,,A ieşit semănătorul
să semene.” (Mt. 13, 3)
,,Unele seminţe au
căzut lângă drum.” (Mt. 13, 4)
,,Altele au căzut pe
loc pietros.” (Mt. 13, 5)
,,Altele au căzut
între spini.” (Mt. 13, 7)
,,Altele au căzut pe
pământ bun şi au dat rod.” (Mt. 13, 8)
„Sămânţa este
cuvântul lui Dumnezeu.” (Lc. 8, 11)
,,Cea de pe pământ
bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc
întru răbdare.” (Lc. 8, 15)
,,Cine are urechi de
auzit - să audă !” (Mt. 13, 9)
Învăţătura
creştină despre Dumnezeu mărturiseşte o întreită slujire pe care Mântuitorul
Iisus Hristos a împlinit-o în lucrarea de mântuire a lumii: cea de Arhiereu (sau Preot), de Învăţător (sau
Prooroc) şi de Împărat (sau Domn): ,,Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele
Mele nu vor trece !” (Lc. 21, 33).
Privind
ansamblul general al învăţăturilor şi parabolelor rostite de către Iisus de-a
lungul activităţii Sale mesianice, vom descoperi faptul că întreaga activitate
a Mântuitorului s-a desfăşurat, pe parcursul celor trei ani şi jumătate de
misiune publică, în mijlocul mulţimilor care-L ascultau, îmbulzindu-L, însetate
fiind atât de cuvintele înţelepciunii pe care le rostea ca nimeni altul, cât şi
de vindecarea pe care tot El o dădea bolilor şi neputinţelor lor: ,,Doamne, la
cine ne vom duce ? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice !” (In. 6, 68).
Transmisă în timp şi spaţiu prin Apostolii Săi, învăţătura Lui Hristos trebuia
să ajungă la cunoştinţa întregii lumi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile !” (Mt.
28, 19); şi iarăşi: „Paşte oile Mele !” (In. 21, 17) – este îndemnul divin
adresat ucenicului Petru atunci când acesta a fost rechemat la apostolie, după
învierea Învăţătorului.
Întristat
de felul în care lumea şi oamenii ei întâmpină Cuvântul Lui Dumnezeu, Hristos
le spune ucenicilor, cu fină ironie: ,, De aceea le vorbesc în pilde, că,
văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg. Şi se împlineşte cu ei
proorocia lui Isaia, care zice: «Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege,
şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea».” (Mt. 13, 13-14). Şi de aceea
rosteşte El acest îndemn (ca un adevărat avertisment) la trezvie: „Cine are
urechi de auzit - să audă !” (Mt. 13, 9). Pilda semănătorului este importantă
mai ales prin faptul că Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii prin lucrarea pe care o săvârşeşte în
ea: ,,Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii” (Ps. 144, 16);
,,Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi !” (Ps. 103, 29). Iar
această lucrare divină revărsată asupra lumii scoate la iveală feluritele
aspecte ascunse în sânurile pământului: „lângă drum” (Mt. 13, 4), ,,loc
pietros” (Mt. 13, 5), ,,între spini” (Mt. 13, 7), ,,pământ bun” (Mt. 13, 8).
Acestea sunt tot atâtea tipuri de inimi umane sau categorii de stări
duhovniceşti proprii sufletelor omeneşti, care primesc sau nu primesc în
lăuntrul lor adevărul şi viaţa
seminţelor divine: cuvintele Sfintelor Scripturi. Scripturi care ne descoperă
şi feluritele tipologii de semănători ai cuvântului dumnezeiesc: „Pe unii i-a
pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea
învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi pe cei cu darurile
vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (I Cor. 12, 28).
Împlinind cu fapta ceea ce învăţa cu cuvântul, Mântuitorul Hristos ne arată
pilde de rodire minunată din pământuri aride asupra cărora El Însuşi va semăna
cuvântul adevărului: „un sutaş” (Mt. 8, 5), ,,o femeie canaaneeancă” (Mt. 15, 22),
,,o femeie din Samaria” (In. 4, 7). Unii
ca aceştia nu făceau parte din aria ţarinii obişnuite: ,,În calea păgânilor să
nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi. Ci, mai degrabă,
mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel !” (Mt. 10, 5-6). Şi de
aceea sfinţii Săi ucenici şi apostoli sunt surprinşi de faptul că Iisus îi
provoacă permanent, prin ceea ce face, la deschiderea atât a minţii cât şi a
inimii, făcând cunoscută „învăţătura şi puterile Sale” (Mt. 13, 54) şi celor de
alt neam, deşi tot El afirmase către ei: ,,Nu sunt trimis decât numai către
oile cele pierdute ale casei lui Israel !” (Mt. 15, 24). Şi de aceea mirarea
apostolilor va fi cu atât mai mare cu cât Iisus va vindeca bolile şi va săvârşi minuni şi în vieţile celor dintre
neamuri, înfruntând astfel ostilitatea
fariseilor şi a saducheilor: ,,Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat ?” (In.
7, 15), ,,Cine este Acesta care iartă şi păcatele ?!” (Lc. 7, 49).
Pentru
săvârşirea lucrării de mântuire, Iisus Hristos Se va înălţa cu trupul la Cer,
de unde Îl va trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul: ,,Dacă Eu nu Mă voi duce,
Mângâietorul nu va veni la voi. Iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi !” (In.
16, 7). Pentru a putea pătrunde în miezul învăţăturii lui Iisus, trebuie
reţinut faptul că Fiul Lui Dumnezeu a
vestit lumii ceea ce a primit de la Dumnezeu Tatăl: ,,Nu caut voia Mea, ci voia
Celui care M-a trimis !” (In. 5, 30). Şi de aceea pronunţă porunci
fundamentale, clare şi categorice, zguduind din temelii regatul iudaic şi dând
sens, finalitate şi viaţă cuvintelor Legii: ,,Să nu socotiţi că am venit să
stric Legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să împlinesc !” (Mt. 5, 17).
Altfel spus, învăţăturile profeţilor şi toate proorociile lor vor fi împlinite
în deplinătatea puterii lor de exprimare profetică prin săvârşirea lucrării
mântuitoare a lui Iisus Hristos în sânul umanităţii, cu fiecare eveniment şi
faptă din viaţa Lui, de la Naşterea Sa din Fecioară până la Răstignirea pe
Cruce şi Învierea Lui din mormânt ,,ca să se împlinească Scripturile” (Mt. 26, 56);
şi iarăşi: ,,începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor,
din toate Scripturile, cele despre El” (Lc. 24, 27). ,,O, nepricepuţilor şi
zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia,
oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa ?!” (Lc. 24, 25-26).
În clipa înălţării Sale cu trupul la Cer, Iisus Hristos îi lasă pe ucenici
pregătiţi pentru a semăna şi ei, la rândul lor, cuvântul Lui Dumnezeu: ,,Precum
M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (In. 20, 21), ,,mergând,
învăţaţi toate neamurile !” (Mt. 28, 19). ,,Veniţi după Mine şi vă voi face
pescari de oameni” (Mt. 4, 19).
În
calitate de mesageri ai Cuvântului Dumnezeiesc, ucenicii lui Iisus au deja
câteva avantaje pe care nimeni altcineva nu le mai are: ,,a ales dintre ei
doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Lc. 6, 13). Şi au mai primit două
calităţi, pentru a fi în măsură să-L cunoască pe Iisus ca Hristos, Unsul
Domnului, în Duhul Adevărului: ochii deschişi – ,, s-au deschis ochii lor şi
L-au cunoscut” (Lc. 24, 31), şi mintea deschisă: ,,atunci le-a deschis mintea
ca să priceapă Scripturile !” (Lc. 24, 45). Acest lucru îl subliniază Sfântul
Apostol Pavel atunci când scrie: ,,cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau
în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului
şi a puterii” (I Cor. 2, 4).
Cunoaşterea
Scripturilor nu este totuna cu citirea
lor, căci zis-a Domnul: ,,Vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29).
Deşi pregătiţi pentru marea misiune de catehizare şi încreştinare a lumii,
apostolii lui Hristos nu pornesc cu trufie de la premisa că ei sunt deţinătorii
exclusivi ai cuvântului lui Dumnezeu, dar îşi evidenţiază permanent calitatea
de martori ai Cuvântului şi totodată de mesageri investiţi ai Adevărului: ,,Nu
vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că noi, învăţătorii, mai
mare osândă vom lua !” (Iac. 3, 1). Aceasta pentru că toţi oamenii greşim, în
multe chipuri: ,,dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat
desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul” (Iac. 3, 2). E limpede că
autenticitatea trăirii dă veridicitatea vorbirii. Nu putem rosti adevărul
trăind în minciună. După cum nu putem nici să răspândim minciuna, trăind în adevăr: ,,Deci, de se va
curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună
trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun. Fugi de poftele
tinereţilor şi urmează dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce cheamă
pe Domnul din inimă curată. Fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau
prilej de ceartă. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie
blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu
blândeţe pe cei ce stau împotrivă - poate le va da Dumnezeu pocăinţă spre
cunoaşterea adevărului” ( II Tim. 2, 21-25). Iar, în ceea ce îl priveşte pe
semănătorul de cuvinte, tot Apostolul neamurilor pune accent pe vrednicia
vieţuirii printr-o făptuire corespunzătoare, adică pe asemănarea cuvântului cu
viaţa. Nu trebuie să existe o discrepanţă între faptă şi vorbă: ,,Întru toate
arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind în învăţătură neschimbare,
cuviinţă, cuvânt sănătos şi fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se
ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi” (Tit 2, 7-8); ,,acestea
grăieşte, îndeamnă şi mustră cu toată tăria. Nimeni să nu te dispreţuiască !” (Tit
2, 15).
De aici înainte, în Legea
harului, aceasta va fi lumina Sfintelor Scripturi. Şi de aceea vom citi în
Epistola către Timotei îndemnul paulinic de a săvârşi semănarea cuvântului Lui
Dumnezeu neîncetat: ,,Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de
timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura !” (
II Tim 4, 2). Căci, prin puterea investirii cu harul propovăduirii Evangheliei,
apostolii (şi urmaşii lor) primesc ,,cuvânt cu putere multă” (Ps. 67, 12) căci
,,Domnul M-a uns să binevestesc” (Is. 61, 1) şi tot ,,Domnul va da cuvânt celor
ce vestesc cu putere multă !” (Ps. 67, 12); şi astfel ,,în tot pământul a ieşit
vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor !” (Ps. 18, 14).
Privind
în ansamblu tabloul evanghelic al semănatului de cuvinte şi învăţături (atât
ogorul, cu toate caracteristicile lui, cât şi semănătorul, cu toate însuşirile
sale), vom descoperi că înţelepciunea celui ce seamănă este direct implicată în
recoltă: ,,deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să
dobândesc pe cei mai mulţi. Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe
iudei. Cu cei de sub Lege, ca unul de sub Lege (deşi eu nu sunt sub Lege), ca
să dobândesc pe cei de sub Lege. Cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără
Lege, (deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu) ci, având Legea lui Hristos, să
dobândesc pe cei ce n-au Legea. Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi
să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe
unii !” ( I Cor. 9, 19-22). În ambele sensuri
(atât în ceea ce priveşte atitudinea semănătorului, cât şi în ceea ce
ţine de caracteristicile ogorului), decisivă se vădeşte a fi lucrarea Duhului
Sfânt, chiar dacă uneori nu este luată în seamă de noi – fie din neatenţie, fie
din uitare, din nepăsare sau din ignoranţă: ,,plugarul aşteaptă roada cea
scumpă a pământului, îndelung răbdând, până ce primeşte ploaia timpurie şi
târzie” (Iac. 5, 7). Mâna lui Dumnezeu este cea care proniază şi împarte
belşugul pe faţa pământului. Acest lucru ni-l descoperă îndemnul Mântuitorului:
,,Priviţi la păsările cerului - că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în
jitniţe, şi totuşi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte ! Oare nu sunteţi voi cu
mult mai presus decât ele ?!” (Mt. 6, 26).
Aşadar, în
toate este lucrarea Duhului Sfânt care vine şi ne curăţeşte de toată
întinăciunea şi ne izbăveşte de toată stricăciunea. În perspectivă duhovnicească, pământul este
inima omului care poate să primească, să înţeleagă şi să-şi însuşească cuvântul
mântuitor prin trăirea simţământului de dorire de împărăţia lui Dumnezeu:
,,cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul, şi atunci când îl
aud - îndată vine satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor !” (Mc. 4, 15).
Prin urmare ,,credinţa este din auzire” (Rom. 10, 17) şi prin vedere. Căci cu
ochii vedem minunile iar cu urechile auzim cuvintele.
Dar ce sunt
cuvintele ? Sunt tocmai stropii de har divin care udă pământul inimii pentru
a-l face roditor. Fără ploaie pământul se usucă şi nu mai rodeşte. Aşa şi
intrarea în creştinătate – se face prin roua Duhului Sfânt. Apa este elementul
esenţial care îl leagă pe om de Dumnezeu: apa cea vie (care este învăţătura
Evangheliei) şi apa Sfântului Botez: ,,De nu se va naşte cineva din apă şi din
Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu !” (In. 3, 5). Fără
îndoială că există o similitudine profundă de lucrare între picăturile Duhului
Sfânt pogorâte în chip de ,,limbi ca de foc” (FA 2, 3) peste sfinţii apostolim,
în ziua Cincizecimii, şi stropii de apă revărsaţi din cer pentru a binecuvânta
pământul roditor şi dătător de hrană: ,,Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce
umbli peste aripile vânturilor” (Ps. 103, 4), ,,Cel ce trimiţi izvoare în văi,
prin mijlocul munţilor vor trece ape” (Ps. 103, 11), ,,Cel ce adăpi munţii din
cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul”
(Ps. 103,14), ,,Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba
oamenilor, ca să scoată pâine din pământ” (Ps. 103, 15-16) - ,,toate către Tine aşteaptă ca să le dai
lor hrană la bună vreme !” (Ps. 103, 28). Dacă ne amintim cuvintele Domnului -
,,la voi toţi perii capului sunt număraţi !” (Mt. 10, 30) şi înţelegem din
aceasta că nimic nu se întâmplă fără voia Lui, vom pricepe ce anume ascunde
fiecare strop de ploaie în el. Oare aceşti stropi de apă cad la întâmplare?
Oare nu ştie Dumnezeu de fiecare dintre ei ? Nicidecum ! În fiecare picătură de
apă stă un strop de viaţă, un mic dar de la Duhul Sfânt, Împăratul ceresc,
Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul
viază !” (Catavasier), „Lumină şi viaţă, Viaţă şi vieţi” (Canonul cel Mare).
Norii sunt hambare ale lui Dumnezeu din care se hrăneşte lumea. Norii de pe
bolta cerului sunt mana cerească pe care Cel de Sus o dăruieşte pururea spre
hrana pământului şi a omenirii, la tot ce mişcă şi e viu: ,,Umplutu-s-a
pământul de zidirea Ta !” (Ps. 103, 25). Prin şi din fiecare nor de ploaie se
revarsă şuvoaie de iubire - un dar pe care Dumnezeu îl face lumii zidite din
iubire (şi pe care Adam a alterat-o prin păcatul său, transformând-o dintr-una
intens spiritualizată într-una grosier materializată). Se poate spune că
Dumnezeu udă pământul cu stropi de ploaie tot
aşa precum o mamă îşi plânge fiul mort: ,,văzând-o Domnul, I S-a făcut
milă de ea şi i-a zis: Nu plânge !” (Lc. 7, 13). Lacrimile stropilor de ploaie
căzuţi pe faţa întregului pământ sunt tot atâtea binecuvântări date pământului
oarecând blestemat de Creator: ,,blestemat va fi pământul pentru tine !” (Fac.
3, 17), ,,spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului !”
(Fac. 3, 18). Între grădina cu pomi veşnic înfloriţi, cu pomi cu roada în pârgă
şi cu pomi cu roadele depline, pe de o parte, şi maidanul sălbatic, necultivat,
pe de altă parte - e o mare diferenţă !
E o lecţie pentru inima lui Adam care (sub ocrotirea Pomului Vieţii) era
ca o grădină curată şi îngrijită, fiind în armonie cu Dumnezeu, iar (după
cădere) a devenit pârloagă, pământ nelucrat, sălbăticit (patimile şi poftele
fiind nesuferite şi ţepoase ca şi spinii şi pălămida). Dovadă că toată vremea
Legii Vechi a stat sub puterea secetei aduse de însetarea de Cuvântul Lui
Dumnezeu.
,,Unele seminţe
au căzut lângă drum; au venit păsările şi le-au mâncat.” (Mt. 13, 4). Acestea
reprezintă soarta legii conştiinţei de până la Avraam, căci depărtarea treptată
de starea primordială de nevinovăţie a urmaşilor lui Adam ajunge până la
moartea lor sufletească, mânaţi fiind de tot felul de pofte pătimaşe. ,,Altele
au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult; şi îndată au răsărit, căci
n-aveau pământ adânc” (Mt. 13, 5): acestea se referă la cei de la Avraam până la Moise (aflaţi sub
legea tăierii-împrejur), care uită mereu de sfinţenia legământului dintre
Dumnezeu şi oameni, şi se rătăcesc tot mai mult din lipsa lucrării faptelor
bune şi a îndepărtării lor de Domnul Savaot. ,,Altele au căzut între spini, iar
spinii au crescut şi le-au înăbuşit” (Mt. 13, 7): acestea îi vizează pe cei
trăitori în răstimpul dintre primirea Legii Decalogului de către Moise pe
muntele Sinai până la venirea lui Hristos, reprezentaţi de judecătorii, regii
şi preoţii Vechiului Legământ, care au ocârmuit poporul, dar pe care năravurile
şi obiceiurile idolatre ale popoarelor canaanite i-au robit, precum se
tânguieşte Psalmistul: ,,Au jertfit lui Baal-Peor şi au mâncat jertfele
morţilor !” (Ps. 105, 28) ,,Şi-au jertfit pe fiii lor şi pe fiicele lor
demonilor, au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor lor şi al fiicelor lor, pe
care i-au jertfit idolilor din Canaan şi s-a spurcat pământul de sânge. S-au
pângărit de lucrurile lor şi s-au desfrânat cu faptele lor” (Ps. 105, 37-39) -
adică s-au dedat la păcatele stricăciunii morale. Atunci când patimile se
îngrămădesc laolaltă cu virtuţile, în cele din urmă păcatele vor covârşi
faptele bune, otrăvindu-le cu duhoarea lor, iar omul va ajunge sălaş diavolului
prin patimile sale. Căci lipsa harului sfinţeniei face ca spinii (faptele rele,
necredinţa, lepădarea de Dumnezeu) să crească mai sus decât roadele (faptele
bune, credinţa, trăirea în Dumnezeu), înăbuşindu-le.
Toate aceste
seminţe rămase fără rod se referă, în fond, la lumea întreagă, plină de
realizări culturale şi invenţii ştiinţifice, plină de idei colorate precum
penele unei păsări exotice – dar care zace căzută în pânza păianjenului
părerii-de-sine, zbătându-se precum o muscă prinsă în plasă, între a fi şi a nu
fi ceea ce se cuvine şi ar trebui să fie: căci toţi suntem chemaţi să fim
oameni serioşi, cinstiţi, oneşti, buni, blânzi şi cumsecade – aşa cum îi place
Lui Dumnezeu. Poate că a fi cumva mai nepăsător te ajută să supravieţuieşti
într-o lume tensionată şi foarte agitată – dar nu chiar atât de nepăsător încât
să ajungi să ucizi omul lăuntric, ,, omul cel tainic al inimii” (I Ptr. 3,4) !
Este necesar să învingi viciul şi să-l eviţi în jurul tău pentru păstrarea
echilibrului personal – dar nu să devii total lipsit de implicare în ceea ce te
priveşte pe tine şi familia ta, în ceea ce ţine de mântuire şi de împlinirea
moralei sociale. Lehamitea totală în viaţa lăuntrică, personală, te desparte de
Biserică – şi, implicit, de Dumnezeu. În acest sens, exemplul femeii canaaneence este suficient de
convingător: ,,fiica mea este rău chinuită de un demon !” (Mt. 15, 22). Nu poţi
sta nepăsător să priveşti cum atât familia cât şi viaţa ta întreagă se surpă
din pricina aroganţei şi a trufiei propriei tale păreri-de-sine, cum că nu tu
eşti acela care să te pleci în faţa preoţilor sau să te închini înaintea lui
Dumnezeu ! Dar ce le zice Hristos celor zece leproşi ? ,,Duceţi-vă de vă
arătaţi preoţilor ! Şi, pe când se duceau, s-au curăţit…” (Lc. 17, 14) - aşa a
intrat în inimile lor sămânţa cuvântului lui Dumnezeu.
Dar cea mai
mare dramă contemporană este nerodirea seminţelor intrate în urechile
tinerilor. De la vârsta de 13-14 ani până la vârsta de 34-35 ani aceştia sunt
în deplinătatea puterilor trupeşti şi sufleteşti, atât în ceea ce priveşte
disponibilităţile de formare interioară şi intelectuală, cât şi în activităţile
de manifestare socială exterioară. Lumea căzută pradă patimilor şi poftelor
nestăvilite socoate că frumuseţea se rezumă la simpla armonie dintre formele şi
trăsăturile exterioare ale trupului
tânăr şi sănătos, fără a mai lua în considerare faptul că în lăuntrul trupului
se găseşte sufletul – şi că, de fapt, tocmai calităţile acestuia ar trebui
cultivate întru sporirea şi desăvârşirea acestei frumuseţi: fecioria şi sfiala,
inocenţa şi bună-cuviinţa, credinţa şi dragostea de Dumnezeu – adică, într-un
cuvânt, sfânta înţelepciune: tot atâtea însuşiri dorite de orice părinte pentru
fiul sau fiica sa, pentru copii săi botezaţi în Numele Sfintei Treimi. De
pildă, făcând o simplă analogie cu vieţile sfinţilor Gheorghe, Trifon, Fanurie
şi Dimitrie şi ale sfintelor Varvara, Irina, Ecaterina şi Parascheva, vom vedea
ce scop aveau toţi aceştia, ce sens dădeau ei vieţii şi tinereţii lor, spre
deosebire de noi, cei care exagerăm aprecierea unor forme trupeşti trecătoare
care, până la urmă, nu descoperă în nici un fel sensul existenţei noastre pe
pământ. Căci, faţă în faţă cu Dumnezeu, ,,deşertăciune sunt fiii oamenilor,
mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună, sunt deşertăciune !” (Ps.
61, 9), ,,suflare ce trece şi nu se mai întoarce” (Ps. 77, 44). ,,Omul: ca
iarba sunt zilele lui; ca floarea câmpului - aşa va înflori” (Ps. 102, 15).
Sensul vieţii omului pe pământ este cu totul altul decât cel dat de diavolul
care îl minte în continuare pe om (aşa precum a făcut în Rai cu Adam prin Eva),
explicându-i că poate fi ca Dumnezeu prin sine însuşi, fără Dumnezeu. Zis-a
Domnul: ,,cine nu adună cu Mine – risipeşte !” (Mt. 12,30). Această risipă,
această tinereţe pierdută în laboratoarele de pierzanie ale diavolului (prin
tot instrumentarul complex pus în serviciul dezmăţului) în fond nu este altceva
decât pagubă pentru Rai şi pentru Dumnezeu. Oare câtă umilinţă n-ar simţi
sufletul unui tânăr dacă, la întâlnirea sa cu Dumnezeu, ar descoperi că Raiul
este plin cu moşnegi şi babe, cu infirmi şi pătimitori de cancer, cu muribunzii
de prin spitale, azile şi orfelinate – iar el nu-şi află loc, pentru că s-a
ales doar cu moartea sufletească, ştiind prea bine că floarea puterii sale
tinereşti a ofilit-o şi a distrus-o, fărâmiţând-o ca într-o uriaşă maşină de
tocat în nebunia destrăbălărilor de tot felul, făcând pe placul societăţii
măcinate de patimi potrivnice: desfrâu şi omor, ură şi bârfă, răutate, duşmănii
şi multe altele asemenea acestora, despre care Sfântul Apostol Pavel scrie că
,,ruşine este până a le şi grăi !” (Ef. 5, 12). Ce poate fi mai semnificativ
decât această junglă de spini şi bălării ţepoase crescute pe ţarina
creştinătăţii ortodoxe ? Tocmai acolo unde Hristos Se străduieşte din
răsputeri, ca un viteaz pe câmpul de luptă, să-i restaureze pe oamenii furaţi
de diavol prin acelaşi principiu mişelesc aplicat la ispitirea din Carantania:
„oamenilor, vedeţi voi toate aceste bogăţii ale lumii? Închinaţi-vă mie şi ele
vor fi ale voastre !”: ,,diavolul I-a arătat lui Iisus într-o clipă toate
împărăţiile lumii. Şi I-a zis: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi
strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci, dacă Tu
Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta !” (Lc. 4, 5-7)… Şi, din păcate,
nu se mai găseşte nimeni care, cu avânt, cu putere, cu credinţă şi cu
îndrăzneală, să strige precum Hristos: ,,Mergi înapoia Mea, satano, căci scris
este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti»
!” (Lc. 4, 8). Doar câte un suflet inocent să mai scape poate din vârtejul
tinereţii păcătoase... Cătă ură şi câtă patimă a strâns diavolul împotriva lui
Hristos atunci când i-a smuls din ghearele morţii pe fiul văduvei din Nain, pe
fiica lui Iair, pe Lazăr din Betania, pe fiica femeii canaaneence, pe fiul
lunatec - şi pe toţi ceilalţi pe care satana
ţinea morţiş să-i chinuiască de tineri ! Şi cât de mult a iubit Hristos
copiii: ,,Lăsaţi copiii, şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia
este împărăţia cerurilor !” (Mt. 19, 14); căci ,,de nu vă veţi întoarce şi nu
veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 18, 3). Şi
cu câtă ură şi înverşunare pătrunde duhul răutăţii în intimitatea tinerilor
pentru ca să distrugă în ei chipul Lui Dumnezeu şi să le fure asemănarea cu El,
să-i nimicească sufleteşte, să-i nimicească şi trupeşte, mutilând fecioria,
inocenţa, spurcând cu tot felul de păcate căile rânduite în fire de către
Dumnezeu pentru unirea cu El... ,,Fugiţi de desfrânare ! Orice păcat pe care-l
va săvârşi omul este în afară de trup. Dar cine se dedă desfrânării,
păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al
Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu
sunteţi ai voştri ?!” (I Cor 6, 18-19); ,,pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu !”
(Evr. 13, 4). Respectând libertatea noastră, Dumnezeu nu intervine cu sila, ci
aşteaptă întoarcerea de bunăvoie, în pofida munţilor de greşeli şi păcate: ,,pe
cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37), ,,Îndrăzniţi! Eu am
biruit lumea !” (In. 16, 33). ,,Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei nu le
pomeni Doamne !” (Ps. 24, 7) strigă Psalmistul, iar Dumnezeu răspunde: ,,N-am
venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47).
Iar pământul
cel bun este de fapt ,,inima înfrântă şi smerită pe care Dumnezeu nu o va
urgisi” (Ps. 50, 18). Tocmai de aceea se roagă proorocul: ,,Duhul Tău cel bun
să mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps. 142, 10). Altfel spus, arată-mi
calea spre inima curată pentru ca să Te
pot vedea: ,,Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, pentru că aceia vor vedea pe
Dumnezeu !” (Mt. 5, 8). Lucrul nemaipomenit care se petrecea în prezenţa lui
Iisus este faptul că, doar la simpla vedere şi ascultare a Persoanei
Mântuitorului, roadele se înmulţeau prin minune, într-un mod de neînchipuit,
prin lucrarea Duhului Dumnezeiesc, precum proorocise David: ,,văile vor înmulţi
grâul, vor striga şi vor cânta !” (Ps. 64, 14). De aceea auzim citindu-se în
Sfânta Evanghelie că ,,alte seminţe au căzut pe pământ bun şi au dat rod” (Mt.
13, 8), precum arată: ,,una o sută, alta şaizeci, alta treizeci” (Mt. 13, 8).
Smerenia înmulţeşte virtutea! În vremea noastră, când Evanghelia a pătruns deja
în lume şi s-a propovăduit la multe popoare ale pământului, putem zice că
Biserica şi slujitorii ei sunt semănătorii cuvântului lui Dumnezeu. Arhiereii,
preoţii şi diaconii, monahii în
mânăstiri şi profesorii de religie în şcoli, cărţile, ziarele, revistele,
posturile bisericeşti de radio şi televiziune sunt tocmai semănătorii
cuvântului lui Dumnezeu în lume, în ţarina cuminţeniei ortodoxe, în sânul
poporului binecredincios, în inimile creştinilor dreptmăritori: ,,voi sunteţi
trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte !” (I Cor. 12, 27). E adevărat,
astăzi (mai mult ca oricând) sămânţa cade într-un mediu ateu, dar nu ateist
agresiv, ci în mediul lasciv al lenevirii faţă de cunoaşterea Lui Dumnezeu.
Decât să citească Scriptura sau să spună o rugăciune, omul contemporan mai bine
se declară ateu - pentru că e mai simplu, deşi din inima lui nu lipsesc
licăririle din lumina adevărului şi a conştiinţei. Aici seamănă Evanghelia
chemarea Domnului la veşnicie: ,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi
şi Eu vă voi odihni pe voi !” (Mt. 11, 28).
Deşi lupta a fost crâncenă iar
fiul risipitor rănit de patimi şi mândrie pe câmpul de bătălie, totuşi el
găseşte puterea să-şi adune forţele şi să strige: ,,Părinte, am greşit la Cer
şi înaintea ta! Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău! Fă-mă ca pe unul din
argaţii tăi !” (Lc. 15, 18-19). Şi iată că, de atunci şi până astăzi, dinspre
sfinţii din sinaxare se aude blând şoapta mântuitoare, ca o adiere a vieţii
veşnice: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine,
păcătosul !”. Şi, prin licărul sfios al candelelor şi pâlpâitul uşor al
lumânărilor din sfântul locaş, vreun ales al Domnului mai şopteşte încă: „Fără
de număr am greşit, Doamne, iartă-mă !”… Prin fumul blând de tămâie, înaintea sfintelor icoane, mai susură uneori
şoapta vreunui smerit monah îngenuncheat în rugă: „Dumnezeule, milostiv fii
mie, păcătosului !”… Iar la Sfântul Potir, din vreo inimă zdrobită, cu ochii
aţintiţi spre Cer, se aude tainic suspin din glas de conştiinţă: „Dumnezeule,
curăţeşte-mă pe mine, păcătosul !”… Aşa trăieşte creştinătatea pe faţa a tot
pământul, pe orice vreme şi în oricare ceas din zi sau din noapte, după
îndemnul marelui Pavel: ,,Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17) şi al marelui
David: ,,În tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul !”
(Ps. 102, 22). Deodată cu adierea vântului, în zori ca şi în amurg, aripile de
înger înalţă la Tronul Dumnezeirii rugăciunea din inima zdrobită şi smerită:
,,Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă !”.
Din astfel de
seminţe simple au rodit inimi de aur şi s-au născut sfinţi şi sfinte care au
presărat tot pământul cu sfinţitele lor moaşte, despre care David cântă: ,,vor
tresălta oasele cele smerite !” (Ps. 50, 9). Vor tresălta de bucuria puterii
mântuitoare a Domnului Dumnezeu în lume, printre oameni. Câte pământuri sterpe
n-au fost udate din belşug de apa Sfintei Evanghelii ? ,,Căci nu mă ruşinez de
Evanghelia lui Hristos, pentru că este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea a
tot celui care crede, iudeului întâi, şi elinului !” (Rom. 1, 16). Căci
credinţa este calea care duce la lumina lui Hristos: ,,dreptul din credinţă va
fi viu !” (Evr. 10, 38). Iar roada pământului bine arat, udat cu apa ce vie a
Evangheliei lui Hristos, desţelenit prin lucrarea pocăinţei şi adăpat cu roua
lacrimilor rugăciunii (căci ,,Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine
negrăite” – Rom. 8, 26) a revărsat harisme peste harisme, care au împodobit
Biserica cu ,,vase de aur şi de argint, ca unele ce sunt spre cinste” ( II Tim.
2, 20), vase alese al Duhului Sfânt:
,,cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19). După
veacuri întregi de creştinism, prin roua Duhului lui Dumnezeu, nenumărate inimi
au devenit locaşuri ale Sfintei Treimi, precum Sfânta Cuvioasă Maică
Parascheva, pe care astăzi Biserica o cinsteşte cântând: „Întru tine Maică, cu
osârdie s-a mântuit cel după chip, căci luând crucea, ai urmat lui Hristos şi
lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte
grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru acesta şi cu îngerii împreună
se bucură, Sfântă Preacuvioasă Maică Parascheva, duhul tău !” (Tropar).
Iar faţă de cei
ce au sufletul fie pietriş, cu loc uscat, cu spini sau pălămidă, Sfântul
Apostol Pavel apără Biserica şi cuvântul Evangheliei: ,,Zicând că sunt
înţelepţi, au ajuns nebuni ! Şi au schimbat slava Dumnezeului Celui
nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi
al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor! De aceea Dumnezeu i-a dat
necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între
ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat
şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci !
Amin ! Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor
au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii…” (Rom 1, 21-26). ,,Şi
precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a
lăsat la mintea lor fără judecată, ca să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind
de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini
de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori,
grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi,
născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt,
fără dragoste, fără milă: aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui
Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că
fac ei înşişi acestea, ci le mai şi încuviinţează celor care le fac !” (Rom. 1,
28-32). Şi tot Apostolul Pavel, referindu-se la sămânţa cuvântului evanghelic,
scrie: ,,E drept că unii vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă,
alţii însă din bunăvoinţă. Unii o fac din iubire, ştiind că stau aici pentru
apărarea Evangheliei; ceilalţi, însă, – din zavistie – vestesc pe Hristos, nu
cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele” (Filip.
1, 15-17).
După ce va
răbda până la capăt, din dorinţa de a-i
mântui şi pe ei (şi pentru care Biserica însăşi cere „sfârşit creştinesc, fără
durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui
Hristos”), Dumnezeu va zice unora ca aceştia: „Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui
!” (Mt. 25, 41), ,,nu vă cunosc pe voi !” (Mt. 25, 12).
