sâmbătă, 14 aprilie 2012

Învierea lui Hristos, omorârea morţii celei veşnice

Moto: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.” (I Cor. 15, 14)
„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos.” (Gal. 6, 14)
         „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea.” (Ps. 15, 10)
„Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22)
Ceea ce rămâne la temelia de neclintit a praznicului luminos al slăvitei Învieri este faptul că Taina Învierii face parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii după căderea lui Adam, iar acest plan face parte din „Taina cea din veac ascunsă  şi de îngeri neştiută”. Nu s-a găsit încă vreun teolog care să dezvăluie oamenilor ce anume L-a făcut pe Dumnezeu să reverse noian de iubire spre lumea căzută în păcat, încât să se împlinească această taină divină. Scriptura vorbeşte despre izvorul de iubire al Creatorului pentru zidirea Sa în cuvinte uimitoare: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (In. 3, 16). Putem înţelege în mod just dorinţa Domnului de a-l salva pe om din faptul că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră.” (Fac. 1, 26). Aceasta este propriu-zis înrudirea omului cu Dumnezeu – chipul şi asemănarea. De aici se poate deduce de ce Dumnezeu nu a răbdat ca omul (zidirea cea mai de preţ a mâinilor Sale – „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” Ps. 118, 173) să rămână căzut într-un plan inferior de existenţă în care să fie batjocorit de către potrivnicul lui Dumnezeu, diavolul. Căci n-a putut Dumnezeu să îngăduie ca făptura Sa să fie înghiţită de pieire – de vreme ce menirea ei era viaţa cea veşnică în Lumina cea pururea fiitoare. Avertismentul dat celor dintâi oameni de către Dumnezeu dovedeşte că El n-a voit ca sfârşitul creaţiei Sale să fie moartea – o dimensiune în afara iubirii dumnezeieşti: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit !” (Fac. 2, 17). Este limpede că Dumnezeu i-a arătat omului că destinaţia sa este viaţa fără împuţinare în timp, într-o petrecere care ar fi trebuit să-i urce pe Adam şi Eva către îndumnezeirea prin har, până la deplina stabilitate duhovnicească, atunci când unirea şi apropierea totală de harul lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt ar fi fost definitivă: „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”(Fac. 2, 7). Viaţa era continuată prin comuniune şi împărtăşire permanentă din rodul Pomului Vieţii – chip tainic al vieţuirii în Hristos, „Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, născut iar nu făcut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Simbolul Credinţei).
De fapt, Taina Învierii se arată a fi suprema dorinţă a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Pentru a nu raţionaliza taina, Proorocul Avacum vesteşte Învierea în chip umbros: „un lucru pe care voi nu l-aţi crede, dacă l-ar povesti cineva !” (Avac. 1, 5). Parcă pentru a-i da un răspuns pe măsură, Psalmistul David sintetizează prin puterea Duhului Sfânt, vestind: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Ps. 117, 25). Ziua Învierii a fost numită de către melozi şi imnografi „cea dintâi a săptămânii”, „împărăteasă şi doamnă”, „Praznic al praznicelor şi Sărbătoare a sărbătorilor”, cântând: „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt !” S-ar putea pune întrebarea dacă şi marele Moise, văzătorul de Dumnezeu, cel care l-a scos pe poporul israelitean din robia egipteană, ar fi avut cunoştinţă de taina aceasta mare a Învierii; şi dacă da, atunci de ce nu a accentuat cumva proorociile despre aceasta. Un răspuns ar putea fi minunea cu toiagul – atunci când a lovit piatra şi mai întâi a curs sânge iar mai apoi a curs apă, preînchipuind prin aceasta coasta lui Hristos din care au ţâşnit sânge şi apă, Botez şi Euharistie. Moise s-a ferit de căderea în idolatrie a poporului său, mereu muşcat de apucături şi năravuri canaanite şi de aceea a evitat să propovăduiască prea puternic învăţătura despre înviere pentru a nu-i arunca pe israeliţi în politeism prin adorarea morţilor - precum la alte neamuri. Totuşi, din anumite obiceiuri şi ritualuri proprii Vechiului Legământ, se pot observa la vechii evrei urme ale învăţăturii despre înviere; de pildă, punerea în mormânt a vaselor cu mâncare şi băutură spre folosinţa celui răposat, în vederea vieţii viitoare.
Cele dintâi minuni şi prevestiri ale vieţii de după moarte în Vechiul Testament le găsim relatate cu privire la sfinţii prooroci Ilie şi Elisei, care au înviat unul pe fiul  sunamitencei iar celălalt pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului: „După aceasta s-a îmbolnăvit copilul femeii, stăpâna casei, şi boala lui a fost atât de grea, că n-a mai rămas suflare într-însul. Şi a zis ea către Ilie: «Ce ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu ? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul ?» Iar Ilie a zis: «Dă-mi pe fiul tău!» Şi l-a luat din braţele ei şi l-a suit în foişor unde şedea el şi l-a pus pe patul său. Apoi a strigat Ilie către Domnul şi a zis: «Doamne Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei ?» Şi suflând de trei ori peste copil, a strigat către Domnul şi a zis: «Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el !» Şi a ascultat Domnul glasul lui Ilie; şi s-a întors sufletul copilului acestuia în el şi a înviat. Şi a luat Ilie copilul şi s-a coborât cu el din foişor în casă şi l-a dat mamei sale şi a zis Ilie: «Iată copilul tău este viu!» Atunci a zis femeia către Ilie: «Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta !»”(3 Regi 17, 17-24) şi „ Intrând Elisei în casă, a văzut copilul mort, întins în patul său. Şi după ce a intrat, a încuiat uşa după sine şi s-a rugat Domnului. Apoi s-a ridicat şi s-a culcat peste copil şi şi-a pus buzele sale pe buzele lui şi ochii săi pe ochii lui şi palmele sale pe palmele lui şi s-a întins pe el şi a încălzit trupul copilului. Sculându-se apoi, Elisei s-a plimbat prin foişor înainte şi înapoi. După aceea s-a dus şi s-a întins iar peste copil. Şi a strănutat copilul de şapte ori şi şi-a deschis copilul ochii.” (4 Regi 4, 32-35)  În cazul celor plini de harul Duhului Sfânt, până şi oasele lor sunt dătătoare de viaţă precum se vede în Cartea a 4-a Regilor (unde se povesteşte despre un mort aruncat într-o groapă lângă oasele sfinţite ale profetului Elisei,de care atingându-se,a înviat): „Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale.” (4 Regi 13, 21) Sfântul şi Dreptul Iov are şi el o viziune care preînchipuie taina şi puterea învierii: „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia” (Iov 19, 25-27), arătând că trupul deşi va putrezi în mormânt, totuşi va fi iarăşi ridicat prin puterea Domnului, iar sufletul Îl va vedea pe Dumnezeu cu aceiaşi ochi – viaţă după moarte. De  asemenea şi Sfântul Proroc David vesteşte în Psalmi asemeni Sfântului Iov: „Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura” (Ps. 15, 11). Acelaşi lucru este confirmat în cartea „Numerii”: „Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească ! Să caute Domnul asupra ta cu faţă veselă şi să te miluiască ! Să-Şi întoarcă Domnul faţa Sa către tine şi să-ţi dăruiască pace !” (Num. 6, 24-26). La baza tuturor acestor texte stă învăţătura despre Învierea lui Hristos apărată cu tărie de Sfântul Apostol Pavel în „Epistola sa către Corinteni”: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor ?” (I Cor. 15, 12). Atât Sfântul Prooroc Isaia cât şi Sfântul Profet Iezechiel vorbesc despre o înviere a morţilor; cel dintâi vede lucrarea lui Dumnezeu ca pe o rouă de lumină, roua Duhului Sfânt – rouă pe care o aflăm şi pe lâna lui Ghedeon: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia ! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere ! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Is. 26, 19), iar cel de-al doilea vorbeşte despre un duh de viaţă: „Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti, şi m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe faţa pământului şi uscate de tot. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vor învia, oasele acestea ?» Iar eu am zis: «Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta». Domnul însă mi-a zis: «Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului ! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul». Proorocit-am deci cum mi se poruncise. Şi când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia !» Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor. Şi mi-a zis iarăşi Domnul: «Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată ei zic: «S-au uscat oasele noastre şi nădejdea noastră a pierit; suntem smulşi din rădăcină». De aceea prooroceşte şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi duce în ţara lui Israel. Astfel veţi şti că Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre. Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia şi vă voi aşeza în ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am zis aceasta şi am făcut», zice Domnul.” (Iez. 37, 1-14) Cartea Profetului Daniel vorbeşte şi ea despre învierea morţilor: „Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică. Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor” (Daniel 12, 2-3). Dumnezeu îi spune lui Daniel: „Şi tu mergi spre sfârşitul tău şi te odihneşte şi te vei scula, ca să primeşti moştenirea ta în vremea cea de apoi !»” (Daniel 12, 13). La fel şi în cărţile „Macabei”: „Pentru aceea şi acesta, ca şi cel dintâi, pe rând toate chinurile le-a suferit şi, când era să moară, a zis: «Tu dar, nelegiuitule, ne scoţi pe noi dintr-această viaţă, însă Împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică».” (II Mac. 7, 9), „Din cer le-am dobândit acestea şi pentru legile Lui nu ţin seamă de ele, pentru că nădăjduiesc că de la El iarăşi le voi dobândi»” (II Mac. 7, 11), „Şi când era să moară, aşa a zis: «Bine este a muta nădejdile cele de la oameni şi a aştepta pe cele de la Dumnezeu, că noi iar vom învia prin El, iar ţie nu-ţi va fi înviere spre viaţă»” (II Mac. 7, 14), „Ci Ziditorul lumii, Care a zidit pe om de la naşterea lui, vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile Lui” (II Mac. 7, 23), „Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat” (II Mac. 12, 44-46), „şi fiind încă viu şi înfierbântat, s-a sculat cu mâinile, iar sângele din el ţâşnea tare şi, deşi rănit greu, a alergat trecând printre mulţime, şi stând pe o piatră ridicată după ce i-a curs tot sângele, şi-a scos maţele şi prinzându-le cu amândouă mâinile, le-a aruncat spre mulţime, rugându-se Celui care stăpâneşte peste viaţă şi peste duh, ca iarăşi să i le dea; şi în felul acesta a murit” (II Mac 14, 45-46) – tot atâtea texte convingătoare pentru credinţa în învierea morţilor. 
        Toate aceste scrieri sunt tot atâtea mărturii ale faptului că Mântuitorul Iisus Hristos a desăvârşit această Taină adâncă a învierii din morţi prin propria Sa moarte şi Înviere – care a fost faptul central în opera de mântuire a lumii, căci moartea lui Hristos este învierea noastră. Hristos vine cu puterea de la Tatăl („Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”- Mt. 28, 18), ca Stăpân al vieţii şi al morţii. În faţa mormântului fratelui ei Lazăr, Marta este întrebată de Însuşi Hristos Domnul: „Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu ?”(In. 11, 40). Iar aceasta, pentru faptul că Iisus a ţinut să împlinească întocmai cuvântul Scripturii: „orice pricină să se dovedească prin spusa a doi sau trei martori” (Deut. 19, 15). Altfel spus, învierea lui Hristos n-a fost o înviere singulară, fără vreo altă mărturie, o înviere spontană şi izolată, fără nici o legătură cu istoria lumii. În lucrarea de împlinire în lume a Tainei Învierii, putem observa o desfăşurare pe etape de vârstă. În marea Sa iubire de oameni, Iisus a avut grijă să tămăduiască de moarte toate etapele vieţii omeneşti. De pildă, a înviat o copilă, pe fiica lui Iair, mai-marele sinagogii: „Copila n-a murit, ci doarme” (Mc. 5, 39), „Fiică, ţie zic, scoală-te !” (Mc. 5, 41), „şi le-a zis să-i dea copilei să mănânce” (Mc. 5, 43), înviere făcută din dragoste pentru un prunc nevinovat, arătând prin aceasta că toţi copii sunt sub lucrarea proniatoare a Duhului Sfânt. Numai că la actul de întoarcere a sufletului fetiţei în trup, n-a lăsat pe nimeni acolo ci a poruncit să iasă toţi din casă. Altă faptă dumnezeiască a fost învierea săvârşită în Nain. În acest caz, Domnul a readus la viaţă pe un tânăr „singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă” (Lc. 7, 12), în văzul tuturor celor ce formau cortegiul funerar: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te” (Lc. 7, 14). Iarăşi, un lucru important: pe copilă, fiind mică, a luat-o de mână – dar tânărului i-a poruncit prin cuvânt. Pentru ca, în cele din urmă, să îl învie pe Lazăr, chemându-l afară din mormânt, tot prin puterea cuvântului (în acest caz fiind vorba nu despre un tânăr, ci despre un bărbat aflat la vârsta deplinei maturităţi trupeşti şi sufleteşti – adică peste vârsta de 30 de ani, atunci când omul s-a format deja în gândire şi comportament, în general în toate manifestările personale, precum Mântuitorul Iisus Hristos atunci când a ieşit la propovăduire în jurul vârstei de 30 de ani). Cei care au fost înviaţi prin puterea lui Iisus ulterior au murit din nou, la vremea biologică cuvenită. Dar toţi cei care au murit cu credinţa în Hristos vor învia întru Hristos pentru că „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică.” (In. 6, 47). Aici Hristos face reforma nu doar la nivel de moarte şi de iad: „Cu moartea pe moarte călcând” iar iadul zdrobindu-l şi eliberând pe cei legaţi acolo de sub puterea diavolului: „Să se bucure făptura, să se veselească toţi pământenii că vrăjmaşul iad prădatu-s-a; femeile cu miruri să iasă în întâmpinare, că izbăvesc pe Adam şi pe Eva cu tot neamul, şi a treia zi voi învia !” (Canonul Sâmbetei celei Mari, Cântarea a 9-a) La acestea cel mai frumos răspunde Pavel: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte” (Evr. 12, 1). Şi tot Apostolul nemurilor arată că Învierea lui Hristos este actul central al mântuirii noastre: „S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (I Cor. 15, 5-8). Pentru cei care mor având botezul în numele Sfintei Treimi şi credinţa dreaptă în Hristos cel înviat, nădejdea învierii lor este Învierea cea de obşte, precum se şi roagă Sfânta Biserică în „Rânduiala Proscomidiei”: „pomeneşte Doamne pe toţi cei care întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci au adormit cu împărtăşirea Ta, dreptmăritori părinţi şi fraţii ai noştri”: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi” (In. 11, 24) sunt cuvintele de răspuns ale Martei sora lui Lazăr. Mai înainte de răstignirea şi învierea Sa, Iisus a încercat să facă pace între saduchei şi farisei, în conflictul privitor la problema învierii morţilor, zicându-le: „Iar despre învierea morţilor, au n-aţi citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov» ? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor.” (Mt. 22, 31-32)
Aşadar, este limpede şi neîndoielnic faptul că învăţătura dogmatică despre învierea morţilor reprezintă veriga de încheiere, necesară şi firească, a întregului lanţ de profeţii şi viziuni ale proorocilor din vremea Vechiului Legământ, atât cu privire la venirea Răscumpărătorului şi mântuirea noastră, cât şi despre Împărăţia lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta („Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” – In. 18,36) şi despre domnia eshatologică a lui Dumnezeu, atât pe pământ cât şi în ceruri: „Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai presus de ceruri, să laude numele Domnului, că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. 148, 4-5). Dreptmăritorii creştini care au trecut în veşnicie merg la Dumnezeu cu credinţa în înviere pentru ca la ieşirea lor din morminte, la a doua venire a Mântuitorului, să poată lua parte la taina lui Dumnezeu prin intrarea în marea comuniune cu Dumnezeul cel viu şi Sfânt Care ne-a creat pentru Sine, iar nu din întâmplare sau hazard. Aceasta este măreţia slavei dumnezeieşti a Mântuitorului Iisus Hristos, „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Simbolul Credinţei). Iar această dimensiune a atotoputerniciei Lui divine o găsim în formula dogmatic-liturgică „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe Tron ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul, pe toate umplându-le Cela Ce eşti necuprins” – ca om în mormânt cu trupul şi în iad cu sufletul, iar ca Dumnezeu în Rai cu tâlharul şi pe Tron cu Tatăl şi cu Duhul – în dimensiunea veşniciei, „mai înainte de toţi vecii” pe toate umplâdu-le Cel necuprins.
Învăţătura dogmatică a Bisericii vorbeşte despre lucrările celor două firi şi două voiri în Persoana lui Iisus Hristos. Unul este trupul morţii: Hristos Cel chinuit, bătut, biciuit, încununat cu spini şi răstignit; altul este trupul slavei. Dincolo de cuvintele profetice ale Psalmistului David – „Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele” (Ps. 37, 5) şi „Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi” (Ps. 21, 20), stă Mântuitorul lumii încununat de puterea Tatălui în lumina Duhului, „arătând ucenicilor Săi slava Sa pe cât li se putea” (Troparul Praznicului Schimbării la Faţă). În întreita Sa slujire de Arhiereu, Profet şi Împărat, Iisus este Dumnezeu smerit în chip de om – „Fiul Omului” (Mt. 11, 19), - „Iată Omul !” (In. 19, 5). Împlinind Scripturile, Cel lovit, legat şi chinuit angrenează toată creaţia în actul mântuirii: „soarele s-a întunecat” (Lc. 23, 45), „s-a făcut întuneric peste tot pământul” (Mt. 27, 45), „catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat” (Mt. 27, 51). Şi nu doar atât; avem ca mărturie porunca dată Apstolului Petru: „Pune sabia în teacă” (In. 18,11) – un apel la demnitate şi prestanţă, la asumarea şi trăirea unei învăţături sfinte în duhul păcii şi al blândeţii pentru a nu se produce o confuzie între Jertfa Sfântă a patimilor lui Hristos şi o oarecare rebeliune iudaică împotriva stăpânirii romane: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). În Ghetsimani Hristos Îşi arată puterea ca Dumnezeu, lipind la loc urechea lui Malhus, sluga arhiereului, tăiată de apostolul Petru, totodată întrebându-l pe acesta: „Ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ?”(Mt. 26, 53) 
   Strălucirea luminii sfinte a Învierii uneşte două imagini biblice una de cealaltă: Naşterea Pruncului în ieslea de la Betleem în puterea nopţii (sau arătarea lui Dumnezeu ca om în lume, smerit şi neştiut, în miez de noapte) şi naşterea din nou a lumii prin Învierea Aceluiaşi Iisus-Dumnezeu. Atunci prunc plăpând în braţele Maicii Sale, Preacurata Fecioară Maria – iar acum Împărat al cerului, pe Tron cu Tatăl şi cu Duhul, judecând lumea: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (In. 5, 22). Iată, firea omenească mântuită şi dezrobită şade pe Tron cu Tatăl şi cu Duhul prin Hristos, Cuvântul întrupat, după ce atunci, la Naştere, a fost protejată cu blândeţe şi căldură de braţele ocrotitoare ale Maicii Domnului. La răstignire, bătut în cuie pe cruce, învelit în giulgiu curat şi uns cu miresme, pus în mormânt gol şi rece din piatră – iar acum, la Înviere, Stăpân peste toată făptura. Toţi cei ce-L văzuseră şi auziseră s-au îngrozit şi au fost complet dezarmaţi de finalul tragic şi de necrezut al Proorocului salvator şi povăţuitor: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea ? El le-a zis: Care ? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor („Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om” – In. 7,46) Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt, şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu.” (Lc. 24, 28-23). Dar iată-L întocmai aşa precum îngerii au zis femeilor mironosiţe: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi ? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea” (Lc. 24, 5-6). Iată-L înviat, făcând minuni: ”Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat” (Mt. 27, 52). La Naştere cântau îngerii cu păstorii, iar acum îngerii se închină cu sfială şi respect. Înaintea întregii făpturi îndumnezeite în lumina harului sfânt al Învierii, Răscumpărarea s-a împlinit: „Săvârşitu-s-a !” (In. 19, 30). La Naşterea lui Iisus cântau împreună, iar acum, la Învierea Sa, vorbesc împreună -  lumea văzută se sfătuieşte cu lumea cea nevăzută: „Aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi ? Pe cine cauţi ? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (In. 20, 13) zice Maria Magdalena către îngeri, iar Domnul o strigă pe nume: „Maria !” (In. 20, 16). Dacă străjile au păzit mormântul dar „s-au făcut ca morţi” (Mt. 28, 4), nu înseamnă că Hristos a dorit ca ei să nu cunoască învierea, ci doar că propria lor trăire i-a scos din lucrarea Tainei; doar unul singur a putut mărturisi atunci când a împuns cu suliţa coasta lui Iisus, zicând: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta !” (Mt. 27, 54) Îngerul a venit şi a răsturnat piatra de pe mormânt descoperindu-l gol, deşi peceţile erau întregi şi neatinse – ceea ce dovedeşte faptul că taina rămâne veşnic Taină, neputând nimeni explica vreodată raţional învierea. Iisus a trecut prin piatra mormântului la Înviere, întocmai precum la Naştere prin Fecioara, iar mai apoi la apostoli prin uşile încuiate, Dumnezeu fiind.
După învierea Sa din morţi, mesajul transmis lumii s-a exprimat prin binecuvântarea: „Pace vouă !” (Lc. 24, 36) – adică nu mai încercaţi să cuprindeţi cu mintea adâncul lucrărilor dumnezeieşti mântuitoare, şi prin îndemnul: „Bucuraţi-vă !” (Mt. 28, 9) – altfel spus v-am vestit deja că ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat după voia Tatălui: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.” (In. 17, 1) Din dorinţa Fiului de a mântui lumea în mod nemijlocit, pentru că a îngăduit cu iubire nemărginită ca Fiul Său Cel Unul Născut să ia chip de rob şi să pătimească pentru a-i mântui pe oameni din căderea neascultării de Dumnezeu („în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu” – Fac. 3, 5), Tatăl primeşte ca dar aducerea firii omeneşti desăvârşite prin îndumnezeire. Căderea ar fi putut fi şi mai catastrofală, dacă Adam cel „îndumnezeit” după sfatul şarpelui ar mai fi avut acces la Pomul Vieţii după ce păcătuise prin neascultare. Nu degeaba Dumnezeu „a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii” (Fac. 3, 24) – altfel, omul s-ar fi înveşnicit în rău, precum Lucifer şi diavolii săi: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci !…»” (Fac. 3, 22) Astfel, totuşi căderea nu a fost totală ci doar parţială. De aceea putem spune că în lumina Tainei Învierii, întreaga activitate mesianică a lui Iisus nu a fost o poveste, un basm sau o legendă. Fiul a cerut voie Tatălui să lupte cu diavolul deopotrivă ca om adevărat şi Dumnezeu adevărat. De aceea a luat chip de rob şi trup din preacuratele sângiuiri ale Fecioarei, plecând de la aceeaşi măsură ca Adam cel dintâi, zămislit fără de păcat şi fără de sămânţă. Sub acest chip Hristos, în viaţa Sa pământească de 33 de ani a luptat cu satana care a încercat permanent zădărnicirea planului de mântuire, fără să reuşească însă a cunoaşte vreodată înţelepciunea divină, fiindcă a căzut ca un răzvrătit înainte de a o recunoaşte. În schimb Adam-omul a apucat să discute cu Dumnezeu în Rai, aşa că şi Hristos-Omul, Cuvântul întrupat avea puterea să împlinească taina ferindu-Se de cursele vrăjmaşului: „În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie” (Ps. 141, 3). Hristos a învins toate cursele (inclusiv cele trei mari ispite din Pustiul Carantaniei) dar şi cursele din finalul luptei, acolo unde satana păstra ultimul punct strategic – moartea. Boldul morţii: pântecele iadului i-a înghiţit pe toţi oamenii de la Adam la Hristos, pe cei drepţi ca şi pe cei nedrepţi; la mijloc era blestemul adamic. Adam foloseşte fructul neascultării spre moartea sufletească; Hristos foloseşte fructul ascultării pentru a pătrunde prin moarte în iadul pecetluit: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei ? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei ? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Ps. 23, 7-10). Iar acolo, în iad, acoperă „moartea cea atee”, moartea adamică, în haina de lumină a dumnezeirii (smerenia, ascultarea şi iubirea). Din clipa aceea, ea îşi schimbă ura şi pornirea, făcându-se blândă şi domestică, se supune lui Iisus şi trece de la forma plină de otrava urii faţă de viaţă la forma de somn dulce sub mâna Stăpânului vieţii, ca o roabă supusă, devenind un lucru plin de sens, iar nu hazard necruţător. Primeşte asupră-i Legea cea sfântă, devine somn şi întâlnire cu Hristos, devine uşierul lui Hristos şi este obligată ca oricărui om botezat şi credincios din lumea aceasta care o gustă să i-L arate pe Hristos Cel Înviat, iar nu să aducă asupră-i osânda iadului precum se întâmpla în vremea Legii celei Vechi: aceasta este ascultarea ei de la Învierea lui Hristos şi până la Cea de a doua Venire a Lui: „când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (In. 5, 25). Aşa precum şi Sfântul Apostol Pavel arată limpede rostul morţii în Hristos după învierea lui Iisus din morţi: „Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. Precum şi este scris: «Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă»” (I Cor. 15,42-45) şi „iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (I Cor. 15, 51-52). De aceea, Apostolul Neamurilor întreabă triumfător: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta ? Unde îţi este, moarte, boldul tău ?»” (I Cor. 15, 55)
Aşa a pus capăt Hristos războiului de 5508 ani dintre om şi Dumnezeu, început prin căderea lui Adam şi a Evei. În mijlocul iadului, Hristos îl umple de lumină; propovăduieşte acolo Sfânta Evanghelie vreme de 33 de ore şi la final îi scoate afară pe Adam şi Eva cu toţi drepţii: „Milostivirea Ta, cea nemăsurată/ Cei ţinuţi în legăturile iadului, văzându-o/ La Lumină au mers Hristoase, cu picioare vesele/ Lăudând Paştile cele veşnice” (Canonul Învierii, Cantarea a 5-a), „Coborâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului/ şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice/ Care ţineau pe cei legaţi, Hristoase./ Iar a treia zi, precum Iona din chit,/ Ai înviat din mormânt.” (Canonul Învierii, Cantarea a 6-a), „Prăznuim omorârea morţii/ Sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice./ şi, săltând, lăudăm pe Pricinuitorul/ Pe Unul Cel Binecuvântat/ Dumnezeul părinţilor şi preaslăvit.” (Canonul Învierii, Cantarea a 7-a). Valul de lumină revărsat din mormântul lui Iisus spre cer este de fapt calea Adevărului mărturisit: „toate s-au umplut de lumină”, „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12).  De aceea cântă Biserica: „Lumina cea fără de ani din mormânt cu trupul tuturor a răsărit !”. Stând în mormânt, Hristos S-a odihnit peste creaţie aşa precum Tatăl la zidirea din nimic a lumii S-a odihnit în ziua a şaptea (”în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale” - Fac. 2, 2). Aşa cântă şi Biserica în Canonul Paştilor: „Astăzi ai sfinţit ziua a şaptea, pe care o ai binecuvântat întâi cu încetarea lucrărilor; că toate le prefaci şi le înnoieşti, odihnindu-Te, Mântuitorul meu, şi iarăşi zidindu-le” (Canonul Sâmbetei celei Mari, Cântarea a 4-a ).
Despre puterea Învierii şi despre adâncimea ei dogmatică cel mai întărit duhovniceşte propovăduitor al ei rămâne tot Sfântul Apostol Pavel, prietenul şi slujitorul lui Iisus, convertit de Acesta pe drumul către Damasc: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20), scriind totodată şi cel mai frumos tratat hristologic în prima sa „Epistolă către Corinteni”: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor ? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia !” (I Cor. 15, 12-22).
Restauraţi şi mântuiţi în Hristos, putem spune şi noi odată cu Sfinţii Apostoli Luca şi Cleopa în drumul spre Emaus: „Oare, nu ardea în noi inima noastră ?”  (Lc. 24, 32). Hristos S-a arătat ucenicilor Săi după ce a înviat pentru a-i îndemna la mărturisirea şi transmiterea credinţei în mântuirea lumii prin moartea şi Învierea Lui: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii ! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El.” (Lc. 24, 25-27) Astfel „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24,35) pentru că „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.” (Lc. 24, 16) Iar acum, odată cu Toma cel încredinţat de Dumnezeirea lui Hristos („Domnul meu şi Dumnezeul meu !” – In. 20, 28) să cântăm şi noi cu bucurie şi cu pace sfântă: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le !”