Învăţătura cuprinsă în cele zece porunci pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor prin proorocul Moise pe muntele Sinai este cea mai veche carte de etică morală. În cuprinsul ei, această carte tainică de suflet folositoare conţine întocmai lumina dumnezeiească proiectată asupra relaţiilor dintre oameni. Miezul ideii de umanitate, centrată pe trăirea plenară a simţirii iubirii divine, se regăseşte întreg în aceste porunci statornicite pentru totdeauna în modul cel mai echilibrat şi echitabil cu putinţă.
Începând chiar cu cea dintâi poruncă - a dragostei desăvârşite pentru Dumnezeu unite cu respectul faţă de semeni, ni se descoperă taina iubirii ascunsă nu doar în virtute, ci şi în implicarea sufletească: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Luca 10, 27) „Din tot sufletul” înseamnă tăria din interior care exprimă exterior faptele ce se doresc arătate; „din tot cugetul” arată şi neclintirea din puterea iubirii jertfelnice - adică, deşi iniţial mă aprind spre faptă bună şi exprimarea ei, dar apoi mă las purtat de alte lucruri şi abandonez. Este nevoie de statornicie în fapta bună, şi mai ales de o legătură sinceră duhovnicească. „Din toată inima”- aceasta pentru că inima (care cuprinde în sine toată comoara de taină a dumnezeirii) trebuie să fie mereu curată şi luminată în toate intenţiile noastre vădite către aproapele. Inima ascunde în ea tot întunericul iubirii de sine, al părerii de sine, al mândriei - şi de aceea, dacă nu suntem atenţi, Iisus Hristos părăseşte imediat locaşul sufletului nostru: „Dă-mi fiule inima ta ca să-mi fac locaş în ea” sau în Sfânta Evanghelie: „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile.” (Marcu 7, 21) În finalul poruncii spune Dumnezeu: „şi pe aproapele” - care n-are nici neam, nici spiţă sau grad de rudenie, nici condiţii prealabile de prietenie sau fidelitate, - e un oarecare de lângă noi, oricine ar fi el, bogat sau sărac, cu renume sau fără, - trebuie să-l iubeşti ca pe tine însuţi. Această gratuitate a iubirii, dăruită fără masură şi fără plată, este tocmai ceea ce agoniseşte harul pentru împărăţia cerurilor, din care se dobândeşte darul Sfântului Duh : „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40); şi iarăşi „Cine pe sărac ajută pe Dumnezeu împrumută.”
În esenţă, prima poruncă din Decalog le însumează pe toate celelalte, ca fiind generatoarea lor. Cum să-l iubeşti pe aproapele din toată fiinţa ta ca pe tine însuţi şi în acelaşi timp să-l furi, să-l omori, să-l ponegreşti, să-l înşeli, să-i pofteşti lucrurile şi sa-l dispreţuieşti, mărturisind strâmb împotriva lui ?! De aceea clevetitorii şi vorbitorii de rău sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan : „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este ! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.” (I Ioan 3, 20) Cum să ai gând rău şi să te rogi, cum să ai sabie în inimă şi să crezi că eşti cu Hristos ?! Sfântul Apostol Pavel spune: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar.” (I Corinteni 11, 28)
Tocmai de aceea Mântuitorul Hristos arată că răufăcătorii sunt precum porcii şi câinii, care în momentele lor de exces de furie sar să te rupă, aceasta pentru că firea sălbatică nu se îmblânzeşte în contact cu sângele; de aceea stă scris în Sfânta Evanghelie: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7, 6) A fi cinstit, corect şi omenos, a avea inimă bună, a fi smerit sau milos, a-ţi păstra bunul simţ în simplă dimensiune omenească - este astăzi o virtute. Nu se pot afişa moral sau intelectual virtuţile unui credincios asupra lui aşa cum se agaţă însemnele gradelor militare pe vestonul uniformei. Virtuţile se nasc prin conlucrarea harului divin cu voinţa umană, prin stăruinţa în osteneală; iar iubirea rămâne o taină. Cine poate iubi cu adevărat pe aproapele şi se jertfeşte pentru el este asemenea Lui Dumnezeu. Cine nu poate iubi şi nu se jertfeşte pentru aproapele său - acela singur pleacă din Împărăţia Cerurilor. Iubirea este lumina Lui Dumnezeu între oameni. Cine nu are aureola chipului luminos al iubirii, acela nu este al Lui Dumnezeu: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.” (Matei 25, 41) Iar Mântuitorul ne îndeamnă: „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită.” (Matei 22, 40)
