Moto: „Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu !" (Psalmi 51,2)
Fără nici cea mai mică îndoială, ateismul ca şi necredinţa din societatea contemporană nu sunt decât reminiscenţe ale vechii teorii comuniste despre lume şi viaţă, care îşi întemeia ideologia materialismului dialectic şi istoric pe presupusa existenţă a materiei fundamentale dotată cu inteligenţă şi dinamică proprie. Conform acestei viziuni, omul dă măsura tuturor lucrurilor, prin el făcându-se toate - măreţe împliniri şi realizări socialiste - şi el fiindu-şi sieşi unic dumnezeu.
Astfel de reminiscenţe împart lumea românească de astăzi în două: pe de o parte cei „credincioşi”, pe de altă parte cei „necredincioşi”. Cei dintâi sunt văzuţi ca oameni afectaţi de o anumită nostalgie care îi face să trăiască „în trecut”, întemeindu-şi credinţa pe simple închipuiri ale imaginaţiei ancestrale, explicând fenomenele (atât pe cele naturale cât şi pe cele psiho-sociale) din jurul lor ca fiind produse ale lucrării lui Dumnezeu. Societatea pierde în acest fel contactul cu progresul şi ştiinţa, cufundându-se în primitivism şi regres. La rândul lor ”necredincioşii” provin şi se aleg uneori dintre cetăţenii educaţi moral şi intelectual corespunzător vremii noastre şi care uneori chiar respectă o anumită lege morală interioară şi convenţional-socială tocmai datorită educaţiei înalte primite în instituţiile tradiţionale ale societăţii sau chiar şi în familie, în şcoală, în armată sau la locul de muncă. Să nu uităm însă că Apostolul Mântuitorului, marele Iacov, ne avertizează că „credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 20); aşadar, şi faptele fără credinţă tot fără roadă rămân. La rândul său, Apostolul neamurilor Marele Pavel ne reaminteşte: „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege” (Romani 2, 14). Nici Sfântul Ioan Gură de Aur nu rămâne mai prejos : „ferice de păgânul care se naşte şi moare cu fapte de creştin, şi vai de creştinul care se naşte creştin şi moare cu fapte de păgân”; cu alte cuvinte, Dumnezeu apreciază orice bine făcut de om indiferent de religia lui, cu condiţia să aibă inimă bună şi suflet blând, iubitor de aproapele: „Cine este aproapele celui căzut între tâlhari ? Cel ce a făcut bine cu el, drept ai zis, fă şi tu asemenea şi vei fi viu” (Luca 10, 37-37); iar femeii canaaneence i-a răspuns: ”O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.”(Matei 15, 28)
Alături de şi împreună cu cei „necredincioşi”, aparent morali sunt şi flecarii (bârfitorii celor sfinte), uneori adevăraţi duşmani ai credinţei creştine ortodoxe. Una e să gândeşti autonom, să te numeşti liber cugetător, chiar dacă eşti lipsit de convingerea profundă a existenţei lui Dumnezeu şi nu-L poţi recunoaşte ca şi Creator, şi cu totul altceva să negi existenţa lui Dumnezeu şi să conteşti categoric Scripturile Vechiului şi Noului Legământ. Unii păcătuiesc vizibil prin excesul de zel al vehemenţei cu care se grăbesc să discrediteze Biserica, clerul şi poporul, dar şi valorile Ortodoxiei, cu singurul argument că religia creştină ar fi un simplu produs fantasmagoric al iudaismului care îşi promovează proprii zei; aceasta este nebunie și cunoaștere de „colţul blocului” ! Negarea repulsivă a validităţii istorice a relatărilor cuprinse în Biblie nu este altceva decât efectul neevlaviei şi necuviinţei manifestate faţă de învăţătura revelată a lui Dumnezeu, ale Cărui atribute şi lucrări sunt respinse prin metode puerile. De pildă toate minunile înfăţişate în cărţile Vechiului Testament sunt contestate, ca fiind minciuni şi simple mituri iudaice. Dar să nu uităm cuvântul părintesc şi inspirat al Fericitului Augustin cu privire la Legea cea Nouă a iubirii şi a harului desăvârşită prin Sângele lui Hristos: „Vechiul Testament în cel Nou se ascunde.”
Dacă Sfânta Scriptură nu ar fi fost insuflată de Duhul Sfânt nu ar fi fost cu putinţă relatarea cu precizie a tuturor evenimentelor, faptelor şi întâmplărilor petrecute timp de 3500 de ani, de la Adam până la Moise, aşa cum vedem în cărţile Pentatehului. Dacă Noul Testament nu ar fi fost format pe baza învăţăturii lui Iisus, nu s-ar fi scris cele patru Evanghelii de către Apostolii Matei, Marcu, Luca şi Ioan, care de 2000 de ani păstrează vie Biserica în Duhul Sfânt Care să dăruiască lumii Harul şi harismele.
Dacă Duhul Sfânt nu S-ar fi pogorât la Cincizecime, nu am fi avut azi ierarhia bisericească a clerului care împlineşte lucrarea celor şapte Taine în sânul poporului credincios creştin-ortodox:
- prin harul Duhului Sfânt hirotonia are valabilitate şi harul preoţiei şi arhieriei lucrează în inima poporului;
- prin harul Duhului Sfânt dat de Iisus Hristos se schimbă firea apelor întru nestricăciune, Aghiazma mică şi Aghiazma mare;
- prin harul Duhului Sfânt se aprinde Sfânta Lumină la Mormântul lui Iisus din Ierusalim;
- prin harul Duhului Sfânt trupurile sfinţilor au devenit nestricăcioase şi izvorâtoare de tămăduiri;
- prin harul Duhului Sfânt pâinea şi vinul se prefac cu adevărat în Trupul şi Sângele dumnezeiesc-omenesc al Lui Iisus Hristos;
- prin harul Duhului Sfânt sfinţii au făcut minuni mai presus de fire, de minte şi de cuvânt, statornicind calea sfinţeniei şi a iubirii jertfelnice în Filocalii şi Paterice prin harul Duhului Sfânt toate cele rele se vor fi îndreptat în bine;
- prin harul Duhului Sfânt şi sufletele necredincioase se pot îndrepta şi deveni suflete sfinţite;
- prin harul Duhului Sfânt cuvintele sfinţilor au devenit legi ale Bisericii luptătoare împotriva eresurilor;
- prin harul Duhului Sfânt cele 7 Sinoade ecumenice au întărit dogma Sfintei Treimi şi au aşezat dreptarele credinţei;
- prin harul Duhului Sfânt s-au dezlegat de 2000 de ani toate păcatele şi neputinţele poporului curăţind sufletele credincioşilor;
- prin harul Duhului Sfânt se asigură continuitatea harului şi sfinţirii sufletelor noastre.
Acest har al Duhului Sfânt se revarsă în inimile credincioşilor pe măsura credinţei lor. Prezenţa Duhului Sfânt în Euharistie şi în sânul celor credincioşi este mângâierea noastră în nevederea Mântuitorului Care înaintea ochilor noştri trupeşti S-a înălţat de pe pământ la cer de-a dreapta Tatălui. De nu ar fi venit la noi Fiul lui Dumnezeu, cum ar fi venit şi Duhul Sfânt peste noi ? Cum am fi fost iertaţi şi mântuiţi din păcatul protopărinţilor Adam şi Eva ? Și cum ne-am fi izbăvit din moarte şi neascultare ?
Aşa se explică logic şi simplu faptul că Fiul lui Dumnezeu a fost din veci cu Tatăl şi prin Duhul Sfânt S-a deşertat luând chip de rob din Fecioară „sub vremi”, născut prunc la Betleem, vestit magilor şi păstorilor, slăvit de îngeri şi de steaua călăuzitoare care i-a dus din ţara lor în ţara sfânta până unde era pruncul.
Am amintit toate acestea ca să putem întelege evidenţa lucrării Duhului Sfânt şi a Fiului lui Dumnezeu Iisus Hristos între oameni pe pământ. Spune psalmistul David: „Ca în codru cu topoarele au tăiat uşile locaşului Tău, cu topoare şi ciocane l-au sfărâmat” (Psalmi 73, 7) sau în Sfânta Scriptură se arată clar: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta.” (Matei 12, 31)
Să nu uităm prin urmare, „credincioşi” şi „necredincioşi” laolaltă, că Hristos Iisus este Fiul lui Dumnezeu si Fiul Fecioarei; deci Scripturile Sfinte nu sunt simple înşiruiri şi colecţii de basme şi mituri iudaice. Într-adevăr, a fost Maica Domnului fiica lui Ioachim şi a Anei, dar Ea a fost născută din jertfă şi trăire înaltă şi rugăciune sfântă. Să tacă dar gurile hulitorilor de cele sfinte şi dumnezeieşti !
Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni
