Fără putinţă de tăgadă, slăvita Înviere a Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă răscumpărarea neamului omenesc, a noastră, a tuturor, din robia păcatului şi din osânda morţii prin împlinirea dreptaţii dumnezeişti şi a iubirii divine: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16); şi iarăşi: „Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)
Martori neîndoielnici ai Învierii Domnului au fost atât sfinţii bărbaţi Apostoli cât şi sfintele femei Mironosiţe; şi totuşi, mai curajoase s-au dovedit a fi acestea decât „cei înspăimântaţi, ascunşi de frica iudeilor” (Ioan 20, 19). Dar dragostea Lui Dumnezeu s-a revărsat atât asupra unora, cât şi a celorlalte, Apostolilor trimiţându-le veste de bucurie şi mesaj de chemare la întâlnire – „Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.” (Marcu 16, 7) - , iar pe Mironosiţe întâmpinându-le Însuşi Cel Înviat cu binecuvântare de mare bucurie: „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă ! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.” (Matei 28, 9)
În cazul Apostolilor lucrurile sunt mai pământesti, mai îndoielnice - „ascunşi de frica iudeilor” apostolii s-au întâlnit cu Iisus spre seară în ziua cea dintâi a saptamânii (Ioan 20, 19); aici lucrurile sunt sensibile, frica apostolilor impinge dragostea lui Dumnezeu spre neputința lor: „Pipăiți-mă şi vedeți că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeți pe Mine că am” (Luca 24, 39) – deci, cerând de mâncare i-au dat „peşte fript şi fagure de miere” (Luca 24, 42), Dumnezeirea ascunsă în umbra lucrurilor de factură umană caută să-i convingă de realitatea şi adevărul Învierii – adeverire faţă de care Apostolul Toma atinge apogeul necunoaşterii zicând: „ Dacă nu voi pune degetul în semnul cuielor nu voi crede” (Ioan 20, 21). Această manifestare a aşa-zisei „necredinţe” a Sfântului Apostol Toma nu constituie de fapt o dovadă de respingere îndărătnică a Adevărului Învierii, ci este pur şi simplu o necredinţă de moment, izvorâtă din necunoaştere; nesiguranţa şi îndoiala apar în mintea lui datorită faptului că, deşi ceilalţi Apostoli spun că L-au văzut pe Domnul înviat, totuşi îi găseşte tot ascunşi, tot oarecum înfricoşaţi şi speriaţi, la care se adaugă şi şovăielnicia Mariei Magdalena care întâi spune că a cuprins picioarele Mântuitorului înviat, sărutându-le, iar apoi Îl caută la mormânt, prin grădină, ca şi cum ar fi fost furat - „au furat pe Domnul meu din mormant” (Ioan 20, 13). Din fericire, neputinţele omeneşti sunt dezlegate prin mărturia cerească a Sfinţilor Îngeri care s-au arătat la mormânt: „De ce căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi ? Nu este aici, ci S-a sculat...”(Luca 24, 5-6) De altfel, însăşi minunata intrare a Mântuitorului la Apostoli prin uşile încuiate adeveresc asemeni unei peceţi zămislirea cea mai presus de fire, de la Duhul Sfânt, ca şi pururea-fecioria Maicii Domnului, fecioară înainte de naştere, fecioară în naştere, fecioară şi după naştere.
Ca răspuns la credincioşia – deşi marcată de îndoiala neputinţei omeneşti – atât a Apostolilor cât şi a Mironosiţelor, stă voinţa fermă a Mântuitorului İisus Hristos de a le deschide pentru totdeauna calea credinţei nestrămutate. Dovadă în acest sens stă faptul că, la opt zile după ce Se arătase mai întâi celorlalţi Apostoli, i Se arată şi Apostolului Toma, chemându-l şi îndemnându-l stăruitor la mărturisirea adevărului Învierii prin pipăirea cu degetul a rănilor Răstignirii: „adu degetul încoace... şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Această mărturisire de credinţă a Sfântului Toma străpunge până astăzi negura veacurilor şi întunecimea inimilor de pretutindeni: „Domnul meu şi Dumnezeul meu !”(Ioan 20, 28) Aici taina se săvârşeşte ca oarecând în cartea Facerii – „şi a fost seară şi a fost dimineaţă - ziua întâi ... şi a fost seară şi a fost dimineaţă – ziua a doua ...”, cu alte cuvinte prin intrarea Mântuitorului prin uşile încuiate la sfinţii Săi ucenici asistăm la un act de recreaţie săvârşit de Fiul Lui Dumnezeu, Cuvântul din veci al Tatălui Ceresc: „în ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seara şi uşile încuiate... Pace vouă !” (Ioan 20, 19). Aici regăsim relatat clar actul de mântuire a omului, în împreună lucrarea Sfintei Treimi, după cuvântul Sfintei Scripturi: „Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez.” (Ioan 5, 17) Pe de altă parte, Maria Magdalena căutându-L la mormânt, Hristos o opreşte a-L mai atinge, zicându-i: „nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20, 17) De fapt prin aceasta îi descoperă Mariei Magdalena ultima etapă spirituală a Răscumpărării prin Înviere, înălţarea firii omeneşti la Tronul Slavei, pe scaun cu Tatăl: „În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le Cela Ce eşti necuprins !” (Ceasurile Paştilor)
Aşa a sfârşit căderea adamică din veac. De acum Satana nu mai poate stăpânii cu silnicie sufletul omului, care pătrunde pentru totdeauna în odihna Raiului veşnic, unde pecetea cunoaşterii e Crucea Lui Hristos, uşa e deschisă iar heruvimul cu sabie de foc mai străjuieşte doar pentru a împiedica definitiv intrarea şarpelui ispititor cel de demult. Atât Apostolii cât şi Mironosiţele vor înţelege şi vor trăi deplin Învierea, abia din clipa în care Hristos va descoperi Sfinţilor Luca şi Cleopa, „tâlcuindu-le Scripturile” (Luca 24, 27), taina zilei a opta, a luminii celei neînserate. În momentul frângerii pâinii „atunci s-au deschis ochii şi L-au cunoscut” (Luca 24, 31), că este Domnul şi s-au întors cu bucurie mare în Ierusalim. Unic moment în istoria mântuirii şi prima Liturghie Divină săvârşită de Insuşi Domnul Hristos ca model de urmat pentru Sfinţii Apostoli pentru toate veacurile, arătând în Noul Testament, pâinea ca materie în locul cărnii şi sângelui. „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 4, 51) De atunci şi până astăzi, sfânta credinţă ortodoxă dăruieşte lumii întreagi putinţa cunoaşterii dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, miezul şi inima de foc a Sfintei Biserici, Trupul divino-uman al Lui Hristos, al cărui cap El Însuşi este. Aşa se face că murind zilnic, în chipul prescurii, chipul lui Hristos-Omul, înainte de Înviere, se junghie pe Sfântul Disc la Sfânta Liturghie iar prin Sfânta Epicleză liturgică, Hristos Dumnezeu, Cuvântul din veac, adevăratul nostru Dumnezeu, se dăruieşte până la sfârşitul veacurilor ca arvuna a vieţii celei veşnice, arătând încă din veacul acesta zorile veşnice a zilei a opta, veşnicie sfântă care începe în noaptea de mântuire a Învierii: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa !” (Slujba Învierii) – şi astăzi strigă Îngerul tuturor Apostolilor credinţei dreptmăritoare ca şi tuturor sfintelor femei de mir purtătoare din Biserica Slavei Lui Dumnezeu din vremea noastră: "Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !”
„Cu adevărat a înviat Domnul !” au zis şi Mironosiţele dimpreună cu Apostolii.
Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni
