul supus, s-au pocăit în sac şi în cenuşă, - iar nu pentru că şi-au făcut mai departe de cap, după placul lor! Nu degeaba zis-a Hristos: „Nu ştiţi ce cereţi!”(Mt 20,22) şi ,,Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit - şi le veţi avea!”(Mc 11,24). Dar porunca Domnului nu zice: „Fiţi prosperi!”, ci: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48). Atunci când un om a venit la Hristos, cerându-I să judece în conflictul iscat între el şi un frate al său din pricină de avere  („Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea!” -Lc 12,13), Iisus l-a respins categoric: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?! Şi a zis către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale!”(Lc 12, 14-15). Iar altădată, altcuiva, i-a adresat cuvinte încă şi mai aspre: „Vino după Mine - şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor!”(Mt 8,22).
Atunci când a fost cazul, Iisus a săvârşit minuni – fie prin atingere: „S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile, şi s-a sculat, şi Îi slujea Lui!”(Mt 8,15); „El, punându-Şi mâinile pe fiecare dintre ei, îi făcea sănătoşi!”(Lc 4,40); „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului”(In 9,6) - şi de aceea a vestit apostolilor că „peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi!”(Mc 16,18), ori fie numai prin cuvânt: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!”(Lc 5,24), precum s-a întâmplat şi la tămăduirea omului cu mâna uscată, a femeii gârbove de optsprezece ani, ori la izbăvirea de duhuri rele a copilului lunatic şi a celor doi demonizaţi din ţinutul gherghesenilor. Astfel de întâmplări ne vădesc tăria minunilor în Ortodoxie. Minunile nu sunt scopul sau ţinta credinţei în Dumnezeu, ca şi cum „dacă nu faci minuni, nu eşti sfânt!”; să nu uităm că „Ioan n-a făcut nici o minune”(In 10,41) – tocmai el, cel despre care Iisus Însuşi a mărturisit: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul!”(Mt 11,11). În schimb, minunile sunt suflul de viaţă şi de adeverire al credinţei ortodoxe. Sunt destui cei care consideră că a fi ortodox înseamnă, pur şi simplu, să fii participant la anumite practici ritualice bisericeşti. E adevărat că acestea sunt lucrări de laudă şi de preamărire a lui Dumnezeu; dar faptele credinţei sunt minunile. Căci scris este: „credinţa fără fapte este moartă!”(Iac 2,26). Atunci când Dumnezeu rânduieşte săvârşirea vreunei minuni în viaţa credincioşilor Bisericii (printr-unul din vasele alese ale Duhului Său Sfânt), aceasta arată lumii întregi că avem o credinţă vie şi lucrătoare.
Iată, de pildă, ce mărturiseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa - iar cine intra primul, după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală ar fi fost ţinut!”(In 5,4). Dar ce descoperim aici? Oare o tămăduire obişnuită, precum cele din staţiunile climaterice cu băi termale, sau apă care se umple de putere îngerească?! Neîndoielnic, se arată prin mesager ceresc bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni, o dovadă şi o reamintire şi o păstrare a credinţei că Dumnezeu priveşte atent spre pământ, milostiv faţă de toate necazurile, bolile şi suferinţele celor zidiţi de El după chipul şi asemănarea Sa. Căci „n-a suferit Preabunul Dumnezeu să vadă neamul omenesc chinuit de diavolul”(„Rugăciunea de la Sfinţirea cea Mare a Apei”). Aceasta este, însă, totodată, şi un îndemn stăruitor la trezvie  neîncetată.
Apoi, în privinţa săvârşirii minunilor de către Dumnezeu, trebuie să remarcăm şi faptul că ele nu sunt făcute niciodată demonstrativ-autoritar, dintr-un „preaplin de har” manifestat ca abuz de putere. Ci numai din dragoste şi din milă faţă de oameni, într-o smerenie autentică, şi cu o delicateţe ce depăşeşte orice închipuire, izvorâtă deopotrivă din compasiune şi din  preţuire: „Doamne, coboară-Te înainte de a muri copilul meu! Iisus i-a zis: Mergi, copilul tău trăieşte! Şi omul a crezut cuvântului pe care i l-a spus Iisus”(In 4,49-50). Iar pe drumul de întoarcere spre casă, la întâlnirea tatălui copilului cu unii dintre slujitorii săi trimişi ca să-l întâmpine, aceştia i-au confirmat faptul că „ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile!”(In 4,52). Era tocmai ceasul în care omul vorbise cu Iisus! Rostul acestei minuni n-a fost pentru Iisus doar vindecarea trupească a unui copil bolnav, ci şi convertirea sufletească a celor din jurul acestuia, prin puterea, harul şi autenticitatea minunii. Iată care a fost efectul lucrării prin cuvânt: „a crezut el - şi toată casa lui!”(In 4,53).
Prin urmare, temeiul Ortodoxiei este mărturia Sfintei Evanghelii, care este cuvântul lui Dumnezeu. Iar ceea ce este scris,  scris rămâne: „Cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt 24,35). Dacă ar fi să înfăţişăm pictural tabloul creştinătăţii contemporane (creştinătate care pentru unii reprezintă ceva anacronic, învechit, depăşit de realizările ştiinţei şi ale tehnicii, iar pentru alţii este ceva de neînţeles sau de ignorat, vrednic de dispreţ), am contura o mare de o întindere uimitoare, la ţărmul căreia se opresc pentru a-i admira apa toţi doritorii de frumos sau iubitorii de frumuseţe. De altfel, şi Psalmistul cânta oarecând: „Marea aceasta este întinsă şi largă; acolo se găsesc târâtoare cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari!”(Ps 103,26). Numai că, dintre toţi aceştia, puţini sunt cei care reuşesc să pătrundă în adâncul misterelor ei, dincolo de ceea ce ochiul vede, mintea pricepe şi cuvântul poate descrie, precum şi Sfântul Pavel mărturiseşte: „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit - pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El!”(1Cor 2,9). Şi tot Apostolul neamurilor dă dovadă de o discreţie exemplară: „Cunosc un om în Hristos, care (acum paisprezece ani), -fie în trup (nu ştiu), fie în afară de trup (nu ştiu, Dumnezeu ştie!) –, a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer!”(2Cor 12,2). Aceasta pentru că omul harismatic, omul cu adevărat credincios, „nu se laudă, nu se trufeşte”(1Cor 13,4), nu se afişează triumfalist, şi nici nu excelează în evidenţierea minunilor săvârşite. El ştie că harul lucrător prin persoana Sa este darul lui Dumnezeu, şi că el însuşi nu e decât un vas prin care Domnul lucrează: „pe toate câte le veţi cere, rugându-vă cu credinţă, - le veţi primi!”(Mt 21,22).
Religiozitatea alunecată în profan şi lipsită de caracterul profund duhovnicesc, patristic şi filocalic, al căii nevoinţelor ascetice şi mistice pe care, de-a lungul miilor de ani, şi-au dus crucea vieţii pământeşti toţi luptătorii pentru mântuire, în loc de sfinţi poate naşte... monştri! Falsele minuni nu sunt decât lucrări ale demonilor. Să ne amintim, de pildă, de lumânările călugărului Ioil de la Schitul Rarău (plecat la pustie fără binecuvântarea părintelui său duhovnicesc), care s-au aprins... „singure”, şi despre care a scris Mitropolitul Antonie Plămădeală în lucrarea sa intitulată „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”. Iar acesta nu este un caz izolat. Câmpurile vieţii bisericeşti sunt pline de „aspiranţi” la sfinţenie, complet lipsiţi de pregătire ascetică elementară, care consideră că orice simplă coincidenţă, presupoziţie banală, intuiţie efemeră sau capacitate psihologică mai aparte, reprezintă deja semne ale puterii facerii de minuni, ale puterii de mai-înainte-vestire ori de mai-înainte-vedere. Dumnezeu poate îngădui ca anumite minuni (de un caracter supranatural neîndoielnic) să se săvârşească în viaţa anumitor persoane – dar aceasta nu pentru a dovedi cu dinadinsul că persoana în cauză ar fi ajuns la o măsură duhovnicească atât de înaltă, ci pentru a arăta mai ales că darul lui Dumnezeu lucrează prin om. Harul Domnului e ca un foc ce nu mistuie omul, ci doar îl curăţă, îl luminează şi îl încălzeşte, desăvârşindu-l duhovniceşte. Precum se şi arată în rugăciunea pe care arhiereul o rosteşte în Taina Hirotoniei: „Dumnezeiescul har pe toate cele cu lipsă le împlineşte”. Şi de aceea cântă Biserica: „Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela Ce preaînţelepţi pe pescari i-ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt!” (Troparul Praznicului Pogorârii Duhului Sfânt). Fără Duhul Sfânt nu se pot face minuni. Iar în omul păcătos şi întinat , lipsit de lucrarea pocăinţei sau a înnoirii vieţii, Duhul Sfânt nu adastă: „Ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui - pe acesta îl ascultă!”(In 9,31); „Un lucru ştiu: că, fiind orb - acum văd!”(In 9,25).
Din nefericire, în vremea noastră, oamenii înclină mult prea lesne să nesocotească dreptatea lui Dumnezeu, pentru ca să evidenţieze dragostea Lui nemăsurată, îndelunga Sa răbdare, preamulta Sa milostivire şi iertare, uitând, însă, că păcatul rămâne păcat, şi că fiecare va da socoteală pentru el. Iar dreptatea divină este legea şi cârma existenţei şi a credinţei noastre: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi dreptatea Lui - şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6,33). Iar proorocul vesteşte cu tărie: „cu cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi, nici cu aleşii lor!”(Ps 140,4). Alergarea permanentă în căutare de minuni ne scoate din dreptarul filocalic. Iată ce ne învaţă Sfântul Isaac Sirul: „Mai mare este cel ce-şi vede păcatele şi plânge pentru ele, decât cel care îi vede pe îngeri!”. Fără această dimensiune filocalică a învăţăturii creştine, uităm că, de fapt, toţi suntem chemaţi să devenim părtaşi ai minunii propriei noastre mântuiri, şi împreună-lucrători cu Domnul la izgonirea demonilor din noi. Izbăvirea de patima care ne munceşte, extirparea ei totală din suflet (asemeni unei tumori canceroase din trup) e o minune. Lepădarea năravurilor grosolane şi a apucăturilor răutăcioase pe care le manifestăm faţă de semenii noştri - este o altă (adevărată!) minune; dar pe care nu prea o cultivăm... Şi mai mare minune este să fii în pace cu toată lumea, să nu ai potrivnici. Aceasta arată că eşti la măsura desăvârşirii omului duhovnicesc. Oare ce minuni ar trebui să facă mormintele părinţilor sfinţi, la care mergem atât de des să ne rugăm, pentru ca să devenim mai buni, mai blânzi, mai prietenoşi?! Ce moaşte ar trebui să mai sărutăm ca să nu ne mai urâm,  să nu ne mai duşmănim?!...
Dar care sunt semnele împuternicirii duhovniceşti a Sfinţilor (prin harul Domnului) de a face minuni? În primul rând, să fi vieţuit cucernic, drept şi evlavios. Apoi, să vindece pe cei bolnavi şi să izgonească duhurile rele. Să răspândească în jur miros de bună-mireasmă duhovnicească. Şi să aducă în suflete har de nădejde, de pace şi de curaj. Ca urmare a acestora se produce proslăvirea, adică descoperirea sfinţeniei către mai mulţi oameni credincioşi, evlavioşi, cu viaţă îmbunătăţită, aflaţi deopotrivă în aceeaşi cugetare şi chemare. Şi, dincolo de acestea, chiar şi unele semne suprafireşti. Să ne amintim, de pildă, de hirotonirea de către îngeri a Sfântului Amfilohie ca episcop al cetăţii Iconium. Sau de cântarea în biserică, în timpul Sfintei Liturghii, a îngerilor împreună-slujitori cu Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei; ca şi de vorbirea acestuia cu femeia cea moartă din mormânt, de umplerea vaselor cu untdelemn, de prefacerea unui şarpe într-un bulgăre de aur (şi de retransformarea acestuia în şarpe) – şi multe altele, care vădesc pe deplin lucrarea sfinţeniei printr-un om cu adevărat credincios Celui Sfânt. Să ne amintim şi de Părintele Dometie de la Mănăstirea Neamţ, care (deşi mort şi aşezat într-un sicriu în mijlocul bisericii) şi-a deschis gura, şi din ea a răspândit mireasmă de tămâie în jurul său. Ca şi de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul care, prin vis, şi-a chemat prietenul din tinereţe să vină şi să-l viziteze. Iar când acesta a ajuns la mănăstire, a aflat că Sfântul trecuse la Domnul în urmă cu douăzeci de ani, şi astfel i-a găsit trupul întreg şi neputrezit în peştera în care fusese înmormântat, răspândind în jur mireasmă din miresmele Raiului. Iar ca dovadă a neprefăcutei smerenii dumnezeieşti, uneori chiar şi osemintele celor ce au vieţuit bine-plăcând Domnului, se arată a fi sfinţite şi de mir izvorâtoare, pline de putere tămăduitoare, ca un dar al Celui Înviat pentru Biserica Sa. Nu degeaba profeţise marele David: „bucura-se-vor oasele cele smerite!”(Ps 50,9). Şi, să nu uităm nici de faptul că, atunci când un mort a fost atins de osemintele Sfântului Prooroc Elisei, cel mort a înviat: „Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei - şi a înviat, şi s-a sculat pe picioarele sale!!”(4Regi 13,21). Astfel de minuni au autenticitate în Duhul Sfânt, iar sfinţenia este vădită şi neîndoielnică prin efecte nemijlocite şi lucrări mai presus de fire.
În schimb, unii creştini din cei de azi, mai puţin întăriţi în credinţă, cu sau fără voia lor, reuşesc performanţa nedorită de a coborî faptul cu adevărat minunat şi supranatural (aflat în mod evident peste puterile omeneşti), la tot felul de artificii banale din viaţa cotidiană, de tipul: „Mare minune că a prins autobuzul, că n-a întârziat la servici!”, „Mare minune că nu i s-a stins candela!”, „că n-a uitat cheile acasă!, sau uşa întredeschisă!”, „că şi-a găsit duhovnicul la slujbă!”, „că s-a rugat grozav de interesant!” – şi tot aşa mai departe, mentalitatea pietistă mergând până la a ridiculiza prin exacerbare orice  lucru mărunt şi obişnuit, trecându-l pe lista  „minunilor” închipuite ca întâmplate personal „trăitorului” misterului înduhovnicirii! Dar ce ne învaţă Scripturile Sfinte? „Pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti - oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii!”(Mt 12,36); „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”(Deut 5,11). Atunci când Îi atribui lui Dumnezeu astfel de „responsabilităţi” pământeşti, înseamnă că, de fapt, nu-L respecţi şi nici nu-I acorzi cinstea care I se cuvine: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!”.
Prin urmare, haideţi, mai bine, să-L lăsăm pe Dumnezeu să intervină în viaţa noastră atunci când şi cum crede El de cuviinţă. Ajunge răstignirea de pe Dealul Căpăţânii, atunci când nişte călăi au bătut în cuie Dragostea divină pe lemnul crucii! Căci tot o răstignire a fost şi cea prin care Dumnezeu a dat omului voie liberă, de-sine-stăpânitoare, adică liberul-arbitru. Căci, deşi ştia că omul va cădea în păcatul neascultării, totuşi Domnul l-a iubit, l-a aşteptat şi l-a răscumpărat prin jertfa de bunăvoie a Fiului Său Unul-Născut, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întrupat, răstignit şi „înviat a treia zi, după Scripturi”(Simbolul Credinţei). Oare nu tot pe Hristos Îl ţintuim în cuie atunci când nesocotim faptul că „toată dreptatea noastră este înaintea lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată”(Taina Sfântului Maslu)?!... De când şi până când Îi arătăm noi, pământeni păcătoşi, Domnului Dumnezeu unde sunt izvoarele harului Său şi care Îi sunt sfinţii?! Oare n-au trecut veacuri întregi de la petrecerea pământească a multora dintre Sfinţii neamului românesc şi până la urcarea numelor lor în calendarele sinaxarelor bisericeşti?! De pildă – cine a fost contemporan cu Sfântul Necunoscut de la Neamţ? Cine i-a ştiut viaţa şi mormântul? Cine l-a preaslăvit? Cine a săvârşit minunea descoperirii lui în plin secol comunist, bântuit de ateism ideologic şi „materialism ştiinţific”?! Singur Domnul Dumnezeu! El a săvârşit toate acestea! El a adunat mulţimile. El a tulburat stăpânitorii veacului, precum oarecând, pe vremea lui Daniel cel aruncat în groapa cu lei, sau a celor trei tineri aruncaţi în cuptorul cel cu foc din Babilon... De ce oare vorbeşte Dumnezeu proorocului Său despre „Nabucodonosor, regele Babilonului, robul Meu”(Ier 27,6)?! Ca să-l ironizeze? Nicidecum! Ci, tocmai pentru că era instrumentul prin care curăţa zgura păcatului poporului iudeu de atunci, ai cărui profeţi şi învăţători mincinoşi îl învăţau să facă tocmai ceea ce nu se cuvenea să facă, luând fărădelegea drept Lege! „Vremea este să lucreze Domnul, pentru că oamenii au stricat Legea Ta!”(Ps 118,126), striga de demult Psalmistul. Iar marele Pavel scria: „Va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor!”(2Tim 4,3).
Aici este taina şi minunea Bisericii Ortodoxe: că, vieţuind după Legea  lui Dumnezeu şi având Cap pe Hristos Însuşi, curăţenia spirituală a sufletului unui om  nu o decid oamenii de lut, ci o hotăreşte Duhul Sfânt: „Vântul suflă unde voieşte, şi tu auzi glasul lui - dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce... Aşa se întâmplă şi cu cel ce e născut din Duhul!”(In 3,8). Prin urmare, se cade să cerem de la Dumnezeu har care să ne îmbunătăţească inima, viaţa şi faptele. Să luăm ca model autentic şi vrednic de urmat pe Hristos Însuşi; dar şi pe Preasfânta Sa Maică, pururea-Fecioara Maria, pe cinstitele cereştile netrupeşti Puteri şi pe Sfinţii Săi Prooroci, Apostoli şi Mărturisitori. Pentru că „oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa sa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea - dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă! Şi oricine aude aceste cuvinte ale Mele, dar nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit, care şi-a clădit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au izbit casa aceea – şi ea a căzut. Iar căderea ei a fost mare!”(Mt 7,24-27). „Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte - pentru că Eu mărturisesc despre ea, că lucrurile ei sunt rele!”(In 7,7). „De va vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, va cunoaşte despre învăţătura aceasta - dacă este de la El, sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi!”(In 7,17). „Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea!”(In 7,19). „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta!”(In 8,23). ,,Oile Mele ascultă de glasul Meu, şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.       Iar Eu le dau viaţă veşnică!”(In 10,27-28). „Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea - acela este fur şi tâlhar!”(In 10,1). „Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate să fie desfiinţată! –, despre Cel pe Care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, voi ziceţi: Tu huleşti!, doar pentru că am spus: ,,Fiul lui Dumnezeu sunt!”?! Iar dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, atunci să nu credeţi în Mine; dar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl!”(In 10,35-38).

Aşadar, să-L lăsăm pe Dumnezeu să aleagă El dintre noi pe cei cu adevărat bine-plăcuţi Lui, ca să-i proslăvească şi să facă minuni prin ei spre slava Lui şi spre binele nostru, al tuturor. Iar minunile pe care le trăim, de lumina cărora ne învrednicim, haideţi să le mărturisim, gustând din harul lor cu mulţumire şi recunoştinţă, pentru ca astfel şi noi să dobândim dulcea mântuire: „Oare ce voi răsplăti eu Domnului pentru toate câte El mi-a dat?! Paharul mântuirii voi lua - şi Numele Domnului voi chema!”(Ps 115,3-4).