„Cinei Tale celei de Taină astăzi Fiul lui
Dumnezeu părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici
sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: pomeneşte-mă, Doamne, când vei
veni întru împărăţia Ta !” (Sfântul Ioan
Gură de Aur)
„Vă spun că pentru orice cuvânt
deşert pe care-l vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii !” (Matei 12, 36)
„Cerul şi pământul vor trece –
dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Matei
24, 35)
„Luaţi aminte, poporul meu, la
Legea Mea, plecaţi urechile voastre spre graiurile gurii Mele ! Deschide-voi în
pilde gura Mea, spune-voi cele ce au fost dintru început” (Ps. 77, 1-2)
„Până când vor spune şi vor grăi
nedreptate, grăi-vor toţi cei ce lucrează fărădelegea ? ” (Ps.
93, 4)
„Fericit este omul pe care îl vei
certa, Doamne, şi din Legea Ta îl vei învăţa pe el !” (Ps.
93, 12)
„Una am cerut de la Domnul, pe
aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele
!” (Ps. 26, 7)
Sfânta
Scriptură ne învață că omul a fost creat după chipul și asemănarea Domnului
Dumnezeu. Şi tot din Scripturile cele sfinte descoperim existența îngerilor ca
făpturi de natură spirituală, reale și personale, deosebite de Dumnezeu și de
oameni, având o menire specială. Negarea existenței îngerilor înseamnă
ignorarea datelor Revelației înseși și negarea (întru nimic argumentată) a
angelofaniilor ca fapte istorice reale – tot atâtea situații excepționale
concrete în care îngerii s-au arătat oamenilor, povățuindu-i, sfătuindu-i,
îndemnându-i sau îndreptându-i.
După scoaterea
din Rai a protopărinților neamului omenesc, heruvimii păzeau drumul spre Pomul
Vieții; un înger a oprit pe Avraam de a-l junghia pe fiul său Isaac. Iacob vede în vis îngeri ai lui
Dumnezeu, suind și coborând pe o scară între cer și pământ. Un înger al
Domnului se arată lui Balaam, fiul lui Beor, stând în mijlocul drumului și
ținând o sabie ridicată în mână. De asemenea, în cântarea pe care a adus-o Domnului la sfârșitul vieții sale,
proorocul Moise a vestit că îngerii se închină lui Dumnezeu. La rândul său,
proorocul Isaia a văzut serafimii cei cu câte șase aripi stând înaintea lui
Dumnezeu și strigând cântarea cea întreit sfântă: „Sfânt, sfânt, sfânt este
Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui !” (Is. 6, 3); unul dintre serafimi a apropiat de gura lui un cărbune
luat cu cleștele de pe jertfelnic, închipuind profetic Sfânta Euharistie. La
fel, un înger al Domnului vorbește profetului Ilie, râvnitorul dreptății
divine; îngeri se arată de mai multe ori lui Daniel, ca și proorocului Zaharia,
iar Iezechiel vede heruvimii cei cu ochi mulți asupra cărora odihnea slava Lui
Dumnezeu.
În cărțile
Noului Legământ se afirmă cu și mai multă putere adevărul prezenței și
lucrărilor îngerilor în viața oamenilor. Astfel, Sfântul Apostol și Evanghelist
Luca ne spune că Arhanghelul Gavriil a anunțat arhiereului Zaharia nașterea
Înaintemergătorului Ioan din Elisabeta, soția sa: „Nu te teme, Zaharia, pentru
că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu
şi-l vei numi Ioan” (Lc 1, 13) şi
„iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea,
pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor !” (Lc 1, 20). Același Arhanghel a vestit
Fecioarei Maria nașterea cu trupul din ea a Fiului Lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
Un înger îl înștiințează prin vis pe Dreptul Iosif despre întruparea cea mai
presus de fire a lui Iisus: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria,
logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt !” (Mt 1, 20), ca și despre alte evenimente
în legătură cu Pruncul dumnezeiesc – atât plecarea din Israel, cât și
întoarcerea din Egipt, la vremea masacrării celor paisprezece mii de prunci din
porunca regelui Irod. Un înger se arată păstorilor de lângă Betleem și mulțime
de îngeri din oștile cerești înalță cântare de slavă Celui Preaînalt la
Nașterea Mântuitorului. Şi tot îngerii sunt cei care vestesc magilor prin vis
vicleșugul și fățărnicia regelui Irod, îndemnându-i să se întoarcă în țara lor
pe altă cale decât cea pe care veniseră acești înțelepți vestitori ai credinței
în dumnezeirea Pruncului născut în iesle din Fecioara, fără de sămânţă
bărbătească. Îngerii vestesc femeilor mironosițe învierea Lui Hristos din morți
și tot îngerii se arată Apostolilor în clipa înălțării lui Iisus la Cer,
înștiințându-i despre a doua venire întru slavă a Mântuitorului. Un înger îi va
scoate din temniță pe Apostolii închiși acolo din porunca arhiereului și
saducheilor, un înger se va arăta sutașului Corneliu în Cezareea, îndemnându-l
să-l cheme pe Sfântul Apostol Petru pentru a-l povățui; și tot un înger îi va
vesti Sfântului Apostol Pavel cele despre călătoria lui la Roma.
Toate aceste
lucrări minunate și mai presus de fire s-au împlinit în viața oamenilor aleși
și credincioși Dumnezeului Celui viu al Adevărului prin puterea cuvântului
de-viață-făcător: „A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea
Noastră !” (Fac 1, 26), „şi a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut
bărbat şi femeie” (Fac 1, 27). Astfel
au luat ființă cei dintâi oameni de pe pământ, gustând din preaplinul iubirii
Lui Dumnezeu, ca și din părinteasca Lui purtare de grijă atunci când au fost
sfătuiți și povățuiți după dreptate pentru a dobândi înveșnicirea vieții: „Din
toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului
să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit!” (Fac 2,
16-17).
După căderea în
păcatul neascultării prin călcarea poruncii dumnezeiești, scos din Rai și
trimis să lucreze pământul din care fusese luat, omul a comunicat cu Dumnezeu
prin jertfa rugăciunii puse pe altar făcut din piatră sau pământ: „Cain a adus
jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele
întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor” (Fac 4, 3-4). Slujitorii Cuvântului lui Dumnezeu confirmă cu putere
lucrarea Acestuia în lume: „Aşa grăieşte Domnul” (Ag 1, 7), „Aşa zice Domnul Savaot” (Ag 2, 6), „Zis-a Domnul” (Ps
109, 1) – ceea ce denotă în mod limpede manifestarea Celui Nevăzut prin
sunetul glasului Său. Astfel de slujitori au fost Noe, Avraam, Moise și
ceilalți către care Dumnezeu a vorbit direct, îndemnându-i, povățuindu-i și
descoperindu-le voia Sa cea sfântă, precum va face și mai târziu, trimițându-Și
profeții către poporul decăzut de la credința cea adevărată și din viața cea
curată, pentru a-l întoarce de la căile păcatului ce duc spre moarte la calea
cea de-viață-aducătoare a împliniri voii Celui Sfânt. Desigur, scopul întregii
lucrări divine a rămas permanent tămăduirea firii omenești corupte, căzute în
starea de stricăciune a patimilor de-suflet-distrugătoare, și eliberarea
oamenilor din lanțurile robiei diavolului și a morții. Acest scop a motivat
unicul eveniment cu adevărat nou sub soare, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca
Fiu al Omului, „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (Iosif
Imnograful). Porunca divină este atât de uimitoare, încât se cutremură până și
îngerul care o vestește de măreția ei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi
puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte
din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema !” (Lc
1, 35). Iar răspunsul umanității la Vestea cea Bună a milostivirii Domnului
Dumnezeu spre ea ia chipul smereniei desăvârșite: „Iată roaba Domnului! Fie mie
după cuvântul tău !” (Lc 1, 38). Așa
s-a împlinit în veac, în lume și în istorie slujirea cuvântului dumnezeiesc
prin împlinirea lui cu fapta, adică prin transpunerea lui în viață, pentru a
mulțumi astfel Celui Preaînalt.
Așa s-au născut
prin cuvânt mulțimile nenumărate de creștini, de mucenici și mărturisitori ai
dreptei credințe care au trăit pentru Hristos și au murit pentru Hristos: „Câţi
în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat !” (Gal 3, 27). Prin cuvântul lui Dumnezeu a luat ființă Evanghelia,
Taina tuturor tainelor mântuirii lumii în Iisus Hristos: „cel ce va crede şi se
va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi !” (Mc 16, 16); „de nu se va naşte cineva
din apă şi din Duh nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu !” (In 3, 5). Mai mult, cuvântul l-a predat
Iisus sfinților Săi ucenici și Apostoli: „Mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le
să păzească toate câte v-am poruncit vouă !”
(Mt 28, 19-20), iar apoi
aceștia l-au sădit în inimile arhiereilor, preoților și diaconilor, pentru ca
să prindă viață de pe buzele lor în sânul poporului lui Dumnezeu:
„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă,
îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura !” (II Tim 4, 2); „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră,
cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu !” (I Ptr 5, 2), precum și multe alte
îndemnuri care fac legătura dintre puterea cuvântului divin și om: „Chiar dacă
noi sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am
vestit-o - să fie anatema !” (Gal 1, 8),
aşa că: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu
credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus !” (II Tim 1, 13).
Din astfel de
îndemnuri și porunci de-Dumnezeu-insuflate s-a format de-a lungul vremii tipul special
de legătură spirituală între părintele duhovnicesc și fiul duhovnicesc, născut
prin harul trăirii sfinte și învățăturii despre viața dusă în Dumnezeu. În
acest sens, fundamental și elocvent rămâne cuvântul Sfântului Apostol Pavel
adresat corintenilor: „De aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi
nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos !”
(I Cor 4, 15). Astfel, nenumăratele
povețe și învățăminte care au înflorit în lăuntrul pustiurilor lumii de-a lungul
veacurilor de nevoință a asceților care și-au închinat viața slujirii Celui
Înviat, sunt tot atâtea roade duhovnicești pline de dulceața harului
dumnezeiesc lucrător în taina cea mai presus de minte a nașterii duhovnicești,
a înfierii omului prin mila Domnului. Dovadă stă venirea unui înger din Cer la
Marele Pahomie pentru a-i preda acestuia rânduiala slujirii monahicești, al
cărei scop suprem și țintă principală este tocmai nașterea duhovnicească, prin
puterea cuvântului de folos, plin de har curățitor, luminător și
de-viață-dătător (mai presus de înțelegere și de cuprindere) a fiilor
duhovnicești. Așa s-a umplut Cerul de cetele de sfinți mărturisitori, de
cuvioși și cuvioase, de temători de Dumnezeu, de ierarhi și mucenici care au
umplut sinaxarele cu pomenirea vieții lor înalte și a faptelor minunate pe care
le-au săvârșit, adică prin pilda propriei lor viețuiri: „cel ce are poruncile
Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In 14, 21), deoarece „credinţa fără de fapte moartă este” (Iac 2, 20). „Taci tu pentru ca să
vorbească faptele tale !” scrie Sfântul Marcu Ascetul, iar înțelepciunea
bătrânilor din popor adaugă: „Vorba sună, fapta tună !”.
Practic,
lucrarea duhovnicească de înnoire a omului învechit în patimile păcătoase şi
vinovate care îi strică întreaga fire,
îmbolnăvindu-i trupul şi întunecându-i sufletul, se săvârşeşte prin puterea
ziditoare şi de-viaţă-făcătoare a Cuvântului lui Dumnezeu exprimat în Sfintele
Scripturi ale Proorocilor şi Apostolilor Domnului, şi rostit cu valoare de canon
sau îndreptar al vieţuirii morale de către părintele duhovnicesc spre folosul
fiului duhovnicesc, devenit prin virtutea smereniei ascultării desăvârşite
adevărat vas ales al Duhului lui Dumnezeu: „credinţa voastră să nu fie în
înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu !” (I Cor 2,5). În acest sens, se poate spune că vestirea cuvintelor
lui Dumnezeu în lume de către Sfinţii
Prooroci din veac reprezintă o adevărată oglindă profetică a Rostirii supreme
şi ultime a Cuvîntului lui Dumnezeu prin Întruparea Sa din Fecioara Maria:
„cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt 24,35).
În drumul lor
de la Ierusalim către Emaus, „ca la şaizeci de stadii” (Lc 24,13), Sfinţii Apostoli Luca şi Cleopa au fost însoţiţi de
către Hristos Cel Înviat, Care le-a tâlcuit din Sfintele Scripturi toate cele
mai dinainte vestite despre El: „Şi începând de la Moise şi de la toţi
proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El” (Lc 24,27) – lucrare sfântă şi
pătrunzătoare care a avut ca efect deschiderea ochilor lor sufleteşti: căci
„ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc
24, 16). O astfel de cunoaştere cu totul deosebită, profund spirituală, nu
se poate dobândi doar prin slabele puteri ale intelectului prins iremediabil
între limitele unei raţiuni disjunctive (care separă), fără participarea
efectivă şi decisivă a puterilor inimii ca şi centru al întregii fiinţe umane:
„au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea
pâinii” (Lc 24, 35). Această
cunoaştere vine din Scripturi fiindcă acestea sunt cuvinte dumnezeieşti, sunt
cuvinte insuflate din Cer, sunt cuvinte care au viaţă în ele – singurele care
pot trezi conştiinţa adormită în somnul neştiinţei şi al nepăsării: „Cercetaţi
Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică; acelea sunt care mărturisesc despre Mine !” (In 5,39).
Sfânta
Scriptură nu va putea sminti vreodată vreo minte sănătoasă, pentru că ea nu
urmăreşte să stârnească dezbateri inutile şi controverse gratuite, ci doar să
descopere Adevărul existenţei lui Dumnezeu şi al puterii nemăsuratei Lui iubiri
pentru oamenii zidiţi de El după chipul şi asemănarea Sa. Şi de aceea
realitatea nu contrazice cuvintele Scripturii, şi nici cuvintele Scripturii nu
dovedesc altceva decât sensul realităţii: „atunci le-a deschis mintea ca să
priceapă Scripturile” (Lc 24, 45),
anume pentru ca cele scrise în ele să nu fie greşit interpretate sau răstălmăcite; „căci gândurile Mele nu
sunt ca gândurile voastre şi nici căile Mele ca ale voastre - zice Domnul !” (Is 55, 8).
Poate tocmai
acesta este motivul pentru care cel mai anevoios aspect al vieţuirii monahale
în ascultare deplină de un părinte duhovnicesc ţine de descoperirea şi
recunoaşterea voii lui Dumnezeu în cuvântul de povaţă şi de folos rostit de
bătrân către ucenicul său. Pentru că nenumăratele gânduri care străbat cu
iuţeală ameţitoare, cu vuiet mare şi cu şuier asurzitor mintea nevoitorului ,
îi sunt acestuia cea mai mare piedică şi, uneori, obstacol de netrecut în calea
către mântuire: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de
gânduri în inima voastră ?” (Lc 24, 38).
Şi de aceea Sfinţii Părinţi ne învaţă că trebuie să ne cercetăm permanent
cugetul propriei noastre conştiinţe prin mărturisirea neîncetată şi dezvăluirea
deplină a tuturor gândurilor către un bătrân iscusit, pentru a nu rătăci de la
calea cea dreaptă; altfel : „dacă orb pe orb va călăuzi - amândoi vor cădea în
groapă !” (Mt 15,14). Şi de aceea , bine
ar fi să nu uităm îndemnul: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi !” (Lc 4,23).
Pentru orice
adevărat doritor de mântuire şi sincer nevoitor pe drumul despătimirii şi al
înduhovnicirii, se ridică o întrebare capitală, de răspunsul căreia depind
toate celelate alegeri şi decizii ulterioare: „Oare duhovnicul meu doreşte
mântuirea mea ? Oare am un duhovnic potrivit pentru mântuire – sau duhovnicul
meu este un înşelat şi un înşelător ?!”. O vorbă din bătrâni spune că, dacă
părinţii nu ţi-i alegi, în schimb ai duhovnicul pe care îl meriţi – tocmai
pentru că tu însuţi l-ai ales. Şi de aceea , frumos ar fi ca , la începutul
nevoinţelor tale duhovniceşti, să-L rogi pe Dumnezeu să te descopere duhovnicul
tău pe tine mai înainte de a-l găsi tu pe el. Aceasta pentru că tu, fiind
lipsit de experienţa şi priceperea celor duhovniceşti (ca un începător ce eşti)
, Însuşi Duhul Domnului Dumnezeu (binecuvântându-ţi dorinţa curată a inimii şi
împlinind râvna ta spre mântuire) îţi va călăuzi paşii la limanul cel bun şi
liniştit al Adevărului mântuitor şi
mângâietor prin mâna ocrotitoare a
părintelui sufletesc: „nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl
Meu Cel din ceruri !” (Mt 16,17).
Valoarea spirituală a oricărui povăţuitor duhovnicesc
se poate uşor cunoaşte (şi recunoaşte) după roadele învăţăturii şi vieţuirii
sale proprii, adică după puterea lucrării de rugăciune, a tezaurizării în
mintea şi inima sa a vistieriilor nesecate, nemincinoase şi de nepreţuit ale
bogăţiilor duhovniceşti ale harului dreptei-slăviri de Dumnezeu, şi (nu în
ultimul rând) a puterii smereniei celei făcătoare-de-minuni, întrucât tot omul
se cunoaşte după fapte precum pomul după roade: „Feriţi-vă de proorocii
mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori!
După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini
sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău
face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă
roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în
foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte !” (Mt 7,15-20).
Neîndoielnic,
ar fi o mare greşeală să începem a face o deosebire între cuvintele Sfintelor
Scripturi, de genul „acesta are valoare, acesta n-are nici o valoare”. La fel
stau lucrurile şi cu harul mântuitor al iertării păcatelor şi dezlegării din
legăturile nedreptăţii – acesta lucrează în chip deplin prin fiecare preot
ortodox (fie el mirean sau monah, tânăr sau bătrân, cult sau mai puţin şcolit)
hirotonit canonic şi hirotesit anume spre mărturisirea păcatelor credincioşilor
de către arhiereul său. Şi de aceea , decisivă rămâne atitudinea creştinului
(el însuşi mirean sau monah, pustnic sau vieţuitor în lume) faţă de problema
propriei sale mântuiri. Ceea ce face diferenţa de la un creştin la altul ţine
tocmai de războiul nevăzut pe care diavolul şi slugile sale, demonii, îl poartă
neîncetat împotriva oricărui nevoitor spre mântuire; aceasta desigur, pe măsura
silinţei, râvnei şi nevoinţei fiecăruia, sau după măsura smereniei de a se lăsa
(ori a mândriei de a nu se lăsa) în mâna proniei divine lucrătoare în viaţa sa
prin persoana duhovnicului.
Valoarea
duhovnicească a unui slujitor al harului nu o dau, în nici un caz, pregătirea
sa şcolară , cultura generală, dexteritatea omiletică, numărul sfaturilor sau
mulţimea ucenicilor. Ci, dimpotrivă, adevărata valoare a oricărui părinte
duhovnicesc o dă calitatea creştinilor pe care îi formează şi îi păstoreşte –
prin autenticitatea trăirii lor , prin sinceritatea şi candoarea rugăciunii
lor, prin evlavia pocăinţei lor , prin încununarea lor întru răbdarea tuturor
încercărilor şi greutăţilor şi prigonirilor vieţii. „Atunci când vrei să
slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău de ispită!” spunea Sfântul Macarie
cel Mare; căci „pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă !” (Evr 12,6) ne învaţă Apostolul. Şi dacă aurul în foc se căleşte ,
tot aşa şi creştinul în ispite: „cel ce nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele
Mele !” (In 14,24).
Aceasta
înseamnă adevărata apropiere de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al harului, Părintele
luminilor. Pentru că păstorul poate predica mulţimilor vreme îndelungată, ore
întregi – dar rezultatul să fie neaşteptat de dezamăgitor. Atunci când a crezut
că, gata, i-a convins şi i-a încredinţat de calea cea dreaptă, tocmai atunci
ajunge să constate că nepăsarea lor i-a făcut asemenea unor pietre de neclintit
din căile vieţuirii lor. Pentru că „au ochi – dar nu văd; urechi au – dar nu
aud !” (Ier 5,21) vestit-a proorocul;
şi de aceea Hristos îndeamnă ferm şi categoric: „Cine are urechi de auzit – să
audă !” (Mt 11,15). Să nu uităm că
Mântuitorul Însuşi S-a confruntat permanent cu această împietrire de neclintit
a îndărătniciei zăbovirii cu inima la cele pământeşti, înnăbuşindu-se astfel cu
totul dorul de cele cereşti: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci
pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat !” (In 6,26).
Din păcate, cei
mai mulţi creştini nu vin la biserică de dragul lui Dumnezeu, din dor de
rugăciune sau în căutarea mântuirii prin împlinirea poruncilor Domnului. Nu
dragostea de Dumnezu îi aduce pe oameni la biserică, ci teama de muncile
iadului, adică frica de diavolul; iar uneori, chiar interesul personal: „să fim
sănătoşi”, „să ne meargă bine”, „să avem spor”, „să ni se rezolve problemele”,
ba până şi ca „să ni se dezlege
piedicile financiare”! Dar nu e de datoria Bisericii lui Hristos să neglijeze
slujirea Sfintelor Taine ale îndumnezeirii oamenilor pentru ca să se ocupe de
cele lumeşti! Nu ţine de slujirea Bisericii să rezolve probleme administrative
(prin harul lui Hristos!), în loc să se dedice integral lucrării curăţitoare a
pocăinţei şi lucrării sfinţitoare a rugăciunii! Cu alte cuvinte, nu este
îngăduit slujitorilor Bisericii amestecul
exagerat în probleme lumeşti şi preocuparea excesivă cu îndeletniciri de
asistenţă socială, care să ducă la slăbirea lucrării lor duhovniceşti. Pentru
că altfel, păstorii riscă să fie priviţi de păstoriţi doar ca nişte
„afacerişti” sau „administratori” – dar nu ai visteriilor cereşti ale harului,
ci de bunuri pământeşti şi de bogăţii materiale ! Iar aceasta nu neapărat
pentru că preotul ar fi el atras mai degrabă de agonisirea banilor decât de chivernisirea harului, căci
de multe ori chiar păstoriţii sunt cei care insistă într-un mod cu totul
nepotrivit (fie pentru a-şi satisface anumite ambiţii, fie pentru a-şi atinge
anumite interese) să îl împingă în direcţii cu totul altele decât cea pe care
i-o dă lucrarea duhovnicească, recurgând la tot felul de tertipuri pietiste şi
„încercări de dialog”: „Dar, părinte, trebuie căutată o cale de mijloc, trebuie
lucrat (chipurile!) cu diplomaţie, ca să fie bine pentru toată lumea!” etc.
Numai că, odată cu compromisul, începe decăderea morală şi spirituală.
Negocierea rânduielii canonului, negocierea iertării prin spovedanie şi a
dezlegării la sfânta împărtăşire, negocierea modului de rugăciune – toate
acestea nu fac decât ca voinţa căzută şi dorinţa de păcate a creştinului
nepocăit (adică neînnoit duhovniceşte) să prevaleze asupra înţelepciunii cu
care păstorul ar trebui să-şi păstorească turma întru sfinţirea oilor celor
cuvântătoare. Ceea ce duce inclusiv la o târguială în privinţa acordării
binecuvântării pentru cutare sau cutare lucrare, până ce duhovnicul ajunge un
simplu instrument la dispoziţia credinciosului, de care acesta dispune după placul
său, urmând să-l folosească la cu totul altceva decât ar trebui să fie şi să
facă; adică să-l manevreze: „O, părinte, cu acela vorbiţi – iar cu celălalt nu
vorbiţi?!”, „Dar de ce i-aţi dat ăstuia cutare canon pentru cutare păcate , iar
celuilalt i-aţi dat cu totul alt canon pentru aceleaşi păcate?!”, „Dar vai, cum
adică, cu acela puteţi vorbi – iar pe cutare nu-l puteţi primi?!”... Şi uite
aşa se transformă viaţa duhovnicească într-un fel de târg sau bâlci. Numai că,
după cum nici la târg faptul că s-au strâns mulţi oameni nu înseamnă neapărat
că organizarea e bună şi afacerile merg din plin, aşa nici la biserică numărul
de credincioşi nu dă valoare mai mare sau mai mică slujbei ori preotului care o
săvârşeşte.
De multe ori se
constată că toată acea perindare de credincioşi mulţi la număr prin curtea
bisericii nu-i altceva decât fie o îmbulzeală fără rost, fie o simplă
promenadă, ca pe faleză sau la bulevard, o plimbare de „aerisire” sau
„deconectare”, iar nicidecum implicare sufletească în Taina Dumnezeieştii
Liturghii! „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi !” (Mt 20,16). Aşa ceva este cu putinţă tocmai pentru că nici în viaţa
de zi cu zi aceşti creştini nu sunt implicaţi sufleteşte în lucrarea de
îndreptare sau sfinţire prin pocăinţă curată şi nevoinţă sinceră pentru
mântuire. Iar unii chiar plinesc măsura răutăţii: atunci când zăresc vreun
începător neştiutor, sosit şi el acolo poate din pricina încălzirii sufletului
său cu dorul de mântuire, de cunoaştere a adevăratului Domn şi Dumnezeu, cei
învechiţi în rele (ca unii care pururea petrec în necredinţă şi nepăsare)
grăbesc spre dânsul pentru a-l sminti cu vorbe veninoase şi viclene, cu
„sfaturi binevoitoare” de „orientare în teren”, şi prin sugestii care de care
mai tulburătoare: „A, stai să vezi că nu-i chiar aşa, stai să-ţi spun eu cum
stau treburile pe aici, cam care-i adevărul de fapt, îţi zic eu ce trebuie să
faci!”, încât la scurtă vreme după aceea bietul novice (slab şi nepregătit)
ajunge, precum zice Hristos, „fiu al gheenei îndoit” (Mt 23,15); şi de aceea, „vai omului aceluia prin care vine
sminteala !” (Mt 18 7).
Nu degeaba
spuneau Sfinţii Părinţi ai „Filocaliei” că la biserică pe unii îi aduce
Dumnezeu ca să se mântuiască ei înşişi şi alţii prin ei; pe alţii îi împing
lipsurile de tot felul (în nădejdea de a mai căpăta câte ceva ) ; iar pe alţii
îi târâie acolo diavolul – pentru ca prin ei să-şi facă şi el lucrarea lui de
dezbinare, de tulburare şi de smintire a multora de pe calea cea dreaptă, osândindu-se astfel ei înşişi, şi alţii prin
ei. Şi de aceea înţelepţii bătrîni din vechime nu se grăbeau deloc a deschide
gura pentru a rosti cuvântul, ci mai întâi cumpăneau cu zăbavă întru răbdare şi
după dreptate cele ce aveau să grăiască altora. Pentru că nici un om înţelept
şi binevoitor nu dă drumul vorbelor la întâmplare , fără a le trece mai întâi
prin filtrul curăţitor şi luminător al discernământului. Şi de aceea uneori
bătrânul îi spune tânărului: „Aşteaptă, încă nu am avut vestire de Sus!”, sau
„Stai mai întâi, să-L rog pe Dumnezeu, ca să pună El cuvânt în gura mea !”;
„Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura
mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei!” (Ef 6,19) strigă însuşi marele Apostol al neamurilor. Iar Sfântul
Antonie cel Mare îşi întreba ucenicii: „Aţi împlinit cele despre care m-aţi
întrebat mai înainte ?”; iar dacă ei ziceau: „Păi nu prea, că ne-a fost cam
greu...”, atunci Sfântul le răspundea: „Atunci mai întâi împliniţi-le, şi abia
după aceea veniţi să vă dau un alt cuvânt !”. Iar atunci când unul dintre
monahii care veniseră după cuvânt de folos la Sfântul Antonie a fost întrebat
de acesta : „Dar tu nu ai nimic să mă întrebi?”, monahul i-a răspuns: „De ajuns
îmi este, Părinte, că te-am văzut!”. Altădată , un alt începător, după ce a aşteptat
îndelung un răspuns din partea bătrânului căruia îi adresase o întrebare, îi
zice : „Iartă-mă, Avva, dar oare am greşit că te-am întrebat ?!”. Iar bătrânul
i-a răspuns: „Nu, frate, dar dacă tăcerea mea nu te-a zidit, atunci vorbele
mele nici atât nu o vor face !”. Şi iarăşi zicea unul dintre călugări că,
atunci când văd părinţii că nu ştiu fraţii să întrebe despre vreun lucru de
folos lor, se silesc ei pe sine de spun începutul cuvîntului, adică ei dau
pricină de vorbă , ei încep discuţia. Dar dacă nu-i vor sili fraţii (adică de
nu-i vor îndemna să vorbească în continuare despre acel subiect), ei nu mai grăiesc pentru cuvântul acela, ca
să nu se afle ca unii care vorbesc fiind neîntrebaţi, şi astfel vorbirea lor să
se socotească deşartă, întrucât e limpede că, de fapt , pe cei tineri nu-i
interesează acestea.
Cuvântul poate
fi numit „de folos” numai atunci când ne zideşte duhovniceşte, adică atunci
când ne schimbă viaţa. Altminteri, cădem singuri sub propria noastră osândă, ca
şi sub osânda păcatului nostru: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi
din cuvintele tale vei fi osândit !” (Mt
12,37); „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum
n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor !” (In 15,22). „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi
mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare
şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi !” (Mt
7,6), „căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul
acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, atunci când va
veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri !” (Mc 8,38). „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor
este departe de Mine !” (Mt 15,8),
„când se va judeca – să iasă osândit, iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat
!” (Ps 108,6). „Vă spun că pentru
orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua
Judecăţii !” (Mt 12,36).
