„Auzit-a din locaşul Lui cel
sfânt glasul meu şi strigarea mea, înaintea Lui, va intra în urechile Lui !” (Ps. 17,8)
„Doamne, auzi rugăciunea mea,
ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta !” (Ps. 142, 1)
„De şapte ori pe zi Te-am lăudat
pentru judecăţile dreptăţii Tale !” (Ps.
118, 164)
„Să se îndrepteze rugăciunea mea
ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară !” (Ps. 140, 2)
„Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de
laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale !” (Ps. 49,15)
„Privegheaţi, că nu ştiţi nici
ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului !” (Mt. 25,13)
„În ce chip doreşte cerbul
izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule !” (Ps. 41,1)
„Când Te-am chemat, m-ai auzit,
Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4, 1)
„Toată suflarea să laude pe
Domnul !” (Ps. 150, 6)
„Auzi, Dumnezeule, glasul meu,
când mă rog Ţie !” (Ps. 63, 1)
„Lăudaţi pe Domnul, că este bun
Domnul; cântaţi Numele Lui, că este bun !” (Ps.
134, 3)
„Înfierbântatu-s-a inima mea
înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc !” (Ps. 38, 4)
Sfinţii Părinţi
şi Dascăli ai Bisericii Lui Hristos ne învaţă că făptura întreagă Îl laudă pe
Dumnezeu Cel Ce a creat-o. Conştiinţa a fost dată omului ca o oglindă care să
reflecte atât măreţia de nespus a creaţiei, cât şi desăvârşita raţionalitate
existentă în interiorul fiecărui lucru din lumea aceasta în cer şi pe pământ:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria !” (Ps. 18, 1). Câmpul cu flori Îl laudă pe
Dumnezeu. Cerul cu nori Îl laudă pe Dumnezeu. Bolta înstelată a nopţii Îl laudă
pe Dumnezeu. Susurul izvoarelor, şuierul vântului, freamătul codrilor,
ciripitul păsărilor, splendoarea naturii Îl laudă pe Dumnezeu: „Cât s-au mărit
lucrurile Tale, Doamne, pe toate cu înţelepciune le-ai făcut !” (Ps. 103, 25). Şi de aceea, trăitorii
unirii tainice cu Cel Sfânt, mişcaţi de fiorul simţirii prezenţei şi lucrării
harului divin în lume, au descris viaţa întregii zidiri ca pe o Liturghie
cosmică a frumuseţii pe care Dumnezeu a revărsat-o dintru Sine prin chiar actul
creaţiei – fără nici un alt scop decât acela de a dărui dragostea Sa omului pe
care l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, pentru a se bucura veşnic în
lumina vieţii ca un adevărat rege al creaţiei sau împărat al făpturii: „Mare
eşti Doamne, şi minunate sunt lucrările Tale, şi nici un cuvânt nu este de
ajuns spre lauda minunilor Tale !” (Taina
Sfântului Botez).
Acest lucru
face ca omul, fiinţă raţional-cuvântătoare, înzestrată cu voie
de-sine-stăpânitoare, având deplină libertate de alegere, să devină responsabil
în faţa iubirii dumnezeieşti, al cărei preaplin de binefaceri îl cheamă la o
deplină recunoştinţă şi mulţumire: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie !”. Este
tocmai ceea ce îl face şi pe alesul între proorocii Domnului, David, Regele lui
Israel, să cânte cu dulceaţă din psaltire: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui
!” (Ps. 150, 1), „lăudaţi-L pe El
după mulţimea slavei Lui !” (Ps. 150, 2).
Atunci când omul petrecea încă în Rai, hrănindu-se din roadele tuturor pomilor
sădiţi de Dumnezeu acolo, astfel luminându-se şi cunoscând cu uşurinţă minunile
Creatorului, în acea fericită stare duhovnicească primordială în care Adam
stătea la sfat cu Dumnezeu, el putea să-L laude pe Ziditorul său fără nici un
efort sau caznă, cu o spontaneitate desăvârşită. Căci „a sta la sfat cu Dumnezeu”
înseamnă de fapt o contemplaţie directă şi imediată a Acestuia, o vedere
mistică a Celui nevăzut, o stare de iluminare spirituală a minţii şi a inimii
care ajunge la înălţimi inegalabile de cunoaştere şi de pricepere. O stare în
care omul participă de bună-voie la lucrarea Celui Preaînalt cu propria sa
lucrare, într-o sinergie sau conlucrare minunată, al cărei sens se îndreaptă spre
purtarea de grijă a întregii făpturi. Erudit cunoscător al celor făcute
de Dumnezeu, Adam clasifică şi rânduieşte toate vieţuitoarele pământului cu
nume pe care tot el le hotărăşte. O asemenea lucrare este rodul unei stări
superioare de rugăciune, o rugăciune care primeşte de la Dumnezeu un răspuns
corespunzător, pe măsura calităţii ei: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut
– şi, iată, erau bune foarte !” (Fac. 1, 31).
În grădina cea de la Răsărit, adică în Rai, omul avea menirea „să lucreze
pământul din care fusese luat” (Fac. 3, 23).
Aceasta înseamnă, de fapt, o permanentizare a stării de contemplaţie. Raiul era un dar care trebuia păstrat, nu
neglijat şi pierdut prin nepăsare. Căci el trebuia stăpânit (anume prin puterea
minţii înduhovnicite) în existenţa sa concretă, în realitatea sa imediată, ca
şi cale de adâncire sau aprofundare a experienţei spirituale pe care o oferea.
La aceasta se referă Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „cele ce ochiul
n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit – pe acestea
le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9). Fiind atât de înalte, accesul la ele s-a făcut „ori
în trup – nu ştiu, ori în afară de trup – nu ştiu, Dumnezeu ştie !” (II Cor. 2, 12), Cel Ce Însuşi este
Lumina cea pururea fiitoare întru care nu este mutare sau umbră de schimbare.
Căci chiar Hristos Cel înviat i Se arată lui Saul pe drumul spre Damasc,
întrebându-l cu blândeţe „Saule, Saule: de ce Mă prigoneşti ?” (FA 9, 4), şi totodată compătimindu-l:
„Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă !” (FA 9, 5).
De o astfel de
revărsare de lumină orbitoare, ca o ploaie torenţială, are nevoie lumea de
astăzi, în întregime fiind cufundată (ca într-o ceaţă densă) în marasmul
trândăviei, uitării şi nepăsării faţă de voia lui Dumnezeu. Acestă indiferenţă
totală şi ignorare vinovată a Dăruitorului tuturor binefacerilor din viaţa
oamenilor este tocmai surzenia şi muţenia demonică instaurată hoţeşte,
samavolnic şi uzurpator în inima omului, chemată să devină tron al slavei Domnului
Dumnezeu. Rod al păcatelor fără de număr, al neascultării de poruncile
Atotţiitorului, al iraţionalităţii comportamentului pătimaş şi atitudinii
autodistructive şi atotdispreţuitoare (care au ajuns să caracterizeze pe omul
modern), necredinţa este rădăcina universalei lipse de bun-simţ civic, moral şi
spiritual din societatea contemporană.
Atunci când,
după învierea Sa din morţi, Mântuitorul Iisus Hristos S-a arătat Sfinţilor Săi
ucenici şi Apostoli, El a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi Duhul Sfânt:
cărora veţi ierta păcatele – le vor fi iertate; iar cărora le veţi ţine – vor
fi ţinute !” (In. 20, 22-23), prin
aceasta dându-le puterea de a ierta păcatele tuturor oamenilor de pe pământ –
atât celor vii, cât şi celor adormiţi. Plecând în lumea largă pentru a
propovădui Vestea cea Bună a mântuirii tuturor popoarelor pământului,
slujitorii Domnului au întâmpinat în felurite chipuri formele de manifestare
ale firii omeneşti căzute, cu toate carenţele, păcatele şi greşelile ei,
responsabile de rătăcirea atâtor suflete de la calea Adevărului. Întoarcerea
oamenilor la ascultarea de Dumnezeul Cel viu, Dătătorul-de-viaţă, s-a putut
face tocmai prin slujirea plină de abnegaţie şi dăruire a Sfinţilor Apostoli şi
a urmaşilor acestora, arhierei, preoţi şi diaconi, prin lucrarea Duhului Sfânt
în Biserica slavei Celui Preaînalt – căci „extra Ecclesia, nulla salus !”
spunea în acest sens Sfântul Ciprian („în afara Bisericii nu există
mântuire!”). Căci înmulţirea războaielor
minţii (produsă odată cu înmulţirea păcatelor şi cu apariţia rătăcirilor
printre creştini) a readus pregnant în faţa conştiinţei creştine îndemnul
Fiului lui Dumnezeu adresat ucenicilor Săi: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu
intraţi în ispită !” (Mc. 14,38), întărit de către Sfântul Apostol Pavel:
„Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes 5,17).
Cu alte cuvinte, nu există răstimpuri când se cuvine să te rogi şi răgazuri
când nu se cade să te rogi. Şi de aceea literatura duhovnicească
de-suflet-folositoare cuprinde mulţime nemăsurată de îndrumări, povăţuiri şi
rânduieli cu privire la timpul, locul, cadrul şi motivaţiile proprii
rugăciunii. Adevărată „ştiinţă a ştiinţelor” şi „artă a artelor”, lucrarea
rugăciunii se desfăşoară pe o scară ale cărei trepte urcă de la pământ până în
înaltul Cerului: „Suişuri în inima sa a pus !” (Ps. 83,6). Din acest motiv, ea nu se poate împlini fără o
pregătire specială corespunzătoare.
Sfinţii
filocalici ne arată că lupta celui ce vrea să se roage este mai mare decât a
aceluia care nu se roagă: „Mulţi sunt cei ce se războiesc cu mine din înălţime !”
(Ps. 55,3). Este vorba despre
războiul nevăzut al minţii cu gândurile rele şi al inimii cu poftele nelegiuite
ale trupului, o luptă permanentă cu duhurile care vor să-l zgândăre pe om
tocmai atunci când se pregăteşte de rugăciune, adică de întâlnirea cu Dumnezeu,
posibilă prin harul Preasfântului Său Duh şi împlinită în Numele Fiului Său.
Căci tot Sfinţii Părinţi ai Filocaliei ne învaţă că prin nimic altceva nu-l
batjocoreşte mai aprig diavolul pe om, decât prin aceea că îi fură timpul de
rugăciune. Lucru vădit prin faptul că bietul creştin face orice altceva, care
să pară că ar fi „spiritual”, numai să nu se roage. Evagrie Ponticul scrie că „cel ce se roagă este teolog, iar teolog
este cel care se roagă”. Desigur, rugăciunea poate fi „de obşte” (în cultul
divin public al Bisericii) sau „de sine” (în cultul particular al fiecărui
creştin, acasă la el). Există rugăciuni de laudă a lui Dumnezeu (care implică
recunoştinţă şi respect), rugăciuni de mulţumire adusă lui Dumnezeu (o formă de
recunoaştere a supremaţiei bunătăţii şi grijii proniatoare faţă de nevoile
vitale ale omenirii) – „Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă – unde sunt ?!” (Lc. 17,17), dar şi rugăciuni de cerere
(prin care fiecare adresează lui Dumnezeu cereri personale sau obşteşti:
„Cereţi – şi vi se va da; căutaţi – şi veţi afla; bateţi – şi vi se va deschide
!” – Mt. 7,7).
Cu timpul, sub
inspiraţia Duhului Sfânt, Biserica a izvorât o bogăţie considerabilă de forme
specifice de rugăciune, de la Sfintele Taine şi Ierurgii până la cele şapte
Laude ale serviciului liturgic atât diurn cât şi nocturn. Toate acestea poartă
în forma, fondul şi structura lor poetică şi artistică o frumuseţe tainică,
mereu veche şi de-a pururi nouă, precum Sfânta Tradiţie însăşi. Şi de aceea
spectacolul feeric pe care de-a lungul secolelor ni-l oferă râvna milioanelor
de creştini de a-şi aprinde candelele inimilor lor din flacăra focului pe care
Fiul lui Dumnezeu l-a adus în lume, umplându-le cu grijă din untdelemnul
dreptei-credinţe, al smereniei şi al faptelor bune, este unic şi de neegalat !
Marii dacăli ai
rugăciunii (ale căror sfinte învăţături au strălucit cu putere pe cerul
monahismului) ne învaţă că fiecare creştin trebuie să ţină o anumită rânduială
de rugăciune individuală (numită „pravilă personală”) şi o rânduială de
nevoinţă trupească prin înmulţirea metaniilor şi închinăciunilor (numită
„canon”). O astfel de rânduială se hotărăşte în general de către părintele
duhovnicesc al fiecărui creştin în parte, după credinţa, râvna şi puterea, priceperea
şi nevoile fiecăruia. Fie mirean, fie monah, părintele duhovnicesc trebuie să
urmărească în special curăţirea inimii fiului duhovnicesc de toată zgura
patimilor şi a păcatelor, şi luminarea minţii lui prin înţelegerea sensului
profund al tuturor întâmplărilor din viaţa sa. Aceasta pentru că, în vreme ce
unii creştini doresc o pravilă mai bogată şi un canon mai cuprinzător, alţii le
vor mai „simpluţe”, pentru a nu ajunge la rutină şi plictiseală, având tendinţa
de a contabiliza mecanic paginile citite, eşuând astfel lamentabil într-o
simplă lectură anostă şi plicticoasă a pravilei de rugăciune. Aşa se face că,
la scaunul de spovedanie, la întrebarea duhovnicului: „Împliniţi constant
rânduiala de rugăciune personală ?”, de cele mai multe ori se aude răspunsul:
„O, dar e prea grea, nu o pot face !”. E adevărat că în vremea nostră există o
mulţime de „factori de risc” implicaţi în lucrarea de rugăciune – precum
absenţa timpului liber, oboseala, solicitările de serviciu, greutăţile vieţii
de familie şi multe altele. Încă şi lipsa unui spaţiu adecvat şi a liniştii
necesare, slăbirea puterii de concentrare, sunt tot atâtea pricini de poticnire
în efortul de săvârşire a rugăciunii – care fie împiedică total, fie îi
diminuează considerabil valoarea: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele – dar
inima lor este departe de Mine !” (Mt.
8,8); „vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta !” (Ps. 118,126), „toţi s-au abătut,
împreună netrebnici s-au făcut !” (Ps.
13, 3), „ca un dobitoc eram înaintea Ta; dar eu sunt pururea cu Tine !” (Ps. 72, 22).
Efectul
rugăciunii este dat în principal de motivaţia ei. Iar aceasta ar trebui să fie
doar dragostea pentru Dumnezeu şi dorinţa sinceră de mântuire. Astfel, ziua va
începe cu rugăciune şi se va sfârşi cu rugăciune. Pravila de dimineaţă poate
cuprinde „Rugăciunile dimineţii”, câteva metanii şi închinăciuni (făcute fără
grabă, cu reculegere şi atenţie la cuvintele rugăciunii lui Iisus iar nu la
numărul aplecărilor de genunchi), un Acatist, câţiva Psalmi şi câteva capitole
din Sfintele Scripturi ale Vechiului, respectiv Noului Testament. Iar seara,
atunci când ne îndreptăm cu inima către Dumnezeu, putem face de asemenea câteva
metanii şi închinăciuni, urmate de „Rugăciunile serii”, de „Canonul de pocăinţă către Mântuitorul
Iisus Hrisos”, „Paraclisul Maicii Domnului”, „Canonul de rugăciune către
Sfântul Înger Păzitor al vieţii omului”, o catismă din „Psaltirea” Regelui
Profet David, în încheiere citind câteva file din „Pateric”, luând astfel
aminte la pilda vieţii şi învăţăturii Sfinţilor Batrâni din pustie.
Ceea ce
contează, însă, ca şi scop principal al acestor preocupări, ţine de curăţirea
inimii şi de luminarea minţii, adică de înduhovnicirea sufletului: „Să se
îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta !” (Ps. 140, 2). Ceea ce presupune, desigur, o anumită pregătire
corespunzătoare, necesară şi binevenită. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul scrie
că cel mai important factor de influenţare a calităţii nevoinţei personale este
legat de locul rugăciunii, de punctualitatea rugăciunii şi de perseverenţa
săvârşirii ei. Practic, rugăciunea trebuie să înceapă cu puţin pentru a creşte,
cu timpul; iar de la o punctualitate impusă trebuie să ajungă la o
punctualitate asumată. Fără o perseverenţă de neînduplecat, dublată de o
seriozitate a implicării sufleteşti de nezdruncinat în săvârşirea pravilei de
rugăciune (fie a celei personale, fie a celei de obşte prin participarea la
pravila Bisericii), nu se poate vorbi de o autentică sporire duhovnicească nici
în viaţa creştinului obişnuit, nici în cea a monahului, nici în cea a
preotului. Sporul duhovnicesc nu se măsoară în vorbe sau pietisme, ci numai
prin această punctualitate, consecvenţă şi fermitate în împlinirea rânduielilor
unui program bine stabilit şi închegat pentru fiecare zi a săptămânii. Iar
rugăciunea nu înseamnă nicidecum să începem a turui mecanic cuvintele
Psalmistului: „Doamne, iubit-am bunăcuviinţa casei Tale şi locul locaşului
slavei Tale !” (Ps. 25,8), căci
„râvna casei Tale m-a mâncat !” (Ps.
68,11) şi de aceea „fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta – în vecii
vecilor Te vor lăuda !” (Ps. 83,5).
Cu adevăratul rugător se împlineşte cuvântul profetic: „în Legea Domnului e
voia lui, şi la Legea Lui va cugeta ziua şi noaptea !” (Ps. 1,2).
Sufletul omului
care petrece pururea în rugăciune este asemănat de prooroc unei plante sădite
în pământ bun, cu umezeală, care creşte frumos şi rodnic: „ca un pom răsădit
lângă izvoarele apelor” (Ps. 1, 3).
Dar floarea rugăciunii nu este totuşi o ofrandă pe care să o oferi Domnului
numai atunci când vrei tu, când „ai chef” să te rogi; ci ea (asemeni tuturor
florilor) îşi are vremea şi rânduiala rodirii ei. Pentru că doar urmând acestei
rânduieli putem şi noi să dobândim fie şi un strop, măcar, din liniştea edenică
interioară de care se bucura Adam în Rai. Astfel, ambientul rugăciunii este un
rezultat atât al curăţeniei din afară, cât şi al curăţiei din lăuntru. O cameră
frumos aranjată, uşor aerisită şi discret luminată, e cea mai potrivită pentru
rugăciune. În partea dinspre Răsărit se poate aranja un mic iconostas, ca un
mic altar de rugăciune, din câteva icoane de diferite mărimi, înaintea cărora
să se aprindă o candelă şi o lumânare într-un sfeşnic. Pâlpâitul delicat al
acestora deja aduce în suflet acea simţire sfântă şi înfiorată a emoţiei
întâlnirii cu Sfântul Dumnezeu. În astfel de clipe, ritmul bătăilor inimii e
parcă mai blând, mai potolit, mai liniştit, ca în preajma venirii tainice a
Domnului în casa şi în sufletul rugătorului, precum şi Adam odinioară în Rai Îi
auzea paşii căutându-l în răcoarea serii: „Iar când au auzit glasul Domnului
Dumnezeu, Care umbla prin Rai în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui
de faţa Domnului Dumnezeu” (Fac. 3, 8).
Duhul Domnului Dumnezeu pogoară lin în ritmul sfios şi molcom al rugii făcute
cu iubire, vibrând în văzduh aripile sfântului înger păzitor pururea veghetor
şi păzitor de toată primejdia văzuţilor şi nevăzuţilor potrivnici. Iar fumul
uşor şi mireasma fină de tămâie se va înălţa atât din căţuia aurită, cât şi din
cărbunele încins al inimii aprinse de căldura dragostei pentru Dumnezeu, spre
chipurile sfinte care privesc cu bunătate şi binecuvântare din icoane: „De mă
voi sui în Cer – Tu acolo eşti! De mă voi coborî în iad – de faţă eşti !” (Ps. 138,8), „cine-mi va da mie aripi ca
de porumbel ca să zbor şi să mă odihnesc ?” (Ps.
54,6).
Astfel, cu
mintea în Cer şi inima departe de toată grija cea lumească ce frământă marea
vieţii pământeşti, iată-ne puşi în legătură directă cu lumea îngerilor şi a
sfinţilor lui Dumnezeu: „Când Te-am chemat m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele
!” (Ps. 4,1). De aici începe
adevărata şi nefăţarnica evlavie cea din afară: însemnarea corectă, fără grabă,
cu semnul crucii (după cuvântul Psalmistului: „s-a însemnat peste noi lumina
feţei Tale, Doamne !” –Ps. 4,6), o
închinăciune cucernică, o metanie smerită, având o ţinută demnă şi potrivită
înfăţişării înaintea lui Dumnezeu, o haină curată, îngrijită, care să acopere
trupul, nu să stârnească poftele altora, cunoscând faptul că Atotputernicul a
hotărât ca omul căzut să-şi acopere goliciunea păcatului său ruşinos spre
înfrânarea pornirii simţurilor trupeşti, dar nu cu acoperăminte din frunze de
smochin, ci cu „îmbrăcămintea de piele cu care i-a îmbrăcat” (Fac. 3,21). De aceea ni se cuvine ca,
înaintea Părintelui Ceresc Cel Ce ne ocroteşte, să avem acea decenţă şi
eleganţă sufletească potrivite întâlnirii cu El. Cu atât mai mult cu cât, în
preajma slavei lui Dumnezeu până şi „serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare
având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu
două zburau şi strigau unul către altul, zicând: «Sfânt, sfânt, sfânt este
Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!»” (Is. 6,2-3).
Apoi
îngenunchem cuminţi, ţinând ochii îndreptaţi spre pământ, iar nu căutând cu
îndrăzneală către Sfintele Icoane, ca şi cum am merita să vedem faţa lui
Dumnezeu, a Preacuratei Sale Maici ori chipurile Sfinţilor bineplăcuţi Lui. Şi
aşa începem încet, cu sfială şi evlavie, să toarcem firul rugăciunii, fie citind-o
din filele cărţii, fie rostind-o în soaptă din minte, făcând din când în când
câte o închinăciune cuvioasă, ca unii ce ne aflăm înaintea Marelui Arhiereu şi
Împărat al tuturor veacurilor lumii, rostind rar, cu mintea adunată în cuvinte,
şirul frumos şi blând al rugăciunilor de-suflet-hrănitoare. Răstimp, flacăra
lumânării ţese discret jocul de lumini şi umbre care înveseleşte curat inima şi
înseninează cugetul cu amintirea clipelor de taină petrecute în copilărie prin
ungherele vechilor biserici de la ţară, atunci când înserarea pogora lin peste
făptura întreagă. Atât acasă, cât şi la biserică, ne întâlnim cu Unul şi
Acelaşi Dumnezeu. Ori în cămara inimii, ori în sfântul locaş al obştii
credincioşilor, Dumnezeu ne priveşte şi ne ascultă şi ne mângîie sufletele cu
aceeaşi dulceaţă proprie doar sfintelor rugăciuni izvorâte din suspinele de
negrăit ale Duhului Dumnezeiesc: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului !” (Lc. 18,13), „Iisuse, Fiul lui David,
miluieşte-mă !” (Mc. 10, 47), „Tată,
am greşit la Cer şi înaintea Ta !” (Lc.
15 ,18), „eu sunt vierme şi nu om !” (Ps.
21, 6), „căci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite !” (Rm. 8, 26); „zic vouă că vameşul s-a
coborât mai îndreptat la casa sa, decât fariseul. Fiindcă oricine se înalţă pe sine
se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa !” (Lc. 18, 14).
Chipul evlavios
şi smerit al adresării noastre către Dumnezeu (posibil doar prin vederea şi
recunoaşterea propriilor noastre păcate) e singurul prin care putem dobândi
folosul rugăciunii. Folos care nu constă în turuiala de vrute şi nevrute, ci
anume în stropul de har pogorât în lăuntrul inimii din lacrima de iubire şi
compătimire a Celui Preaînalt pentru zidirea Sa cea căzută. Ne rugăm anume
pentru ca să ne întoarcem şi să redevenim asemenea pruncilor, asemenea lui Adam
cel ce era (şi se simţea) ocrotit în Rai ca şi un prunc în braţele maicii sale:
„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în
împărăţia cerurilor !” (Mt. 18, 3).
De aceea strigă David: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te
doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule !” (Ps.
41, 1). Setea după Dumnezeu îl readuce pe om la izvoarele apei celei vii a
rugăciunii de-viaţă-făcătoare şi a-tot-tămăduitoare: „cât sunt de dulci limbii
mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea !” (Ps. 118, 103). Precum trupul se
întăreşte cu mâncarea cea materială („pâinea inima omului o întăreşte !” – Ps. 103, 17), aşa şi sufletul se
hrăneşte, creşte şi se desăvârşeşte prin harul rugăciunii izvorâte din dorul
după Cel Bun şi Drept: luminătorul sufletului este mintea aşa precum
„luminătorul trupului este ochiul” (Lc.
11, 34). Căci rugăciunea este hrana sufletului. Această foame şi sete de
Dumnezeu a sufletului este tocmai dorinţa de a se întoarce acolo de unde şi-a
luat fiinţă, adică la Ziditorul său. De aceea ne rugăm cu evlavie lui Dumnezeu,
ca să ne unim cu El prin harul Preasfântului Său Duh, să devenim asemenea Lui
în Numele Fiului Său: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt !” (Ps. 81, 6), „Cel Ce face pe îngerii Săi
duhuri şi pe slugile Sale pară de foc !” (Ps.
103, 5). Focul rugăciunii luminează candela inimii şi încălzeşte cădelniţa
minţii pentru ca sufletul să-L poată vedea pe Dumnezeu.
Rugăciunea este
de fapt acea conversaţie a omului cu Dumnezeu în limbajul unic al supremei
iubiri. Este atât adresarea cererii de mântuire, a împlinirii voii Celui Sfânt
„precum în cer aşa şi pe pământ” (Mt. 6, 10)
întru transfigurarea întregii lumi („Fă, Doamne, iarăşi pământul Rai – precum era
odinioară; fă, Doamne, întunericul lumină – dar lumină din Lumina Ta: «Lumină
din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat»” – Simbolul Credinţei), cât şi aducerea de mulţumire pentru hrana
noastră cea spre viaţa veşnică. Şi de aceea rugăciunea propriu-zisă, rugăciunea
cea adevărată, nu va rămâne formată doar din cuvinte rostite şi auzite, ci se
va adânci în simţirea plină de iubire şi de bucurie a recunoştinţei euharistice
din Jertfa cea fără-de-sânge: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă
astăzi !” (Mt. 6, 11), „Cinei Tale
Celei de Taină astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte !” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur). Aşa devine
inima omului altar de jertfă şi Sfântă a Sfintelor, dincolo de catapeteasma
cuvintelor şi a cântărilor din afară, „acolo unde Sfinţii Îngeri doresc să
privească şi să audă glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu şi să vadă cu ochii
lor chipul Sfintei Jertfe şi să se îndulcească de Dumnezeiasca şi Sfânta
Liturghie” (Taina Sfântului Maslu),
culminând cu împărtăşirea din Dumnezeul Cel viu şi adevărat, din Trupul şi
Sângele Mântuitorului Iisus Hristos: „Cred că Acesta este Însuşi Preacurat
Trupul Tău şi Acesta este Însuşi Scump Sângele Tău” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur).
Aceasta este
forma cea mai înaltă a rugăciunii curate, aceea care Îl cheamă cu credinţă
dreaptă, cu inimă curată şi smerită-cugetare pe Duhul Cel Preasfânt, Care
preface cu puterea Sa pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu:
„Şi fă, adică, pâinea aceasta Însuşi Cinstit Trupul Hristosului Tău” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur). Orice
abatere, oricât de mică, de la rânduielile statornicite de veacuri în sânul
Sfintei Biserici zidite de Hristos pe piatra cea tare a mărturisirii credinţei
drepte şi adevărate a Proorocilor şi Apostolilor în Dumnezeirea Sa, nu face
decât să întrerupă legătura cu Cel Înviat, înlocuind învăţătura
de-viaţă-făcătoare cu nişte sisteme de legi, concepte şi păreri omeneşti care
n-au mântuit nici pe cei ce le-au inventat, nici pe cei ce le-au urmat: „noi nu
ştim să ne rugăm cum trebuie !” (Rm. 8, 26), „nu ştiţi ce cereţi !” (Mc. 10, 38)
– deşi stă scris: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu – El vă va da !”
(In. 16, 23).
Dialogul dintre
om şi Creatorul său de tipul „dă-mi cutare în schimb la cutare” sau „asta-mi
trebuie, asta nu-mi trebuie” transformă taina rugăciunii în troc şi târguială,
nicidecum în act liturgic sacramental. Dovadă stau cuvintele Mântuitorului
Hristos Însuşi: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema – iar voi o faceţi
peşteră de tâlhari !” (Mt. 21, 13).
Rugăciunea pe care o faci din obligaţie şi pe care o resimţi ca povară nu este
rugăciune. Contabilizarea numărului de acatiste, paraclise, canoane, catisme,
rugăciuni, tropare, condace, stihuri, versete, metanii şi închinăciuni, şi
cronometrarea lor – risipesc tot harul sfânt din suflet. Adevărata rugăciune e
cea care în chip tainic mă aduce faţă în faţă cu Dumnezeul Cel viu al Adevărului.
Aceasta, însă, nu pentru că L-aş fi constrâns eu săvârşind ritualul – căci
Dumnezeu nu mă binecuvintează deloc obligatoriu şi automat la mia de metanii
sau la duzina de catisme. Zice Apostolul: „Este cineva cu inimă bună ? Să cânte
psalmi !” (Iac. 5, 13), iar Domnul
vesteşte: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit – şi le
veţi avea !” (Mc. 11, 24). „Când
Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4, 1). „Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea ! Domnul este
întărirea mea şi scăparea mea şi Ozbăvitorul meu, Dumnezeul meu, ajutorul meu –
iar eu voi nădăjdui spre Dânsul! Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi
Sprijinitorul meu !” (Ps. 17, 1-3). Nu
metoda, nu tehnica şi nici măcar râvna mea nu mă aduc la Dumnezeu, ci doar iubirea
Lui şi răspunsul meu curat la aceasta.
Prin urmare, a
iubi rugăciunea înseamnă a-L iubi şi a-L dori pe Dumnezeu. Şi de aceea
rugăciunea noastră o facem nu pentru ca să obţinem ceva de la El sau să-I
demonstrăm ceva, ci pentru că dorim a fi pururea cu El: „Fericiţi cei curaţi cu
inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt.
5, 8). Rugăciunea curată este drumul
cel mai scurt spre mântuire: având putere cuvântătoare, ne unim cu Cuvântul lui
Dumnezeu, şi devenim întru totul asemenea Lui. Şi astfel, dialogul rugăciunii
reprezintă întâlnirea cea plină de lumină dintre iubirea lui Dumnezeu pentru om
şi iubirea omului pentru Dumnezeu: „Cereţi – şi vi se va da; căutaţi – şi veţi
afla; bateţi – şi vi se va deschide !” (Mt.
7, 7). Căci „dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri –
cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de
la El ?!” (Mt. 7, 11). Aşadar,
„privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită !” (Mc. 14, 38).
„În tot locul
stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul !” (Ps. 102, 22). „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea
lauda Lui în gura mea !” (Ps. 33, 1).
„Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. 72, 1).