„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră !” (Fac.
1, 26)
„Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai
înţeleagă unul cu altul !” (Fac. 11, 7)
„Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite
vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi despre Mine.” (In. 15, 26)
„Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat
aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor; iar de nu, să ştiu.” (Fac.
18, 21)
„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui
Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul
lui Dumnezeu se va chema !” (Lc. 1, 35)
Dintre toate
cărţile Sfintei Scripturi prezenţa lui Dumnezeu în lume prin lucrările Sale
atât cele văzute cât şi cele nevăzute este cântată probabil cel mai frumos în
„Cartea Psalmilor” de către David, regele lui Israel: „Cerurile spun slava lui
Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria !” (Ps. 18, 1). Şi tot în
rugăciunile sale Psalmistul David cântă lucrarea Dumnezeului unic în fiinţă şi
întreit în persoane: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul
gurii Lui toată puterea lor !” (Ps. 32, 6). Iar cu privire la zidirea omului,
proorocul viersuieşte cu dulceaţă: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit,
înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale !” (Ps. 118, 73).
Acestea sunt
doar câteva dintre nenumăratele versete prin care, sub inspiraţia Duhului
Sfânt, ne este arătată măreţia lui Dumnezeu, dar nu în chip filozofic, ci
teologic – revelată prin trăire şi cunoaştere. În „Cartea Facerii” ni se
prezintă atotputernicia dumnezeiască în lucrare, având ca temei dragostea de a
Se descoperi pe Sine prin actul creaţiei: „în ziua a şaptea S-a odihnit Domnul
de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut” (Fac. 2, 2). Din punct de vedere
dogmatic, învăţătura ortodoxă (unica mântuitoare, fiind revelată din Cer) ne
arată un Dumnezeu unic în fiinţă („Cred într-Unul Dumnezeu”) dar întreit în
feţe sau ipostasuri – de unde şi numele de Sfânta
Treime. Astfel, avem ipostasul sau persoana Tatălui – veşnicul născător al
Fiului din sânurile Sale mai înainte de toţi vecii; El este Cel nenăscut. Vedem
aici calitatea Lui de Tată veşnic, izvorul necuprins de minte şi nedescris de
cuvânt a-toată-iubirea, mai presus de toată puterea gânditoare şi cuvântătoare,
Cel ce veşnic iubeşte pe Fiul pe Care L-a născut din sânurile Sale fără de mamă
şi în Care revarsă veşnic întreaga Sa iubire – afirmaţie confirmată în Sfintele
Scripturi prin mărturia Sfinţilor Apostoli şi Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca despre „glasul din Cer”
auzit atât la râul Iordan cât şi pe muntele Tabor: „Acesta este Fiul Meu Cel
iubit întru Care am binevoit !” (Mt. 3, 17).
Avem apoi
ipostasul sau persoana Fiului, Care este în ascultare desăvârşită de Tatăl,
având calitatea veşnică de Cel Născut din Tatăl: „Care din Tatăl S-a născut mai
înainte de toţi vecii” (Simbolul Credinţei). Eterna filiaţie a Mântuitorului
Iisus Hristos este afirmată limpede şi mărturisită explicit în Crez: „Cel de o
fiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut”. De altfel, Hristos Însuşi, Fiul
lui Dumnezeu şi Fiul Omului, S-a descoperit pe Sine atât Sfinţilor Săi ucenici
şi apostoli cât şi tuturor celor care-L ascultau: „Eu şi Tatăl Meu una suntem !”
(In. 10, 30), „ Eu nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis !” (In. 5, 30);
„Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez !” (In. 5, 17). Naşterea din
sânurile Tatălui mai înainte de toţi vecii îi conferă egalitatea cu Tatăl în
lucrarea de creaţie atât a lumii văzute cât şi a celei nevăzute. Lui Îi
încredinţează Tatăl misiunea chenozei sau a deşertării de slava cea
dumnezeiască pentru venirea în lume ca om prin actul întrupării sub vremi din
preacuratele sângiuri ale pururea-Fecioarei Maria spre mântuirea neamului
omenesc: „care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a întrupat de
la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”. Prin întruparea sau
înnomenirea Sa sub vremi din Maică Fecioară fără de sămânţă bărbătească,
persoana Fiului lui Dumnezeu Şi-a păstrat calitatea de Fiu, calitatea de
născut, fără ca prin aceasta să I se micşoreze întrucâtva măreţia, ci a păstrat
în Sine cele două firi (atât pe cea divină cât şi pe cea umană) unite şi
neamestecate: om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Ele nu s-au contopit una în
alta, aşa precum au susţinut (fiecare la vremea lor) învăţăturile ereticilor de
tot felul, ci au fost unite fără de amestecare. Aceasta precum tot Simbolul
Credinţei ne învaţă: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat”.
Ipostasul sau
persoana Duhului Sfânt (cea de a treia din Sfânta Treime) este descrisă în Crez
prin următoarele cuvinte: „Cred şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă
făcătorul, care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este
închinat şi slăvit, care a grăit prin prooroci”. Acesta îşi păstrează veşnic calitatea
de Cel purces din Tatăl: „Care de la Tatăl purcede” (In. 15, 26). Rolul sau
lucrarea principală a Duhului Sfânt este aceea de a ne curăţa şi de a ne
sfinţi, pentru ca noi să agonisim harul Său în inimile noastre în vederea
iluminării lăuntrice şi a unirii noastre prin întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu –
precum Îl şi invocă rugăciunea „Împărate ceresc”: „vino şi Te sălăşluieşte
întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte Bunule sufletele
noastre !”. Rolul curăţitor, sfinţitor şi luminător al Duhului Sfânt se
împlineşte astfel tocmai prin scopul unirii noastre cu Dumnezeu. Fără harul
Duhului Sfânt nici o lucrare a Bisericii nu şi-ar mai afla sensul şi
validitatea. Duhul Sfânt sfinţeşte şi desăvârşeşte tot ceea ce este
materialnic, transformând duhovniceşte tot ceea ce atinge. În aceasta stă şi
taina sfinţeniei sfinţilor care, fără agonisirea şi atingerea harului Duhului
Sfânt nu ar fi putut dobândi nestricăciunea. De aici strigătul din veacuri al
Bisericii: „pe Acela Bunule nu-L lua de la noi ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce
ne rugăm Ţie !” (Troparul Ceasului al
treilea), urmând prin aceasta proorocilor din vechime care, sub inspiraţia
nemijlocită a Mângâietorului, grăiau lumii răspicat: „Aşa zice Domnul !” (Ieş.
4, 22), „Aşa grăieşte Domnul !” (Ieş. 8, 1) „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău
ascultă !” (I Reg. 3, 9), precum şi marele David rostea cu umilinţă: „Duhul Tău
cel Sfânt nu-l lua de la mine !” (Ps. 50, 12); şi iarăşi, numindu-L şi „bun”,
adică folositor, necesar, de trebuinţă: „Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la
pământul dreptăţii !” (Ps. 142, 10). Cercetând Scripturile Sfinte vom vedea că
Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul atât la opera de desăvârşire
a creaţiei, cât şi la opera de mântuire a lumii: „El a zis şi s-au făcut, El a
poruncit şi s-au zidit !” (Ps. 32, 9); „atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână
din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut
omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7) şi astfel „făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu
suflet viu” (I Cor. 15, 45).
Încă de la
primul verset al Scripturii întâlnim un termen semnificativ pentru prezentarea
cronologică a evenimentelor din lumea lui Dumnezeu: „Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac.
1, 1). Iată un început în care nu vom găsi nici trecutul, nici prezentul şi
nici viitorul lui Dumnezeu. Sub înrâurirea Duhului Sfânt cuvântul Scripturii
vorbeşte despre „astăzi”-ul puterii divine, care pentru mântuire nu e timp, nu
e ceas, nu e vreme, nu e clipă – ci este veşnicie. Această veşnicie a lui
Dumnezeu este mai mare decât viaţa şi moartea noastră. Cântă Biserica: „Prin
Duhul Sfânt tot sufletul viază şi prin curăţie se înalţă, luminează-se întru
unimea Treimii cu sfinţenie de taină !” (Catavasier). Dacă vom cerceta cele
despre începutul cerului, nu vom găsi nici timp nici spaţiu; putem vorbi aşadar
de o curgere nemăsurată. Astfel este taina lui Dumnezeu pe care nu o poate
înţelege ştiinţa, pentru că nu are cum pătrunde raţiunea stricăcioasă şi
muritoare în veşnicia Domnului Dumnezeu: „Nu este al vostru a şti anii sau
vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa !” (Fapte 1, 7). Ca dovadă în
acest sens stă eşecul lui Adam, al omului oarecând strălucitor şi plin de harul
Duhului Sfânt, de a vedea în fiinţa lui Dumnezeu, urmând sugestiei demonice că,
încercând aceasta, ar deveni ca Dumnezeu; acest eşec l-a transformat în pământ,
materia din care a fost alcătuit: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce !” (Fac.
3, 19). În consecinţă, o frică grozavă a străbătut fiinţa lui Adam, care „s-a
ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului” (Fac. 3, 8) căci nu L-a
mai putut privi, fiind nevoit să-I asculte judecata şi sentinţa dintre pomii
Raiului printre care stătea pitulat, având în jurul său acoperăminte cusute din
frunze de smochin din pricina ruşinii resimţite pentru propria sa goliciune.
Deja îi lipsea ceva din asemănarea dintru început cu Ziditorul său: îi lipsea
lumina Duhului Sfânt. Fusese creat după chipul lui Dumnezeu şi în vederea
desăvârşitei asemănări cu El: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”
(Fac. 1, 26). Odată pierdut harul Duhului Sfânt, omul devine stricăcios şi
supus păcatului. De aceea este scos din grădina Raiului pentru ca să lucreze
pământul; pământ care şi el, pentru a fi folositor omului, a trecut prin opera
de desăvârşire a Sfintei Treimi: „La început” (Fac. 1, 1) (un alt fel de
început, neidentificabil minţii omeneşti, nici ca timp nici ca spaţiu) pământul
„era netocmit şi gol” (Fac. 1, 2). Era adică acoperit de apă, ca un uriaş aluat
ascuns sub ape: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2).
Ce făcea oare Duhul Sfânt ? Simplu: săvârşea lucrarea de desăvârşire a zidirii
potrivit cu voinţa Tatălui, alegând uscatul de ape, hotărând proporţiile dintre
continente, punând hotare munţilor şi văilor, izvoarelor apelor, mărilor şi
oceanelor. Mărturie despre aceasta dă „Cartea Sfântului şi Dreptului Iov” cel
mult-răbdător: „Unde erai tu, când am întemeiat pământul ? Spune-Mi, dacă ştii
să spui ! Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra
lui lanţul de măsurat ? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus
piatra lui cea din capul unghiului ?” (Iov 38, 4-6). Duhul Sfânt semăna
felurile seminţelor tuturor ierburilor şi arborilor regnului vegetal, hotarele
şi legile firii lor; developa culorile florilor, forma copacilor, a ierburilor,
a pajiştilor, a poienilor ce aveau să împodobească pământul pentru a nu mai fi
„netocmit şi gol” (Fac. 1, 2). Avea apoi să aleagă sămânţa şi felul şi hotarele
firii tuturor vieţuitoarelor şi vietăţilor ce aveau să mişune pe tot pământul
şi prin ape; calcula apoi relaţia dintre cantitate şi dimensiune pentru a fi
toate unele altora de folos în echilibrarea ecosistemelor şi a biotopurilor de
pe faţa întregului pământ.
În Psalmul de
deschidere a Slujbei de seară a Bisericii ni se prezintă pe larg lucrarea de
viaţă făcătoare a Duhului lui Dumnezeu: „Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor
umple de bunătăţi; dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul
lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce !” (Ps. 103, 29-30). Şi iarăşi,
într-o privire de ansamblu, glasul Domnului Dumnezeu Însuşi grăieşte prin gura
proorocului Său: „Ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi
şi boii. Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este !”
(Ps. 49, 11-12) căci „a Mea este lumea şi plinirea ei. Oare, voi mânca Eu carne
de taur, sau sânge de ţapi voi bea ?!” (Ps. 49, 13-14). Întreaga măreţie a
creaţiei se poate astfel contempla prin lumina care a umplut tot pământul de pe
tăria cerului ce poartă norii de ploaie din vistieriile vânturilor, ca şi din
necuprinsul cerului înveşmântat cu toată podoaba – soarele şi luna şi stelele,
luminătorii cei mari ca şi cei mici: „Când stelele au fost făcute toţi îngerii
Mei M-au lăudat cu glas puternic !” (Iov. 38, 7). Acestea toate întrucât
pământul întreg a fost dat omului, ca rege al creaţiei, spre a-i fi de folos,
iar luminătorii ca repere de măsurare a vremurilor: „Făcut-ai luna spre vremi;
soarele şi-a cunoscut apusul său” (Ps. 103, 20); „soarele, spre stăpânirea
zilei, luna şi stelele spre stăpânirea nopţii” (Ps. 135, 8-9).
După căderea
omului în păcat, lucrarea Sfintei Treimi s-a intensificat asupra acestuia prin
planul de mântuire a lui din robia morţii şi a iadului. Răscumpărarea începe
deopotrivă cu blestem („blestemat va fi pământul pentru tine !” - Fac. 3, 17),
dar şi cu făgăduinţa izbăvirii: „duşmănie voi pune între tine şi femeie, între
sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa
călcâiul !” (Fac. 3, 15). Pământul intră în conflict cu Adam cel căzut prin
nesupunere. Natura trebuie domesticită pentru că şi ea suferă, sălbăticită
fiind din pricina căderii adamice. Pământul nu mai poate rodi singur: „în
sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta !” (Fac. 3, 19), „spini şi pălămidă
îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului !” (Fac. 3, 18). Prima
cercetare a umanităţii din partea Sfintei Treimi a fost după potop, în ţara
Senaar, atunci când oamenii au început să zidească cetatea Babilonului şi au
încercat să înalţe un turn al cărui vârf să ajungă la cer: „Haidem, dar, să Ne
pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul !”
(Fac. 11, 7).
Pentru
mântuirea neamului omenesc Dumnezeu a lucrat tot prin oameni. Deşi a căzut,
căderea omului nu a fost una iremediabilă şi veşnică, pentru că ea s-a petrecut
sub influenţa diavolului. Căderea lui Adam constă în faptul că el a schimbat
regula în timpul jocului; nu ai voie să-ţi schimb profesorul îndrumător în
timpul cursului. Omul se afla în etapa de formare spirituală şi duhovnicească. Dumnezeu
îl pregătea pentru ca să poată înţelege şi primi lucrarea Luminii şi puterea
ei. Dar nu a mai apucat să pătrunde dincolo de înţelegere, deşi sta la sfat ca
între prieteni cu Bunul Dumnezeu, care îl pregătea pentru intrarea în lumea cea
nevăzută, după instruirea prin contactul cu lumea cea văzută. Legătura omului
cu natura înconjurătoare şi toată acea supunere dintru început a ei înaintea
lui, precum ne spune Scriptura, arată limpede că Adam se bucura de o evidentă
superioritate. Altfel spus: „Adame, prin făpturi te vei sui la Mine !”. Tot aşa
precum şi astăzi cei din neamurile păgâne, necunoscătorii de Dumnezeu, pot urca
inteligibil spre Creator prin intermediul creaţiei. Această lege a firii va fi
legea de judecată pentru necunoscătorii de dogmă şi de Dumnezeu la sfârşitul
lumii. Superioritatea lui Adam consta tocmai în măiestria împletirii spiritului
cu materia, în acea „stare de duh” a omului înduhovnicit, adică a misticului
care trăieşte răpirea la Cer şi petrece permanent în comuniune lăuntrică cu
Dumnezeu.
Aşa S-a silit
Preabunul Dumnezeu din iubire de oameni să lucreze mântuirea lumii, chiar cu
participarea celui căzut în păcat şi devenit „vas de necinste” (Rom. 9, 21). E
adevărat, căderea din har s-a petrecut cu acordul liberului arbitru cu care
omul a fost înzestrat, dar Dumnezeu nu i-a pedepsit şi pe urmaşii lui Adam şi
ai Evei pentru greşeala protopărinţilor lor, ci a ridicat „vase de cinste”
chiar din sânul neamului omenesc. N-ar fi cu putinţă aici o enumerare completă
a tuturor acelora asupra cărora Dumnezeu Şi-a revărsat harul, cinstindu-i prin
aceasta pentru devotamentul lor faţă de Adevărul cel Viu. Dar putem aminti
faptul că Duhul Domnului Dumnezeu a lucrat în istorie strălucirea chipurilor de
patriarhi şi prooroci, judecători şi regi, profeţi şi preoţi ai Vechiului
Legământ, prin care s-a prevestit darul de mântuire a tuturor oamenilor prin Persoana Fiului lui
Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Cine ar putea explica în cuvinte
legătura dintre Adam şi Dumnezeu după căderea omului în păcat ? Scriptura nu ne
spune că Dumnezeu i-ar fi întors spatele celui creat după chipul Său. Ba
dimpotrivă ne relatează faptul că, pentru a-i mai descreţi cumva fruntea din
supărare, l-ar fi ironizat chiar cu fineţe, precum scrie Sfântul Grigorie Teologul:
„Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul !...” (Fac.
3, 22). Aceasta este fără îndoială o dojană (de părinte iubitor) a Creatorului
care vrea ca cel ce a greşit să înţeleagă unde şi cum a greşit, iar nu să zacă
în nepăsarea păcatului. Cântecul adamic străbate veacurile istoriei neamului
omenesc ca o doină a pământului în taina Universului, a Raiului pierdut
odinioară (cu privire la care tradiţia consemnată în „Hronograful” bizantinului
Gheorghios Kedrinos afirmă că Adam a plâns din pricina izgonirii din Rai vreme
de o sută de ani la uşa acestuia – iată cât dor de Dumnezeu simţea Adam în
inima sa !). Iar David Proorocul şi Psalmistul ne dezvăluie prin harul Duhului
Sfânt cuvintele înduioşătoare ale plânsului său rugător către Cel Preaînalt:
„Să nu-ţi întorci faţa Ta de la credinciosul Tău, când mă necăjesc. Degrabă mă
auzi ! Ia aminte la sufletul meu şi-l mântuieşte pe el !” (Ps. 68, 20-21). Nu
era un plâns obişnuit, ci era plânsul de la poarta Raiului pierdut, precum zice
Scriptura: „a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâietoare, să păzească drumul
către pomul vieţii” (Fac. 3, 24). Iar Adam a rămas să petreacă tot pe lângă
Rai, nu departe de Dumnezeu: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma
grădinii celei din Eden” (Fac. 3, 24).
Acelaşi dialog
nemijlocit se va păstra şi între Dumnezeu şi fii lui Adam, Cain şi Abel.
Aceeaşi legătură directă va fi şi cu toţi patriarhii. Prin întâlnirea
patriarhului Avraam la stejarul Mamvri cu cei „trei Oameni” (Fac. 18, 2) –
unică în istoria biblică a Vechiului Testament, Dumnezeu va arăta limpede lumii
întregi că îl iubeşte pe om şi că prin om lucrează. Convorbirea dintre Avraam
şi Dumnezeu se vădeşte a fi de-a dreptul familiară, plină de omenie şi
prietenie. Aici se şi contrazice cumva ideea că „nu poate vedea omul faţa lui
Dumnezeu şi să trăiască” (Ieş. 33, 20). Bineînţeles că la Mamvri vorbim despre
o teofanie posibilă ochiului şi minţii omeneşti exclusiv printr-o mare taină de
îngăduinţă şi iubire a lui Dumnezeu. La patriarhul Avraam arătarea Sfintei
Treimi s-a făcut în acelaşi chip (precum mult mai târziu se va petrece) ca şi
la pustnicul Alexandru de Svir, când cei „trei Oameni” (Fac. 18, 2) – Sfânta
Treime i Se va arăta acestui om ales, trăitor în Legea cea Nouă a harului pe la
mijlocul veacului al XVI-lea de la Hristos.
Scriptura ne
relatează faptul că Dumnezeu i-a vorbit şi patriarhului Noe vestindu-i potopul
şi învăţându-l să pregătească o corabie spre izbăvirea de acesta: „Noe însă a
aflat har înaintea Domnului Dumnezeu” (Fac. 6, 8) şi „atunci a zis Domnul
Dumnezeu către Noe: «Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a
umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ !” (Fac.
6, 13) „iar cu tine voi face legământul Meu; şi vei intra în corabie tu şi
împreună cu tine vor intra fiii tăi, femeia ta şi femeile fiilor tăi” (Fac. 6, 18).
„Şi a început Noe lucrul - şi precum îi poruncise Domnul Dumnezeu aşa a făcut !”
(Fac. 6, 22). Iată că Dumnezeu nu-Şi desparte dragostea de omul făcut de Dânsul
după chipul şi asemănarea Sa. Vedem însă că nici patriarhului Avraam nu i-au
trebuit prea multe semne, ci încă de la cea dintâi chemare a fost gata a
împlini porunca Domnului: „După aceea a zis Domnul către Avraam: «Ieşi din
pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe
care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi
binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare.
Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi
voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului !»” (Fac.
12, 1-3). „Deci a plecat Avraam, cum îi zisese Domnul” (Fac. 12, 4). Răsplata
desăvârşitei lui ascultări şi supuneri este tocmai bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă
de cel ce avea să devină „tatăl multor popoare”: „Apoi Domnul S-a arătat iarăşi
lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa
cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni
stăteau înaintea lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în
întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ. Apoi a zis: «Doamne, de am
aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău !»” (Fac. 18, 1-3). Iată semnul
treimic al pâinii puse pe masă dinaintea celor trei Oameni: „Frământă degrabă
trei măsuri de făină bună şi fă azime !” (Fac. 18, 6). Dumnezeu chiar îi
povesteşte lui Avraam scopul Său pe cale şi cele ce aveau să se împlinească:
„Tăinui-voi Eu oare de Avraam, sluga Mea, ceea ce voiesc să fac ?” (Fac. 18, 17).
Aceleaşi lucru se va repeta şi cu Isaac, cu Iacov şi cu toţi patriarhii.
Credinţa patriarhului Avraam nu cunoaşte măsură sau limite. Pacea lăuntrică a
împlinirii duhovniceşti îi va spori până şi copilului Isaac mirarea şi îi va
înălţa minunat cugetul mai presus de fire: „Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl
său, şi a zis: «Tată !» Iar acesta a răspuns: «Ce este, fiul meu ?» Zis-a
Isaac: «Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă ?»” (Fac. 22,
7); „Avraam însă a răspuns: «Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale
!»” (Fac. 22, 8).
Apoi, dintre
fii lui Iacov, Iosif cel insuflat de Duhul Sfânt tâlcuieşte visele Faraonului
egiptean: „Visul lui Faraon este unul: Dumnezeu a vestit lui Faraon cele ce
voieşte să facă” (Fac. 41, 25). La fel, profetul Moise va vedea rugul din
vârful muntelui Sinai, care ardea şi nu se mistuia, şi va auzi glasul lui
Dumnezeu zicându-i: „Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe
care calci este pământ sfânt !” (Ieş. 3, 5). Apoi, toate acele minuni şi plăgi
aduse de Dumnezeu ca pedeapsă peste ţara lui Faraon – şi mai ales despicarea
Mării Roşii în două cu toiagul: „Iar tu ridică toiagul şi-ţi întinde mâna
asupra mării şi o desparte şi vor trece fiii lui Israel prin mijlocul mării ca
pe uscat” (Ieş. 14, 16). Decalogul însuşi, tablele Legii cu cele zece porunci, va
vădi limpede legătura omului cu Dumnezeu şi lucrarea lui în lume: „Să-Mi faci
jertfelnic de pământ şi să aduci pe el arderile de tot ale tale, jertfele de
izbăvire, oile şi boii tăi. În tot locul unde voi pune pomenirea Numelui Meu,
acolo voi veni la tine, ca să te binecuvintez !” (Ieş. 20, 24). Apoi, de-a
lungul veacurilor Vechiului Legământ, Ilie, Enoh, Samuel, Iezechiel, Elisei,
David, Solomon, Daniel şi toţi ceilalţi asemenea acestora sunt mărturia vie a
vorbirii nemijlocite a omului cu Dumnezeu pentru lucrarea de mântuire a lumii.
Insuflate prin puterea divină, aceste vase alese ale Duhului Dumnezeiesc au
scris, rostit şi proorocit cele viitoare, au pecetluit prezentul şi au arătat
trecutul aşa cum a fost, întocmai ca într-o oglindă, fie şi dacă ar fi să ne
gândim numai la faptul că vreme de trei mii de ani învăţătura despre Dumnezeu a
fost transmisă prin viu grai şi abia apoi a fost înscrisă în cărţile
Pentateuhului cu mulţime de amănunte despre date, nume, locuri, întâmplări şi
minuni care par a se fi petrecut aievea doar de puţin timp, iar nu cu mii de
ani mai înainte.
Însă, odată cu venirea lui
Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, odată cu întruparea Lui din Fecioara
Maria, evidenţa lucrării mântuitoare a Sfintei Treimi în lume se va face la
fiecare pas: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te
va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu
se va chema !” (Lc. 1, 35). „Eu şi Tatăl Meu una suntem !” (In. 10, 30). Atât
la râul Iordan cât şi pe muntele Tabor avem adevăratele teofanii depline:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit !” (Mt. 3, 17), „Acesta
este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L !” (Mt. 17,
5). Apoi, la Cincizecime, atunci când Duhul
Se va pogorî în chip de limbi ca de foc peste Apostolii lui Hristos:
„S-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată
casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut
pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt !” (Fapte 2, 2-4).
Avem mărturia Fiului:„Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi !” (In.
16, 7); „va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl,
Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede” (In. 15, 26). Această prezenţă a Fiului
lui Dumnezeu în lume va fi vădită prin minuni şi vindecări: „Mergeţi şi spuneţi
lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă,
leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se
binevesteşte !” (Lc. 7, 22) şi va fi încununată de jertfa pe Cruce la Golgota,
pentru a dărui lumii nesecatul izvor de viaţă veşnică prin Sângele şi Trupul
lui Iisus – Euharistia mântuirii, Darul cel mai sfânt al Duhului Sfânt pentru
oameni: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute !” (In. 20, 22-23); „Mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt.
28, 19). În Legea cea Nouă a Harului, lucrarea desăvârşită a Sfintei Treimi se
descoperă în chip vizibil prin săvârşirea celor şapte Sfinte Taine ale
Bisericii, întrucât toate acestea încep cu formula: „Binecuvântată este
Împărăţia: a Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”.
Sfintele Scripturi
profetice şi apostolice ne dau mărturii clare că prin harul Învierii, Hristos a
hotărât rânduiala celor trei trepte
preoţeşti spre slujirea tainei îndumnezeirii omului: arhieria, preoţia şi
diaconia, arătând cu de-amănuntul şi disciplina şi lucrarea şi slujirea
cuvenită şi cuviincioasă, potrivit fiecărei trepte în parte: „Se cuvine, dar,
ca episcopul să fie fără de prihană, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de
străini, destoinic să înveţe pe alţii” (I Tim. 3, 2); „Preoţii care îşi ţin
bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se
ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (I Tim. 5, 17); „Diaconii să fie bărbaţi
ai unei singure femei, să-şi chivernisească bine casele şi pe copiii lor !” (I
Tim. 3, 12). Aceasta pentru că singura cale de a umple lumea de Lumină este
trăirea tainei Crucii lui Hristos prin asumarea ei de către fiecare dintre noi
prin jertfă, spre adevărata şi deplina trăire după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia
crucea şi să-Mi urmeze Mie !” (Mc. 8, 34).
Treimea
lucrează întotdeauna ca un întreg. Duhul Sfânt este cel care ni-L descoperă pe
Fiul Tatălui din trăirea Tainelor prin contemplarea lor. Vederea mistică,
duhovnicească, se primeşte prin umplerea de harul Duhului Sfânt: „Nimeni nu
vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6), „Eu sunt uşa oilor […]: de va
intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla !”
(In. 10, 7-9) pentru că „aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe
care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul” (In. 6, 39). Cei dintâi
răscumpăraţi şi mărturisitori ai mântuirii au fost martirii şi mucenicii care
au adus vărsarea sângelui lor ca jertfă pentru păcatele lumii asemenea
Mântuitorului Hristos „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In.
1, 29). Căci asemenea lui Iisus, toţi aceşti martiri, mărturisitori şi mucenici
au murit din dragostea lor pentru Cer, şi de aceea ei vor fi judecători ai
lumii: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea ?” (I Cor. 6, 2). Pentru că
faptele lor sunt temelia creştinătăţii. Iar după sângele cel curs din trupurile
lor, Biserica s-a împodobit cu altă jertfă, nesângeroasă, numită „mucenicie
duhovnicească”: nevoinţele pustnicilor şi ale cuvioşilor părinţi, ale cuvioaselor
maici şi ale tuturor sfintelor femei care au trăit pentru Hristos în lume
vieţuire întru totul modestă şi austeră, fiecare după a sa putere vărsând sânge
duhovnicesc – adică pătimirile cele de bunăvoie: „Dacă vrea cineva să vină după
Mine” (Mt. 16, 24) – să o facă din toată inima şi din tot cugetul şi din tot
sufletul, căci scris este: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi
Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el !” (In. 14, 23).
Căci cine îşi cinsteşte trupul primit de la Dumnezeu, acela cinsteşte templul
Duhului Sfânt, care este casa sufletului: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi
templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ? De va strica
cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este
templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi !” (I Cor. 3, 16-17).
Aici curge şi
se revarsă izvorul sfinţeniei din Sfânta Treime. De aici se trage puterea
sfintelor moaşte şi făptuirea de minuni prin ele, slava sfinţilor dăruiţi de
Dumnezeu cu harul neputrezirii trupurilor lor. Sfintele moaşte nu sunt lucruri
făcute de mână omenească: „Duhul suflă unde voieşte” (In. 3, 8), şi astfel
„bucura-se-vor oasele cele smerite” (Ps. 50, 9). Aşa s-a umplut Sinaxarul
Bisericii de nume de bărbaţi sfinţi şi de femei sfinte care s-au nevoit pentru
Dumnezeu cu mărinimie de suflet.
Prin urmare,
dacă cineva ar dori să înţeleagă câteva idei generale despre puterea de taină
din lucrările Sfintei Treimi, nu trebuie numaidecât să citească tratate de
teologie dogmatică. Trebuie însă să ştie că puterea Tatălui este revărsată în
dragostea şi lucrarea Fiului Care pe toate le face în virtutea deofiinţimii
Sale cu Tatăl din iubire şi că mântuirea lumii se desăvârşeşte prin harul
Duhului Sfânt care sfinţeşte, curăţeşte şi luminează tot ceea ce atinge cu
această putere divină de negrăit în cuvinte şi de nedesluşit cu mintea omului –
putere care face din mort viu, din materialnic nematerialnic, din lucru
stricăcios lucru nestricăcios: „Zi numai cu cuvântul !” (Mt. 8, 8). Mărturie în
acest sens avem tot Sfintele Scripturi: „le-a deschis mintea ca să priceapă
Scripturile” (Lc. 24, 45) Cel ce „luminează pe tot omul care vine în lume” (In.
1, 9); şi „s-au deschis ochii lor de L-au cunoscut” (Lc. 24, 31). Mai mult,
Duhul Sfânt pune stavilă pornirii nesocotite a raţiunii minţii, izvodite din
inima necurăţită, căci „în Cetate nu va intra nimic pângărit” (Apoc. 21, 27);
„nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ? Nu vă
amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici
malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici
batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor.
6, 9-10), pentru că „stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (I Cor. 15, 50).
Nimic necurat nu va pătrunde vreodată în taina iubirii treimice. Atunci când
Lucifer, întâistătătorul oştirilor cereşti şi sfetnic îngeresc al Celui
Preaînalt, a încercat să pătrundă Taina Dumnezeirii, s-a prăbuşit în abis. Şi
astăzi, ca şi în trecut, antinomiile Sfintei Treimi au bulversat nenumărate
minţi iscoditoare, atât din rândul cercetătorilor ştiinţifici cât şi din cel al
filosofilor speculativi. Cum să fie cu putinţă să existe un Dumnezeu unic în
trei Persoane sau Ipostasuri – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul
Sfânt ? Aceasta este problema care a fost pricină de sminteală şi piatră de
poticnire şi pentru toţi ereziarhii istoriei Bisericii lui Hristos, dintre care
unii s-au împiedicat de taina Persoanei Fiului, alţii de taina Persoanei
Duhului, pentru că nu au înţeles că Ipostasul Fiului, Cuvântul Tatălui,
Mântuitorul, şi Ipostasul Duhului Sfânt, Mângâietorul, sunt mâinile lui
Dumnezeu prin care Tatăl cel Ceresc lucrează în chip arătat în lume şi în veac,
aceste Ipostasuri divine fiind viaţa şi lumina lumii în lucrarea
mântuirii. „Eu sunt Calea, Adevărul şi
Viaţa” (In. 14, 16): Hristos–Adevărul „care din Tatăl S-a născut”şi Duhul
Adevărului „care de la Tatăl purcede” lucrează neîncetat dintr-una şi aceeaşi
voinţă a Tatălui Atotţiitorul.
Până nu
trăieşti în harul Sfintei Treimi prin împlinirea poruncilor Ei de curăţire,
luminare şi îndumnezeire, nu poţi vorbi despre Ea în cuvinte. Trebuie trăită
integral şi simţită experimental dulceaţa lucrării Ei în noi: „judecăţile Tale
sunt mai dulci decât mierea şi fagurele” (Ps. 18, 11), „Legea Ta cugetarea mea
este”(Ps. 118, 77). Ca în orice lucrare cerească şi pământească, cuvântul,
sfatul stă la baza oricărei împliniri: „La început era Cuvântul” (In. 1, 1) –
iată-L cu Dumnezeu: „şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1). „Eu şi Tatăl Meu una
suntem !” (In. 10, 30). „Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu
Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2). Cuvântul: „Să fie lumină! Şi a fost
lumină !” (Fac. 1, 3) – din această Lumină şi întru această Lumină purcede
lucrarea vederii dumnezeieşti. Dar ca să vezi Lumina, trebuie să ai deschişi
către Dumnezeu ochii sufletului (ai minţii şi ai inimii) pentru ca să vezi ca
Dumnezeu: „Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina” (Fac. 1, 4). Ce constată
Cuvântul ? „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi !” (Mc. 8, 18).
Sunt oameni care nu văd dincolo de taină, ci văd doar trupeşte: „Au nu este
Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa ? Cum
spune El acum: M-am coborât din cer ?” (In. 6, 42); „Încă nu ai cincizeci de ani
şi l-ai văzut pe Avraam ?!” (In. 8, 57). Avem nevoie de vederea veşniciei, nu
doar a materiei trecătoare, pentru ca să-L vedem pe Dumnezeu prezent în creaţia
Sa: „facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1). Din această vedere
prin pricepere a întocmirii precise a lumii pe temeliile şi temeiurile
orânduirii ei de către Dumnezeu, ne putem uşor da seama de grija Fiului lui
Dumnezeu pentru restaurarea lor. Tatăl restaurează Cerul cu toate oştirile
miilor miliardelor de îngeri: „şi s-a făcut tăcere în cer !” (Apoc. 8, 1); Fiul
Tatălui restaurează omul; iar „Duhul Tatălui” (Mt. 10,20) restaurează şi
sfinţeşte zidirea întreagă. În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae
scrie că: „Treimea este suprema taină a existenţei prin care se explică toate
şi fără de care nimic nu ar avea sens şi nu s-ar explica nimic”. Tatăl înfiază
lumea prin Fiul Care o restaurează prin Întrupare, Înviere şi Înălţare şi o
duce Tatălui la Tron, şi lucrând prin Duhul Sfânt pentru ca să o desăvârşească
şi să o îndumnezeiască; toată această lucrare vine numai din jertfă şi iubire.
De aceea putem găsi o reprezentare a lumii întregi sub chipul celor trei cruci
de pe Golgota. Crucea lui Hristos revarsă viaţa, lumina şi iubirea împlinite în
lucrarea de mântuire a omului, prin eliberarea lui din robia păcatului şi a
morţii, şi unirea veşnică cu Dumnezeu: „sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi
casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 9). Iar cele două cruci tâlhăreşti nu pot
revărsa lumină şi viaţă, pentru că sângele vărsat pe ele nu a curs din trupuri
care să fi trăit în lumina faptelor bune pe calea vieţii. Tâlharii cei
răstigniţi au ei înşişi nevoie de mila Celui Sfânt, putând fi miluiţi şi
mântuiţi doar în funcţie de propria lor voinţă liberă pentru că: „gură au şi nu
vor grăi; ochi au şi nu vor vedea !” (Ps. 113, 13). În momentul culminant, unul
din cei doi simte şi vede Lumina prin cercetarea lui de către harul Duhului
Sfânt picurat în inima sa prin Sângele lui Hristos, primind astfel iertarea
vindecătoare a rănilor sufletului său din Lumina Celui Ce va învia: „Adevărat
grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai !” (Lc. 23,43). Raiul este tocmai
acea stare de lumină şi îndumnezeire din jurul Tronului Treimii. Lumea pricepe
Treimea după propria sa trăire. Zis-a Domnul: „Nu ştiţi ce cereţi !” (Mc. 10, 38);
„Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde
Mă duc !” (In. 8, 14); „Mă duc la Tatăl Meu” (In. 16, 10), „în casa Tatălui Meu
multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc” (In. 14,
2) pentru ca să „moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii
!” (Mt. 25, 32).
Puterea de a
învinge urmările răului a fost puterea iubirii dumnezeieşti jertfelnice: „Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică !” (In. 3, 16) pentru
că Iisus „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă
moarte pe cruce !” (Filip. 2, 8). În fond, lipsa de iubire este de fapt starea
de trăire a neputinţei. Când vedem necazurile şi nefericirile celor din jurul
nostru, ele nu sunt decât consecinţele lipsei de iubire. Dumnezeu nu-i poate
obliga pe oameni să-L iubească şi să se iubească. Dar Se străduie să le cultive
implicit harul iubirii prin cele două necesităţi – cea de mântuire şi cea de
vedere a lui Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu !” (Mt. 5, 8), pentru că mântuirea înseamnă tocmai a iubi: „De aş grăi
în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă
sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate
le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi
munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi
de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte,
nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale
sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci
se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte,
toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată !” (I Cor. 13, 1-8).
Iar dacă cineva
ar insista întrebând cu privire la necesitatea iubirii (pentru că nu putem fi
forţaţi să iubim), răspunsul ne duce simplu tot la Golgota: „toate sunt de la
Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea
împăcării” (II Cor. 5, 18); „avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel
drept !” (I In. 2, 1) „căci El este pacea noastră” (Efes. 2, 14). Pentru că
acolo, pe Golgota, s-a încheiat tratatul de pace între lumea cerească şi lumea
pământească. Deşi din iubire Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Unul-Născut în
lume, totuşi, omul L-a ucis cu cruzime şi din ură. Dar Dumnezeu Tatăl a iertat
păcatul omului la rugămintea Fiului: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !”
(Lc. 23, 34). În grădina Ghtetsimani, Mântuitorul îl întrebase pe Petru: „Oare
ţi se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de
douăsprezece legiuni de îngeri ?” (Mt. 26, 53). Hristos a venit pe pământ cu
scopul suprem de a arăta lumii că „Dumnezeu este lumină” (I In. 1, 5): „Eu sunt
Lumina lumii !” (In. 8, 12); „Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este
Duhul Sfânt !” (Octoihul Mic). Dar oamenii nu au avut ochi pentru a vedea
Lumina ci „au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau
rele !” (In. 3, 19). Deşi Hristos îi îndemnase: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să
nu vă prindă întunericul” (In. 12, 35) şi „credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai
Luminii !” (In. 12, 36). Hristos a venit ca Răscumpărător şi pentru drepţii
Vechiului Legământ, iar pentru noi, cei din Legea cea Nouă, răscumpărarea
vine şi ne uneşte cu Dumnezeu prin
Euharistie, vine din sfânta şi dumnezeiasca împărtăşire: „cel ce mănâncă Trupul
Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (In. 6, 54); „Răscumpăratu-ne-ai pre
noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tău, pe Cruce fiind răstignit şi cu
suliţa împuns – nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie !”.
„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi
pe Tron ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul, pe toate umplându-le, Cela ce
eşti necuprins !”
„Şi este
îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi Numele Lui se cheamă: Cuvântul lui
Dumnezeu”(Apoc. 19,13)
„Slugile Lui Îi
vor sluji. Şi vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor !” (Apoc.
22,3-4)
„Cine are
urechi - să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor !” (Apoc. 2, 7)
„Domnul
Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor !” (Apoc. 22, 5)
„Eu sunt Alfa
şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul !” (Apoc. 22, 13)
„Cine n-a fost
aflat scris în Cartea Vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc !” (Apoc. 20, 15)
„Cel ce va
birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu !” (Apoc.
21, 7)
„Ne-a făcut pe
noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu Tatăl Său; Lui fie slava şi puterea, în
vecii vecilor. Amin !” (Apoc. 1, 6)
„Harul Domnului
nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului
Duh să fie cu voi cu toţi !” (II Cor. 13, 13)
