Moto: „Bucură-te, Cruce, uşa tainelor!” („Imnul Acatist al Sfintei Cruci”)
Acum aproape două mii de ani, Sfântul Apostol Pavel scria: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Galateni 6, 14); „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 1, 18)
În „Vechiul Testament” ni se relatează că toiagul lui Moise a despicat Marea Roşie lovind în semnul Crucii şi înecând carele lui Faraon şi oastea egipteană. Crucea a fost preînchipuită prin pomul vieţii din mijlocul raiului. Crucea este catargul corăbiei bisericeşti pe marea acestei vieţi. De aceea Crucea trasează un adevărat itinerariu duhovnicesc în viaţa creştinului de la cristelniţă până la mormânt. Încă de la cufundarea în apa Sfinţită la Slujba Botezului, aceasta se însemnează de către preot în chipul Crucii, rostind cuvintele: „să se zdrobească sub semnul chipului Crucii Tale toate puterile cele potrivnice !” pentru „ca să nu se ascundă în acesta ce se botează vreun duh viclean” (din „Molitfelnic”). Apoi, la Slujba Înmormântării, la căpătâiul mormântului se aşează Sfânta Cruce de către preot rostind cuvintele: „Se pecetluieşte mormântul acesta până la a doua venire a Domnului Dumnezeului Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu semnul Sfintei Cruci în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh !”, adică în semnul crucii în numele Sfintei Treimi.
Iarăşi, Crucea stă pe pieptul credinciosului, pe turla bisericilor, în răspântii la Troiţe precum şi oriunde altundeva doreşte creştinul să o aseze. Chiar şi în etnografie şi folclor găsim rolul crucii materiale cu putere spiritualizată. Odată sfinţită, Crucea devine armă de temut împotriva diavolului: „Doamne armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat-o nouă !” (Slujba „Sfântului Maslu”).
Sensul spiritual al Crucii trece, cu temei scripturistic şi dogmatic, la sensul real din viaţa creştinului. Crucea Lui Hristos este uşa vieţii celei veşnice. Este Crucea înroşită cu Sângele Lui Hristos care a golit iadul; este pomul de care noi permanent trebuie să ne atârnăm nădejdea credinţei noastre: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (Matei 16, 24) – adică crucea noastră alăturată şi altoită în Crucea Lui Hristos; „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15, 5) Profanarea Crucii Lui Hristos aduce depărtarea de Dumnezeu şi pierderea mântuirii. De aceea şi Apostolul Pavel a întărit în Epistolele sale: „Nu-mi este a mă lăuda decât în Crucea Domnului” (Galateni 6, 14); şi iarăşi „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră ” (I Corinteni 15, 14) Tocmai de aceea Crucea este cheia Învierii Lui Hristos: pentru că a ţinut loc de lemn de altar de Biserică. Prin lemn a venit căderea, tot prin lemn a venit ridicarea.
În viaţa de zi cu zi, Crucea este – după voia Celui Preaînalt – rânduită după har şi taină fiecăruia în parte, după cum despre rai spune Hristos: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2). De pildă, cea mai răspândită este crucea suferinţei în boală, în necazuri, în primejdii, şi în multe alte încercări venite în viaţă fie de la lume, fie de la trup, fie de la diavol. Salvarea o aflăm după credinţa noastră, după puterea cu care iubim, nădăjduim şi credem întru răbdare.
O altă cruce este cea a familiei, pe care o duc cei casătoriţi, este crucea vieţii conjugale, care are ca temelie strădania şi nevoinţa unei vieţi cumpătate, care asigură trăinicia şi longevitatea vieţii de familie, precum şi roadele acesteia – adică naşterea de fii, creşterea şi educarea lor în sprijinul părinţilor şi folosul societăţii, formarea lor ca moştenitori ai împărăţiei cerurilor şi ai comuniunii cu aproapele.
Unora le este dată crucea fecioriei şi a văduviei, adevărată floare a Bisericii - smerenia, virtutea cea mai plăcută Lui Dumnezeu, prin care Duhul Sfânt odihneşte în sufletul curat, inocent, neprihănit, înălţat la Dumnezeu prin aripile postului şi rugăciunii, precum şi prin neîncetata lucrare duhovnicească a minţii.
Alţii iau asupra lor de bunăvoie crucea călugăriei sau a vieţii monahale, care de altfel a şi dat Bisericii poate pe cei mai mari Sfinţi ai ei; nu degeaba sociologii au supranumit monahismul „armata de geniu a Bisericii”, „chivotul Duhului Sfânt”. Pe acestă cale au mers marii corifei spirituali Antonie şi Pahomie şi cei asemenea lor, vorbitori cu îngerii şi prieteni de aproape ai Lui Dumnezeu, care ne-au lăsat moştenire zestrea novoinţelor şi luptelor lor, agonisită în tezaurul vechilor rânduieli de mântuire primite chiar de la îngeri. Aceştia sunt oamenii care trăiesc încă din viaţa aceasta zorile zilei a opta, a vieţii celei veşnice, în slava lui Dumnezeu: ”Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim în ea !” (din „Psalmi” în „Slujba de Înviere”).
Toate aceste cruci se sfinţesc prin curgerea sângelui duhovnicesc al jertfirii de sine şi al răbdării fără de care nu putem să ne altoim în marea Cruce a Învierii Lui Hristos. Profanarea acestora nu duce decât la dezastrul pe care, din păcate, îl vedem distrugând umanitatea zilelor noastre: defăimarea şi necurăţia tind să distrugă crucea văduviei şi a fecioriei, pe care o poartă cei „fameni pentru Dumnezeu” (Matei 19, 12) – unii din proprie voinţă, alţii de la Dumnezeu, alţii aleşi fiind pentru aceasta încă din pântecele mamelor: „Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.” (Matei 19, 12) divorţul, concubinajul, casătoria „de probă” duc la distrugerea familiei, ca celulă vitală a societăţii, terfelind astfel morala socială creştină şi legea bunului simţ. În acest fel viaţa de familie şi căsătoria se pierd în ceaţa păcatului, autorii şi responsabilii pentru aceasta crezând că astfel L-au anihilat pe Dumnezeu. Crucea călugăriei este hulită prin ridiculizarea şi desconsiderarea monahismului de către necredincioşi, prezentându-l ca pe ceva lipsit de sens şi de noimă, mai degrabă ca pe o tagmă plină de abateri şi sfârtecată de căderi de la legea fermă a sfinţeniei, sau şi mai bine pe considerentul că Dumnezeu nici nu mai există ori, în orice caz, nu mai lucrează. Mare înşelare în mintea contemporană a omului secularizat şi răcit duhovniceşte prin săvârşirea neîncetată a păcatului ! De altfel nu e de mirare că jertfa dispare sau îşi pierde puterea atunci când dragostea creştină se va răci, când ironia şi băşcălia vor avea rol de model în viaţa cotidiană, - căci atunci nici Crucea nu mai are prestigiul ei (fie el de valoare spirituală sau materială) în faţa necredincioşilor. Jertfa va lipsi iar Dumnezeu Îşi va retrage harul de la oameni, creştinii se vor denatura sufleteşte, devenind adevăraţi duşmani ai Crucii Lui Hristos dar şi proprii duşmani ai sufletelor lor, despre care Apostolul Pavel vesteşte: „pentru cei ce pier este nebunie”. (Galateni 6, 14)
Cel dintâi semn că un creştin este adevărat creştin iar nu închinător de rutină (altfel spus că vrea să creadă şi să poarte puterea Crucii Lui Hristos) este atunci când se însemnează corect cu semnul crucii pe frunte, la piept şi de la umărul drept la umărul stâng, aşa cum stă scris în cartea „Deuteronom”. Căci închinarea în grabă şi incorectă dovedeşte fără îndoială lipsă de respect faţă de Crucea Lui Hristos: „Bucură-te Sfântă Cruce, Păzitoare a creştinilor !”
Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni
