„La început era Cuvântul şi Cuvântul era
la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1).
„Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi
Domnului !” (Ps. 75, 11)
„Cuvântul vostru să fie: ceea ce este
da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău
este” (Mt. 5, 37)
„Cerul şi pământul vor trece, dar
cuvintele Mele nu vor trece !” (Lc. 21, 33)
„Omul cu deşertăciunea se aseamănă;
zilele lui ca umbra trec” (Ps. 143,4)
„Iar dacă i se pare cuiva că cunoaşte
ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (I Cor. 8,2).
„Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea
? Şi dacă lumea este judecată de voi, oare sunteţi voi nevrednici să judecaţi
lucruri atât de mici ?” (I Cor. 6, 2)
„Frate cu frate se judecă - şi aceasta
înaintea necredincioşilor ?! Negreşit, şi aceasta este o scădere pentru voi, că
aveţi judecăţi unii cu alţii. Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea ?
Pentru ce nu răbdaţi mai bine paguba ?” (I Cor. 6, 6-7)
„Adevărul poate fi prigonit - dar nu
poate fi înăbuşit !” (Proverbe)
Problema autenticităţii cuvântului a
fost un adevărat prilej de sminteală şi de dispută de-a lungul vremii încă de
la izgonirea lui Adam din Rai şi până astăzi. Şi tocmai de aceea în parabolele
şi învăţăturile pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a rostit în cursul
activităţii Sale mesianice, El foloseşte
o formulă inedită de adresare către cei care Îi ascultau cuvântul: „Adevărat,
adevărat zic vouă” (In. 1, 51) sau „Adevărat grăiesc vouă” (Mt. 6, 16). Uneori,
această formă de exprimare este întărită printr-o alta: „Amin ! Amin! Zic vouă !”.
La rândul lor, sfinţii scriitori ai învăţăturilor lui Hristos folosesc şi ei o
formulă sentenţioasă: „Zis-a Domnul pilda aceasta”, adeverind prin aceasta că
vorbele care urmau sunt veşnice, ieşite din chiar gura lui Dumnezeu, îşi au
rădăcina în El, în Cuvântul Tatălui Cel Care Însuşi le-a rostit prin Duhul
puterii dumnezeieşti: „Acela mi-a zis” (In. 1, 33); şi iarăşi: „Peste Care vei
vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este” (In. 1, 33). De
asemenea, atât la râul Iordan, în ziua Botezului lui Hristos, cât şi pe muntele
Tabor, la vremea schimbării Lui la faţă, s-au rostit cuvinte sfinte şi
dumnezeieşti chiar din înaltul Cerului: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în
Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Mt. 17, 5). Dacă vom cerceta Psalmii
marelui David, vom afla scris: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi
cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6); altfel spus, Cuvântul
săvârşea iar Duhul desăvârşea.
Taina aceasta a cuvântului este veşnică
şi va fi pururea adâncă, necunoscută şi de nepătruns: „pe Cuvântul întrupat
văzându-L, pe Fecioara o fericim !”. Această putere a lui Dumnezeu (pentru om
de necuprins cu mintea şi recunoscută doar prin lucrarea Duhului Sfânt în
Sfintele Taine ale Bisericii) o vom numi în cele ce urmează „vrednicie”.
Atributele
sau însuşirile puterii lui Dumnezeu – ascunse nouă, descoperite doar din
lucrările Lui – reprezintă tocmai poarta de intrare spre Taina Dumnezeirii.
Până când Dumnezeu Însuşi nu S-a făcut cunoscut omului, omul nu avea de unde
şti că Dumnezeu există şi că îl iubeşte. Faptul că Dumnezeu l-a creat pe om
(„Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” - Ps. 118, 73) este cel dintâi semn de
vrednicie divină pentru om; toate celelalte câte există au fost făcute doar
prin cuvânt şi la poruncă: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au
zidit” (Ps. 32, 9). Apoi, vrednicia continuă să se arate de către Dumnezeu
omului prin faptul că i-a dat chipul şi asemănarea Sa: „Să facem om după chipul
şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26); apoi, prin faptul că Dumnezeu,
dându-i suflet raţional-cuvântător, înzestrat cu putere gânditoare,
înţelegătoare, l-a aşezat deasupra tuturor celorlalte vieţuitoare şi făpturi,
ca pe un adevărat „împărat al făpturii” şi „rege al zidirii întregi”. Vrednicia
Domnului (sau dragostea Lui neţărmurită) continuă să se descopere omului prin
faptul că „a suflat în faţa lui suflare de viaţă” (Fac. 2, 7) făcându-se astfel
„omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu” (I Cor. 15, 45). Iată ce zice Hristos:
„Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In. 10, 10).
Contemplând icoana omului aşa cum a fost
întocmită ea de către Dumnezeu la creaţie, vedem pe om ca pe cel mai înalt şi
mai presus decât toată zidirea cea văzută: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el ?
Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el ?” (Ps. 8, 4). Pilda lucrătorilor lăsaţi
în vie, la teasc, pentru a o lucra şi a-i aduce roade, nu reprezintă altceva
decât lumea Vechiului Legământ, care nu a reuşit nicidecum să înţeleagă şi să
primească lucrarea vrednică a harului Duhului Sfânt în lume şi chemarea ei la
mântuire: „Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători,
ca să-i ia roadele” (Mt. 21, 34). Stăpânul este Dumnezeu Însuşi iar via e lumea
care a fost înzestrată de către Dumnezeu cu tot ce îi trebuie. Cartea Facerii
ne arată că la început această vie nu a existat - „a sădit vie, a împrejmuit-o
cu gard” (Mt. 21, 33): „pământul era netocmit şi gol” (Fac. 1, 2); „Domnul
Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe
care-l zidise” (Fac. 2,8). Referatul
biblic despre crearea lumii ne arată pas cu pas toată această lucrare divină de
tocmire a pământului şi a toată făptura – toată iarba şi toţi pomii zidite prin
cuvânt şi din poruncă: „Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor” (Fac.
2, 1). Ceea ce este relevant însă este faptul că Dumnezeu dă o anumită valoare
de superioritate creaţiei Sale, prin aceea că nu o face pentru a fi în întuneric,
ci o dăruieşte luminii, o înveşmântează în lumină. Şi astfel, descoperim cele
mai importante două aspecte ale uneia şi aceleiaşi realităţi divine: iubirea şi
lumina.
„Pământul era netocmit şi gol” (Fac. 1,
2): deşi Duhul Lui Dumnezeu Se purta pe deasupra materiei primare create din
nimic, totuşi totul era cufundat în întuneric: „întuneric era deasupra
adâncului” (Fac. 1, 2). Cu privire la aceasta, Sfânta Scriptură menţionează
oarecum vag, cumva în treacăt că întunericul nu a dispărut cu totul, odată cu
venirea luminii. Lumina este starea vredniciei, forma puterii, a transparenţei,
a străvederii, a imaculatului – aşa precum vedem şi în zăpadă: ea nu este doar
albă, ci este şi luminoasă. Imaculatul respiră lumină, frumuseţe, har şi
putere. Nu degeaba Scriptura menţionează faptul că la mormântul lui Iisus „doi
îngeri în veşminte albe şedeau, unul către cap şi altul către picioare, unde
zăcuse trupul lui Iisus” (In. 20, 12). Şi în descrierea evenimentului de pe
muntele Tabor se foloseşte expresia „nor luminos” (Mt. 17, 5) iar la Înviere
s-a făcut „lumină mare” (Mt. 4, 16). Iată, ca şi la facere: „Şi a zis Dumnezeu:
«Să fie lumină !» Şi a fost lumină !” (Fac. 1, 3). De aceea, urmând
Psalmistului, în Slujba Botezului Biserica lui Hristos cântă: „dă-mi mie haină
luminoasă Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină” (Ps. 103, 2). La fel,
în stihira dedicată sfintei mironosiţe Maria Magdalena, îngerii pe care aceasta
i-a întâlnit la mormântul lui Iisus sunt numiţi „de lumină purtători”.
Adam cel sfătuit de diavol în grădina
Raiului, trecând de la cea mai înaltă formă de lumină – Lumina Duhului Sfânt,
lumina cunoştinţei de Dumnezeu – la o altă lumină: cea pe care inteligenţa
raţional-cugetătoare o află nu din trăirea Adevărului, ci din cunoştinţa
binelui şi răului sau din simţirea trupească a plăcerii şi a durerii: „Nu cumva
ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci ?” – Fac. 3, 11. De
la starea de vrednicie harică divină, Adam va trece la nevrednicia omului
străpuns de patimile firii biologice şi săgetat de impulsurile simţirilor
carnale. Va ajunge adică un învins, rănit fiind de cele cinci săgeţi ale
simţurilor trupeşti – văzul şi auzul, gustul, mirosul şi pipăitul – orientate
spre păcat iar nu spre virtute: „plăcut la vedere şi bun la mâncare era rodul
ce m-a omorât !” (Octoihul Mare). Socotim că acel întuneric ascuns de Dumnezeu
se va descoperi ulterior ca iad – despre care Scriptura afirmă că este „focul
cel veşnic gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25, 41). În Cartea Facerii,
„întunericul” este menţionat simplu ca „noapte” (acel răstimp menit odihnirii
trupeşti a omului prin somn): „şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric;
lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte” (Fac. 1, 4-5).
Termenul de „întuneric”, însă, îl vom mai întâlni şi în pildele Mântuitorului
Hristos cu înţelesul de „iad”: „întunericul cel mai din afară” (Mt. 8, 12).
Este un mod de a desemna nevrednicia oamenilor slabi, căzuţi pradă patimilor şi
păcatelor prin necredinţă, deveniţi fii „întunericului acestui veac” (Ef. 6, 12),
spre deosebire de „fii Luminii” (In. 12, 36), adică cei vrednici, îndemnaţi de
Dumnezeu astfel: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul !” (In.
12, 35) – în acea Lumină despre care proorocul vestise: „Poporul care locuia
întru întuneric va vedea Lumină mare; iar voi, cei ce locuiaţi în latura umbrei
morţii, Lumină va străluci peste voi !” (Is. 9, 1).
Acei slujitori care au fost trimişi de
către stăpânul viei sădite şi îngrădite pentru a-i lua după dreptate roada, au
fost drepţii şi proorocii Vechiului Aşezământ din toată vremea scursă de la
Abel până la venirea lui Hristos; toţi cei care au încercat prin slujirea lor
să lumineze calea celor aflaţi în întunericul necunoştinţei şi al necredinţei.
Aşadar două au fost punctele de reper în toată această dramă universală a
umanităţii căzute în întuneric prin greşeala adamică: făgăduinţa
Răscumpărătorului („Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi
sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” - Fac.
3,15) şi lupta drepţilor, patriarhilor, regilor, judecătorilor şi proorocilor
din Vechiul Testament – toţi acei care nici prin legea tăierii împrejur a lui
Avraam, nici prin tablele lui Moise, nici prin lucrarea de curăţire a jertfelor
de la Cortul Mărturiei, nici prin marea reformă întreprinsă de către Iosia în
anul 620 î. Hr. prin centralizarea cultului iudaic la Ierusalim, nici prin
necazurile şi suferinţele îndurate în robia Babilonului şi sub perşi, nici prin
refacerea Templului lui Solomon din vremea lui Zorobabel n-au reuşit să îi
lumineze pe oameni şi să-i aducă pe linia vieţuirii izbăvitoare de mânia
Domnului Savaot, Dumnezeul oştilor cereşti. De aceea a fost nevoie de
Răscumpărătorul: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica
ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Mt. 1,20) „căci El va
mântui poporul Său de păcatele lor” (Mt. 1,21).
Astfel, Evanghelia ne dezvăluie în
cuvintele sale toată monstruozitatea cerbiciei decăderii poporului Iudeu în
timpul Legii Vechi, precum stă scris: „Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe
una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre” (Mt.
21,35); şi iarăşi: „Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi,
şi au făcut cu ele tot aşa” (Mt. 21, 36)… În locul luminii, sufletul omenesc a
ajuns în întuneric, iar vrednicia drepţilor s-a izbit de nevrednicia
întunericului minţii omeneşti. De aceea, Regele-Psalmist deplânge împrăştierea
poporului ales între neamuri şi rătăcirea lui printre patimile canaanite ale
popoarelor păgâne idolatre: „şi-au jertfit pe fiii lor şi pe fiicele lor
idolilor” (Ps. 105,37); şi iarăşi: „Întins-a viţele ei până la mare şi până la
râu lăstarele ei. Pentru ce ai dărâmat gardul ei şi o culeg pe ea toţi cei ce
trec pe cale ? A stricat-o pe ea mistreţul din pădure şi porcul sălbatic a
păscut-o pe ea” (Ps. 79, 12-14). Iar semnul jalnicei decăderi este văzut în robia
babilonică şi în cea persană: „Sfărâmat-au intrarea cea de deasupra. Ca în
codru cu topoarele au tăiat uşile locaşului Tău, cu topoare şi ciocane l-au
sfărâmat” (Ps. 73, 6-7) zicând: „cu limba noastră ne vom mări, căci buzele
noastre la noi sunt; cine ne este Domn ?” (Ps. 11, 4). Iată aşadar o gradare a
căderii de la Lumina lui Dumnezeu la „lumina” oamenilor despre care acelaşi
David se căina amarnic: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu
este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps. 13, 3).
Dacă vom analiza modul în care a cugetat
Dumnezeu să rânduiască duhovniceşte lumea, vom descoperi că a pornit de la
treptele cele mai înalte de lumină şi de cunoaştere, situându-l pe om în cele
din urmă până la condiţia în care acesta a dorit el însuşi să se umilească.
Scris este: „din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său” (Sir.
15, 14). Întâi a dat pământului lumina divină, necreată, prin porunca: „Să fie
lumină !” (Fac. 1, 3) (şi iată cât de caldă şi de fină se dovedeşte remarca pe
care o face autorul inspirat al Cărţii Facerii: „Şi a văzut Dumnezeu că este
bună lumina” - Fac. 1, 4). Apoi a dat lumina puterii înţelegătoare îngerilor
din lumea cea nevăzută, din cer, şi a puterii cuvântătoare omului zidit cu
mâinile Sale. Loc de trăire nu i-a dat altceva decât Raiul desfătării… ce
elegantă viaţă duhovnicească – desfătarea: „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul
pe care-l făcuse şi l-a pus în Raiul desfătării, ca să-l lucreze şi să-l
păzească” (Fac. 2,15) ! Ce poate fi mai înalt (ca vrednicie) decât o făptură
creată de Dumnezeu anume pentru ca să stăpânească Raiul, să-l păzească şi să-l
lucreze? Cântă Psalmistul: „Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri,
cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el !” (Ps. 8,5).
În aceste condiţii, oare cum să poţi să
înţelegi şi să accepţi faptul că acea lumină necreată, de origine divină, avea
să-i devină incomodă omului – care avea să nu o mai priceapă, să nu o mai
înţeleagă, să nu o mai râvnească şi nici să îi mai ducă dorul, - să nu-i mai
folosească la nimic ?!... Iată-L pe Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, nevoit să
privească cum luminătorul cel mare, soarele, avea să înlocuiască lumina
necreată – ca să-i fie accesibilă omului ! Cel ce, ca luminător, a fost pus „pe
tăria cerului ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie
semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept
luminător pe tăria cerului, ca să lumineze pământul” (Fac. 1, 14) a ajuns să
călăuzească, în locul Soarelui Dreptăţii strălucind în Duhul Adevărului, căile
omului către ieşirile din întunericul morţii şi al păcatului !... Şi astfel,
oamenii s-au afundat tot mai adânc în bezna fărădelegii până ce au ajuns să fie
cuprinşi definitiv de noaptea cea veşnică, precum scrie Isaia proorocul: „în
latura şi în umbra morţii” (Mt. 4, 16).
Venirea Fiului lui Dumnezeu în lume a
fost un prilej de mai mare sminteală în lumea iudaică; în acest sens, să nu
uităm uciderea pruncilor de doi ani şi mai mici de către Irod, de frica
împlinirii proorociilor, atunci când i-a chemat la sine în ascuns pe magii de
la Răsărit pentru ca să-l lămurească în cele despre Pruncul de Împărat – când,
cum şi unde se va naşte: „Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului,
căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos ?” (Mt. 2, 4). Atotputernicul
cunoştea însă preabine mârşăvia omenească a lumii căzute. Aşa că a intervenit
prin sfinţii îngeri slujitori ai Săi: „luând înştiinţare în vis să nu se mai
întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (Mt. 2, 12). Şi tot
îngerul Domnului i se arată în vis bătrânului Iosif, zicându-i: „ia Pruncul şi
pe mama Lui şi fugi în Egipt” (Mt. 2, 13). Săvârşind minuni peste minuni, Iisus
i-a uimit pe toţi cu învăţăturile şi faptele Sale. Dar a arunca mărgăritare în
mocirla negurilor răutăţii înseamnă doar să stârneşti bestialitatea, ura,
dispreţul, blasfemia şi răzbunarea. Evanghelia ne prezintă cele mai sălbatice
comportamente umane dezlănţuite de mai-marii poporului evreu împotriva Fiului
lui Dumnezeu. În parabola vierilor nevrednici, Scriptura se exprimă astfel:
„Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui !” (Mt.
21, 38). Scenariul devine apocaliptic, lumea controversată: „noi nădăjduiam că
El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel !” (Lc. 24, 21) exclamă cu amar
apostolii Luca şi Cleopa.
Aici descoperim cea mai puternică rază
de lumină a chipului divin, aşa cum nu găsim nici măcar în viaţa sau în
scrierile Sfinţilor Părinţi din întreaga literatură ascetică şi filocalică;
pentru că nici un om nu a putut vreodată să Îl iubească pa Dumnezeu aşa precum
Dumnezeu a iubit lumea. Întreabă Hristos pe arhiereii şi bătrânii poporului:
„Când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători ?” (Mt. 21, 40)… Şi
nimeni nu a putut răspunde la această întrebare până astăzi aşa precum a răspuns
Fiul Însuşi răstignit de bunăvoie pe Cruce, în rugăciunea adusă Tatălui pentru
mântuirea şi iertarea celor ce Îl răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, că nu
ştiu ce fac !” (Lc. 23, 34). Aici este cea mai adâncă vinovăţie şi mustrare de
conştiinţă a umanităţii faţă de Dumnezeu; este cea mai mare răspundere a
noastră faţă de Tatăl: că I-am omorât Fiul cu sânge rece, cu nepăsare, fără
cruţare, fără a analiza măcar motivaţia uciderii Lui, deşi Iisus întrebase:
„cine dintre voi Mă vădeşte de păcat ?” (In. 8, 46); şi iarăşi, blând dar ferm:
„dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău; iar dacă am vorbit bine - de ce Mă
baţi ?” (In. 18, 23)… Lumea nu are ce răspunde; în locul ei vorbeşte diavolul:
„mântuieşte-Te pe Tine Însuţi !” (Lc. 23, 37), „coboară-Te de pe cruce !” (Mt.
27, 40), „pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi !” (Lc. 23, 35).
Atunci, pentru o clipă, stihiile s-au mişcat iar pământul s-a cutremurat.
Pentru că a simţit focul Sângelui Dumnezeiesc nevinovat întru sine arzându-l ca
o culme a „sângelui drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului
Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, cel ucis între templu şi
altar” (Mt. 23, 35). Dar simte totodată şi puterea Celui Care l-a creat şi l-a
atins atunci când l-a tocmit şi împodobit cu viaţa tuturor făpturilor ce-şi
trag din el hrana şi adăpostirea lor: „Şi a zis Dumnezeu: Să scoată pământul
fiinţe vii, după felul lor” (Fac. 1, 24); şi iarăşi: „Să dea pământul din sine
verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori,
care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ. Şi a fost aşa !” (Fac.
1, 11). De la pământ la cer distanţa este tot atât de scurtă pentru cei
vrednici pe cât este distanţa de la minte la inimă, precum spuneau Sfinţii
Părinţi despre cei îmbunătăţiţi în har: „Când Te-am chemat, m-ai auzit,
Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4, 1); şi iarăşi: „Dacă veţi auzi astăzi
glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre !” (Ev. 3, 15). În schimb, pentru
cei nevrednici, scris este: „Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va
da altor lucrători” (Mt. 21, 41). După cum se exprimă şi Cartea Apocalipsei:
„cer nou şi pământ nou” (Apoc. 21, 1). Iar „lucrătorii care vor da roadele la
timpul lor” (Mt. 21, 41) sunt cei blânzi, cei drepţi, cei curaţi cu inima căci
„aceia vor moşteni pământul” (Mt. 5, 5) şi „aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt.
5, 8).
Avertismentul a fost limpede şi
categoric: „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu
Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor !” (Mt. 8, 11). Deci: „împărăţia
lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei !”
(Mt. 21, 43). Iar Hristos va fi piatra de poticnire pentru toţi nevrednicii
vrăjmaşi neîmpăcaţi ai Crucii Sale: „Cine va cădea pe piatra aceasta se va
sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi !” (Mt. 21, 44). Acest final
apocaliptic, această oglindă a nevredniciei noastre omeneşti, ne oferă mai
multe concluzii semnificative cu privire la „măreaţa” şi „straşnica” noastră
nevoinţă de creştini purtători de cruce pe drumul mântuitor al Crucii lui
Hristos.
Iată doar câteva dintre isprăvile de
nevrednicie ale neputinţelor noastre cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul, din
pricina cărora ne ostenim zadarnic, fără să agonisim lumina, cunoaşterea,
priceperea şi înţelegerea – acestea sunt şi rămân fundamentale. Până nu
înţelegi Legea şi calea lui Dumnezeu nu poţi fi creştin. Şi în vremea noastră
destui sunt cei ce merg la biserică precum se duc la stadion ori în vizită la
vreun muzeu sau la un obiectiv turistic – un complex medieval, sit istoric
domnesc, mănăstiresc sau bisericesc. Una ca aceasta o fac şi păgânii – din
dragoste de cultură, de frumos, de artă şi arhitectură. Biserica însă are mai
întâi un rol spiritual. Abia după ce L-ai înţeles pe Dumnezeu în dorul Lui de
mântuire a ta, poţi pricepe şi rostul rugăciunii, al postului, al nevoinţelor,
al vieţii curate, al îndreptării, al pocăinţei – toate taine şi minuni ale
iubirii dumnezeieşti. Mulţi au înlocuit iubirea, dragostea de aproapele, cu
nevoinţele; dar „milă voiesc, iar nu jertfă !” (Mt. 9, 13) căci „jertfa lui
Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !”
(Ps. 50, 18). Atunci când a instituit Legea harului, Iisus Hristos n-a trasat
un caiet de sarcini creştinului şi nici n-a întocmit fişa postului în biserică
şi în familie, ci a rostit scurt: „să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am
iubit Eu !” (In. 15, 12); „poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul!
Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul ! Întru
aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei - dacă veţi avea dragoste
unii faţă de alţii” (In. 13, 34-35). Ce mai pricepe oare lumea de astăzi din
tot stress-ul şi din toată ura şi pizma şi zavistia şi răzbunarea şi dezbinarea
de care este plină ? Ce să mai priceapă oare lumea din lupta acerbă pentru
putere şi avuţie prezentă şi manifestă în toate domeniile vieţii sociale ? Oare
dragostea creştinească a provocat războaiele religioase şi conflictele dintre
religiile lumii ? Dragostea ?! Nu, nicidecum ! Ci zâzaniile semănate noaptea în
lanul de grâu: „pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul, a semănat neghină
printre grâu şi s-a dus” (Mt. 13, 25). Aici este taina tainelor: că nevrednicia
a ajuns să fie confundată cu vrednicia ! Când auzim la Sfânta Liturghie
chemarea: „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă !”
aflăm de fapt cum trebuie să fim şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului Dumnezeu:
aşa cum ne-a făcut şi aşa cum ne vrea! Iar când auzim strigarea „Sfintele
sfinţilor !” – de ce oare nu simţim în lăuntrul nostru toată putoarea
păcatului: falsitatea, ipocrizia, înşelarea, mândria, părerea de sine,
îndrăzneala nesăbuită şi curajul nesocotit de a ne repezi la Pâinea cea
cerească precum în pustie odinioară, atunci când Iisus sătura cu cinci pâini şi
doi peşti „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt. 14, 21).
N-ar trebui totuşi să conştientizăm adevăratul înţeles al cântării de la
finalul Dumnezeieştii Liturghii: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit
Duhul cel ceresc”(„Liturghier”) ? Care Duh ? Care Lumină ? Cea pe care o vădim
atunci când participăm la Sfânta Taină fără evlavie, fără trăire, cu grabă şi
cu griji lumeşti? Sau când ne împărtăşim de-a valma, când „avem noi chef”, când
„vrem”, când „ne place”, când „ne convine”, când „simţim” ? Ce simţire – a
îngâmfării de sine că ne împărtăşim des, dar fără să ne fi spovedit curat,
pătimaşi, răutăcioşi, duşmănoşi, orgolioşi, desfrânaţi şi înfumuraţi ?!... Oare
chiar avem impresia că drama crucificării se trăieşte atât de simplu ?! Oare
Hristos S-a răstignit în mod banal sau nejustificat ?...
La toate aceste întrebări, nevrednicia
noastră se vădeşte din plin – prin noi înşine, prin propriile noastre fapte,
dar şi prin sfaturile povăţuitorilor noştri, cei care consideră că vechile
rânduieli de demult sunt astăzi depăşite şi perimate – toate pravilele,
canoanele, nevoinţele, faptele de evlavie, dar şi smerenia, dragostea de
aproapele şi adevărata trăire (în strană sau în altar) în viaţa liturgică, în
lectura patristică, în contemplarea permanentă a înţelesurilor profunde ale
scrierilor Sfinţilor Prooroci şi Apostoli – care sunt şi rămân temelia
Bisericii. Alergăm după sfinţi închipuiţi, după tot felul de miracole, de semne
şi minuni, de miruri şi lacrimi, arătări şi vedenii. Dar nu alergăm deloc în
căile lui Dumnezeu, strigând cu toată inima de să răsune lumea întreagă: „Duhul
Tău Cel sfânt nu-L lua de la mine !” (Ps. 50, 12) deşi „fărădelegea mea eu o
cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea !” (Ps. 50, 4), astfel încât să
se deschidă cerurile şi să auzim glasul blând al Marelui Stăpân şi Domn:
„vrednic este lucrătorul de plata sa !” (Lc. 10, 7), „fericită este sluga pe
care o va afla priveghind !” - „Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai
păcătuieşti !” (In. 5, 14). „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a
iubit !” (Lc. 7, 47). „Bine, slugă bună şi credincioasă: peste puţine ai fost
credincioasă, peste multe te voi pune !” (Mt. 25, 21). „Foc am venit să arunc
pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins !” (Lc. 12, 49).
